Sunteți pe pagina 1din 24

TEMA 5.

TEORII RELEVANTE COMPETITIVITĂȚII NAȚIONALE


5.1. Teorii clasice și neoclasice a competitivității naționale.
5.2. Modele ale avantajului comparative dezvoltate în cadrul noilor teorii ale comerțului
internațional.
5.3. Teoria avantajelor competitive.

De-a lungul istoriei, ca urmare a unei continue cercetări, conceptul de competitivitate este
rezultatul mai multor idei, care au contribuit la definirea multiplelor aspecte mai moderne şi/sau
mai complexe ale acestuia. Principalele teorii relevante competitivității naționale sunt
fundamentate pe două concepte de bază: avantajul comparativ și avantajul competitiv. Conform
teoriilor ce au la bază conceptul de avantaj comparativ condițiile naturale favorabile existente
într-o economie în comparație cu alte economii determină competitivitatea acesteia pe piețele
externe. Avantajele comparative permit țării producerea și realizarea pe piețele externe a
bunurilor și serviciilor cu costuri de producție relativ mai mici comparativ cu costurile
concurenților săi, în schimbul lor procurând alte mărfuri a căror producție este mai puțin
avantajoasă pe plan intern. Aceste teorii reflectă o viziune statică a competitivității naționale se
sprijină pe următoarele idei:
 Existența în cadrul sistemului economic național al unor resurse ieftine și abundente, care
stau la baza orientării structurii ramurale a economiei naționale;
 Existența unui mediu concurențial viabil;
 Folosirea unor politici economice neutrale.1
Teoriile ce au la bază conceptul de avantaj competitiv sunt considerate a fi cu o viziune
mai dinamică și scot în evidență faptul că specializarea eficientă a ramurilor economiei naționale
depinde de capacitatea concurențială a firmelor pe piețele naționale și internaționale și de viteza
de asimilare a progresului tehnico-științific și a potențialului inovativ. Aceste teorii se sprijină pe
următoarele idei:2
 Firmele nu ramurile intră în relații concurențiale;
 Existența unui mediu național favorabil dezvoltării economice;
 Existența unor politici economice adecvate aplicate de agenții economici și actorii
economici naționali și internaționali.
De obicei, mercantilismul reprezintă prima doctrină economică reflectată în literatura de
specialitate. Doctrină care s-a manifestat în secolele XVI-XVII, conform căreia bunăstarea unei

1
CHILIAN M.N. Competitivitatea economiei românești și integrarea în Uniunea Europeană. Editura Universitară,
București, 2011. 281 P. ISBN 978-606-591-098-0 p.32
2
CHILIAN M.N. Competitivitatea economiei românești și integrarea în Uniunea Europeană. Editura Universitară,
București, 2011. 281 P. ISBN 978-606-591-098-0 p.33
1
țări era determinată de cantitatea de aur și argint deținută de aceasta. Însă cel care a înțeles că
bunăstarea unei națiuni se bazează pe capacitatea productivă a acesteia a fost economistul scoțian
Adam Smith. În această ordine de idei, teoriile relevante pentru competitivitatea economiei
naţionale pot fi prezentate în mai multe grupe de teorii (tabelul 5.1).
Tabelul 5.1
Teoriile relevante competitivităţii economiei naţionale
Teoria Conţinutul Reprezentanţii de bază
Teorii privind creşterea economică
Teoria clasică Analizează competitivitatea în condiţiile funcţionării A.Smith, D.Hume, J.S.Mill,
( sf.sec.XVIII- libere şi independente a pieţelor şi a utilizării raţionale şi K.Marx
mij.sec.XIX) eficiente a resurselor economice disponibile
Teoria neoclasică Studiază competitivitatea sistemului economic naţional R.Solow, S.Kuznets,
(sf.sec.XIX- în funcţie de contribuţia fiecărui factor de producţie la M.Abramovitz, H.Chenery,
mij.sec.XX) creşterea economică. Evidenţiază impactul acumulării E.Denison
resurselor asupra creşterii economice
Teoria endogenă Recunosc existenţa “eşecurilor de piaţă”, resping K.Arron, P.Romer, R.Lucas,
( sf.sec.XX) afirmaţia că resursele, în mod inevitabil, sunt alocate G.Grossman, E.Helpman
eficient şi raţional pe piaţă, acordă statului un rol
potenţial mai mare pentru atenuarea eşecurilor pieţei şi
asigurarea unei creşteri economice durabile
Teorii privind investiţiile străine directe
Teoria avantajelor de Determină competitivitatea în funcţie de totalitatea S.Hymer, R.Vernon,
proprietate avantajelor specifice (capacitatea de inovare, capacitatea R. Coase
(ownership de finanţare eficientă, accesul la materia primă, activele
advantage) nemateriale disponibile, etc.) care permit firmelor să
(mij.sec.XX) depăşească dezavantajele ce reies din concurenţa
internaţională
Teoria Analizează competitivitatea în funcţie de avantajele P.J.Buckley,
internaţionalizării internaţionalizării care permit valorificarea M. Casson
(sf.sec.XX) imperfecţiunilor pieţei prin crearea propriei sale pieţe,
adică prin internaţionalizare
Teoria electică a Determină competitivitatea în raport proporţional cu J.Dunning,
internaţionalizării avantajele de proprietate, avantajele internaţionalizării şi J.N.Behrman
( paradigma OLI) avantajele locaţiei
(sf.sec.XX)
Teoriile comerţului internaţional
Teoriile tradiţionale a Afirmă că bunăstarea economică este în funcţie de D.Ricardo, Hecksher, Ohlin,
comerţului producţia de bunuri şi servicii în care o ţară are un P.Samuelson, W.Stolper,
internaţional (sf.sec. avantaj comparativ. Competitivitatea economiei T.Rybczynscki
XIX-înc. sec.XX) naţionale se realizează atunci cînd ţara oferă bunuri şi
servicii pentru care dispune de avantaje comparative în
producere
Noile teorii Pornesc de la ipoteza concurenţei imperfecte şi a A.K.Dixit, V.Norman,
ale comerţului economiilor la scală pentru comerţul internaţional. P.Krugman, E.Helpman
internaţional Evidenţiază factorii determinanţi a competitivităţii
(sf.sec.XX– economiei naţionale
înc.sec.XXI)
Teoria avantajelor competitive
1990 Competitivitatea economiei naţionale este determinată de M.Porter
totalitatea avantajelor competitive disponibile.
Prosperitatea unei naţiuni nu se poate moşteni, ea se
poate crea. Competitivitatea are un caracter dinamic.
Inovaţiile au un rol decisiv pentru competitivitatea
economiei naţionale.

2
5.1. Teorii clasice și neoclasice a competitivității naționale.
Teoriile privind creşterea economică sunt fundamentate pe principiul „mâinii invizibile”
al lui Adam Smith. Principala idee a teoriilor clasice şi neoclasice este că pieţele, în mod liber şi
independent, pot aloca şi coordona resursele economice. De asemenea, este promovat principiul
conform căruia agenţii economici participanţi ai relaţiilor concurenţiale utilizează resursele de
care dispun în mod raţional şi eficient.
Toate cele trei teorii ale creşterii economice se bazează pe diferite formulări ale funcţiei
universale de producţie. În linii generale, această funcţie cuprinde următorii factori de creştere a
producţiei: capital, muncă, resurse naturale, tehnologii, precum şi neofactori de producţie, printre
care tot mai mult în ultima perioadă se evidenţiază mediul social-cultural al economiei naţionale.
Concepţia potrivit căreia pieţele funcţionează liber şi eficient i-a determinat pe majoritatea
economiştilor clasici şi neoclasici să se concentreze în cercetările lor pe impactul acumulării
resurselor asupra creşterii economice a economiilor naţionale. Neoclasicii analizează succesul
economic al unui sistem naţional prin evaluarea contribuţiei la creşterea economică a fiecărui
factor de producţie.
Cercetările mai recente ale neoclasicilor privind creşterea economică renunţă la ipoteza
eficienţei perfecte a pieţelor şi elaborează modele de creştere economică în situaţii de
dezechilibre.
Teoriile endogene ale creşterii economice sunt mai flexibile în privinţa afirmaţiei că pieţele
funcţionează în condiţiile concurenţei perfecte şi recunosc existenţa „eşecurilor de piaţă”, adică
resping afirmaţia că resursele sunt, în mod inevitabil, alocate pe piaţă eficient şi raţional. Prin
urmare, putem constata că aceste teorii acordă statului un rol potenţial mai mare pentru atenuarea
rezultatelor acestor eşecuri.
Teoriile privind creşterea economică permit în mare măsură identificarea determinanţilor
competitivităţii economiilor naţionale. Putem trasa o paralelă între factorii creşterii economice şi
cei ai competitivităţii în cadrul analizei sistemelor economice.
Cu toate acestea, în condiţiile intensificării proceselor de globalizare a circuitului economic
mondial, corelaţia dintre competitivitatea internaţională a firmelor şi creşterea economică
înregistrată într-o ţară este mai puţin manifestă. Mobilitatea internaţională a factorilor de
producţie a redus considerabil interdependenţa dintre competitivitatea firmelor pe pieţele
internaţionale şi competitivitatea ţărilor de origine sau a ţărilor-gazdă.
În această ordine de idei, menţionăm şi faptul că în lucrările referitoare la creşterea
economică nu sunt determinate clar legăturile de convergenţă sau divergenţă între state privind
evoluţia veniturilor şi creşterea veniturilor per capita.

3
Dacă ar exista o convergenţă între state privind evoluţia veniturilor, conform concepţiei
randamentelor de scară descrescânde ale capitalului, ţările cu un venit pe cap de locuitor mai mic
ar trebui să aibă ritmuri de creştere mai rapidă decât ţările cu un venit mai mare. Acest avantaj de
randament ar trebui să rămână până când ţările respective vor atinge nivelul ţărilor avansate.
Viziunea dată presupune că progresul tehnic este un bun accesibil tuturor. Astfel, pe termen lung
ar trebui să se producă convergenţă între veniturile pe cap de locuitor. Totuşi, concepţia
convergenţei nu şi-a găsit o confirmare în practica economică. Nu putem găsi date statistice
veridice care ar confirma o corelaţie negativă între ritmurile de creştere a veniturilor pe cap de
locuitor şi venitul iniţial pe cap de locuitor. Practica internaţională şi majoritatea datelor
determină o corelaţie pozitivă între aceşti parametri economici, ceea ce determină o divergenţă a
veniturilor per capita între state cu diferite nivele de dezvoltare şi infirmă teoria clasică a
creşterii economice.
Savanţii neoclasici au încercat să explice contradicţia dintre teorie şi datele practice pe
următoarele căi:
 prevede evidenţierea factorilor care ar putea preveni micşorarea produsului marginal al
capitalului chiar dacă intensitatea capitalului creşte în timp;
 prevede identificarea condiţiilor în care s-ar putea atinge un nivel de convergenţă. Printre
aceste condiţii au fost remarcate rata investiţiilor, diverse variabile economice,
instituţionale, financiare etc.
Totuşi, economiştii neoclasici nu au reuşit să argumenteze convergenţa absolută prin date
concrete, convergenţa relativă a fost confirmată în mai multe cazuri, chiar dacă nu pe toate
eşantioanele de cercetare şi în toate perioadele de timp. Putem găsi unele explicaţii teoretice în
acest sens în noile teorii privind creşterea economică, încadrabile în trei mari curente:
1) primul curent continuă teoria creşterii endogene, dar elimină ipoteza
randamentelor de scară descrescânde. Astfel, stocul de capital per locuitor poate creşte infinit,
ceea ce permite creşterea considerabilă a producţiei şi a consumului.3 Ideea de bază a acestei
concepţii este că productivitatea în cadrul economiei naţionale depinde de investiţiile reale,
nemateriale sau umane, efectuate în perioadele precedente. De exemplu, experienţa lucrătorilor
creşte odată cu stocul de capital existent, iar cercetarea creşte odată cu dezvoltarea. În asemenea
condiţii nu există restricţii pentru creşterea economică pe termen lung şi nici pentru o dezvoltare
durabilă a economiei. Putem constata că, conform acestei teorii, ritmul de creştere a

3
ROMER P. New Goods, Old Theory, and the Welfare Costs of Trade Restrictions. Journal of Development
Economics, No. 43, 1994, p.5-38. Disponibil pe:
https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/0304387894900213
4
productivităţii unei economii este în funcţie de politicile de dezvoltare puse în aplicare de agenţii
economici naţionali;
2) curentul al doilea utilizează conceptul de convergenţă relativă. Această categorie
presupune că există o anumită identitate de funcţionare în toate ţările4. În viziunea dată,
atingerea unui nivel de convergenţă este posibilă cu condiţia ca ratele de economisire, ritmul de
creştere a populaţiei, ratele de depreciere a capitalului, nivelele de tehnologie trebuie să fie
similare în statele analizate;
3) al treilea curent teoretic porneşte de la ideea că nivelul de dezvoltare pe care îl pot
atinge economiile depinde de situaţia lor iniţială, adică de istoria fiecărei economii5. Conform
acestei abordări, dacă o ţară este bogată şi dotată abundent cu factor uman, iar alta săracă şi slab
dotată, este admisibil şi evident ca nivelul capitalului uman din economia mai slabă să fie
insuficient pentru asimilarea tehnologiilor existente. Astfel, ţara cu o dotare mai slabă nu va
putea atinge nivelul ţării bogate. Prin urmare, diversitatea situaţiilor iniţiale va contribui la
formarea unor echilibre multiple, când fiecare grup sau club de state (numite „cluburi de
convergenţă”) atinge un echilibru propriu pe termen lung. Mai mult, este admisă convergenţa în
interiorul clubului.
În concluzie, putem remarca faptul că ultimele două curente oferă interpretări diferite ale
procesului de creştere economică. În cazul convergenţei relative, creşterea economică este
posibilă de la diferite nivele de dezvoltare iniţială a economiilor, dar un echilibru pe termen lung
între ţări este posibil numai dacă statele ating acelaşi nivel de dezvoltare economică. A doua
concepţie afirmă, de fapt, ipoteza capcanei sărăciei: sub un anumit nivel de dezvoltare, economia
se orientează spre un echilibru pe termen lung, caracterizat printr-o productivitate redusă şi,
respectiv, ţara nu mai poate să se dezvolte. Dar toate încercările teoretice şi practice de a
demonstra validitatea absolută a acestor teorii au eşuat din cauza lipsei de date statistice
corespunzătoare.
Următoarea serie de teorii relevante pentru competitivitatea economilor naţionale se referă
la cercetările ce ar argumenta existenţa şi importanţa, precum şi ar determina rolul investiţiilor
străine directe şi al întreprinderilor multinaţionale în competitivitatea naţională. Într-o
economie cu concurenţă perfectă, unde informaţia este gratuită, nu există bariere comerciale,
statul nu se implică în activitatea economică, riscurile şi incertitudinile sunt minime, nu pot
exista investiţii străine directe, există doar comerţ internaţional.

4
CHILIAN M.N. Competitivitatea economiei românești și integrarea în Uniunea Europeană. Editura Universitară,
București, 2011. 281 P. ISBN 978-606-591-098-0 p.34
5
DIETER M., ENGLERT H. Competitiveness in the global forest industry sector: An empirical study with special
emphasis on Germany. European Journal of Forest Resources, nr.126. Springer-Verlag, 2007. pp 401–412
ISSN:1612-4677. Disponibil pe: https://link.springer.com/article/10.1007/s10342-006-0159-x
5
În această ordine de idei menţionăm cercetările lui Stephan Hymer, care a analizat pe larg
întreprinderile multinaţionale. În viziunea lui Hymer, o întreprindere multinaţională este mai
mult o unitate de producţie internaţională decât una de comerţ internaţional. 6
Principala problemă studiată de Hymer a fost cum pot firmele străine să concureze cu
succes pe o piaţă străină, unde trebuie să se confrunte cu dezavantajul de a intra în competiţie cu
firmele locale şi deseori să fie mai adaptate la cerinţele pieţei locale.
Hymer porneşte de la ipoteza conform căreia întreprinderile pot obţine rezultate economice
considerabile pe pieţele externe dacă dispun de anumite avantaje specifice, pe care autorul le-a
numit avantaje de proprietate („ownership advantage”). Anume acest tip de avantaje le permite
firmelor străine să depăşească dezavantajele ce reies din concurenţa cu firmele locale. În cadrul
acestui tip de avantaje se includ: capacitatea de inovare, capacitatea de finanţare eficientă,
accesul la materiile prime, economiile de scală, activele nemateriale (mărcile comerciale,
brevetele, managementul avansat, strategiile moderne de marketing ş.a.) şi, nu în ultimul rând,
costurile de tranzacţie reduse din cauza înlocuirii tranzacţiilor la distanţă cu tranzacţiile interne.
O altă abordare a problemei se desprinde din cercetările lui Raymond Vernon, care a
elaborat modelul ciclului de viaţă al produsului. Vernon presupune că localizarea activităţii de
producţie a unei întreprinderi multinaţionale evoluează pe parcursul ciclului de viaţă al
produsului. Pe ce piaţă va intra mai întâi produsul depinde de venitul mediu în ţară7. Localizarea
iniţială a produsului este determinată de potenţialul de inovare şi de nevoia de comunicare cu
furnizorii, cu clienţii şi chiar cu concurenţii puternici. Pe măsură ce produsul se maturizează,
localizarea lui este determinată de costurile forţei de muncă.
Următorul pas în evoluţia teoriilor privind investiţiile străine directe este teoria
internaţionalizării. Această teorie şi-a propus să explice de ce tranzacţiile internaţionale au un
succes mai mare în cadrul unei firme multinaţionale decât între firme independente prin
intermediul pieţei. Conform viziunii internaţionalizării, firmele încearcă să utilizeze ele însele
avantajul specific de care dispun. Acest lucru este determinat de imperfecţiunea pieţei, care
motivează firmele să utilizeze ele însele avantajul de monopol, adică organizează chiar ele o
structură de monopol multinaţională.
P.J.Buckley şi M.Casson, influenţaţi de R.Coase, au avansat ideea conform căreia o firmă
valorifică imperfecţiunile pieţei prin crearea propriei sale pieţe, adică prin internaţionalizare 8. În

6
HYMER S. The international operations of National Firms. // A study of Direct Investment, PH.D.Thesis, MIT, 1960.
Disponibil pe: https://dspace.mit.edu/handle/1721.1/27375
7
VERNON R. International Investment and International Trade in Product Cycle. Quarterly Journal of Economics,
80, 1966. Pp.190-207.
Disponibil pe: https://academic.oup.com/qje/article-abstract/80/2/190/1868595?redirectedFrom=fulltext
8
BUCKLEY P.J., M.CASSON. The Futures of the Multinational Enterprise. Macmillan, London, 1976. ISBN: 978-1-
349-50843-3
6
timp ce teoria clasică consideră că utilizarea resurselor este coordonată doar de mecanismele
pieţei prin intermediul preţului, aceşti savanţi au observat că o parte însemnată a deciziilor
privind întrebuinţarea resurselor se adoptă în afara pieţei, în funcţie de interesele particulare ale
unei firme sau ale unui grup de firme.
Mult timp teoria internaţionalizării a fost considerată cea mai amplă şi suficientă pentru
extinderea investiţiilor străine directe. Totuşi, unii economişti consideră că nu sunt suficiente
avantajele specifice de firmă şi avantajele ce reies din internaţionalizare pentru existenţa şi
extinderea investiţiilor străine directe. Mai mult, nu a fost explicat în cadrul acestor teorii în ce
condiţii ar fi probabil ca firma să accepte înlocuirea pieţei libere cu o tranzacţie internă. În
această ordine de idei, John Dunning a încercat să sintetizeze diferite teorii şi a propus
paradigma eclectică, bazată parţial pe teoriile macroeconomice şi pe teoriile comerţului
internaţional, dar şi pe teoria microeconomică şi a comportamentului firmelor. Dunning a
adăugat avantajele localizării la avantajele specifice de firmă sau avantajele de proprietate şi
avantajele internaţionalizării, formulând aşa-numita „paradigma OLI”, unde „O” sunt avantajele
proprietăţii (ownership), „L” sunt avantajele localizării (localization) şi „I” sunt avantajele
internaţionalizării (internalization)9.
Conform acestei paradigme, pentru ca o firmă să poată asigura necesităţile unei pieţe locale
sau internaţionale şi să fie localizată în afara acestei pieţe este necesar să fie îndeplinite
următoarele cerinţe:
1) firma trebuie să dispună de un şir de avantaje specifice sau să fie capabilă să le procure
cu costuri mici. Acesta este avantajul specific de proprietate. În cadrul avantajelor specifice de
proprietate putem menţiona şi capitalul de cunoaştere, care include capitalul uman, brevetele,
tehnologiile, brandurile, reputaţia etc.;
2) pentru utilizarea capitalului de cunoaştere în străinătate, acest capital trebuie să fie
transmisibil în cadrul firmei fără costuri de tranzacţie mari şi reprodus în diferite ţări fără
pierdere de valoare. Dacă aceste obiective nu pot fi atinse, firma este mai interesată să utilizeze
ea însăşi avantajele specifice de proprietate decât să le vândă sau să ofere licenţe altor firme. În
acest context, o mare importanţă au avantajele ce decurg din internaţionalizare;
3) în plus, faţă de avantajele specifice de proprietate şi avantajele internaţionalizării,
întreprinderile sunt interesate să utilizeze avantajele disponibile în combinaţie cu unii factori
localizaţi în străinătate, adică cu avantajele specifice de locaţie. În calitate de avantaje specifice
de locaţie putem menţiona producţia mai aproape de consumatorii finali, economisirea costurilor

9
DUNNING J.H. The Eclectic (OLI) Paradigm of International Production: Past, Present and Future. Int. J. of the
Economics of Business, Vol. 8, No. 2, 2001, pp. 173-190. Disponibil pe:
https://pdfs.semanticscholar.org/a542/4849458f4b741ee62ab4f19c683fcfc8f6d8.pdf
7
de transport, accesul la resursele ieftine, ocolirea barierelor comerciale, asigurarea serviciilor
postvânzare (pentru multe servicii, producţia şi distribuţia trebuie să fie concomitente).
Paradigma OLI determină volumul investiţiilor străine directe în raport proporţional cu
avantajele de proprietate, avantajele internaţionalizării şi avantajele locaţiei.
În cadrul paradigmei OLI, cercetătorul american J.N.Behrman a elaborat clasificarea
investiţiilor străine directe în scopul explicării diferenţelor obiective ale acestora (figura 1.2).

Figura 5.1. Clasificarea investiţiilor străine directe


Sursa: Elaborat de autor în baza teoriei lui J.N.Behrman

Investiţiile străine directe în căutare de resurse au drept scop căutarea sau procurarea
resurselor naturale.
Investiţiile străine directe în căutare de pieţe urmăresc identificarea unor pieţe noi cu
scopul exploatării lor pentru realizarea produselor finite ale firmei. Acesta este cazul anumitor
tipuri de servicii pentru care producţia şi distribuţia trebuie să fie concomitente (telecomunicaţii,
alimentare cu apă, cu energie electrică).
Investiţiile străine directe în căutare de eficienţă urmăresc scopul de restructurare a
investiţiilor existente pentru a aloca mai eficient resursele disponibile ale firmei şi a majora
profiturile. O formă a acestui tip de investiţii poate fi considerată specializarea internaţională
prin care întreprinderile urmăresc să-şi valorifice diferenţele de preţuri ale bunurilor şi factorilor
de producţie şi să-şi diversifice riscurile.
Investiţiile străine directe în căutare de active sau de capacităţi strategice au ca scop să
realizeze operaţiuni strategice prin care să înglobeze firme şi active existente pentru a-şi proteja
avantajele specifice de proprietate cu scopul de a optimiza poziţia competitivă globală. Atingerea
scopului final urmărit în cadrul acestor investiţii se poate realiza concret prin: achiziţionarea de
firme locale esenţiale, achiziţionarea de capacităţi locale de producţie, inclusiv a celor de

8
cercetare-dezvoltare, de capital uman şi capital de cunoaştere, prevenirea consolidării pe pieţe a
firmelor concurente, prevenirea achiziţionării de către concurenţi a firmelor locale 10.

5.2. Modele ale avantajului comparative dezvoltate în cadrul noilor teorii ale
comerțului internațional.
Teoriile comerţului afirmă că bunăstarea economică este în funcţie de producţia de bunuri
şi servicii în care o ţară are un avantaj comparativ. Competitivitatea economiei naţionale se
realizează atunci când o ţară oferă bunuri şi servicii pentru care dispun de avantaje comparative.
Teoriile tradiţionale ale comerţului internaţional îşi au originea în lucrările lui D. Ricardo.
Ricardo elaborează conceptul avantajelor comparative, care a rămas esenţa teoriilor
comerţului internaţional până în prezent. Teoria avantajelor comparative se bazează pe noţiunea
costului de oportunitate (costul unui bun sau serviciu exprimat în unităţi de alt bun). În literatura
de specialitate, teoria avantajelor comparative este prezentată în baza legii avantajelor relative.
Conform acestei legi, economia naţională este competitivă în cazul în care se specializează în
producerea bunurilor care fie maximizează avantajele (beneficiile) absolute, fie minimizează
cheltuielile (pierderile) absolute.
În baza legii în discuţie putem menţiona că sistemul economic naţional poate deveni
competitiv şi în cazul în care nu dispune de avantaje absolute pentru niciun bun.
Cu toate că teoria lui D. Ricardo a determinat esenţa majorităţii teoriilor comerţului
internaţional, putem remarca unele limite ale viziunii date:
1) modelul lui Ricardo se bazează pe teoria valoare-muncă, conform căreia preţul
bunului depinde de cantitatea de muncă folosită la producerea lui. Reiese că munca este factorul
de producţie primordial. La sfârşitul secolului al XIX-lea, această presupunere intră în
contradicţie cu realitatea. A apărut o necesitate stringentă de a include în analiză şi ceilalţi factori
de producţie. Savantul american G. Haberler explică legea avantajelor comparative în baza
11
noţiunii de costuri (cheltuieli) alternative . Din acest punct de vedere, legea avantajelor
comparative poate fi interpretată astfel: economia naţională este competitivă în cazul în care se
specializează în fabricarea bunurilor şi prestarea serviciilor cu costuri (cheltuieli) alternative
minime. Cu alte cuvinte, economia naţională care în producerea bunurilor şi prestarea serviciilor
are cheltuieli alternative mai scăzute deţine avantaje comparative;

10
BEHRMAN J.N. Transnational Corporation and Integrated International Production, Transnational Corporation, 2,
3. World Investment Report, 1993. Disponibil pe:
https://unctad.org/sections/dite_dir/docs/wir93br_behrman_en.pdf
11
HABERLER G. The Theory of International Trade. Cambridge, 1936.Disponibil pe: https://mises-
media.s3.amazonaws.com/The%20Theory%20of%20International%20Trade_4.pdf
9
2) conform teoriei lui D. Ricardo competitivitatea economiei naţionale poate fi
determinată în condiţiile unor costuri constante şi ale specializării complete a economiei
naţionale în fabricarea bunului sau prestarea serviciului pentru care deţine avantaje comparative.
Însă realitatea demonstrează că costurile au tendinţă spre creştere, iar economiile naţionale au o
specializare incompletă;
3) în cadrul teoriei menţionate nu sunt precizaţi factorii şi condiţiile apariţiei
avantajelor comparative în cadrul sistemului economic naţional.
Dezvoltarea ulterioară a teoriei avantajelor comparative în contextul definirii
competitivităţii economiei naţionale are loc în cadrul viziunilor neoclasice. Neoclasicii
evidenţiază câţiva factori de producţie ce stau la baza avantajelor comparative (munca, capitalul
şi resursele naturale), precum şi acordă o atenţie deosebită distribuirii resurselor între state şi
posibilităţilor de utilizare a acestora în producerea bunurilor şi prestarea serviciilor.
Teoria care pune în relaţie competitivitatea economiei naţionale cu nivelul de asigurare cu
factori de producţie este teoria corelaţiei factorilor de producţie sau teoria Heckscher – Ohlin
(numele savanţilor suedezi care, la începutul secolului al XX-lea, au propus pentru prima dată
această viziune). La dezvoltarea viziunii date au mai contribuit P. Samuelson, W. Stolper,
T.Rybczynski şi alţii.
În esenţă, această abordare explică competitivitatea economiei naţionale prin două
categorii:
 intensitatea factorilor de producţie – se referă la dotarea şi asigurarea economiei naţionale cu
factori de producţie;
 gradul de saturaţie cu factori de producţie – se referă la gradul de utilizare în procesul de
producţie a factorilor muncă şi capital.
Economia naţională este competitivă dacă produce bunuri şi prestează servicii ce presupun
un grad înalt de utilizare a factorului de producţie cu care este dotată şi asigurată în abundenţă 12.
Conform teoriei Heckscher – Ohlin, dacă se respectă această condiţie, are loc creşterea
bunăstării şi a posibilităţilor de consum în cadrul economiei naţionale, precum şi se echilibrează
preţurile relative ale bunurilor şi ale serviciilor care constituie obiectul relaţiilor concurenţiale
dintre state.
Reiese concluzia că dacă se echilibrează preţurile relative ale bunurilor şi serviciilor, ca
efect, se vor echilibra preţurile relative ale factorilor de producţie folosiţi la fabricarea acestora.
Corelaţia a fost explicată de P. Samuelson, care a formulat următoarea idee: în urma
relaţiilor concurenţiale are loc echilibrarea preţurilor relative şi absolute ale factorilor de

12
OHLIN B. Interregional and international trade. Cambridge, Harvard University Press, 1935.
10
producţie omogeni. Cu alte cuvinte, cresc preţurile resurselor ieftine şi excedentare şi se reduc
preţurile resurselor rare şi scumpe.
Este necesar de menţionat că echilibrarea are loc numai în cazul în care se respectă toate
premisele teoriei lui Heckscher – Ohlin, ceea ce este greu de realizat în practică. De exemplu,
echilibrarea preţurilor relative şi absolute la capital presupune aceeaşi mărime a ratei dobânzii în
statele participante la relaţiile concurenţiale, precum şi a preţurilor la muncă – aceeaşi mărime a
salariilor. În realitate, nivelul salariilor şi al dobânzilor diferă considerabil între statele dezvoltate
şi cele în curs de dezvoltare, chiar şi între statele dezvoltate. Deci teoria lui Samuelson privind
competitivitatea economiei naţionale are un caracter teoretic şi mai puţin practic.
O viziune mai practică asupra esenţei conceptului competitivităţii economiei naţionale este
teoria lui T. Rybczynski, care a arătat cum creşterea ofertei unuia dintre factorii de producţie
influenţează volumul producţiei bunurilor şi serviciilor a căror fabricare presupune utilizarea
13
intensivă a acestuia şi volumul producţiei celor la fabricarea cărora acesta nu este utilizat .
Rybczynski formulează următoarea regulă: în condiţiile stabilităţii preţurilor, creşterea ofertei
unuia dintre factorii de producţie va contribui la creşterea volumului bunurilor şi al serviciilor
în fabricarea cărora este utilizat intensiv acest factor de producţie şi la reducerea producţiei
bunurilor şi a serviciilor a căror fabricare nu presupune utilizarea acestuia.
Cu alte cuvinte, creşterea ofertei unuia dintre factorii de producţie contribuie la ridicarea
nivelului competitivităţii doar în acele domenii ale economiei naţionale unde el se utilizează şi la
diminuarea nivelului competitivităţii celorlalte domenii de activitate şi, ca rezultat, la reducerea
nivelului de competitivitate a economiei naţionale în ansamblu.
Cu o asemenea problemă pentru prima dată s-a confruntat Olanda, când, în urma
descoperirii zăcămintelor suplimentare de gaze naturale în Marea de Nord, s-au accelerat
ritmurile de creştere a sectorului extractiv şi au degradat considerabil celelalte sectoare ale
economiei, în special industria. Sectorul extractiv a folosit pentru dezvoltarea sa toate resursele,
ceea ce a condus, în final, la dezindustrializarea ţării, precum şi la reducerea nivelului de
competitivitate a economiei naţionale. Situaţia când, în dezvoltarea sa, economia naţională
utilizează un singur factor de producţie este numită „sindrom olandez”.
O altă interpretare a modelului Heckscher – Ohlin este modelul Harrod – Domar şi Solow.
Modelul dat determină competitivitatea economiei naţionale în baza redistribuirii factorilor de
producţie între agenţii economici agregaţi. Drept rezultat, creşterea competitivităţii unuia dintre

13
RYBCZYNSKI T. Factor Endowments and Relative Commodity Prices. Econometrica NS, vol.XXII, 1955.pp.336-341
Disponibil pe:
https://is.muni.cz/el/1456/podzim2017/MPE_MEEK/um/doplnkova_literatura/kapitola_5/Rybczynski__1955_.pdf
?lang=en
11
14
agenţii economici se produce din contul altuia . Ca variabile funcţionale ale competitivităţii
economiei naţionale se analizează variabilele endogene (rata economiilor, coeficientul
capitalizării, mărimea investiţiilor şi rata sporirii venitului naţional) şi variabilele exogene
(creşterea populaţiei, progresul tehnico-ştiinţific şi creşterea productivităţii muncii). Se
presupune că în cadrul economiei naţionale aceste variabile sunt date, fără însă a se studia
originea şi influenţa modificării lor în timp.
Conform acestei viziuni, economiile naţionale sunt agenţi economici agregaţi pasivi, ce
activează în condiţiile pieţei cu o concurenţă perfectă. În aceste condiţii, economiile naţionale nu
influenţează procesul de stabilire a echilibrului economic în relaţiile concurenţiale cu alţi agenţi
economici agregaţi, nu influenţează preţul de echilibru şi deci nu se interpretează ca subiecţi
activi ai concurenţei, cu strategii de competitivitate a economiei naţionale bine determinate.
În model sunt explicate condiţiile atingerii unui nivel înalt de competitivitate a economiei
naţionale, ca şi cauzele apariţiei unor dezechilibre ce contribuie la reducerea acestui nivel (de
exemplu, utilizarea incompletă a capacităţilor de producţie, şomajul, dezechilibrul dintre cererea
şi oferta agregată, crizele comerciale, dezechilibrul balanţei de plăţi externe etc.).
În baza celor menţionate mai sus se poate trage concluzia, că, în general, teoriile neoclasice
şi poatkeynesiste nu determină factorii şi imboldurile creşterii competitivităţii economiei
naţionale, dar pot fi utilizate pentru analiza cauzelor de diferenţiere între nivelurile
competitivităţii economiilor naţionale.
În ultimele trei decenii au apărut noi teorii ale comerţului internaţional, care au schimbat
viziunile tradiţionale bazate pe concurenţa perfectă şi pe randamente constante. Noile teorii
pornesc de la ipoteza concurenţei imperfecte şi a economiilor la scală pentru comerţul
internaţional. Din literatura recentă putem evidenţia concepţiile lui Avinash K. Dixit şi
V.Norman, P.Krugman, E.Helpman cu privire la comerţul internaţional.
Noile teorii ale comerţului internaţional se fundamentează pe următoarele principii:
 relaţiile comerciale dintre state au loc în condiţiile concurenţei imperfecte;
 modificarea volumului producţiei are loc nu în baza randamentelor constante (aşa
cum considerau adepţii teoriilor tradiţionale), ci în baza randamentelor crescătoare
(ale economiilor de scală);
 funcţionarea eficientă a industriilor sau ramurilor economiei naţionale este posibilă
prin diferenţierea produselor, nu prin omogenitatea lor, ca în cazul teoriilor clasice.

14
DORFMAN R., P.SAMUELSON, R.M.SOLOW. Linear Programming and Economic Analysis. New-York, 1958.
Disponibil pe:
https://books.google.md/books?hl=en&lr=&id=k5_vzaCNQP4C&oi=fnd&pg=PA1&dq=DORFMAN+R.,+P.SAMUELSO
N,+R.M.SOLOW.+Linear+Programming+and+Economic+Analysis.+New-York,+1958
12
Putem constata că aceste trei principii sunt interdependente. Randamentele de scară pot
explica existenţa specializării şi a comerţului chiar în lipsa diferenţelor de tehnologie (aşa cum a
afirmat D. Ricardo) sau a înzestrării cu factori (ca în modelul Heckscher – Ohlin). Randamentele
crescătoare ale volumului producţiei pot crea situaţia când piaţa internă să fie suficientă pentru a
asimila un anumit volum de bunuri şi servicii şi atunci piaţa globală asigură cererea necesară
pentru excesul de bunuri şi servicii format în cadrul economiei naţionale. În acelaşi timp, anume
randamentele de scară ar putea fi motivaţia pentru intensificarea procesului de specializare, şi
invers, specializarea poate fi motivaţia pentru randamentele crescătoare. Noile teorii ale
comerţului internaţional au evidenţiat rolul specializării datorită randamentelor de scară prin
încadrarea în modelele luptei concurenţiale imperfecte.
Astfel, existenţa economiilor de scară poate explica unele tipuri de comerţ care nu pot fi
explicate de modelul Heckscher-Ohlin. Dacă acceptăm existenţa economiilor de scală, ţările (sau
firmele) pot câştiga atunci când se specializează într-o gamă limitată de produse. La sfârşitul
anilor 1970, P. Krugman şi K. Lancaster au dezvoltat, independent unul de altul, modele de
comerţ cu produse diferenţiate.
15
Krugman s-a concentrat atenţia pe tendinţa indivizilor spre varietate în consum , iar
Lancaster a explicat comerţul cu produse diferenţiate utilizând eterogenitatea consumatorilor 16.
Conform teoriei elaborate de cercetătorii menţionaţi, există două tipuri de comerţ:
intraramural şi interramural. Comerţul interramural reflectă avantajul relativ. Dacă două ţări ar fi
dotate în aceeaşi măsură cu factori de producţie, conform modelului Heckscher-Ohlin, comerţul
între aceste state este imposibil. Însă dacă există economii de scală, vor exista câştiguri din
comerţ între aceste ţări prin specializarea fiecărui stat. Astfel, în cazul în care statele sunt în
aceeaşi măsură dotate cu factori de producţie, între ele există comerţ intraramural, în cazul
dotării diferenţiate a ţărilor cu resurse are loc comerţul interramural.
Comerţul intraramural (în interiorul unei ramuri) este tipul de comerţ dintre state cu acelaşi
grad de dotare cu factori de producţie, care prevede specializarea fiecăreia în producerea doar a
unor bunuri şi servicii într-o ramură sau un domeniu de activitate.
Comerţul interramural (între ramuri) este tipul de comerţ dintre state cu grade diferite de
dotare cu factori de producţie, care prevede specializarea ţărilor în diferite ramuri sau domenii de
activitate.

15
KRUGMAN P. Increasing Returns, Monopolistic Competition and International Trade. Journal of International
Economics, nr.9, 1979.pp.439-479. Disponibil pe: http://econ.sciences-po.fr/sites/default/files/file/krugman-
79.pdf
16
LANCASTER K. Intra-Industry Trade under Perfect Monopolistic Competition. Journal of International Economics,
nr.10, 1980.pp.151-175 Disponibil pe: https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/0022199680900525
13
În cadrul teoriilor noi ale comerţului internaţional am putea menţiona teoria naţionalistă a
comerţului dintre state. Naţionaliştii pun accentul pe costurile comerţului pentru anumite grupuri
şi state şi pledează pentru protecţionismul economic şi controlul statului asupra comerţului
internaţional. Ei au criticat aprig teoriile liberale ale comerţului la următoarele categorii:
 consecinţele comerţului liber pentru dezvoltarea economică şi diviziunea internaţională a
muncii;
 efectele distributive ale comerţului (câştiguri relative versus câştiguri absolute);
 efectele asupra autonomiei naţionale şi impactul lor asupra bunăstării naţionale 17.
Fundamentele intelectuale ale naţionalismului economic contemporan le găsim în
„Raportul asupra problemei manufacturilor”, expus în Camera Reprezentanţilor din SUA, în
1971, de către Alexander Hamilton, care a modernizat teoria clasică mercantilistă din secolul al
XVIII-lea şi a propus dezvoltarea economiei pe baza superiorităţii industriei asupra agriculturii.
În viziunea lui Hamilton şi a discipolilor săi, statul poate transforma natura economiei şi
deci şi poziţia ei în economia globală prin ceea ce numim astăzi „politici industriale”,
recomandând:
 promovarea politicii active de dezvoltare a industriei;
 încurajarea migraţiei interramurale, în special a forţei de muncă calificate, în scopul
industrializării ţării;
 încurajarea importului de capital străin în ramurile industriale;
 stabilirea unui sistem bancar pentru oferta de capital de investiţii.
Cu alte cuvinte, Hamilton propunea o teorie dinamică a avantajului comparativ bazat pe
politici guvernamentale de dezvoltare economică.
În această ordine de idei se înscrie teoria generală a protecţionismului elaborată de
M.Manoilescu. Protecţionismul lui Manoilescu nu se limitează doar la anumite ţări ci la anumite
trepte de dezvoltare a economiei naţionale. Analiza lucrărilor savantul român ne permite să
tragem concluzia că pentru ridicarea nivelului competitivităţii economiei naţionale
protecţionismul trebuie să aibă un caracter permanent şi universal. În cercetările sale Manoilescu
argumentează că productivitatea muncii pe cap de locuitor în industrie este cu mult mai înaltă de
cât în agricultură. În cazul unor schimburi interne această inegalitate nu are o prea mare
importanţă, deoarece, oricum, valoarea creată rămâne în ţară. În cazul comerţului internaţional,
aceasta înseamnă exploatare. În scopul evitării exploatării unor popoare de către altele
Manoilescu propune industrializarea activă a ţărilor agrare, promovând în această perioadă o

17
BLACKHURST R., N.MARIAN, J.TUMLIR. Trade Liberalization, Protectionism and Interdependence. GTT Studies in
International Trade, nr.5, Geneva, 1977.pp. 269-275 Disponibil pe:
https://pdfs.semanticscholar.org/8996/cca20e769b94b7aa8d1f933cb3878f2ed3a0.pdf
14
politică protecţionistă. Manoilescu afirmă că “prin industrializare are loc deplasarea de capital şi
de forţă de muncă din ramura cu o productivitate mai mică (agricultura) într-o ramură cu o
productivitate mai mare (industria). Ca rezultat toată economia are de câştigat, obţinând un plus
de venit, egal cu diferenţa de productivitate dintre cele două ramuri”18.
Determinarea relevanţei teoriilor clasice şi neoclasice, precum şi a noilor teorii ale
comerţului internaţional este necesară pentru formularea recomandărilor de politici în vederea
creşterii competitivităţii naţionale. Teoriile comerciale au evoluat în pas cu timpul şi reprezintă o
bază teoretică consistentă pentru explicarea diferitor topuri de comerţ internaţional şi o sursă
importantă pentru identificarea factorilor determinanţi ai competitivităţii economiei naţionale.
Fundamentele teoriei avantajelor competitive au fost puse de Michael Porter, în 1990,
odată cu publicarea lucrării Avantajele competitive ale naţiunii. Noutatea acestei lucrări este nu
atât conceptul de avantaje competitive, cât transferul acestuia de la nivelul de firmă la nivelul
economiei naţionale. Ideea de avantaj competitiv îşi are originea în teoria economică a
investiţiilor străine directe, care studiază motivaţia şi activitatea întreprinderilor multinaţionale 19.
Conform viziunii date, tehnologiile noi permit întreprinderilor să depăşească lipsa
factorilor de producţie, să diminueze importanţa unor anumiţi factori de producţie şi să reducă
substanţial volumul de muncă utilizat în procesele de producţie. Schimburile de tehnologii între
state au devenit permanente, iar accesul la tehnologii este astăzi mai important decât preţul redus
al factorilor de producţie. Preţul forţei de muncă este mai puţin semnificativ, apar materiale
moderne sau înlocuitori de materii relativ ieftine. În tot mai multe sectoare accesul la factori
abundenţi este mai puţin important decât tehnologiile avansate şi calificarea corespunzătoare
care ar permite folosirea eficientă a tehnologiilor date.
Resursele tradiţionale sau avantajul privind resursele disponibile care ar favoriza o ţară sau
un grup de ţări s-au diminuat. Ţările care domină comerţul internaţional în perioada actuală au o
dotare similară cu factori de producţie, ţările în curs de dezvoltare dispun de factori comparabili;
forţa de muncă are competenţele şi cunoştinţele necesare pentru a lucra în diferite domenii de
activitate, iar majoritatea statelor au o infrastructură avansată.
Factorii de producţie, materiile prime, bunurile şi serviciile sunt accesibile pe plan mondial,
transporturile internaţionale s-au perfecţionat şi permit reducerea considerabilă a costului
schimburilor de bunuri şi servicii. Capitalul circulă liber între state şi se acumulează acolo unde
există cele mai bune condiţii de valorificare. În concurenţa internaţională devine mai important
unde şi cum sunt folosiţi factorii de producţie decât însăşi existenţa factorilor de producţie.

18
MANOILESCU M. Forţele naţionale productive şi comerţul exterior : Teoria protecţionismului şi a schimbului
international. Editura Științifică și ecnciclopedică. București, 1986. P.436
19
Mai multe detalii au fost prezentate anterior în caracteristica teoriilor privind investiţiile străine directe.
15
Avantajul unei ţări cu un cost redus al forţei de muncă este destul de fragil, iar costul resurselor
poate fi anulat peste noapte de tehnologii sau de modificările de la bursele internaţionale.

5.3. Teoria avantajelor competitive.


După cum am mai menționat în capitolul 4, unul dintre cei mai cunoscuţi economişti care
în cercetările sale s-a preocupat de tema avantajului competitiv este Michael E. Porter. În
lucrarea sa de bază: The Competitive Advantage of Nations, publicată în anul 1990, el a
sistematizat, în cadrul unui model, cei mai importanţi factori de influenţă ai competitivităţii.
Michael E. Porter în lucrările sale precizează că avantajul naţional competitiv reprezintă acele
„caracteristici decisive ale unei ţări care permit firmelor sale să creeze şi să susţină avantaje
competitive (concurenţiale) în anumite sectoare” Cu toate că au existat studii despre
competitivitate şi factorii determinaţi ai acesteia înainte de apariţia lucrării lui Porter, ei nu au
fost structuraţi şi corelaţi atât de bine pe cât a făcut-o el. În cercetările sale savantul este
preocupat preponderent de competitivitatea anumitor industrii din cadrul unor naţiuni.
M. Porter propune un model care explică rolul statelor în determinarea şi menţinerea
avantajelor competitive ale firmelor pe pieţele internaţionale. Acest model porneşte de la
următoarele ipoteze :
• o ţară poate să influenţeze avantajele competitive într-un anumit sector industrial, în care
concurează mai multe întreprinderi;
• chiar pentru întreprinderile multinaţionale, o ţară poate să ofere avantaje competitive
diferite, ca ţara de origine sau ţara-gazdă;
• competitivitatea are un caracter dinamic. Inovaţiile joacă un rol decisiv în această
schimbare continuă şi impun întreprinderilor promovarea unor politici active şi dinamice; de
aceea statul joacă un rol determinant în stimularea inovaţiilor, determinate de competitivitatea
întreprinderilor sale.
Pornind de la aceste premise, Porter pledează pentru formarea şi menţinerea continuă a
unui şir de condiţii care determină avantajele competitive ale unei ţări. Sistemul de condiţii
formează „diamantul lui Porter”, care cuprinde: starea factorilor, cererea internă, concentrările de
industrii, concurenţa, strategia şi structura întreprinderilor, precum şi factorii externi: factorii
social-politici şi climatul internaţional 20.( figura 5.2)

20
PORTER M.E. The Competitive Advantage of Nations. Harvard Business Review, march-april, 1990, pp.73-91.
Disponibil pe: http://www.economie.ens.fr/IMG/pdf/porter_1990_-_the_competitive_advantage_of_nations.pdf
16
STAREA
FACTORILOR

CARACTERISTICILE
CERERII INTERNE LEGĂTURILE
DINTRE RAMURI

MEDIUL
CONCURENŢIAL
INTERN

Figura 5.2. Diamantul lui Porter


Sursa: PORTER M.E. The Competitive Advantage of Nations. Harvard Business Review, march-april, 1990. P.78

Prin caracteristicile factorilor de producţie în modelul său M. Porter presupune înzestrarea


naturală cu factori de producţie, ceea ce și a reprezentat elementul central al teoriilor clasice şi
neoclasice privind comerţul internaţional. După cum am prezentat în subcapitolul 5.2, conform
acestor teorii, o ţară va exporta acele bunuri producerea cărora presupune folosirea factorul de
producţie în care ea este relativ mai abundentă. Porter afirmă , însă, că prosperitatea naţională
este creată, nu moştenită. Prosperitatea nu rezultă nici din înzestrarea cu factori de producţie,
nici din dotarea cu forţă de muncă, nici din nivelul ratei dobânzii, nici de schimbul valutar, cum
consideră economiştii clasici şi neoclasici. Avantajele competitive sunt create, spre deosebire de
avantajele comparative, care se moştenesc. Din această perspectivă, elementul esenţial îl
reprezintă măsura în care aceşti factori de producţie sunt creaţi şi înnoiţi şi nu stocul lor la un
moment dat.
Pentru analiza avantajului competitiv, Porter clasifică factorii de producţie în următoarele
categorii21:
• resursele umane (atât din punctul de vedere al volumului cât şi al calificării, al costului
cu forţa de muncă, al programului, al atitudinii faţă de muncă, al disciplinei);
• resursele naturale (pământul, apa, resursele minerale, fondul forestier alături de climă,
poziţie geografică) privite din perspectiva abundenţei, calităţii, accesibilităţii, costurilor;

21
PORTER M. Clusters and the New Economics of Competition. Harvard Business Review, november-december
1998. Pp. 77-90. Disponibil pe: http://ttcl-ireland.com/wp-content/uploads/2019/01/clusters-and-the-new-
economics-of-competition.pdf
17
• resursele de cunoştinţe se referă la totalitatea cunoştinţelor ştiinţifice, tehnice şi de
marketing având ca aplicare producerea şi comercializarea bunurilor şi serviciilor şi concentrate
în universităţi, institute de cercetare, bănci de date;
• resursele de capital determinate de rata de economisire, de structura pieţei naţionale de
capital cu toate că globalizarea fluxurilor de capital dintre ţări va duce treptat la o uniformizare a
statelor din această perspectivă;
• infrastructura cuprinde sistemele de transport, poştă şi telecomunicaţii, sistemele de plată
şi transfer al banilor, dar şi elemente ce ţin de calitatea vieţii: sistemul de sănătate, nivelul de
cultură etc.
În plus, Porter consideră că mai putem distinge și factori de bază sau elementari (de
exemplu: resursele naturale, clima, poziţia geografică, forţa de muncă necalificată sau slab
calificată) şi factori de vârf sau avansaţi (infrastructură modernă de comunicare, personal înalt
calificat, institute de cercetare). Diferenţa esenţială dintre cele două categorii o reprezintă faptul
că factorii elementari se întâlnesc în toate ţările, în diverse proporţii, în timp ce factorii avansaţi
sunt mult mai rari. De asemenea, pentru existenţa, menţinerea şi dezvoltarea factorilor de bază se
impun investiţii relativ mici, putând să ofere avantaje, cel mai adesea, doar pentru o perioadă
scurtă de timp. Factorii avansaţi, în schimb, necesită investiţii importante, dar sunt esenţiali în
obţinerea şi păstrarea de avantaje competitive durabile.
Conform opiniei lui M. Porter în funcţie de specificul lor, factorii de producție se mai pot
clasifica în:
• generalizaţi, văzuţi sub o formă agregată şi care se regăsesc în majoritatea ţărilor
(sistemul de transporturi şi telecomunicaţii, sistemul bancar, sistemul de învăţământ);
• specializaţi (personal înalt calificat, infrastructură specială) care iau naştere ca urmare a
unor investiţii importante în factorii de producție generalizați.
În concluzie la cele prezentate anterior, putem preciza că, conform concepției lui M. Porter
simpla existenţă a factorilor de producţie nu asigură obţinerea avantajelor competitive iar
competitivitatea economiei naționale este determinată de utilizarea lor cât mai eficientă, cu
ajutorul resurselor organizaţionale de care dispune fiecare națiune. Astfel, o ţară trebuie să fie
interesată mai degrabă în folosirea factorilor specializaţi şi avansaţi în vederea câştigării unei
poziţii concurenţiale cât mai bune. Altfel spus, competitivitatea unei economii naționale nu
depinde atât de înzestrarea unei economii naţionale cu factori ci de capacitatea ei de a crea
valoare cât mai mare utilizând respectivii factori. Unul dintre exemplele date de Porter în acest

18
sens îl constituie succesul Danemarcei în domeniul mobilei, dat de numărul mare de absolvenţi
în design-mobilă pe care îi are22.
În caracteristicile cererii interne Porter include compoziţia cererii, dimensiunea şi ritmul
ei de creştere precum şi mecanismul prin care preferinţele consumatorilor interni sunt transmise
pe pieţele străine. Producţia va fi astfel orientată încât să vizeze sectoare de consum cât mai largi
ajungându-se astfel mai rapid la economii de scară. Importanța cererii interne pentru un nivel
avansat al competitivității naționale relevă din următoarele considerente:
 transmite producătorilor semnale privind calitatea şi preţul produselor;
 obligă producătorii să obţină mărfuri de foarte bună calitate;
 duce la concurenţă ridicată între întreprinderi, pe plan intern.
În această ordine de idei, la stimularea competitivităţii poate duce nu neapărat o piaţă
internă mare ci şi una mai restrânsă, dar care se află într-o permanentă schimbare, provocând
firmele la inovaţii. În plus, dacă pe fondul concurenţei acerbe se formează o concentrare spaţială
a câtorva întreprinderi, atunci se ajunge la crearea „ciorchinilor (mănunchiurilor) industriali”.
Aceştia pot fi localizaţi în anumite oraşe sau regiuni şi au o influenţă extrem de favorabilă asupra
celorlalte elemente ale „diamantului”. De exemplu, înclinaţia consumatorilor japonezi pentru
economisirea spaţiului le-au făcut pe firmele din această ţară să devină lideri în numeroase
produse de dimensiuni restrânse, în timp ce distanţele mare din Statele Unite ale Americii au dus
la obţinerea de avantaje competitive în industria constructoare de camioane de mare tonaj23.
Prin legăturile dintre ramuri în modelul lui Porter sunt avute în vedere relaţiile ce se
stabilesc între firme atât în amonte cât şi în aval. Astfel, reducerea cererii pentru o marfă are un
impact negativ și în aprovizionare, proiectare, desfacere etc. În justificarea acestei
interdependențe M. Porter dă exemplul Suediei în cazul căreia se observă formarea unor clustere
în sectoare legate de obţinerea hârtiei, respectiv exemplul Germaniei în industria chimică, a
prelucrării metalelor şi a mijloacelor de transport.
O premisă pentru sporirea capacităţii firmelor de a face faţă concurenților străini este
mediul concurenţial intern. După cum am mai menționat și mai sus, concurenţa pe piața internă
are efecte favorabile pentru competitivitate din cel puţin următoarele motive:
• obligă la o permanentă îmbunătăţire a produselor, la înnoirea lor şi la oferirea spre
vânzare la preţuri cât mai atractive pentru consumatori;

22
PORTER M. Clusters and the New Economics of Competition. Harvard Business Review, november-december
1998. Pp. 77-90. Disponibil pe: http://ttcl-ireland.com/wp-content/uploads/2019/01/clusters-and-the-new-
economics-of-competition.pdf, p. 81
23
BAN I.M. Competitivitatea internațională a României. Presa universitară clujeană, Cluj – Napoca, 2017. 296 P.
ISBN 978‐606‐37‐0139‐9 p.95
19
• determină apariţia de noi produse şi servicii în măsură să satisfacă o gamă cât mai largă
de nevoi.
Ideea lui Porter privind importanța mediului concurențial în obținerea unor performanțe
economice este relativ inovatoare, întrucât relaţia dintre concurenţa internă şi performanţele la
export era considerată până în acel moment, mai degrabă una negativă. Astfel, conform abordării
lui Joseph Schumpeter privind concurenţa dintre firme, existenţa monopolului este un rău
necesar întrucât, firma aflată într-o astfel de situaţie are forţa economică necesară (datorită
obţinerii unor profituri peste cele normale) să inoveze şi astfel să devină mai competitivă pe piaţa
internaţională. Legătura invers proporţională dintre intensitatea competitivităţii locale şi
performanţele comerciale a fost demonstrată mai apoi şi prin modelul „dumping-ului reciproc”24.
Conform acestui model, date fiind două firme producătoare, la nivel internaţional, ale aceluiaşi
bun, simpla existenţă a duopolului la nivel internaţional poate duce la apariţia comerţului, chiar
în lipsa economiilor de scară sau a unor diferenţe legate de costurile de fabricaţie. Când există
bariere în calea comerţului, cum ar fi barierele tarifare, costuri de transport ş.a. care le permit
firmelor să realizeze o discriminare prin preţ între piaţa internă şi cea externă, în condiţiile în
care produsul pe piața externă este perfect substituibil cu cel de pe piața internă, atunci cererea
pentru exporturi este mai elastică decât pentru vânzările pe piaţa internă. Ca urmare, preţul
bunului pe piața internă va fi mai ridicat decât pe pieţele internaţionale, ceea ce va duce la
creşterea exporturilor.
Porter, însă, demonstrează că există o relaţie pozitivă între gradul de competiţie internă
dintre firme şi performanţele lor pe pieţele externe. Un studiul econometric realizat la nivelul
ramurilor economice din Japonia, demonstrează faptul că cu cât nivelul concurenţei pe pieţele
interne este mai ridicat, cu atât sunt mai mari performanţele la export şi invers 319)25. Conform
rezultatelor obținute, măsurile de stimulare a concurenţei interne nu numai că nu sunt
defectuoase, dar reprezintă şi o condiţie de sporire a competitivităţii internaţionale.
Pe lângă cei patru factori de bază ai “diamantului” examinați până acum, M. Porter mai
adaugă încă doi: șansa și guvernul. Șansa, vizează evenimentele neprevăzute, dar posibile cum
ar fi diverse şocuri economice, descoperiri tehnologice şi ştiinţifice marcante, războaie etc. La
rândul său, guvernul în acest model poate avea un rol important, stimulativ prin investiţii
publice, subvenţii, susţinerea sistemului de învăţământ, stabilirea unor standarde pentru produse
etc. (figura 5.3) Astfel, se poate vorbi de o dinamică a diamantului lui Porter şi, implicit a

24
BRANDER J. A., KRUGMAN P. A “reciprocal dumping” model of international trade. NBER Working Paper nr.1194
August, 1983. Disponibil pe: https://www.nber.org/papers/w1194.pdf
25
SAKAKIBARA M., PORTER M. Competing at Home to Win Abroad: Evidence from Japanese Industry. Review of
Economics and Statistics, Volume 83, Issue 2, May 2001. p.310-322
Disponibil pe: https://www.mitpressjournals.org/doi/pdfplus/10.1162/00346530151143842
20
avantajelor competitive pentru că nici o ţară nu este în mod egal competitivă în toate domeniile,
motiv pentru care situaţia sa va diferi în timp. Dar, odată ce avantajele competitive sunt create,
ele se vor materializa în creșterea exporturilor, a numărului contractelor de licenţă şi a volumului
de investiţii străine.

STAREA
ȘANSA FACTORILOR

CARACTERISTICILE
CERERII INTERNE LEGĂTURILE
DINTRE RAMURI

GUVERNUL
MEDIUL
CONCURENŢIAL
INTERN

Figura 5.3. Factorii determinanți ai avantajului competitiv


Sursa: PORTER M.E. The Competitive Advantage of Nations. Harvard Business Review, march-april, 1990. P.127

Conform lui Porter, economiile naționale trec printr-un număr de stadii de dezvoltare care
reflectă sursele caracteristice ale avantajului competitiv al unei țări în competiția internațională
precum și natura și mărimea ramurilor industriale de succes. El a identificat următoarele patru
stadii de dezvoltare ale avantajelor competitive:26
1) Stadiul inițial al avantajelor competitive bazat pe dotarea cu factori de
producţie. La nivelul anului 1990, după opinia lui Porter, majoritatea statelor în curs de
dezvoltare precum şi fost comuniste erau în acest stadiu al dezvoltării. În acest stadiu, economia
unei țări este sensibilă la ciclurile economice mondiale. O astfel de economie poate di
considerată vulnerabilă și din punct de vedere al deteriorării sau pierderii avantajului
concurențial disponibil.
2) Stadiul următor este stadiul avantajului competitiv determinat de volumul şi
calitatea investiţiilor. În această etapă, avantajul este determinat de dorința și capacitatea unei
țări și a firmelor sale de a investi masiv. O condiție esențială pentru trecerea la acest stadiu de

26
Stadiile de dezvoltare ale avantajelor competitive propuse de M. Porter sunt asemănătoare cu cele utilizate de
World Economic Forum pentru determinarea Indicelui Global al Competitivității.
21
dezvoltare al avantajelor competitive este capacitatea unei națiuni de a investi în tehnologii şi
procese moderne de producţie, în dezvoltarea unei infrastructuri fizice şi de afaceri competitive
precum și capacitatea unei națiuni de absorbi și îmbunătăți tehnologiile și metodele de producție
străine avansate și nu doar de a le aplica, ceea ce deosebește acest stadiu de stadiul anterior. În
acest stadiu, avantajul competitiv provine din îmbunătățirea factorilor de producție, a strategiilor
întreprinderilor, a structurii industriale și a concurenței. Sursele avantajului competitiv se
deplasează către sectoarele economice intensive în capital, cum ar fi cel al produselor chimice de
bază, al unor activităţi de mai mică anvergură din sfera construcţiilor de maşini, precum şi spre
producţia de bunuri de consum intensive în forţă de muncă şi cu intensitate tehnologică medie,
cum ar fi produsele electrice de uz casnic, confecţiile, pielăria, produsele alimentare şi industria
tutunului27. În același timp Porter consideră că investiţiile făcute în exteriorul ţării sunt un semn
al competitivităţii respectivei ramuri, în timp ce investiţiile realizate de către agenţii economici
străini în ţară reprezintă un dezavantaj competitiv. Această opinie a fost criticată ulterior de mai
mulți cercetători și a contribuit la dezvoltarea foarte multor extensii ale diamantului avantajului
competitiv.
3) În stadiul avantajelor competitive bazate pe inovare avantajele competitive ale
unei țări provin nu doar din abundența și perfecționarea tehnologiilor și a metodelor de fabricație
noi, ci din crearea acestora. Firmele locale devin capabile să concureze în segmente din ce în ce
mai înguste şi mai specializate, pe baza unor strategii globale, sub impactul pozitiv al unei cereri
interne din ce în ce mai sofisticate. Avantajele competitive bazate pe costul factorilor de
producție se epuizează treptat, în schimb, dezavantajul unor factori este atenuat prin inovații.
Economiile aflate în acest stadiu au un sector intern al serviciilor mai dezvoltat comparativ cu
țările care se află la un stadiu anterior de dezvoltare. Modelul creșterii economice bazate pe
inovare este mai rezistent la fluctuațiile macroeconomice și șocurile externe.
4) Stadiul avantajelor bazate pe prosperitate ( bogăție națională). În acest stadiu
avantajele competitive sunt tot mai greu de menținut, sunt pierdute în anumite domenii astfel
încât, chiar paradoxal, devine necesară revenirea la stadiu bazat pe dotarea cu factori şi costul
acestora. Deci, este stadiul care coincide cu faza care conduce în ultima instanță la declin. Porter
consideră că, o economie care se bazează pe o bogăție realizată în trecut, nu poate să se
mențină. În acest stadiu obiectivele de ordin social capătă prioritate față de cele care susțineau în
fazele precedente progresul economic. În această fază firmele încep să piardă din avantajele
competitive deținute la nivel internațional. Toate acestea din cauza că se acordă o tot mai mare

27
BOSCAIU V., MAZILU A. Foreign direct investment and competitiveness in the Romanian manufacturing. Working
paper nr. 29, november 2001, Romanian Center for Economic Policies, pp.1-34, Disponibil pe:
https://pdfs.semanticscholar.org/e247/27597d61c3f283b8fba5909c52498e4f747a.pdf?_ga=2.194874349.1726663
695.1566553399-316497035.156655
22
atenție menținerii poziției obținute decât întăririi ei , scăderea motivației de a investi, capacitatea
unor firme mari de a influența politica guvernului, etc.
Analiza comparativă a principalelor trăsături ce caracterizează aceste etape din cadrul
avantajului competitiv este prezentată în tabelul 5.2.
Tabelul 5.2.
Stadiile avantajelor competitive
Stadiul I Stadiul II Stadiul III Stadiul IV
Influența factorilor determinanți
• În determinarea Factorii de producție • Toţi determinaţii • Determinanţii
competitivităţii acţionează tradiționali rămân un acţionează şi acţionează în strânsă
doar factorii de producţie; avantaj; interacţionează optim; legătură cu menţinerea
• Sursa avantajului naţional Sunt creaţi mai mulţi prosperităţii
sunt factorii tradiționali de factori avansaţi;
producție Rivalitatea dintre firme
este intensă;
Firmele şi persoanele sunt
puternic motivate;
 Dimensiunea şi
creşterea cererii
interne devin un
avantaj;
Evoluţia economică
 Competiţia se bazează pe  Existenţa dorinţei şi • Cererea în consum devine  Atenţia este îndreptată
preţ: mărfurile sunt capacităţii agenţilor de a sofisticată; spre menţinerea poziţiilor
vândute datorită costurilor investi agresiv susţine câştigate;
• Rivalitatea internă
lor mai reduse; avantajul naţional; noile
accelerează ritmul  Relaţiile manager-angajat se
 Tehnologia de producţie capacităţi sunt echipate cu înrăutăţesc, fiecare parte
perfecţionărilor şi inovaţiilor;
este în mare parte de tehnologii dintre cele mai urmăreşte interesele
provenienţă străină avansate; • Dezavantajele în dotarea cu individuale în primul rând;
(importuri, licenţiere);  Tehnologia străină este factori stimulează inovaţia;  Ritmul investiţiilor scade;
 Economia este perfecţionată prin • Succesul comercial  Cresc achiziţiile şi
vulnerabilă ciclurilor mijloace proprii; internaţional se realizează la fuziunile de firme pentru
economice, variaţiilor de  Se stabilesc câteva canale preţuri înalte; păstrarea stabilităţii;
preţ (ale mărfurilor, ale internaţionale de • Firmele elaborează strategii Industriile cu avantaje
monedelor naţionale), comercializare proprii, se globale, producţia se competitive devin singulare în
noilor concurenţi; realizează contracte directe localizează şi la extern pentru economie, constelaţiile
cu beneficiarii finali; a profita de avantajele de industriale se destramă;
 Tehnologia străină factori;
fiind asimilată mai bine, • Competiţia internă este
factorii sunt folosiţi mai efervescentă, dând naştere la
eficient; noi iniţiative de afaceri
 Produsele de export pentru a profita de avantajele
sunt sensibile la de factori;
modificările de preţ • Economia este foarte puţin
(conjunctură) dar vulnerabilă la şocuri externe;
vulnerabilitatea se reduce;
riscul devine mai mult
intern, prin deciziile legate
de investiţii
Rezultate
• O gamă restrânsă de  O gamă mai largă de  Structura industriilor se  Gama industriilor
industrii care pot fi
competitive pe plan industrii cu bariere de adânceşte, acestea devin competitive se reduce;
internaţional; intrare mai mari; mai specializate;  Veniturile personale cu
• Resurse modeste pentru  Climat economic  Încep investiţiile în timpul se erodează
creşterea productivităţii, străinătate;
deşi unele ţări pot care favorizează relativ.
beneficia de o anumită obiective pe termen  Avuţia naţională şi
bunăstare; lung; personală se
 Cresc veniturile personale; consolidează;

Sursa: BAN I.M. Competitivitatea internațională a României. p. 99

23
Cu toate că putem considera teoria lui Porter cea mai modernă şi mai actuală, mulţi
cercetători susţin că ea conţine foarte puţine noutăţi. Ei găsesc mai multă noutate în forma de
prezentare a ideilor decât în conţinut.
În viziunea lor, conceptul de competitivitate nu este definit clar. Porter studiază de fapt
modul în care anumite firme şi industrii din opt ţări dezvoltate – Danemarca, Elveţia, Germania,
Italia, Japonia, Marea Britanie, Suedia, SUA şi din două ţări noi industrializate – Coreea de Sud
şi Singapore – au reuşit să concureze cu succes pe pieţele internaţionale. Porter ajunge la
concluzia că rezultatele obţinute de aceste firme şi industrii depind de condiţiile din ţara de
origine şi propune „diamantul” care determină factorii de competitivitate a economiei naţionale.
În acelaşi timp, în lucrarea sa Porter atrage atenţia asupra faptului că încercarea de a explica
competitivitatea la nivelul unei economii naţionale înseamnă a răspunde la o întrebare greşită. În
concepţia lui, pentru a determina tehnologiile şi componentele care aduc succes economic, este
necesară studierea aprofundată a elementelor unei industrii şi a segmentelor industriale, şi nu a
economiei la nivel naţional .
Criticând diferite interpretări ale conceptului de competitivitate, Porter ajunge, în mod
paradoxal, la concluzia că singura semnificaţie a conceptului de competitivitate la nivelul
economiei naţionale este productivitatea. Principalul obiectiv al funcţionării economiei naţionale
este creşterea nivelului de viaţă al cetăţenilor, care poate fi realizat, în concepţia lui, prin
atingerea unui nivel înalt de productivitate .
În concluzie, constatăm că teoria lui Porter nu poate fi considerată fundamental nouă în
cadrul ştiinţelor economice pentru a produce schimbări radicale în politicile economice ale
statelor lumii, dar rămâne a fi baza ideologică a activităţii World Economic Forum şi poate fi
calificată drept cea mai relevantă teorie pentru competitivitatea economiei naţionale, sugerând
multiple idei privind ameliorarea competitivităţii la nivel de ţară.

24

S-ar putea să vă placă și