Sunteți pe pagina 1din 3

ION

de Liviu Rebreanu

Scena sărutării pământului


(capitolul IX, subcapitolul 8)

În „Mărturisiri", autorul expune trei evenimente, care l-au impresionat, conducându-l spre crearea
romanului „Ion". Cunoscuta scenă a sărutării pământului , din capitolul IX al romanului îşi are originea în
realitate. La hotarul satului Prislop,viitorul romancier a asistat la un gest pe care l-a reţinut ca o “bizarerie, o
ciudăţenie ţărănească”: un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare a îngenuncheat şi a sărutat pământul, trăind
un sentiment aproape mistic.

Rezumatul scenei

Ion aşteaptă cu nerăbdare sfârşitul iernii şi este stăpân al tuturor pământurilor primite de la Vasile Baciu.
Într-o luni, îmbrăcat în haine de sărbătoare, pleacă singur spre porumbiştea cea mai mare şi cea mai bună, iar
în timp ce merge vede cum zăpada s-a topit de pe câmp. El se opreşte în mijlocul delniţei. Ia în mâini un
bulgăre mare de pământ şi îl sfarmă, murdărindu-şi mâinile. Apoi cade în genunchi şi îşi lipeşte chipul de
pământ, sărutând porumbiştea. Se uită înapoi verificând dacă l-a văzut cineva. Simte pe buze gustul lutului
negru. Se consideră foarte mare şi important acum când stăpâneşte întregul pământ al socrului său, în care îşi
înfinge picioarele cu putere.

Simbolurile din scenă

Dragostea pentru pământ se concentrează simbolic în scena sărutării acestuia, când Ion devine ,,stăpân
al tuturor pământurilor”, pe care vrea ,,să le vadă şi să le mângâie ca pe nişte ibovnice credincioase”, pământul
fiind substitut al iubitei pierdute. Imaginile accentuează relieful materialităţii în contopirea omului cu glia : ,,
Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agațe de opinci, să-i soarbă mirosul şi să-şi umple ochii de culoarea lui
îmbătătoare”. Aceste expresii relevă o suprapunere totală în sufletul lui Ion a celor două glasuri lăuntrice: al
iubirii şi al pământului.
Pământul este substanţa universală şi materia primă despărţită de ape, un simbol de fecunditate şi de
regenerare. El naşte toate fiinţele, le hrăneşte şi apoi primeşte din nou germenele fecundator. Momentul este
sărbătoresc, întrucât plin de un erotism păgân, panteist: el vine la pământurile sale ,,în straie de sărbătoare”,iar
locul este ,,ca o fată frumoasă care şi-ar fi lepădat cămaşa, arătându-şi trupul gol, ispititor”.
Pământul devine astfel ibovnică sau idol, act clar de fetişizare, în care intră teama, ardoarea şi unda de
mister: ,, Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu
voluptate de pământul ud ”. Sărutul este un simbol al uniunii cu înţeles spiritual, un semn de supunere,
respect şi iubire. Mai mult, ,,în sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor...”, desigur al morţii. Fiind
cuprins de lutul negru ca de ,,brațele unei iubite pătimaşe” şi simţind ,,mirosul acru, proaspăt şi roditor”, se
naşte dorinţa îmbrăţişării, iar mâinile ,,îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu”, fapt ce
prevesteşte dramatismul sfârşitului.
Privirile nu-i sunt înălţate către cer, revelaţia divină lipseşte, acum zeul stăpânitor fiind el însuşi, ,,ca un
uriaş din basme care a biruit”. Secvența aceasta conține simbolurile căderii, ale morţii care se apropie, ca o
pedeapsă divină, din cel puțin două motive : trădarea ,,glasului iubirii”, ca principiu etern al înălţării umane,
şi apropierea prea mare de divinitate, prin substituţia pătimaşă a stăpânirii pământului. Lutul dobândeşte
acum culoarea doliului, este ,,negru, lipicios”, îi prinde picioarele, parcă ,,îngreuindu-le” cu plumbul morţii,
apoi îi cuprinde întreaga fiinţă, Ion simţind ,, o poftă sălbatecă să îmbrăţişeze huma”.
Răscrucea de anotimpuri în care se petrece acest moment are o semnificaţie deosebită: un nou început în
viaţa lui Ion, deoarece fuziunea iarnă-primăvară desemnează startul unui nou ciclu în natură. El se încadrează
acum în clasa socială bogată. Odată cu venirea primăverii a renăscut, metamorfozându-se sub semnul bogăţiei.
Această scenă are un dublu rol: ea dă titlul capitolului din care face parte şi face din personajul Ion
“o figură simbolică, mai mare decât natura”(Eugen Lovinescu). Centrul scenei îl constituie gestul sărutului
gliei, act în care Ion pune o anumită cucernicie, ridicând astfel pământul în rândul valorilor sacre. Stratificarea
socială depinde de pământul pe care îl are ţăranul. Patimile se nasc din sărăcie, din nevoia de pământ.
Neînţelegerile casnice, răbufnirile violente, dure, duşmănia, de aici pornesc. Acesta este cazul lui Ion. În Ion
este înrădăcinată o mentalitate ţărănească, după care oamenii se pot numi oameni numai în măsura în care
gospodăria lor este întemeiată.

Perspectiva narativă

Perspectiva obiectivă, « dindărat », presupune un narator ce ştie mai mult decât personajele şi redă
evenimentele fără să se implice. El este un narator omniscient şi fiind şi omniprezent dirijează evoluţia lor ca
un regizor universal . El plăsmuieşte traiectoriile existenţei personajelor, conform unui destin prestabil,
cunoscând de la început finalul. Naratorul înfăţişează realitatea concepută nu ca o succesiune de evenimente
imprevizibile, accidentale, ci ca pe un proces logic, cu final explicabil şi previzibil. Înlănţuite cauzal şi
temporal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de veridicitate si obiectivitate.

Trăsăturile personajului

Stările sufleteşti ale lui Ion sunt profunde şi totale. El este “pătruns de fericire”, el simte că “nu mai era
nimic în lume afară de fericirea lui”. Nici “nu mai râvnea nimic” deci putem spune că întreaga lume se
reducea la acest sentiment, deplin, al lui. Fericirea sa este sugerată şi de epitetul metaforic “ii râdeau ochii”.
Ion “râvnea” să îşi vadă pământurile şi “să le mângâie ca pe nişte ibovnice credincioase”. El iubeşte cu
adevărat pământul pentru că “dorea să vadă pământul sub picioare”, pentru că iese în straie de sărbatoare, în
semn de respect.
De asemenea, dragostea lui este sinceră căci se simte ruşinat ca nu cumva cineva să-l fi văzut sărutând
lutul negru. El are tendinţa de a îmbrăţişa huma de parcă misteriosul glas al iubirii şi-ar fi schimbat obiectul.
Pământul este comparat anterior cu “o fată frumoasă care şi-ar fi lepădat cămaşa arătându-şi trupul gol,
ispititor”. El simte pământul ca un substituient al iubirii pierdute, Florica.
În acelaşi timp, pământul îi dă o anumită satisfacţie şi îl face să se simtă puternic, important, respectat.
Este comparat cu “un uriaş din basme care a biruit” căci aşa se simte el, învingător el grelei lupte cu Vasile
Baciu.

Comentarea expresivităţii

Dintre procedeele de expresivitate pot fi enumerate repetiţia prin care reluarea unor termini ca “fericire”,
“tot”, “al lui” sugerează reducţia lumii în bucuria stăpânirii pământului, cu variantele semantice “lutul” şi
“huma” care sugerează, împreună, cele două funcţii ale pământului din vechile mituri: născătoare şi funebră.
Personificarea “pământul se închină în faţa lui” semnifică sentimentul titanic pe care îl trăieşte Ion. Epitetele
“poftă sălbatică” , “plăcere înfricoşată” şi “fior rece, ameninţător” caracterizează stările afective atât de
complexe ale personajului. Comparaţia “atrăgându-l ca braţele unei iubite pătimaşe” sugerează, din nou,
dubla funcţie mitologică a pământului. Ultima dintre acestea, funcţia funerară, este accentuată prin
compararea mâinilor pline de pământ ale lui Ion cu “nişte mănuşi de doliu”. Limba şi stilul au un pronunţat
caracter obiectiv. Lipsesc imaginile cu numeroasele figuri de stil; exprimarea este obişnuită, firească,
caracterizată prin simplitate, claritate şi siguranţă, specifică realismului; nu se caută imagini poetice,
metaforice, dimpotrivă sunt aspre, dure, asemenea vieţii şi destinului. Se spune că Rebreanu foloseşte “ un stil
cenuşiu “, “bolovănos”, “colţuros”. Acuzat de toate acestea, autorului i s-au refuzat adeseori meritele artistice.

Receptări critice

Romanul “Ion” a generat opinii contradictorii şi la 14 ani de la apariţia sa. În 1934, Nicolae Iorga, în Istoria
literaturii contemporane, se declară împotriva atitudinii lui Rebreanu, care, în “Ion”, ar fi căzut în păcatul
bestialităţii. Putem reproduce cuvintele istoricului, mânios pe “manifestările brutei” din literatura
romancierului ardelean: “În romanul cu 80 de personagii, cu violuri şi omoruri, cu manifestările brutei,
prezentate crud, ca un cadavru putred pe care l-ar scutura cineva de un picior, e acelaşi realism de o sălbatecă
autenticitate.”
Eugen Lovinescu, în Istoria literaturii române contemporane, spune că “Ion este expresia instinctului de
stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală
şi, cu deosebire, o voinţă imensă: nimic nu-i rezistă…; suflet unitar, simplu, frust şi masiv, el pare crescut din
pământul iubit cu frenezie”, iar George Călinescu spune în Istoria literaturii române de la origini până în
prezent că “Ion nu e însă decât o brută, căreia şiretlenia îi ţine loc de deşteptăciune. Lăcomia lui de zestre e
centrul lumii şi el cere cu inocenţă sfaturi dovedind o ingratitudine calmă. Nu din inteligenţa sa a ieşit idea
seducerii, ci din viclenia instinctual caracteristică oricărei fiinţe reduse”.
Ion este, chiar după afirmaţia scriitorului, un individ care în lipsa de orientare a celorlalţi ştie ce vrea. Ion
ridică întocmai ca în tablourile alegorice bulgării de pamant în mână. Ion, fără prea multă conştiinţă
întocmeşte procesul economiei agricole.

S-ar putea să vă placă și