n lumea Deltei, unde putinele locuri cu pamant ferm par a fi amenintate de un nou Potop, Condrat

joaca rolul unui Noe care, dupa ce si-a condus luntrea printre apele involburate, prin ploaie si
ninsoare, gaseste un liman fragil in nisipurile dunelor, unde intreaga comunitate isi cauta un refugiu.
Desi in aceasta comunitate pare a exista un conducator religios, diaconul Ichim, si un altul laic,
desemnat prin bogatie, cumnatul Vlase, membrii comunitatii, chiar si (sau mai ales) exclusii,
marginalii (precum izgonita Vica) i se adreseaza in primul rand lui Condrat pentru a-si afla salvarea in
fata navalirii apelor.

Caracterizarea lui Condrat nu se face prin cele spuse de personaj si nici prin cele spuse de altii despre
el, ci prin notatia gesturilor sale. Om al Deltei prin excelenta, Condrat devine una cu vaslele gratie
carora isi croieste loc printre ape si prin valurile de ploaie.

In prima parte a nuvelei notatia gesturilor sale pare a contrapuncta spusele diaconului Ichim.

In timp ce cuvintele acestuia, prea indelung retinute sau gasindu-si camp liber de manifestare doar in
somn, se ratacesc prin ploaie si ninsoare pentru a se intoarce in obrazul celui care le rosteste,
cuvintele lui Condrat par a fi murit demult, inecate de ape. Dar dupa cum spune Fenia, laconismul
pare a-I caracteriza de ani de zile pe cel ce cauta, pe apele noului Potop, un loc pentru inmormantarea
propriului copil.
Gesturile aspre, violente - forme ale luptei pentru supravietuire -ofera o exacta imagine a personajului
din lumea apelor si padurilor de salcii: "Condrat se indreapta brusc din spate, prinde vasla cu
amandoua mainile, intoarce violent barca spre padure, impingand-o cu furie, opintindu-se, strangand
din maxilarele supte si tepoase, lovind apa in dreapta si-n stanga cu vasla. Se agata cu mainile de
crengi, trage de ele ca sa faca vant barcii. Barca suna infundat prin apa cu gheata, trecand iute peste
papuris si peste crengile rupte."

"Frate-inamic" al naturii Deltei, Condrat ii cunoaste toate tainele ajungand sa se confunde cu acest
peisaj, caruia incearca sa-i smulga un petec de pamant pentru a supravietui si pentru indeplinirea
datinilor de inmormantare. Adevarata natura a personajului se releva insa abia in final, cand cuvintele,
indelung refulate, izbucnesc. Neasteptata iesire din laconism si mutenie este prilejuita de aparitia
temutilor mistreti ai Deltei. Cei ce erau asteptati si priviti ca niste fiare periculoase, venind pe ape si
sfasiind oamenii cu coltii, isi dovedesc neasteptata "blandete" in fata celor infricosati, a caror teama
piere in fata stenicei izbucniri de ras a lui Condrat.

"imblanzirea" se produce prin "numirea" de catre Condrat a batranului mistret ce-si conduce semenii
pe ape. Cel ce intruchipeaza supravietuirea stirpei omenesti in lumea de apa si gheata procedeaza
asemeni stramosului biblic Adam: da nume animalelor. Or, a "numi" inseamna a stapani. Legatura cu
batranul mistret este insa una mai profunda. Supravietuitor al unor timpuri imemoriale, batranul
conducator al turmei de mistreti joaca rolul unui animal totemic fata de cel ce il identifica tocmai
fiindca il "recunoaste", ii recunoaste esenta de supravietuitor al tuturor lumilor, rand pe rand inghitite
de potopuri si calamitati. infatisarea lui Condrat, cu "pometii teposul parul "sur" si aspru ajunge, de
altfel, la identificarea cu acest animal totemic.

Ceea ce descopera Condrat "numind" si astfel "imblanzind' mistretul este o forma a credintei, alta
decat cea oficiala, dovedita drept neputincioasa. Descoperirea unor "radacini" totemice aduce mult
asteptata raza de speranta in lumea Deltei.

Fenia - caracterizare

Femeia lui Condrat din nuvela, la inceput nenumita, ghemuita in barca, istovita de nenorocire si viata
grea din Delta, pare a-si fi uitat identitatea in bataia ploii si zapezii ce se dezlantuie ca o noua fata a
unei dusmanii universale, abatuta asupra micii comunitati din Delta.
Cea uscata si chircita in sine, facuta una cu barca, asa cum sotul ei, Condrat, a devenit una cu vasla
calauzitoare, se desteapta la viata in momentul in care diaconul Ichim i se adreseaza, ii cere parerea,
lucru neasteptat si, se pare, neintamplat de vreme indelungata. O data cu redescoperirea cuvintelor
femeia lui Condrat descopera, treptat, o anume bucurie de a trai. isi descopera propriul corp, vechile
trairi si pasiuni, propria viata uitata o data cu uzul cuvintelor:

"Femeia vorbeste mai departe - asa, pentru placerea ei. Simte cum ii rasuna in piept cuvintele, cum i
se rotunjesc, calde, pe buze - si se strange si mai mult si mai bine in ea, in hainele ei tocite de aba, si-
si gaseste acolo trupul mic si slab, o minune frumoasa."

Legendele, povestile, cantecele Deltei prind viata in cuvintele renascute in fiinta Feniei. Atingerea
mainii lui Condrat, adusa tot de "cuvinte" regasite prin perdeaua de ploaie si ninsoare, desteapta o
realitate a sentimentelor si senzatiilor de mult uitate, in vremea tineretii: "Se agata de mana asta,
careia, brusc, ii recunoscu caldura, si-si aminti, asa, dintr-o data, ca o mangaia pe ea, pe Fenia, cand
fusese tanara. Cati ani sa fie de-atunci? Stranse puternic mana asta fierbinte de demult, sa nu-i mai
scape."

Redesteptarea vitalitatii in batranul corp uitat, de oameni si de sine, al femeii se produce insa o data
cu intalnirea presupusei rivale, Vica, fiica Deltei. Fiinta de o vigoare telurica, de o senzualitate
debordanta, Vica, presupusa fiica a unui lotru legendar, Andrei Mortu, transmite ceva din ardoarea-i
nestapanita femeii ce parea destinata