Ion - Liviu Rebreanu

-Scena nunții-
Imaginea satului este , in viziunea lui Rebreanu , tradţionala,cu obiceiuri specifice ,
printre care insistent ilustrate sunt hora si nunta , desfăsurate in timpul duminicilor,
reprezentând prilejuri şi momente de armonizare a relaţiilor sociale , dar şi de confilicte
mocnite sau izbucnite cu violenţă .

Din clipa în care i se promit pământurile, ca zestre de nuntă din partea Anei, Ion se afla
într-o continuă fericire, uitând de viitoarea lui nevastă și de viitorul său socru. Ana, însa, se
gandește doar la viitorul său soț, uitând de suferințele prin care a trecut pentru el. Nunta celor
doi se desfășoară în mod tradițional, ținând trei zile, de sâmbătă. În această zi, în drum spre
notar, Ion își amintește că pentru a obține pământurile mult dorite, el trebuie să o ia pe Ana de
nevastă, a cărei urîțenie îl miră acum. Își amintește apoi de Florica, aleasă drept drușcă de Ana,
și de cum i-a promis acesteia că o ia de nevastă. Odată treaba terminată la notar, acesta face o
remarcă ironică referitore la starea miresei, Ion gândindu-se să scape de aceasta fugind cu
Florica. Gândul pământurilor îl oprește însă. Ospățul are loc în curtea lui Vasile Baciu.
Petrecerea începe rapid. Nașii, soții Herdelea, vin împreună cu Titu și Ghighi, începând să
vorbească mult despre Laura. La jocul pe bani al miresei ,de la miezul nopții, Florica îi ține locul
Anei din cauza sarcinii. Mireasa se rușinează și devine geloasa din cuza dansului lui Ion cu
drușca, însa fiind mulțumită. În timpul someșanei însă, Ana începe să plângă datorită energiei
cu care Ion dansează cu Florica. A treia zi a nunții se desfășoară la Glanetașu în ogradă, unde
Baciu, vesel, se uită cu dispreț la Ion, pregătindu-se să îl înșele.

Din momentul în care Ion se hotărăşte să se căsătorească cu Ana, el dovedeşte o

viclenie şi o tenacitate calculata. Asistăm la o adevărată înscenare pornind de la : joaca la
horă,după care o cheama la poartă, o ignoră câteva zile, o seduce iar la sfârşit o părăseşte.
Dacă până la un punct dorinţa sa de avea pământ este înţeleasă , tratamentul inuman faţă de
Ana este aproape inexplicabil. Nunta , ocupă un rol important , constituie un pretext pentru că
naratorul să pătrundă în psihologia personajelor.Ana îl iubeşte cu sinceritate şi devine victima
tragică a lipsei de scrupule şi nepăsării lui ion .Căsnicia lor are , la bază nu o motivaţie de ordin
afectiv sau valori precum respectul reciproc sau constiinţa datoriei , ci in primul rând
considerente materiale , pentru Ion sau de eliminare a ruşinii provocate în urma abaterii de la
morala satului , pentru Vasile Baciu . Cu alte cuvinte pentru Ion căsătoria si iubirea sunt
condiţionate material iar sentimentele sincere si intense de dragoste ale Anei nu reprezinta nici
pentru Vasile Baciu nici pentru Ion un temei demn de luat in seamă. Este viclean nu numai
datorită faptului că o seduce după care o înstrăinează pe Ana dar stabileşte căsătoria cu Baciu
când fata ajunsese déjà de râsul satului.Este naiv , crezând că nunta îi aduce si pământul , fără a
face o foaie de zestre. Este insensibil şi nu are nici un fel de reacţie în momentul în care o vede
pe Ana plângând , o îmbrăţişează pe Florica fără a avea nici o mustrare de conştiinţă . Văzându-l
ca danseaza cu Florica , Ana conştientizează faptul că deşi Ion este soşul ei ,nu o va iubi
niciodată.Dacă în scena horei Ion i se adreseaza cu diminutivul ‘’Anuţa’’ impulsivitatea,
nepăsarea şi răceala iau locul falsei afecţiuni de la început . Perioada premergătoarea nunţii se
caracterizează prin îndepărtarea celor doi membrii ai cuplului , niciun momoment de intimitate,
nicio încercare de mărturisire a afectului , niciun gest de tandreţe nu definesc comportamentul
lui Ion , atât de rece şi indiferent.

La un prim nivel de intrepretare , cuvintele textului au sensuri aparent denotative ,

folosite pentru a descrie satul si evenimentele .Sensurile conotative se regasesc in semnificaţii
mai profunde , prefigurând o lume infernală, in care pasiunile exacerbate duc in cele din urmă
la crime .

Limbajul artistic al autorului se individualizează prin cateva trăsături : respectul pentru adevăr ,
în urma caruia reiese realismul operei, precizia termenilor , sobrietatea stilului ,lipsa imaginilor
artistice profunde .

Imaginile artistice sunt putine , la fel ca si simplele figure de stil din care se formează.Portretul
miresei este descries cu mare atenţie şi în amănunt , surprinzând cele mai profunde trăiri ale

Anei, zbuciumul interior, ruşinea si chinul prin care trecuse din cauza tatălui si a soţului său, prin
epitete precum : “obraji galbejiţi”,”pete cenuşii”, “fată uscată”,”ochi pierduţi”.In antiteză cu
aspectul Anei este conturat si portretul Floricăi, tot prin epitete”buze roşii,umede şi pline”,“ochi
limpezi”. Apar , de asemenea ,comparaţii –fara o mare expresivitate stilistică “tresărie ca
muşcată de viperă”,”împlinirea visului ca o mântuire”, “ochi albaştrii şi limpezi precum e cerul
de vară”.Apare metafora “beţie de fericire si încredere”, dovedind sobrietetea autorului pentru
a exprima adevărul actiunii .Repetiţia “norocul meu, norocul meu “ arata disperarea Anei când
realizeaza ca îşi va petrece viaţa alături de Ion , barbatul care nu o iubeşte , care care duce o
sete cumplită pentru pământ .

Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiune la persoana a III a, nonfocalizată. In

aceasta scena,scena căsătoriei, naratorul este obiectiv, detaşat, el nu se implică emoţional in
cele prezentate si lasă vieţile personajelor atât de realist conturate sa curgă.

Naratorul omniscient ştie mult mai multe decât personajele, el prezentând stările sufleteşti ale
lui Ion, ale Anei şi ale tatălui ei Vasile Baciu.
Vocea delegată de Liviu Rebreanu pentru a prezenta ritualul nunţii descrie în mod realist
gândurile lui Ion, care o dorea pe Florica, şi gândurile Anei care simţea dispreţul soţului sau şi
faptul că ea era doar o unealta folosita de fiul Glanetaşului pentru a obţine pământul-zestre.

Naratorul este si omniprezent, dirijand evoluţia acţiunii ca un regizor universal. El plasmuieşte

traiectorile existenţei personajelor, conform unui destin prestabilit si legii cauzalitaţii. De aceea
textul conţine semne prevestitoare ale sfarşitului fiecarui personaj, care este o victima a
fatalitaţii, neputând ieşi din destinul lui, din acest motiv romanul ‘Ion’ a fost numit ‘roman al
destinului’.

Astfel, scena nunţii este momentul în care dorinţa lui Ion de a o avea pe Florica creşte, pasiunea
pentru această fată frumoasa dar săraca aducându-i în finalul romanului moartea. Tot în acest
episod sunt reliefate sentimentele Anei de tristeţe si neputinţa care o vor determina să îşi ia
viaţa.

Inlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile, verosimile, efectul asupra cititorului fiind de
iluzie a vieţii (veridicitate) şi de obiectivitate.

Secventa nuntii prezinta obiceiurile si traditia satului ardelenesc. Casnicia, daca in alte
romne realiste, aceasta reprezinta o etapa a maturizarii afective, a trecerii la o alta etapa in
evolutia cuplului, marcata de constiinta asumarii unor responsabilitati , in Ion schimbarea
statutului civil nu are consecinte in ameliorarea relatiei dintre cei doi.

Un prim obicei este durata in care se desfasoara nunta, si anume trei zile.Ca eveniment
folcloric, nunta are o ritualitate stricta, in special drumul pana la notar: in fruntea alaiului sunt
calareti ce pocneau din pistoale, urmati de o prima caruta in care se aflau lautarii care isi
frangeau degetele cantand; in a doua caruta se aflau mirii si domnisoarele de onoare, urmata
de brisca in care erau nasii, familia Herdelea si de caruta cu parintii mirilor. Fiecare dintre
nuntasi indeplineste un rol precis, starostele nuntii este Macedon Cercetasu, bucatareasa mare
este mama Floricai, la ospat participa o serie de personaje din ierarhia sociala a satului, prcum
Titu Herdelea si preotul Belgiug.

In aceasta secventa Ana isi da seama pentru prima data ca Ion nu ii ese predestinat si ca el s-a
casatorit cu ea pentru pamant si nu din dragoste. Astfel ea plange amar si disperat, dar nu este
luata in seama deoarece plansul miresei este obisnuit pentru o nunta. Replica pe care i-o
adreseaza Ion are caracter anticipativ “acu ce mi te mai bocesti? Ca doar nu mergi la
spanzuratoare...” deoarece prezice un posibil sfarsit al fetei.

Nunta lui Ion cu Ana se inscrie intr-o secventialitate tipica al lumii rurale,dar reprezinta in planul
general al actiunii un pas important in indeplinirea dorintei arzatoare a eroului de a obtine
pamantul dorit.
Fiind in mod traditional un factor de armonie umana aici,din potriva,nunta contine momentul
de amplificare al tuturor conflictelor.

Ca simboluri se pot considera nunta in sine, deoarece reprezinta trecerea de la un anumit statut
social la altul si completarea unui ciclu al vietii: nastere, botez, nunta etc.

Subcapitolul reprezinta si el defapt un simbol , deoarece este un moment cheie al romanului si

el incheie toate conflictele, tocmelile si neintelegerile dintre Vasile Baciu si Ion, acesta fiind
plasat strategic , la sfarsitul partii intai si inceputul celei de-a doua parti.

Opinia criticã este împațitã,pe de-o parte punându-se accent pe atitudinea mirelui,iar pe
de alta parte, pe ipostaza miresei.

Ion Agârbiceanu afirmã cã:"La nuntã, mirele, parcã trezit din somn, își dã seama ce slutã este
mireasa în comparație cu Florica, femeia vieții lui. Pentru o clipã, îi trece prin minte un gând
nebunesc:” ce-ar fi dacã aș lua pe Florica și am fugi amândoi în lume sã scap de urâțenia asta?”
Dar patima pãmântului nu-l poate slãbi, tocmai acum când l-a dobândit: „și sã rãmân tot calic...
pentru o muiere?”

Cuvintele criticului,sugereazã cele doua ipostaze în care este surpins mirele.El râvnește la
frumusețea femeii iubite,dar orbit de patima averii refuzã sã-și asculte inima.

Lovinescu face o remarcã bine conturatã cu privire la situația lui Ion și a Anei "Ion e expresia de
stãpanire a pãmântului,în slujba cãruia pune o inteligențã ascuțitã,o viclenie procedualã și ,mai
ales o voințã imensã;nimic nu îi rezistã .În fața ogorului aurit de spice e cuprins de beția unei
înalte emoții și vrea sã-l aibã cu orice preț.Cum dragostea devine și ea o armã cãlitã în vîlvãtaia
acestui foc ce-l încinge,prinsã la mijloc,in epica luptã pentru pãmânt dintre Ion și socru-
sãu,Vasile Baciu,biata Ana e o tragicã victimã.--

Ipostaza Anei,este descrisã de criticul George Cãlinescu,care afirmã cã „În societatea

țãrãneascã, femeia reprezintã douã brațe de lucru, o zestre și o producãtoare de copii. Odata
criza eroticã trecutã, ea înceteazã de a mai însemna ceva prin feminitate".

"Scena nunții lui Ion și a Anei este iarãși pilduitoare pentru tema frustrãrii personajului feminin.
Ana privește pierdutã la jocul pãtimaș al mirelui,la propria nuntã, cu fosta lui ibovnicã.Reacția
Anei ilustreazã șocul emoțional puternic al personajului bovaric, nevoit sã înfrunte datele dure
ale realitãții. Jelania Anei, „Norocul meu, norocul meu!" va deveni motivul unei suferințe
atroce în gratuitatea ei tragica."