Sunteți pe pagina 1din 18

UNIVERSITATEA EUROPEANĂ “DRĂGAN” LUGOJ

FACULTATEA DE DREPT
PROGRAMUL DE STUDIU DE MASTER:
MANAGEMENTUL INVESTIGAȚIEI PENALE

REFERAT
la disciplina
TACTICA ASCULTĂRII PĂRŢILOR ŞI
MARTORILOR ÎN PROCESUL PENAL
Titlul referatului:
TACTICA ASCULTĂRII SUSPECTULUI ŞI A
INCULPATULUI

COORDONATOR LUCRARE
CONF. UNIV. DR. DUMITRU CORNEAN

MASTERAND
PREDA MARIUS VALENTIN
CUPRINS :
CAPITOLUL I
ELEMENTE DE ORDIN NOŢIONAL PRIVIND PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL
1. Noţiuni introductive privind calitatea procesual-penală a părţilor în procesul penal
1.1 Calitatea de suspect, inculpat
1.2 Calitatea de persoana vătămată
1.3 Calitatea de parte civilă
1.4 Calitatea de parte responsabilă civilmente
2. Reglementarea procesual-penală a ascultării suspectului, inculpatului
3. Valoarea probatorie a declaraţiilor suspectului, inculpatului
CAPITOLUL II
PROBLEME PRIVIND PSIHOLOGIA SUSPECTULUI, INCULPATULUI ŞI A
ORGANULUI JUDICIAR
1. Elemente psihologice privind formarea declaraţiei suspectului, inculpatului
2. Particularităţile psihologice ale suspectului, inculpatului în timpul audierii
3. Conduita psihologică a organului de urmărire penală
CAPITOLUL III
PREGĂTIREA ÎN VEDEREA AUDIERII SUSPECTULUI, INCULPATULUI
1. Studierea dosarului cauzei
2. Cunoaşterea suspectului, inculpatului
3. Întocmirea planului de ascultare
4. Alte activităţi pregătitoare:
4.1 Citarea sau aducerea suspectului, inculpatului în camera de ascultare
4.2 Asigurarea prezenţei apărătorului
4.3 Asigurarea prezenţei interpretului, părintelui, tutorelui sau educatorului
4.4 Asigurarea condiţiilor materiale în care urmează să se desfăşoare ascultarea
CAPITOLUL IV
ETAPELE ASCULTĂRII SUSPECTULUI, INCULPATULUI
1. Verificarea identităţii suspectului, inculpatului
2. Tactica de ascultare în faza relatării libere
3. Tactica de ascultare în faza adresării întrebărilor
4. Procedee tactice utilizate în ascultarea suspectului, inculpatului
4.1 Folosirea întrebărilor detaliu
4.2 Ascultarea repetată
4.3 Ascultarea sistematică
4.4 Ascultarea încrucişată
4.5 Tactica complexului de vinovăţie
4.6 Folosirea probelor de vinovăţie
4.7 Ascultarea unui suspect, inculpat despre activitatea celorlalţi participanţi la
săvârşirea infracţiunii
4.8 Solicitarea de a justifica modul în care suspectul, inculpatul a folosit timpul într-o
anumită perioadă
5. Particularităţile ascultării unor categorii de suspecţi, inculpaţi
6. Mijloace tehnice destinate depistării comportamentului simulat
7. Consemnarea declaraţiilor suspectului, inculpatului
8. Verificarea şi aprecierea declaraţiilor suspectului, inculpatului
BIBLIOGRAFIE :

1 Dr. Theodor Mrejeru, Drept procesual penal, Ed. Sylvi, Bucureşti 2001
2
articolul 174 literele a şi b Cod Procedură Penală
3
articolul 229 Cod Procedură Penală
4
articolele 4, 202 şi 208 Cod Procedură Penală
5
articolul 6 alin ultim Cod Procedură Penală
6
articolul 23 pct. 8 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
7
articolul 70 Cod Procedură Penală
8
articolul 180 Cod Procedură Penală
9
articolul 150 alin 2 Cod Procedură Penală
10
articolul 255 Cod Procedură Penală
11
articolul 237 alin 2 şi 4 Cod Procedură Penală
12
articolul 473 Cod de Procedură Penală
13
articolul 323 alin. 2 Cod de Procedură Penală
14
articolul 324 Cod de Procedură Penală
15
articolul 323 Cod de Procedură Penală
16
articolele 69 şi 202 Cod de Procedură Penală
17
Em.Stancu, Criminalistica vol II, ed.Actami, Bucureşti, pag.122.
18
articolul 229 Cod de Procedură Penală
19
articolul 23 Cod de Procedură Penală
20
Em.Stancu, op.cit., pag 122.
21
C. Aioniţoaie, Tratat de tacticã criminalisticã, op.cit.99.
22
A.Ciopraga, op.cit., pag.245.
23
Tudorel Butoi, Psihologie judiciară,
24
M. Voinea şi Florin Dumitrescu, Psihosociologie judiciară, ed. Sylvi Bucureşti 1999
25
Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova 1994
26
articolul 1 Cod de Procedură Penală
27
C.Aioniţoaie s.a. op.cit., pag.91.
28
Em.Stancu, op.cit., pag 139.
29
Em. Stancu op.cit., pag.132; C.Aioniţoaie, s.a. op.cit., pag.94.
30
Em.Stancu, op.cit., pag.132; C.Aioaniţoaie, s.a. op.cit., pag.94.
31
Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului, Asociaţia Românã de Drept Umanitar,
Bucureşti, 1992, art.6, pct.3.
32
Codul de procedurã penalã art.70; Em.Stancu, op.cit., pag.34; C.Aioniţoaie, op.cit., pag.102
33
C.Aioniţoaie, op.cit., pag.103.
34
Cod de Procedurã Penalã art.72; Em.Stancu, op.cit., pag.137; C.Aioniţoaie s.a. op.cit.,
pag.104.
35
Em.Stancu op.cit., pag.138; C.Aioniţoaie op.cit., pag.104.
36
articolul 99 Cod Penal
37
articolul 73 Cod de Procedură Penală
38
articolul 69 Cod de Procedură Penală
39
art 88 Cod Proc. Pen. “Când se constată că există contraziceri între declaraţiile persoanelor
ascultate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acelor persoane, dacă aceasta este
necesară pentru lămurirea cauzei.”
40
Tratat de Tactică Criminalistică, Editura « Carpaţi «  Craiova 1992, pag 90
41
Tratat de Tactică Criminalistică, Editura « Carpaţi «  Craiova 1992,pag 167
42
Tratat de Tactică Criminalistică, Editura « Carpaţi «  Craiova 1992, pag. 178
CAPITOLUL I
ELEMENTE DE ORDIN NOŢIONAL PRIVIND PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL
1.Noţiuni introductive privind calitatea procesual-penală a părţilor în procesul penal

Orice încălcare a unei norme legale este sancţionată în mod corespunzător de către
organele abilitate prin lege să ia măsuri în această privinţă. Încălcarea dispoziţiilor legii
penale presupune găsirea făptuitorului de către organele de cercetare penală şi tragerea la
răspundere a acestuia de către instanţele de judecată competente.
Procesul penal este definit ca fiind “activitatea reglementată de lege, desfăşurată de
către organele competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la
timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a
săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să
nu fie trasă la răspundere penală”. În articolele 23 şi 24 din Codul de Procedură Penală,
legiuitorul precizează că părţile implicate în procesul penal sunt inculpatul, partea vătămată,
partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Declanşarea acţiunii penale este hotărâtă de
organele de urmărire penală, în funcţie de probele de vinovăţie existente în cauză împotriva
suspectului. În ceea ce priveşte reprezentarea, inculpatul nu poate fi reprezentat decât la
judecarea cauzei în primă instanţă ori la rejudecarea ei după casare de către instanţa de recurs,
numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta supusă judecăţii este amenda sau
închisoarea de cel mult un an, precum şi la judecarea cauzei în căile de atac. Totuşi, dacă
instanţa consideră că prezenţa inculpatului este necesară , poate dispune aducerea acestuia.
1.1. Calitatea de suspect, inculpat
Odată cu sesizarea organelor judiciare în privinţa săvârşirii unei infracţiuni, acestea
procedează la efectuarea cercetărilor necesare descoperirii şi tragerii la răspundere penală a
infractorului. Persoana bănuită a fi comis fapta penală este numită “făptuitor” înainte de
declanşarea urmăririi penale, iar după acest moment, ea dobândeşte calitatea de “suspect”.
În momentul în care, se consideră că există suficiente probe de vinovăţie împotriva
suspectului, organul de urmărire penală înaintează dosarul cauzei procurorului, cu propunerea
de a se dispune începerea acţiunii penale împotriva acestuia. Procurorul studiază materialele
care alcătuiesc acest dosar şi, dacă el consideră că suspectul este cel care a săvârşit fapta
penală, dispune punerea în mişcare a acţiunii penale, declanşată prin actele procesuale
( ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, rechizitoriul şi declaraţia orală a
procurorului), prin îndeplinirea acestora, suspectul dobândind calitatea de inculpat .
2. Reglementarea procesual-penală a ascultării suspectului, inculpatului
Legiuitorul a statuat în art. 63 alin.1 al Cod Proc. Pen. faptul că poate fi probă “orice
element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la
identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa
soluţionare a cauzei”. Printre mijloacele de probă enumerate limitativ în art. 64 Cod Proc.
Pen. sunt enunţate şi declaraţiile suspectului, inculpatului. Potrivit rolului activ al organelor de
urmărire penală şi al instanţelor de judecată, acestea au obligaţia să strângă probele necesare
aflării adevărului. Dreptul la apărare al suspectului, inculpatului este garantat pe tot parcursul
procesului penal, organele judiciare fiind obligate să aducă la cunoştinţa acestuia fapta de care
este suspect şi încadrarea juridică a faptei, asigurându-i totodată posibilitatea pregătirii şi
exercitării apărării si să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a suspectului,
inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales. Acelaşi drept la apărare este garantat şi prin
Constituţie.
In Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la care a aderat şi România, se
menţionează: „până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, persoana este
considerată nevinovată”. Suspectul, inculpatul poate fi ascultat pe parcursul efectuării actelor
de urmărire penală, înainte de a se dispune arestarea lui, fiind reglementată şi situaţia în care
mandatul de arestare a fost emis fără ascultarea inculpatului deoarece acesta este dispărut, se
află în străinătate sau se sustrage de la urmărirea penală, stabilindu-se obligaţia anchetatorului
de a-l asculta “imediat ce a fost prins sau s-a predat”. Când împotriva suspectului se
intenţionează declanşarea acţiunii penale, el este ascultat aducându-i-se la cunoştinţă
învinuirea şi fiind întrebat dacă are noi mijloace de apărare. După punerea în mişcare a
acţiunii penale, suspectul devenit inculpat este ascultat din nou, cercetarea putând continua şi
fără efectuarea acestei activităţi, doar în cazurile limitativ prevăzute de lege: când inculpatul
este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară. În primă instanţă, judecarea
cauzei se realizează ascultând pe inculpat, martorii prezenţi, precum şi persoana vătămată
dacă este de faţă.
Modul de ascultare este reglementat tot de Codul de procedură penală: “Inculpatul este
lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune
întrebări de către preşedinte şi ceilalţi membrii ai completului, precum şi de procuror, partea
vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul
inculpatului a cărui ascultare se face”. În cursul urmăririi penale se procedează la audierea
fiecărui suspect separat, in faţa instanţei de judecată însă, ascultarea fiecărui inculpat
realizându-se în prezenţa celorlalţi inculpaţi, cu excepţia cazului în care, instanţa poate
dispune ascultarea vreunuia dintre ei fără ca ceilalţi să fie de faţă. Nu există o limitare legală a
numărului de ascultări la care poate fi supus suspectul, inculpatul, acesta putând fi ascultat ori
de câte ori este necesar”.
3.Valoarea probatorie a declaraţiilor suspectului, inculpatului
In Codul de procedură penală se stipulează că declaraţiile suspectului, inculpatului au
valoare probantă doar în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din
ansamblul probelor existente în cauză, deci cu alte mijloace de probă.
De aceea, declaraţia trebuie mai întâi verificată şi dacă cele susţinute se confirmă sau
nu, aceasta va fi luată în considerare, anchetatorului revenindu-i obligaţia să administreze
probe în favoarea, sau în defavoarea suspectului, inculpatului, (art. 202 alin.2). Verificarea
amănunţită a acestor declaraţii, conform (art. 202 alin 1 Cod proc. Pen.), poate conduce la
stabilirea sincerităţii sau nesincerităţii celui ascultat.

CAPITOLUL II

PROBLEME PRVIND PSIHOLOGIA SUSPECTULUI, INCULPATULUI ŞI


A ORGANULUI JUDICIAR
Interogatoriul judiciar este un război psihologic în care cele două părţi, deşi nu se află
într-un raport juridic de egalitate ci într-unul de putere, se studiază reciproc, fiecare având
interese contrarii. Organul judiciar, trebuie să stăpânească foarte bine anumite cunoştinţe de
psihologie judiciară, cunoştinţele aflate la baza aplicării regulilor tactice criminalistice de
ascultare a suspectului, inculpatului. Din punct de vedere procesual penal, această persoană
poate avea calitatea de suspect când împotriva sa se desfăşoară urmărirea penală sau de
inculpat când împotriva sa se desfăşoară urmărirea penală şi s-a pus în mişcare acţiunea
penală.
Interogatoriul judiciar este un duel psihologic, unde organul judiciar, acţionează în
vederea stabilirii realităţii faptelor, iar cel venit în contradicţie cu justiţia, se foloseşte de toate
posibilităţile (legale sau ilegale) pentru a evita tragerea la răspunderea penală.
Cunoaşterea de către magistrat a componentelor psihologice ale personalităţii
suspectului, inculpatului ( temperamentul, caracterul, aptitudinile ), a mecanismelor psihice
care stau la baza formării şi redării declaraţiilor, constituie o garanţie a aflării adevărului şi, în
consecinţă, a realizării scopului procesului penal. În funcţie de tipul temperamental (coleric,
sanguin, melancolic sau flegmatic), de trăsăturile de caracter ale suspectului, inculpatului
(trăsături pozitive sau negative ), anchetatorul alege un anumit procedeu tactic de ascultare.
Două dintre sursele directe de cunoaştere a temperamentului şi caracterului
suspectului, inculpatului, le constituie percheziţia (domiciliară sau corporală) şi reţinerea sau
arestarea, observarea atentă a persoanei bănuite în timpul acestor activităţi, putând furniza
anchetatorului informaţii preţioase privind adoptarea unei anumite tactici de audiere. Organele
judiciare pot culege date cu privire la persoana făptuitorului prin studierea unor înscrisuri
provenite de la acesta, prin audierea vecinilor, a colegilor de serviciu, prin informarea cu
privire la studii, la profesiile deţinute anterior comiterii infracţiunii, la mediul familial, la
anturaj, etc. De la primul contact al celor două părţi ale anchetei judiciareanchetator-
anchetatfiecare îşi creează o anumită imagine despre celălalt. Relaţia interpersonală stabilită
în cabinetul de anchetă trebuie să evidenţieze pentru magistrat impactul psihologic pe care îl
are asupra suspectului, inculpatului.
Atmosfera oficială în care se desfăşoară interogatoriul, contactul cu organele judiciare,
poziţia defensivă pe care o deţine, constituie pentru suspect sau inculpat un puternic factor
emoţional pe care un anchetator cu experienţă trebuie să-l observe şi să-l valorifice în scopul
aflării adevărului. Audierea infractorilor minori, care datorită experienţei reduse de viaţă, a
lipsei discernământului, a mediului familial din care provin, nu trebuie efectuată în aceleaşi
condiţii ca audierea unui adult, fie şi infractor ocazional.
1.Elemente psihologice privind formarea declaraţiei suspectului, inculpatului
Comiterea unei infracţiuni, este rezultatul unor îndelungate procese psihice în care
individul acţionează pe baza unui plan, odată săvârşită infracţiunea, elementul caracteristic
fiind doar dorinţa ca fapta lui să rămână nedescoperită de autorităţi. Pentru organele judiciare
care efectuează ascultarea este primordial să cunoască mecanismele proceselor psihice ce
stau la baza comiterii infracţiunilor, astfel putând alege un procedeu tactic de ascultare
adecvat.
2.Particularităţile psihologice ale suspectului, inculpatului în timpul audierii
Suspectul, inculpatul aflat faţă în faţă cu anchetatorul, trece printr-o stare de puternică
tulburare emoţională. De la primul contact anchetatorul trebuie să analizeze comportamentul
expresiv al suspectului, inculpatului, gesturile pe care acesta le face, mimica sa, modul în care
priveşte organele de cercetare penală, atitudinea acestuia faţă de situaţia în care se află (o
atitudine ostilă sau una cooperantă). Stările emoţionale, tensiunile psihice şi nervozitatea ,
cele mai importante şi evidente în activitatea de anchetă sunt : accelerarea şi dereglarea
respiraţiei ; creşterea volumului vaselor şi a presiunii sanguine; modificarea bătăilor inimii;
contractarea muşchilor scheletici, ( înlemnit de frică ); schimbarea mimicii şi pantomimicii;
modificarea timpului de latenţă sau de reacţie (întârzierea răspunsurilor la întrebări). Aceste
manifestări trebuie interpretate cu profesionalism. Cel mai dificil pentru anchetator, este să
stabilească nevinovăţia unui suspect, inculpat, când acesta se comportă ca un vinovat, prin
studierea atitudinii acestuia şi evidenţierea motivelor care provoacă o asemenea stare
emoţională, prin studierea componentelor sale psihologice. Suspectul emotiv, dacă nu este
ajutat, va fi foarte instabil şi incoerent în declaraţii. De aceea este foarte importantă crearea
“momentului psihologic” în care anchetatorul poate aborda problema infracţiunii cercetate
fără riscul de a nu obţine nici un răspuns. Spre deosebire de această situaţie, atunci când
suspectul, inculpatul este autorul infracţiunii cercetate, lucrurile sunt diferite. Oricât de mult
ar încerca anchetatorul o discuţie colaterală prin abordarea unor subiecte ce privesc strict
persoana suspectului, sau a unor subiecte amuzante ori de interes general, persoana anchetată
nu are o atitudine participativă, cooperantă. Aceste manifestări au o explicaţie în plan
psihologic prin ceea ce autorii de specialitate denumesc “mecanism psihologic extrem de
subtil”. Experienţa a învederat că cele două atitudini a persoanei inocente şi a celei vinovate
se pot deosebi relativ uşor prin observarea şi interpretarea manifestărilor psiho -
comportamentale şi a reactivităţii de expresii ale acestora faţă de întrebările directe în raport
cu aspectele critice.
3.Conduita psihologică a organului de urmărire penală
Cunoaşterea teoretică a posibilelor particularităţi psihice ale persoanei ascultate de
către organul de urmărire penală nu este suficientă, fiind necesar ca anchetatorul, prin
propriile calităţi psiho sociale, să intuiască structura psihică a celui pe care îl are în faţă.
Pregătirea modernă de specialitate, abilitatea anchetatorului in tehnologia judiciară
integrată ştiinţei criminalisticii, de a solicita contribuţia expertizelor de specialitate pentru
soluţionarea cauzelor judiciare reprezintă câteva aspecte de competenţă necesare oricărei
persoane implicată în misiunea de găsire, strângere a probelor, dovedire şi sancţionare a
celor care încalcă legea.
Anchetatorul trebuie să-şi stăpânească unele trăsături precum nervozitatea,
superficialitatea, duritatea, supraaprecierea propriilor calităţi, tendinţa de exagerare, de
suspectare a oricărei persoane audiate. Un real sprijin pe parcursul efectuării urmăririi penale
îl constituie utilizarea mijloacelor de înregistrare audio-vizuală a declaraţiilor suspectului,
inculpatului. Chiar dacă în cursul ascultării suspectului, inculpatului sunt sesizate
inadvertenţe, contraziceri, anchetatorul trebuie să îşi reprime tendinţele de a întrerupe
manifestările de nervozitate, plictiseală sau nerăbdare, dovedind o bună stăpânire de sine,
răbdare şi ştiinţa de a asculta. Este foarte important ca anchetatorul să-şi aibă toate reacţiile
proprii (dezgust, plictiseală, silă, agresivitate, simpatie etc.) sub control, astfel încât să ofere
infractorului imaginea unei “suprafeţe psihice perfect plane”. Anchetatorul mai are nevoie şi
de calităţi actoriceşti pentru a putea, la nevoie, să simuleze perfect orice stare, trăire sau să
joace orice fel de personaj. El trebuie să poată simula furia, nerăbdarea, simpatia, fără a-şi
pierde vreodată sângele rece, importanta fiind si sincronizarea mimico-gesticulară, tonală şi
atitudinală.
Alte calităţi ale anchetatorului ar trebui sa fie : obişnuinţa de a privi interlocutorii în
ochi, sondându-le şi interpretându-le corect comportamentul în raport cu întrebările
semnificative, deprinderea de a asigura anchetei liniştea necesară , deprinderea de a intra în
anchetă cu încredere în capacitatea lui, calm şi echilibrat, precum şi “tăria morală de a mai
insista încă puţin din momentul în care s-a ajuns la concluzia ca totul este zadarnic” .

CAPITOLUL III

PREGĂTIREA ÎN VEDEREA AUDIERII SUSPECTULUI, INCULPATULUI


Scopul procesului penal este constatarea faptelor ce reprezintă infracţiuni, astfel ca
orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Eficienţa ascultării suspectului,
inculpatului depinde în mare măsură de modul în care organul de urmărire penală realizează
pregătirea actului procedural. Pregătirea în vederea ascultării ce presupune stabilirea
problemelor care trebuie lămurite, a tacticii de ascultare, a materialului probator folosit în
timpul ascultării, ţinându-se cont de particularităţile fiecărei infracţiuni în parte, de
împrejurările comiterii, de personalitatea şi psihologia suspectului, inculpatului. Tratarea cu
superficialitate a acestei prime etape a interogatoriului judiciar poate avea consecinţe negative
asupra întregului proces penal.
1.Studierea materialelor cauzei
Această etapă este deosebit de importantă pentru ca anchetatorul să poată stabili
problemele ce trebuie lămurite în timpul interogatoriului judiciar. Ea are ca efect cunoaşterea
de către magistrat a tuturor aspectelor deţinute referitoare la infracţiunea pe care o cercetează.
De aceea studierea materialelor cauzei urmează a fi efectuată după alte activităţi
premergătoare cum sunt cercetarea la faţa locului, examinarea şi interpretarea mijloacelor
materiale de probă existente, luarea declaraţiilor eventualilor martori oculari sau victimelor
dacă acestea au supravieţuit, dispunerea efectuării unor noi expertize, etc.

2.Cunoaşterea suspectului, inculpatului


Anchetatorul nu poate elabora sau alege procedeele tactice fără a cunoaşte în ce
măsură sunt eficiente în raport cu personalitatea suspectului, inculpatului. Componentele de
bază ale personalităţii unui individ sunt temperamentul, caracterul aptitudinile ,
educabilitatea, comportamentul deviant şi tendinţele criminale.
În literatura de specialitate se disting patru tipuri temperamentale fundamentale:
sanguin, coleric, flegmatic, melancolic. Pentru o bună anchetare trebuie cunoscute atât
aptitudinile generale cât şi cele speciale ale suspectului, deoarece fiecare infracţiune poartă
amprenta personalităţii făptuitorului. Alte elemente care conturează personalitatea
suspectului, sunt mediul familial, şcolile pe care le-a urmat, profesiile, cercul de prieteni,
locul unde şi-a satisfăcut stagiul militar şi antecedentele penale. Se impune deci, cunoaşterea
inteligenţei, slăbiciunilor, pasiunilor, comportamentului în familie şi în societate, la locul de
muncă, etc.

3. Întocmirea planului de ascultare


Anchetatorul alege un anumit plan de anchetare si emite o teorie referitoare la modul
de săvârşire a infracţiuni, îndreptând cercetările în această direcţie.
a) Stabilirea prealabilă, cu stricteţe a problemelor ce trebuie clarificate cu ocazia ascultării
Problemele ce urmează a fi lămurite în timpul ascultării, trebuie organizate cronologic,
lăsând în acelaşi timp loc pentru modificarea acestei ordini, în funcţie de elementele noi,
necunoscute anchetatorului, care apar inevitabil în timpul fiecărei ascultări.
b) Pregătirea materialului probator
Pe lângă alegerea materialului probator, se stabileşte şi modul în care acesta va fi
prezentat, În practică se folosesc trei metode tactice şi anume:
- prezentarea progresivă care începe cu probele de detaliu şi apoi treptat se trece la
probele “puternice”; prezentarea frontală care constă în prezentarea pe neaşteptate a celor
mai puternice probe de acuzare şi pe parcursul ascultării sunt prezentate şi probele
“secundare” pentru a-l convinge pe suspect, inculpat că se cunosc şi amănuntele faptelor sale
si prezentarea integrală , care este folosită atunci când există material suficient şi bine
verificat în legătură cu o cauză cercetată şi se adoptă tactica povestirii întregului proces al
infracţiunii.
c) Determinarea ordinii în care se face ascultarea
Această etapă este specifică infracţiunilor la comiterea cărora au participat mai mulţi
făptuitori. Ca regulă, ascultarea va începe cu cei despre care se deţin mai multe informaţii sau
cu cei care fac declaraţii conforme cu materialul probator obţinut până în acel moment.
Regula poate fi însă influenţată de anumiţi factori cum ar fi forma de participaţie la
infracţiune de antecedente penale şi de personalitatea fiecăruia.
4.Alte activităţi pregătitoare
4.1. Citarea sau aducerea suspectului, inculpatului în camera de ascultare
Ordinea şi modalitatea de citare a suspecŢilor, inculpaţilor trebuie să conducă la
evitarea, contactului între persoanele interesate în cauză şi la contactul între persoanele care
au fost deja audiate şi cele ce urmează să fie ascultate. Anchetatorul se poate deplasa şi la
locul în care se află suspectul, inculpatul (spital, penitenciar, loc de muncă, domiciliu), sau
unde a fost comisă infracţiunea (în cazul infractorilor labili emoţional şi a infracţiunilor de
omor, viol, tâlhărie.
4.2. Asigurarea prezenţei apărătorului
Orice suspect, inculpat are dreptul la apărare în timpul procesului penal, organul de
urmărire penală având şi obligaţia de a-i asigura posibilitatea pregătirii şi exercitării dreptului
la apărare. Apărătorul trebuie citat la data, ora şi locul fixat pentru ascultare.
4.3.Asigurarea prezenţei interpretului, părintelui, tutorelui sau educatorului.
Legea prevede interpret când suspectul, inculpatul nu cunoaşte limba română, rolul
acestuia fiind de a mijloci comunicarea dintre anchetator şi persoana anchetată.
Întreaga activitate de pregătire a ascultării suspectului, inculpatului are ca finalitate
elaborarea unui plan de ascultare care va conţine problemele de clarificat, ordinea în care vor
fi abordate şi materialul probator care va fi prezentat. Pentru toate cauzele penale există
probleme cu caracter general care trebuie lămurite cu ajutorul suspectului, inculpatului:
 Obţinere de date complete asupra faptelor ce i se reţin in sarcina;
 Cunoaşterea si verificarea probelor, argumentelor pe care le prezintă in apărarea sa;
 Dovedirea poziţiei sale nesincere, când declaraţiile se contrazic cu faptele dovedite;
 Descoperirea tuturor infracţiunilor comise , precum si a participanţilor ;
4.4.Asigurarea condiţiilor materiale în care urmează să se desfăşoare
ascultarea
In planificarea ascultării, anchetatorul trebuie sa creeze un cadru adecvat
interogatoriului judiciar, amenajând încăperea în care se va desfăşura ascultarea, astfel încât
inculpatului să-i inspire seriozitatea situaţiei şi oficialitatea activităţii la care va participa.
Sunt necesare şi unele măsuri suplimentare cum ar fi aşezarea suspecţilor, inculpaţilor cât mai
departe de uşă sau fereastră care să-i împiedice să-şi concretizeze eventualele intenţii de fugă
sau de automutilare si luarea obiectelor tăioase, înţepătoare, dure (cuţite, lame, pixuri, ace ,
agrafe pentru hârtie ) din preajma locului unde va fi aşezat suspectul, inculpatul, obiecte pe
care acesta le poate folosi pentru a se automutila sau pentru a-l ataca pe anchetator. În acest
cadru trebuie să se încadreze magistratul prin ţinuta sa ; un aspect exterior neglijent, semnele
de oboseală, iritarea, nervozitatea, gesturile de intoleranţă , vor avea consecinţe negative
asupra desfăşurării ascultării.

CAPITOLUL IV

ETAPELE ASCULTĂRII SUSPECTULUI, INCULPATULUI

Activitatea de ascultare se încadrează în prevederile Cod. Procedură Penală articolele


70, 71, 72, 73.

1.Verificarea identităţii suspectului, inculpatului


Art.70 Cod de Procedură Penală prevede identificarea suspectului, inculpatului prin
întrebarea acestuia “cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi
prenumele părinţilor, cetăţenia, studiile, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţia, adresa,
antecedente penale şi alte date necesare stabilirii situaţiei sale personale”.
Ulterior stabilirii identităţii celui ascultat, pe un ton calm, dar oficial, anchetatorul îi
va aduce la cunoştinţă celui anchetat, fapta care formează obiectul cauzei punându-i în vedere
să declare tot ce ştie cu privire la acea faptă precum şi la învinuirea ce i se aduce.
2.Tactica de ascultare în faza relatării libere
După ce i s-a adus la cunoştinţă acuzaţia, i s-a prezentat infracţiunea de facto, şi i s-a
solicitat să declare tot ce ştie, suspectul, inculpatul va fi pus să dea şi o declaraţie scrisă .
Ascultarea în faza relatării libere este reglementată, în art.71 C. Proc. Pen. prin art. 68
C. Proc.Pen. prin care „ se interzice folosirea de violente, ameninţări ori alte mijloace de
constrângere, precum si promisiuni sau îndemnuri in scopul de a se obţine recunoaşterea
învinuirii „Ascultarea nu poate începe, potrivit art.71 alin.4 C .Proc.Pen. “cu citirea sau
reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior”. Suspectul, inculpatul nu poate
prezenta sau citi o declaraţie scrisa anterior. Odată ce a început să-şi prezinte versiunea cu
privire la faptă, suspectul, inculpatul va fi lăsat să declare liber tot ce ştie, fără a fi întrerupt de
anchetator. În cazurile cu mai mulţi suspecţi, inculpaţi, art.71 C. Proc.Pen. reglementează
modul în care se va desfăşura ascultarea. Alineatul 1 prevede că “fiecare suspect sau inculpat
este ascultat separat” ceea ce presupune că “fiecare este ascultat fără să fie de faţă ceilalţi”
(alin.2). Este esenţial ca anchetatorul să fie calm şi răbdător, chiar şi atunci când în raport cu
dovezile pe care le deţine, nesinceritatea celui ascultat este vădită. Odată intrat în cabinetul de
anchetă, suspectul, inculpatul va fi urmărit tot timpul fără ostentaţie, discret, lăsându-i-se
impresia că anchetatorul este total absorbit de declaraţiile sale şi nu de comportamentul său
expresiv. Pe lângă gesturile involuntare ale suspectului, inculpatului, organul de urmărire
penală trebuie să fie atent şi la privirea acestuia, pentru a sesiza starea de nelinişte, de derută,
de disimulare. Cunoaşterea valorii informative a pendulării privirii trebuie să-l facă pe
anchetator circumspect, obligându-l să-şi controleze mimica şi privirea. El trebuie să fie cât
mai puţin permisiv şi să nu uite nici un moment că este tatonat de suspect sau inculpat, iar cea
mai mică reacţie l-ar trăda. Pe întreaga durată a ascultării vor fi evitate gesturile de
nemulţumire, de enervare sau de oboseală. Suspectul, inculpatul trebuie urmărit cu atenţie,
anchetatorul fiind foarte interesat să asculte versiunea acestuia. El nu trebuie întrerupt ci lăsat
să relateze totul, ba chiar încurajat să o facă prin expresii de genul: “…da, continuă, …
interesant, …mai departe, etc.”. Într-un fel această încurajare denumită « condiţionare prin
graţiere » este o capcană eficientă, suspectul, inculpatul având falsa impresie că a fost
integral crezut, astfel că revenirea cu întrebări după încheierea declaraţiei, cel puţin pentru
început, îl surprinde nepregătit. Trebuie reţinut însă că starea de impasibilitate pe care se
situează anchetatorul în această fază a ascultării nu se confundă cu “buna-voinţa” sau
“iertarea”, fiind necesară păstrarea fermităţii în a-l determina pe cel ascultat să declare
adevărul. Relatarea liberă a declaraţiilor are unele avantaje în funcţie de sinceritatea sau
nesinceritatea suspectului:
 posibilitatea suspectului, să expună faptele şi împrejurările în succesiunea lor firească, aşa
cum şi le reaminteşte, urmând un anumit şir al ideilor sale;
 posibilitatea cunoaşterii sau verificării cu exactitate a modului în care s-a săvârşit
infracţiunea şi a mobilului acestei;
 obţinerea de date noi despre faptele şi împrejurările cauzei, despre participanţi, date
necunoscute de organul judiciar;
 posibilitatea organului de urmărire penală de a-l examina pe cel ascultat, dându-şi seama
de poziţia pe care a ales-o pentru apărarea sa şi dacă este sincer sau nu în cele relatate.
3.Tactica de ascultare în faza adresării întrebărilor
Art.72 Cod de Procedură Penală reglementează ascultarea suspectului, inculpatului în
faza adresării de întrebări, dar nu precizează modalităţile sau tactica ce trebuie folosită.
Întrebările vor fi formulate, în principal în funcţie de poziţia adoptată de suspect sau
inculpat faţă de învinuirea ce i se aduce. În funcţie de scopul urmărit de organul de cercetare
penală ce efectuează ascultarea precum şi de caracterul general al problemei pe care acesta
doreşte s-o clarifice, în literatura de specialitate întrebările sunt clasificate astfel:
- întrebări tema cu caracter general; întrebări problemă ; întrebări detaliu.
După formularea întrebărilor o altă problemă importantă ce se ridică este :
modalitatea tactică de adresare a acestora. Rolul determinant în alegerea procedeelor tactice
este poziţia suspectului, inculpatului faţă de învinuirea ce i se aduce, de structura sa psihică.
În ipoteza recunoaşterii comiterii infracţiunii pentru care este cercetat misiunea anchetatorului
nu întâmpină dificultăţi, singurele întrebări necesare fiind cele de precizare şi completare.
Atunci când suspectul încearcă să nege, să denatureze faptele, anchetatorul trebuie să
manifeste abilitatea de a-l determina să facă declaraţii adevărate, putând utiliza întrebările de
completare, precizare şi control, un efect deosebit avându-l întrebările detaliu. În situaţia
refuzului de a face declaraţii anchetatorul va trebui să-l convingă pe cel anchetat că a renunţa
la această poziţie este în avantajul său. Dificultăţi apar în situaţia declaraţiilor mincinoase,
incomplete, contradictorii, a respingerii învinuirii, a persistării în refuzul de a face declaraţii
sau a revenirii cu elemente noi asupra declaraţiilor anterioare.
4.Procedee tactice utilizate în ascultarea suspectului, inculpatului
Tactica ascultării suspectului, cuprinde un ansamblu de mijloace legale, stabilirea
tacticii fiind realizată cu respectarea dispoziţiilor legale şi a regulilor tactice criminalistice.
4.1 Folosirea întrebărilor detaliu
Procedeul este utilizat atunci când declaraţiile suspectului, prezintă elemente
contradictorii, sau când acesta refuză colaborarea cu organul de urmărire penală. Anchetatorul
trebuie sa pună întrebări formulate clar, precis şi concis, utilizând o terminologie adecvată
persoanei ascultate şi evitând întrebările sugestive.
4.2 Ascultarea repetată
Uneori anchetatorul nu poate afla de la o primă ascultare aspectele adevărate, iar in
aceste cazuri, se apelează la procedeul ascultării repetate, suspectul, fiind solicitat să facă noi
declaraţii cu privire la aceleaşi fapte, împrejurări, amănunte, la diferite intervale de timp.
Utilizând întrebările de detaliu la fiecare nouă ascultare, contrazicerile din declaraţiile
suspectului, demonstrează netemeinicia afirmaţiilor pe care le-a făcut anterior.
4.3 Ascultarea sistematică
Acest procedeu tactic constă în adresarea unor întrebări problemă, încercându-se
clarificarea modului în care a conceput şi pregătit infracţiunea, care au fost persoanele
participante şi contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii. Ascultarea sistematică este
utilizată in cauzele complexe şi cu grad ridicat de dificultate, fie la o infracţiune cu mai mulţi
autori, fie la multe infracţiuni cu acelaşi autor, sau în cazul suspectului nesincer, necooperant.
4.4 Ascultarea încrucişată
Ascultarea încrucişată fiind un procedeu ofensiv, prin ritmul alert în care se succed
întrebările adresate lui, suspectul, inculpatul nu are posibilitatea de a-şi pregăti răspunsuri
mincinoase, organul de cercetare penală fiind in avantaj prin profesionalismul său.
4.5 Tactica complexului de vinovăţie
Aceasta tactica constă în adresarea alternativă de întrebări neutre, care nu au legătură
directă cu cauza şi a altora care conţin cuvinte “afectogene” privitoare la faptă şi rezultatele
ei. Astfel anchetatorul obţine declaraţii sincere şi complete din partea celui audiat.
4.6 Folosirea probelor de vinovăţie
Acest procedeu este utilizat numai după ce organul de cercetare penală a efectuat o
primă ascultare a respectivului suspect, inculpat, care s-a dovedit a fi nesincer. Prezentarea
probelor de vinovăţie va fi însoţită de întrebări selectate judicios şi formulate clar, corect,
concis, fără a lăsa vreo posibilitate de interpretare a răspunsului.
4.7 Ascultarea unui suspect, inculpat despre activitatea celorlalţi participanţi la
săvârşirea infracţiunii
Acest procedeu este utilizat atunci când într-o cauză există mai mulţi suspecţi,
inculpaţi, adică în cazul infracţiunilor comise în participaţie. Având în vedere faptul că fiecare
suspect, inculpat este ascultat separat, nici unul nu va şti ceea ce au declarat ceilalţi, fiind
bineînţeles interesaţi să afle de la organul de urmărire penală care este poziţia celorlalţi.
4.8 Solicitarea de a justifica modul în care suspectul, inculpatul a folosit timpul într-o
anumită perioadă
Acest procedeu tactic constă în solicitarea adresată suspectului, să facă declaraţii
despre locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a făcut înainte, în timpul şi după
comiterea faptei. Întrebările scurte, precise, la obiect vor obliga suspectul, inculpatul să
formuleze răspunsuri adecvate, relatând datele solicitate de anchetator.
5.Particularităţile ascultării unor categorii de suspecţi, inculpaţi
In cazurile in care susecţii, inculpaţii fie nu cunosc limba română, fie prezintă
anumite handicapuri (de vorbire, vizuale, auditive), fie sunt minori, se va asigura prezenţa
unui interpret pentru respectivul făptuitor, alături de apărătorul acestuia.
Ascultarea minorului
Potrivit legii penale, minorul în vârstă de până la 14 ani nu răspunde penal, iar cel cu
vârstă cuprinsă între 14 şi 16 ani răspunde doar dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu
discernământ, de la această regulă fiind formulate unele excepţii. Pe parcursul ascultării
minorului, acesta va fi lăsat să relateze faptele aşa cum le-a săvârşit. Pentru evitarea
înţelegerii eronate a sensului întrebărilor este recomandat ca acestea să fie clare, corecte,
concise.
6.Mijloace tehnice destinate depistării comportamentului simulat
Profesorul Rolea sublinia că “sinceritatea este o prescripţie morală care nu poate fi
întotdeauna o realitate psihologică”. Omul este capabil să-şi ascundă (disimuleze) acţiunile
sale sau să le contrafacă (simuleze) fie pe plan acţional fie pe plan verbal (minciuna). „A
minţi, spunea Rousseau, înseamnă a ascunde un adevăr ce trebuie dezvăluit.”
De cele mai multe ori simpla prezenţă a unei persoane în cabinetul de anchetă sau în
boxa acuzaţilor îi provoacă acestuia o stare emoţională destul de puternică, stare ce nu în
puţine cazuri a fost interpretată în sensul vinovăţiei. Emoţiile - aşa numitele emoţii “şoc” sau
stările emoţionale de mai lungă durată - sunt însoţite, de obicei, de unele manifestări viscerale
şi somatice . Aceasta se explică prin faptul că un răspuns poate fi mincinos, dar nu poate fi
depersonalizat. Pentru depistarea acestor modificări s-au construit o serie de aparate ca:
pleistmograful, sfigmograful, cardiograful, pneumograful, cele mai utilizate de organele de
cercetare penală, deci cele mai eficiente sunt considerate a fi:poligraful; detectorul de stres
emoţional in voce; detectorul de stres emoţional în scris.
7.Consemnarea declaraţiilor suspectului, inculpatului
Declaraţiile suspectului, inculpatului sunt necesare şi în faza de judecată. Pentru a
putea fi folosite în orice moment al procesului penal, legea instituie obligativitatea
consemnării în scris a acestei declaraţii. Declaraţia scrisă de suspect, inculpat, este datată şi
vizată de organul de urmărire penală în faţa căruia a fost făcută. Legea rezervă suspectului,
inculpatului posibilitatea de a reveni asupra declaraţiilor anterioare cu completări, rectificări
sau precizări, fiecare adăugire fiind, ca şi declaraţiile, consemnate în scris şi semnate. Alta
metoda de consemnare este înregistrarea. Înregistrarea declaraţiilor suspectului, inculpatului
pe bandă magnetică se face potrivit prevederilor legale , cu aducerea la cunoştinţa persoanei
ascultate că declaraţiile sale vor fi înregistrate. Prin aceste înregistrări, organul judiciar poate
sesiza nuanţele din declaraţii şi reacţiile persoanei anchetate, iar înregistrarea video face
posibilă studierea modului de manifestare a suspectului, inculpatului, şi a stărilor sale şi a
momentelor în care acesta trăieşte un evident disconfort psihic.
Cunoscând că declaraţiile sale au fost înregistrate, suspectul, inculpatul nu va mai
reveni asupra declaraţiilor anterioare. La sfârşitul înregistrării, banda magnetică este ascultată
iar suspectul, inculpatul întrebat dacă imprimarea s-a făcut corect. De asemenea, se vor face
menţiuni cu privire la ora la care s-a terminat ascultarea, iar banda va fi sigilată şi semnată
atât de organul judiciar cât şi de suspect sau inculpat.
8.Verificarea şi aprecierea declaraţiilor suspectului, inculpatului
Valoarea probantă a declaraţiilor suspectului, inculpatului este aceea pe care o acordă
instanţa de judecată, ele servind la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate
cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză .
Majoritatea infractorilor îşi pregătesc în prealabil declaraţiile pe care le vor da în faţa
organului de urmărire penală, în speranţa că vor reuşi să inducă în eroare pe acesta şi să scape
astfel nepedepsit. Prin verificarea cu promptitudine a celor relatate, mai ales a alibiurilor şi a
apărărilor prezentate, organul de cercetare penală va utiliza procedeele tactice cele mai
adecvate în scopul obţinerii unor declaraţii veridice. Verificarea declaraţiilor suspectului,
inculpatului se realizează pe întregul parcurs al cercetărilor, prin efectuarea diverselor
activităţi de urmărire penală, precum: percheziţii domiciliare, ridicări de obiecte şi înscrisuri,
ascultări de martori, confruntări, dispunerea unor constatări tehnico –ştiinţifice sau expertize,
reconstituiri etc.
În capitolul II al Titlului II din Cod Proc. Pen. intitulat “Mijloacele de probă”, regăsim
la secţiunea IV articolele 87 şi 88 care definesc obiectul şi procedura confruntării. Prezentarea
pentru recunoaştere nu este prevăzută în Codul de Procedură Penală, nici printre mijloacele de
probă şi nici în alte dispoziţii. Literatura de specialitate dă însă următoarele definiţii:
* “Ascultarea suspectului, inculpatului este activitatea procesuală şi de tactică criminalistică
efectuată de către organul de urmărire penală, în scopul stabilirii unor date cu valoare
probatorie necesare pentru aflarea adevărului în cauza care face obiectul cercetării penale.”
* “Confruntarea este o activitate de urmărire penală care constă în ascultarea a două persoane,
una în prezenţa celeilalte, care anterior au mai fost audiate separat, între declaraţiile lor
existând contraziceri esenţiale cu privire la aceeaşi problemă.”
* “Prezentarea pentru recunoaştere este o activitate de tactică criminalistică desfăşurată în
scopul identificării persoanelor, cadavrelor, lucrurilor sau animalelor care au legătură cu
cauza, cu ajutorul persoanei care le-a perceput anterior şi a reţinut în memorie semnalmentele,
trăsăturile exterioare ale persoanelor ori caracteristicile obiectelor şi animalelor” .
Fiecare dintre cele trei activităţi de tactică criminalistică are o importanta deosebita, prin
intermediul lor fiind posibilă aflarea adevărului cu privire la faptă şi făptuitor, clarificarea
aspectelor care nu pot fi dezvăluite prin intermediul altor mijloace de probă.
Toate acestea, alături de celelalte probe prezentate pe parcursul unui proces penal vor
ajuta instanţa de judecată la soluţionarea justă a cauzei penale cu care a fost sesizată.