URMĂRIREA PENALĂ

TEMA 3 Începerea urmăririi penale - act al procesului penal

1. Procedura începerii urmăririi penale
2. Începerea urmăririi penale în baza plîngerii victimei
3. Circumstanţele care exclud urmărirea penală

1. Procedura începerii urmăririi penale

Organul de urmărire penală, luând cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni, are datoria să
acţioneze promt pentru a-i stabili natura, a-1 identifica şi prinde pe făptitor şi a-1 trage la
răspundere penală.
Reacţia imediată a organelor de urmărire penală depinde, în cadrul unei proceduri judiciare,
de rapiditatea cu care să ia hotărîrea de a începe activitatea de urmărire concretizată într-un act
penal şi care marchează investirea organelor de urmărire cu toate atribuţiile pe care le conferă
legea. Actul iniţial şi constructiv al urmăririi penale reprezintă dispunerea de către organul
competent a începerii urmăririi penale, acest act reprezentând un act de dispoziţie, o manifestare
de voinţă care se consemnează într-un act procesual (ordonanţă privind începerea urmăririi
penale ).
Începerea urmăririi penale, ca act al procesului penal, urmăreşte doua interese:
- pe de o parte, interesul statului şi al victimei, care exprimă cerinţa ca activitatea de
represiune a infracţiunii să înceapă imediat ce organul de urmărire a fost sesizat despre
savârsirea infracţiunii;
- pe de altă parte, interesul persoanei reclamate pe nedrept sau apărată de legea penală de
a nu deveni învinuită fără justificare şi de a nu fi supusă unor măsuri de constrîngere pe nedrept.
Procedura începerii urmăririi penale trebuie sa îmbine aceste interese încât, asigurându-se
operativitatea organelor de urmărire penală în descoperirea infracţiunilor, în identificarea şi
prinderea făptuitorilor, s-ă garanteze totodată drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Începerea urmăririi penale presupune efectuarea tuturor actelor procesuale şi procedurale
necesare în vederea realizării obiectului urmăririi, motiv pentru care majoritatea activităţilor se
concentrează în jurul strângerii şi administrării probelor referitoare la existenţa infracţiunii, la
identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii acestuia, astfel încât să se poată decide daca
este sau nu cazul să fie trimis în judecată.
Pentru declanşarea activităţii de urmărire penală, organele în drept trebuie sa fie sesizate
despre savârsirea unei fapte penale prin sesizările prevăzute de dispoziţiile art. 262, C.pr.pen.
(plîngere, denunţ, autodenunţ, autosesizarea organului de urmărire penală).
Organul de urmărire penală, primind sesizarea, are obligaţia :

1
 a) s-ă verifice conţinutul sesizării din care trebuie să rezulte: dacă s-a savârsit o faptă
penală; identitatea făptuitorului (dacă este cunoscută) datele din care reiese exactitatea sesizării
(acte doveditoare).
b) atunci când din conţinutul sesizării nu se desprind suficiente date pentru începerea
urmăririi penale, se trece la efectuarea actelor premergătoare, în acelaşi scop stabilindu-se dacă:
fapta s-a săvîrsit în realitate şi de către cine; constituie o infracţiune; nu exista vreunul din
cazurile de împiedicare a începerii urmăririi penale, organul de urmărire procedând la începerea
urmăririi penale.
Pornirea (începerea) urmăririi penale constituie un fapt juridic important ce
marchează declanşarea unor activităţi şi care presupune că organele competente de stat
avînd la cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni vor întreprinde toate acţiunile
prevăzute de lege în scopul constatării acestei fapte prejudiciabile şi identificării
făptuitorului.
Începerea urmăririi penale este unul din temeiurile juridice care justifică efectuarea
acţiunilor procesuale penale şi aplicarea măsurilor procesuale ce limitează drepturile şi libertăţile
persoanei.
Privind modalităţile de sesizare a organului de urmărire penală, a se vedea art.art. 262, 263,
264 şi 273 C.pr.pen.. Din conţinutul articolului 273 C.pr.pe., rezultă că organele de constatare
sesizează procurorul, care poate dispune începerea urmăririi penale şi transmite organului de
urmărire penală pentru efectuarea urmăririi penale sau transmite actele de constatare organului
de urmărire penală pentru verificare suplimentară.
Începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanţa organului de urmărire penală cînd
sesizarea organului de urmărire penală s-a făcut prin plîngere, denunţ, autodenunţ, autosesizare
sau acte de constatare.
Ordonanţa de începere a urmăririi penale sau după caz raportul cu propunerea de
neîncepere a urmării penale constituie o rezolvare pe care cel în drept, o dă unei cereri sau
unui act în forma unei inscripţii pe actul de sesizare.
Ordonanţa de începere a urmării penale este o hotărîre a organului de urmărire penală care
trebuie să fie legală, temeinică şi motivată cu următoarele menţiuni:
- data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care o întocmeşte;
- descrierea faptei care a constituit obiectul sesizării, rezultatele verificării plîngerii sau
denunţului, dacă s-au efectuat asemenea acţiuni suplimentare de control, precum şi încadrarea
juridică a faptei (calificarea infracţiunii) potrivit părţii speciale a Codului Penal;
- dispoziţia de începere a urmăririi penale privind faptul săvîrşirii infracţiunii cu
indicarea articolului concret din partea specială a Codului Penal.

2
 Începerea urmării penale se dispune de către procuror prin ordonanţă cînd acesta este
sesizat direct şi anume:
a) prin modalităţile prevăzute la articolele 262-264, 273;
b) în cazurile arătate la articolul 270 alin. 1;
c) în cazul infracţiunilor de audienţă sesizat de către instanţa de judecată conform
articolului 335. Pornirea urmării penale de către procuror prin ordonanţă rezultă din prevederile
articolului 8 al Legii cu privire la procuratură.
Sintagma „rezultă elementele infracţiunii” se are în vedere concluzia bazată pe o
presupunere raţională reieşind din datele iniţiale privind săvîrşirea unei infracţiuni.
Pentru începerea urmăririi penale nu se cere date privind cunoaşterea tuturor elementelor
infracţiunii, fiind suficiente informaţiile ce caracterizează două elemente ale infracţiunii: a)
obiectul infracţiunii şi b) latura obiectivă a infracţiunii.
În cazul cînd din actul de sesizare sau după caz de constatare nu rezultă elementele
infracţiunii din lipsa datelor suficiente, organul de urmărire penală efectuează acţiuni extra
procesuale de verificare şi completare a datelor din actul de sesizare.
Astfel, cînd datele pentru începerea urmăririi penale nu sînt suficiente organul de urmărire
penală efectuează măsuri speciale investigaţii prevăzute de legii privind activitatea specială de
investigaţii precum şi „să ceară persoanelor oficiale să prezinte documentele, informaţiile şi
explicaţiile necesare, să efectueze verificări, inventarieri şi revizii ale activităţii de producţie,
economico-financiare a întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor; să ia de la întreprinderi,
organizaţii şi instituţii, în calitate de probe de materii prime, semifabricate, articole şi să le
trimită spre analiză şi cercetare în laboratoarele de cercetări ştiinţifice şi în alte instituţii ale
ministerelor şi departamentelor”.
Efectuarea acţiunilor extra procesuale de verificare din oficiu a temeiniciei actelor prin care
se sesizează organul de urmărire penală rezultă din conţinutul articolului 254 C.pr.pen. ce
prevede rolul activ al organului de urmărire penală, precum şi din dispoziţia articolului 265
aliniatul 1 C.pr.pen., care stabileşte obligativitatea primirii şi examinării plîngerilor sau
denunţurilor referitoare la infracţiuni.
Din dispoziţiile articolului 52 C.pr,pen. alin. 1 pct. 4 C.pr.pen. ce prevede atribuţia
procurorului de a controla permanent executarea procedurii de primire şi înregistrare a sesizărilor
privind infracţiunile, conchidem că acesta este în drept să stabilească un termen în fiecare caz
concret, în dependenţă de anumite împrejurări.
Aliniatul 2 al articolului 274 C.pr.pen., prevede că în cazul în care organul de urmărire
penală sau procurorul se autosesizează în privinţa începerii urmăririi penale, el întocmeşte un
proces verbal în care consemnează cele constatate privitor la infracţiunea depistată, apoi, prin

3
ordonanţă dispune începerea urmăririi penale. Procesul verbal trebuie să conţină următoarele
menţiuni:
- data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care-l întocmeşte;
- descrierea faptei depistate nemijlocit de către ofiţerul de urmărire penală în rezultatul
efectuării acţiunilor procesuale penale sau a măsurilor speciale de investigaţie, precum şi
constatarea că aceasta se califică ca infracţiune potrivit părţii speciale a Codului Penal;
Potrivit alin. 3 al art. 274 C.pr.pen stabileşte că ordonanţa de începere a urmăririi penale,
emisă de organul de urmărire penală, în termen de 24 ore de la data începerii urmăririi penale, se
aduce la cunoştinţă în scris procurorului care efectuează conducerea activităţii de urmărire
penală, prezentîndu-i-se totodată şi dosarul respectiv.
La momentul cînd a luat cunoştinţă cu ordonanţa de începere a urmăririi penale, procurorul
fixează termenul de urmărire pe cauza respectivă.
Pînă la confirmarea actelor de începere a urmăririi penale, ofiţerul de urmărire penală poate
efectua acţiunile procesuale penale cale nu lezează drepturile constituţionale ale persoanei .
Dacă procurorul nu confirmă actul de începere a urmăririi penale din motivul că nu sînt
date suficiente că s-a săvîrşit o infracţiune restituie dosarul organului de urmărire penală pentru
verificare suplimentară. Procurorul nu confirmă actul de începere a urmării penale, dacă constată
una din circumstanţele care împiedică urmărirea penală, adoptînd o rezoluţie motivată de
neîncepere a urmării penale. Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale poate fi atacată conform
articolului 313 aliniatul 3, la judecătorul de instrucţie la locul aflării organului care a admis
încălcarea. Aceste dispoziţii sînt aplicabile în cazul cînd rezoluţia de începere a urmăririi penale
este confirmată de procuror din procuraturile raionale, municipale şi de sector sau specializate.
Procedura de începere a urmării penale prevăzută de art. 274 C.pr.pen se repetă ori de cîte
ori organul de urmărire penală descoperă nemijlocit săvîrşirea unei noi infracţiuni de către o altă
persoană de cît cel bănuit sau învinuit.
În cazul cînd se stabileşte faptul săvîrşirii altor infracţiuni de către cel bănuit sau învinuit în
cauză nu este necesară începerea urmăririi penale pentru fiecare epizod, dar se procedează
conform art. 280 C.pr.pen., în cadrul dosarului penal declanşat anterior şi anume în cazul în care
există suficiente probe că infracţiunea a fost săvîrşită de o anumită persoană, organul de urmărire
penală întocmeşte un raport cu propunerea de a pune persoana respectivă sub învinuire.(art. 280
alin.1 C.pr.pen RM).
Dacă a depistat o infracţiune ori a constatat o bănuială rezonabilă cu privire la o infracţiune
comisă, ofiţerul de urmărire penală, colaboratorul organelor de constatare din cadrul a) poliţiei,
b) Centrului Naţional Anticorupţie şi Serviciului Vamal sau procurorul întocmeşte un proces-

4
verbal în care consemnează cele constatate şi concomitent dispune înregistrarea imediată a
autosesizării pentru a începe urmărirea penală.
De aici rezultă, că ofiţerul de urmărire penală, colaboratorul organelor de constatare
menţionate la art. 273 alin. (1) lit. a)–c) sau procurorul fiind sesizat despre comiterea unei
infracţiuni, concomitent cu înregistrarea sesizării sau a denunţului, efectuează acţiuni procesuale
în vederea descoperirii şi fixării probelor care confirmă sau infirmă săvîrşirea infracţiunii.
Acţiunile procesuale se efectuează în strictă conformitate cu prevederile codului de
procedură penală şi numai după înregistrarea sesizării cu privire la infracţiune. Acţiunile de
urmărire penală pentru efectuarea cărora este necesară autorizarea judecătorului de instrucţie,
precum şi măsurile procesuale de constrîngere sînt pasibile de realizare doar după pornirea
urmăririi penale, dacă legea nu prevede altfel.

2. Începerea urmăririi penale în baza plîngerii victimei

Ca act de sesizare, plîngerea prealabilă a victimei se deosebeşte de celelalte acte de sesizare
obişnuite, prin conţinutul ei necesar şi indispensabil. Plîngerea prealabilă este o condiţie de
tragere la răspundere penală în cazul infracţiunilor, pentru care urmărirea penală se porneşte
numai în baza plîngerii prealabile a victimei. Lipsa plîngerii prealabile înlătură răspunderea
penală, iar pe plan procesual este o circumstanţă care exclude urmărirea penală.(art.275 alin.1
p.6 C.p.p..)
Legea prevede că pornirea urmăririi penale are loc numai în baza plîngerii victimei, în
cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plîngere , art.152 alin.1,
, art.157 alin1, art.161, art.170, art.177, art.179 alin.1 şi 2, art.193, art.194, art.197 alin.1, art.204
art.2461 C.p., precum al furtului avutului proprietarului săvîrşit de soţ, rude, în paguba tutorelui,
ori de persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta.
La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, în cazurile menţionate mai
sus, urmărirea penală încetează.
Caracterul necesar şi indispensabil al plîngerii prealabile a victimei se conturează în
următoarele trăsături specifice cum ar fi :
- titularul dreptului de a face plîngerea prealabilă este persoana vătămată sau victima;
- plîngerea prealabilă poate fi depusă şi prin mandatar sau reprezentant legal sau
procurorul din oficiu poate depune plîngerea, atunci cînd victima din cauza incapacităţii sau a
capacităţii de exerciţiu limitată nu este în stare să-şi apere drepturile sale;
- dacă prin infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, fiecare din aceste persoane
are dreptul de a face şi depune plîngere prealabilă, această plîngere produce efecte şi asupra
celorlalte victime ale infracţiunii care nu au introdus plîngerea;

5
 - dacă la comiterea infracţiunii au participat mai mulţi făptuitori şi în plîngerea
prealabilă figurează numai unul din ei, urmărirea penală îşi va extinde acţiunea sa procesuală
asupra tuturor participanţilor la infracţiune.
- dacă victima care figurează într-un proces în care urmărirea penală se porneşte numai
în baza plîngerii victimei, din cauza incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitate, a stării de
neputinţă sau a dependenţei faţă de bănuit sau din alte motive nu este în stare să-şi apere
drepturile şi interesele legitime, procurorul porneşte urmărirea penală chiar dacă victima nu a
depus plîngere.
În cazul infracţiunilor flagrante, cînd infracţiunea face parte din cele în care este necesară
plîngerea prealabilă, organul de urmărire penală citează victima şi-i lămureşte dreptul de a
depune plîngere prealabilă în vederea pornirii urmăririi penale împotriva făptuitorului.
La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, urmărirea penală încetează.
Împăcarea este personală şi produce efecte doar dacă intervine pînă la rămînerea definitivă a
hotărîrii judecătoreşti.
Pentru persoanele incapabile, împăcarea se poate face numai de reprezentanţii lor legali.
Persoanele cu capacitate de exerciţiu limitată se pot împăca cu încuviinţarea reprezentanţilor lor
legali.
Împăcarea poate avea loc şi în cazul în care urmărirea penală a fost pornită de către
procuror din oficiu.
Plîngerea prealabilă va avea acelaşi conţinut ca şi plîngerea obişnuită.

Procedura plangerii prealabile:

În acest caz operează principiul oficialităţii reglementat de art. 28 Cod de procedură
penală, care prevede că actele necesare, desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu,
afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.
Procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a
porni urmărirea penală în cazul în care sînt sesizate, în modul prevăzut de prezentul cod, că s-a
săvîrşit o infracţiune şi de a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei penale şi a
persoanei vinovate
De la acest principiu sunt prevăzute, prin lege, unele excepţii, atribuind şi altor persoane
dreptul de a efectua unele acte procesuale . O asemenea excepţie priveşte condiţionarea începerii
urmăririi penale pentru anumite fapte de manifestarea de voinţă a victimei (persoanei vătămate)
ca această acţiune să fie pusă în mişcare, exprimată prin introducerea unei plângeri prealabile la
organele judiciare competente a dispune începerea urmăririi penale.

6
 Deci, plângerea prealabilă nu reprezintă numai o modalitate de sesizare a organului
judiciar, ci şi o condiţie indispensabilă pentru începerea urmăririi penale.
Instituţia plângerii prealabile îşi are sediul materiei în Partea specială a Codului de
procedură penală, în cadrul Titlului I - Urmărirea penală - Capitolul IV art. 276.
Putem defini plângerea prealabilă, ca fiind actul procesual prin care persoana vătămată
printr-o infracţiune (victima) îşi manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală cel ce a
săvârşit-o, act fără de care nu poate interveni răspunderea penală şi, ca urmare, nu poate începe şi
nici continua procesul penal.
După o opinie unanim admisă astăzi în literatura de specialitate, plângerea prealabilă
constituie o instituţie a dreptului penal dar şi a dreptului procesual penal, fiind reglementată, pe
de o parte, de Codul penal şi alte legi penale, iar pe de altă parte de Codul de procedură penală.
Lipsa plângerii prealabile sau retragerea ei împiedică exercitarea acţiunii penale atât în
cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii.
Plângerea prealabilă cuprinde o dublă manifestare de voinţă a persoanei vătămate. În
primul rând, constituie o încunoştiinţare a organelor judiciare cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni şi în al doilea rând, plângerea prealabilă dă expresie voinţei persoanei vătămate
(victimei) ca acea infracţiunea să fie urmărită sau judecată.
În urma acestei manifestări de voinţă, organul de urmărire penală sau, după caz instanţa de
judecată poate dispune declanşarea procesului penal şi începerea urmăririi penale.
Din punct de vedere procesual, plângerea prealabilă scrisă este un act de sesizare a
organului competent să o primească.
Acest act de sesizare constituie o condiţie pentru ca organul judiciar competent să poată
proceda la începerea urmăririi penale. Plângerea prealabilă nu este prin urmare un act ce conţine
începerea urmăririi penale, ci este un act în temeiul căruia organele în drept dispun începerea
urmăririi penale.
Persoana vătămată care nu introduce sau care îşi retrage plângerea prealabilă nu dispune de
acţiunea penală, ci face doar să fie îndeplinită condiţia sub care statul a făcut declaraţia anticipată
de renunţare la acţiunea penală.
Plângerea prealabilă, ca act de sesizare, se deosebeşte de celelalte acte de sesizare obişnuită
a organelor de urmărire penală (denunţ, plângere, sesizare din oficiu) prin caracterul ei necesar şi
indispensabil, de condiţie pentru pornirea procesului penal, ca şi prin caracterul exclusiv,
plângerea prealabilă fiind singurul mod de sesizare valabilă pentru pornirea procesului penal şi
începerea urmăririi penale pentru anumite infracţiuni, aceasta neputând avea loc dacă s-a produs
o sesizare obişnuită.

7
 Deosebirile dintre plângerea prealabilă şi instituţia plângerii prevăzute de art. 262 Cod de
procedură penală sunt următoarele:
plângerea prealabilă, pe lângă faptul că este o modalitate specială de sesizare a organelor
judiciare, este în acelaşi timp, şi o condiţie de pedepsibilitate şi de procedibilitate;
plângerea prealabilă reprezintă singurul act de sesizare pentru unele infracţiuni prevăzute în
mod special;
În situaţia plângerii prealabile, principiul oficialităţii nu-şi are aplicabilitate, iar victima are
posibilitatea de a opera cu cele două instituţii, de a-şi retrage plângerea prealabilă sau de a realiza
împăcarea cu învinuitul sau inculpatul. Plângerea prealabilă, instituţie a dreptului penal
substanţial şi a dreptului procesual penal prevede, că în cazul anumitor infracţiuni, că urmărirea
penală nu poate fi începută sau exercitată decât în cazul în care persoana vătămată (victima) şi-a
exprimat voinţa de tragere la răspundere penală a făptuitorului prin introducerea unei plângeri
prealabile la autorităţile judiciare. Ca urmare, lipsa plângerii prealabile a fost inclusă între
cauzele care înlătură răspunderea penală.
Acelaşi efect de a înlătura răspunderea penală îl are şi retragerea plângerii prealabile atunci
când legea prevede necesitatea unei plângeri prealabile.
Lipsa plângerii prealabile sau neintroducerea ei în condiţiile prevăzute de lege (titular,
termen) atrage înlăturarea răspunderii penale, ca neîndeplinită condiţia de aplicare a sancţiunii
prevăzute de legea penală.

3. Circumstanţele care exclud urmărirea penală

În sistemul Codului de procedură penală sunt prevăzute circumstanţe cînd urmărirea penală
nu poate fi pornită şi anume în cazurie cînd :
1) nu există faptul infracţiunii;
2) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
3) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea a fost
săvîrşită de o persoană juridică;
4) a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia;
5) a intervenit decesul făptuitorului;
6) lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe, conform art.276,
numai în baza plîngerii acesteia sau plîngerea prealabilă a fost retrasă;
7) în privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu
aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri;
8) în privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere a urmăririi penale sau
de încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii;

8
 9) există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după caz,
exclud urmărirea penală.
Dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul din cazurile care împedică pornirea
urmăririi penale arătate mai sus, organul de urmărire penală înaintează procurorului actele
întocmite cu propunerea de a nu porni urmărirea penală, întocmind despre aceasta un raport cu
propunerea de a nu începe urmărirea penală.
Circumstanţele arătate la art. 275 din CPP împiedică începerea urmăririi penale, iar dacă
una din acestea se constată după începerea urmăririi penale se dispune după caz încetarea
urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau clasarea cauzei penale de către procuror (a
se vedea articolele 284, 285, 286).
1. “Nu există faptul infracţiunii” este un temei ce exclude situaţiile în care evenimentul
(de ex. decesul persoanei) există dar nu este rezultatul unei fapte umane, dar este rezultatul unor
factori naturali sau în rezultatul acţiunilor persoanei decedate (de ex. sineucidere, accident în
industrie). Acest temei include şi situaţiile cînd din eroare se sesizează faptul săvârşirii unei
infracţiuni (de ex. omor; răpire de persoane sau furt), fiind constat ulterior că persoana
presupusă este în viaţă; se află în condiţii legale în alt loc sau obiectul presupus sustras este găsit
şi nu există în general fapta unei persoane.
Astfel potrivit articolului 51 Cod penal fapta prejudiciabilă săvârşită este temei real al
răspunderii penale, iar inexistenţa faptei exclude răspunderea penală şi respectiv exclude
pornirea sau desfăşurarea urmării penale, adoptîndu-se după pornire o ordonanţă de clasare sau
după caz de scoatere de sub urmărire penală. Constatarea unei situaţii care se include în temeiul
arătat exclude răspunderea penală precum şi oricare alte feluri de răspundere juridică (de ex.
civilă; administrativă; disciplinară).
Delimitarea acestui temi de circumstanţele arătate la punctele 2) şi 3) al acestui articol este
importantă prin faptul că în cazurile cele din urmă nu se exclude alte feluri de răspundere
juridică decît cea penală.
2. “Fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune” este un temei ce rezultă din
principiul legalităţii incriminării prevăzut de art. 3 al Codului penal exprimat prin adagiul latin
“Nullum crimen sine lege” (nu există infracţiune fără lege). Astfel nici o persoană nu poate fi
trasă la răspundere penală pentru o faptă care la momentul săvîrşirii ei, nu era prevăzută de lege
ca infracţiune. La acest temei se include şi situaţia dezincriminării faptei. Astfel dacă la
momentul săvîrşirii fapta era prevăzută de legea penală ca infracţiune, dar la momentul sesizării
organului de urmărire penală sau în cursul urmăririi penale intervin modificări în legea penală
care înlătură caracterul infracţional al faptei săvîrşite prin metoda decriminalizării, se va refuza
începerea urmării penale sau după caz se va ordona scoaterea de sub urmărire penală sau

9
încetarea urmăririi penale dacă această faptă nu constituie o contravenţie. Situaţia
decriminalizării operează în cazul dat prin efectul retroactiv al legii penale prevăzut de art. 10
Cod penal.
La constatarea situaţiei prevăzute de punctul 2 al articolului comentat se va lua în
consideraţie interdicţia legii penale arătate la alin. 2 art. 3 Cod penal ce prevede ca “interpretarea
extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt interzise”.
Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală dar constituie o contravenţie se va refuza
începerea urmării penale sau se va dispune încetarea urmăririi penale şi se va trimite materialele
organului competent să examineze contravenţia.
Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală deci nu este infracţiune, dar poate fi o abatere
disciplinară sau un delict civil, fapt care trebuie menţionat în rezoluţia de neîncepere a urmăririi
penale sau în ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală.
3. “Fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea
a fost săvîrşită de o persoană juridică” este temei de neîncepere a urmăririi penale sau scoatere
de sub urmărire penală existând o anumită faptă a unei persoane, dar care nu se încadrează într-o
componenţă concretă a infracţiunii. Astfel componenţa infracţiunii (totalitatea semnelor
obiective şi subiective, stabilite de legea penală) este temeiul juridic al răspunderii penale
potrivit art. 51 Cod penal dacă în urma administrării probelor se constată că faptei concrete îi
lipsesc anumite elemente sau semne a elementelor prevăzute de partea generală şi partea specială
a Codului penal care ar permite calificarea acestea drept o infracţiune şi nu este posibilă
schimbarea încadrării juridice într-o altă infracţiune, urmează să se dispună soluţiile prevăzute de
Codul de procedură penală, ce constă în reabilitarea bănuitului, învinuitului, dacă această faptă
nu poate fi calificată ca contravenţie.
Lipsa unor semne a laturii obiective, laturii subiective sau a subiectului infracţiunii se
constată prin probele administrative faţă de o persoană concretă (bănuit, învinuit) ce impune
scoaterea de sub urmărire a acesteia, fapt care nu exclude continuarea urmăririi penale în vederea
stabilirii făptuitorului infracţiunii.
În cazul cînd un element al infracţiunii lipseşte ori nu poate fi constatat referitor la fapta
unei persoane şi se exclude posibilitatea săvîrşirii acestei fapte de către altă persoană se dispune
scoaterea de sub urmărire penală şi încetarea urmăririi penale în cauza dată.
Derogarea de la regula dată “cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea a fost săvîrşită de o
persoană juridică” se referă numai la cazurile arătate la art. 21 alin. 4 Cod penal. Astfel în cazul
infracţiunilor expres arătate la art. 21 alin. 5 Cod penal, fapta unei persoane fizice poate să nu
întrunească unul din elementele constitutive (de exemplu, vinovăţia persoanei fizice) dar în

10
privinţa persoanei juridice există toate semnele componenţei infracţiunii prevăzute de partea
specială a Codului Penal şi condiţiile arătate în art. 21 alin. 3 Cod penal.
Într-o altă situaţie contrară se poate constata lipsa unui element al componenţei infracţiunii
privind activitatea unei persoane juridice (de exemplu, lipsa condiţiilor din art. 21 alin. 3 Cod
penal) dar se constată că fapta unei persoane fizice întruneşte toate elementele componenţei
infracţiunii.
Astfel în cazul unei infracţiuni, pentru care legea prevede răspunderea penală şi a persoanei
juridice se poate adopta soluţia scoaterii de sub urmărire a unei persoane fizice, iar urmărirea
penală continuă faţă de persoana juridică, şi invers, după caz, se poate dispune scoaterea de sub
urmărire penală a persoanei juridice şi continuarea urmăririi penale faţă de persoana fizică.
În cazul prevăzut se poate dispune şi soluţia neînceperii urmăririi penale, dacă în faptele
unei persoane fizice şi persoane juridice lipsesc unul din elementele infracţiunii (de exemplu,
lipsa legăturii cauzale dintre faptele acestora şi rezultatul prejudiciabil). La temeiul “fapta nu
întruneşte elementele infracţiunii” se include şi situaţia arătată la articolul 20 din Codul penal,
cînd fapta este săvîrşită fără vinovăţie.
4. A intervenit termenul de prescripţie sau amnistie este un temei aplicabil mai mult
după începerea urmăririi penale fiind dispusă soluţia încetării urmăririi penale sau clasării cauzei
penale (în cazul expirării termenului de prescripţie). Astfel sintagma “a intervenit termenul de
prescripţie” trebuie înţeleasă în sensul “a expirat termenul prescripţiei tragerii la răspundere
penală”.
În faza de urmărire penală, procurorul dispune încetarea urmăririi penale în cazul
constatării faptului că a expirat termenul de prescripţie de 2 ani (pentru infracţiuni uşoare), de 5
ani (pentru infracţiuni mai puţin grave), de 15 ani (pentru infracţiuni grave) şi 20 de ani (pentru
infracţiuni deosebit de grave), 25 de ani (pentru infracţiuni excepţional de grave ) fie că este
identificat făptuitorul şi pus sub învinuire, fie că nu este cunoscut.
În cazul cînd făptuitorul este cunoscut se dispune încetarea urmăririi penale conform art.
285 C.pr.pen. În cazul cînd făptuitorul nu este identificat se dispune clasarea cauzei penale
conform art. 286 C.pr.pen.
La calcularea termenelor de prescripţie se va aplica dispoziţiile articolului 60 Cod penal,
dacă a intervenit întreruperea sau suspendarea termenelor prescripţiei tragerii la răspundere
penală, în cazul cînd în cauză există bănuit sau învinuit.
În cazul expirării termenului de prescripţie de 25 de ani (pentru infracţiuni excepţional de
grave) procurorul trimite cauza penală cu rechizitoriu la instanţa de judecată competentă pentru a
decide după caz liberarea de răspundere penală sau condamnarea prin înlocuirea detenţiunii pe
viaţă cu închisoare pe 35 de ani.

11
 Expirarea termenului prescripţiei tragerii la răspundere penală poate fi temei de neîncepere
a urmăririi penale dacă organul de urmărire penală este sesizat cu întîrziere ce depăşeşte
termenul stabilit de legea penală, făptuitorul nefiind cunoscut sau cînd făptuitorul este cunoscut,
dar lipsesc date privind întreruperea sau suspendarea termenului de prescripţie.
Temeiul “expirarea termenului prescripţiei tragerii la răspundere penală” se aplică
numai în cazul constatării cu certitudine a zilei săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunii
continue ziua săvîrşirii infracţiunii se consideră ziua curmării sau încetării activităţii
infracţionale, iar în cazul infracţiunii prelungite se consideră ziua săvîrşirii ultimei acţiuni sau
inacţiuni infracţionale.
În faza urmăririi penale învinuitul se poate opune ordonanţei procurorului de încetare a
procesului penal pe temeiul “expirării termenului de prescripţie” reieşind din dispoziţiile art. 313
alin. 2 pct.2 care prevede dreptul de a ataca ordonanţa la judecătorul de instrucţie. Dreptul
învinuitului de a se opune soluţiei încetării urmăririi penale pentru acest temei a fost prevăzut
expres în vechiul Cod de procedură penală articolul 5 aliniatul 3, care nu admitea încetarea
procesului, dacă învinuitul cere continuarea procesului.
Pentru evitarea situaţiilor de anulare a ordonanţelor procurorului privind încetarea urmăririi
penale în baza punctului “a intervenit termenul de prescripţie sau amnistie” pentru motivul
că învinuitul nu este de acord cu asemenea soluţie, propunem de a completa articolul comentat
cu dispoziţii exprese privind dreptul învinuitului de a cere continuarea urmăririi penale.
Alt temei care exclude urmărirea penală este cazul, cînd a intervenit un act de amnistie
după săvîrşirea infracţiunii.
În cazul cînd amnistia intervine în faza urmăririi penale are efectul înlăturării răspunderii
penale şi de regulă se dispune încetarea urmăririi penale.
La aplicarea actului de amnistie se cere realizarea cumulativă a următoarelor condiţii:
a.actul de amnistie să intervină după săvîrşirea infracţiunii;
b. să fie identificat făptuitorul şi acesta să fie prezent în faţa organului de urmărire
penală şi procurorului;
c.să fie respectate dispoziţiile speciale ale legii cu privire la amnistie privind infracţiunea,
persoana şi alte condiţii (de exemplu, anterior să nu fie aplicată amnistia, să fie repetat
prejudiciul material);
d. dacă bănuitul, învinuitul nu se opune soluţiei aplicării actului de amnistie în privinţa
sa.
Prin urmare, de regulă după începerea urmăririi penale şi strîngerea probelor necesare
privind realizarea tuturor condiţiilor este posibilă încetarea urmăririi penale pe temeiul aplicării
actului de amnistie.

12
 Dacă din actul de sesizare şi acţiunile de verificare sînt date suficiente privind întrunirea
cumulativă a condiţiilor aplicării amnistiei se poate dispune neînceperea urmăririi penale. În
cazul dat voinţa făptuitorului cunoscut, dar care nu este atras în calitate de bănuit, nu se mai ia în
consideraţie la aplicarea amnistiei.
5. “A intervenit decesul făptuitorului, este un impediment în desfăşurarea procesului
penal, datorită faptului imposibilităţii aplicării răspunderii penale care este strict individuală,
reieşind din art. 6 Cod penal. Încetarea urmăririi penale poate avea loc numai în cazul cînd s-au
administrat suficiente probe că anume decedatul a săvîrşit infracţiunea dată.
Dacă decesul făptuitorului a survenit după începerea urmăririi penale se dispune încetarea
urmăririi penale.
Dacă decesul făptuitorului a survenit pînă la începerea urmăririi penale se dispune soluţia
neînceperii urmăririi penale.
6. ”Lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe, conform
art. 276, numai în baza plîngerii acesteia sau plîngerea prealabilă a fost retrasă;” este un
temei de neîncepere a urmăririi penale sau de încetare a urmăririi penale dacă acest fapt se
constată după începerea urmăririi penale.
În cazul cînd după începerea urmăririi penale privind o infracţiune ce nu este prevăzută în
alin. 1 al art. 276, se recalifică fapta în una din infracţiunile arătate la art. 276 şi victima nu
solicită în scris tragerea la răspundere penală a făptuitorului se dispune încetarea urmăririi
penale.
La situaţia “lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe, conform
art. 276” se include şi cazurile de retragere a plîngerii de către victimă şi împăcarea victimei cu
făptuitorul. Aceste două cazuri arătate la articolul 285 aliniatul 1 punctul 1) sînt aplicabile şi la
etapa iniţială de sesizare a organului de urmărire penală pînă la începerea urmăririi penale fiind
dispusă soluţia neînceperii urmăririi penale.
În cazul cînd este depus un denunţ de către o persoană privind săvîrşirea unei infracţiuni
arătate în art. 276, organul de urmărire penală este obligat să înştiinţeze victima despre dreptul de
a depune o plîngere şi dacă nu-şi expune voinţa să-l tragă la răspunderea penală pe făptuitor se
dispune neînceperea urmăririi penale.
Dacă victima declară că nu-şi însuşeşte plîngerea depusă de soţ sau de copilul major se
dispune neînceperea urmăririi penale sau după caz, încetarea urmăririi penale.
La soluţionarea chestiunii neînceperii urmăririi penale în baza temeiului arătat organul de
urmărire penală dacă a fost sesizat prin alt mod de cît prin plîngere, este obligat să verifice dacă
nu există una din împrejurările arătate la art. 276 alin. 4 şi să anunţe procurorul. Astfel
procurorul porneşte urmărirea penală în cazurile prevăzute de art. 276 alin. 1 în lipsa plîngerii

13
victimei, dacă se constată incapacitatea sau capacitatea de exerciţiu limitată a acesteia, a stării de
neputinţă sau dependenţa faţă de făptuitor ori faptul că nu este în stare să-şi apere drepturile şi
interesele legitime din alte motive.
8. “În privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu
aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi
temeiuri” este un temei de neîncepere a urmăririi penale sau după caz de încetare a urmăririi
penale ce rezultă din principiul stabilit în art. 22 Cod procedură penală şi articolul 4 al
protocolului nr.7 al CEDO “Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori”.
Astfel în cazul existenţei unei sentinţe sau decizii de achitare, încetare a procesului penal
sau de condamnare în privinţa unei persoane pentru aceeaşi faptă nu se admite începerea sau
reluarea urmăririi penale. Temeiul arătat se poate întîlni în 2 situaţii: a) cînd se cere începerea
urmăririi penale pentru fapta dată neştiindu-se despre hotărîrea judecătorească şi b) în cazul cînd
procurorul este sesizat potrivit articolului 460 cu o cerere de revizuire neîntemeiată dispune prin
ordonanţă neînceperea proceduri de revizuire, dar nu neînceperea urmăririi penale.
În cazul cînd organul de urmărire penală este sesizat în privinţa unei cauze penale judecate
definitiv, privind începerea sau reluarea urmăririi penale în legătură cu apariţia unor circumstanţe
noi prevăzute de articolul 458 aliniatul 3 punctul 4) se va înştiinţa procurorul şi acesta va decide
prin ordonanţă deschiderea procedurii de revizuire conform art. 460 alin. 6.
Dacă în cursul urmăririi penale se constată că persoana a fost condamnată, achitată sau s-a
dispus încetarea procesului pentru o faptă penală care la moment se califică într-o componentă a
unei infracţiuni mai grave se va dispune încetarea urmăririi penale.
Se va dispune neînceperea urmăririi penale sau după caz încetarea urmăririi penale dacă se
va constata că persoana anterior a fost sancţionată contravenţional pentru aceeaşi faptă prin
hotărîre judecătorească definitivă.
9. “În privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere a urmăririi
penale sau de încetare a urmăririi pe aceleaşi acuzaţii” este un temei de neîncepere a
urmăririi penale, dacă nu sînt condiţiile de reluare a urmăririi penale conform art. 287 C.pr.pen.
Dacă în cursul urmăririi penale organul de urmărire penală constată că pentru aceeaşi
persoană şi aceeaşi faptă există o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale sau de încetare a
urmăririi penale şi sînt date privind fapte noi ori recent descoperite ori a unui viciu fundamental,
va face propunere procurorului ierarhic superior să anuleze ordonanţa neîntemeiată, dată
anterior.
La situaţiile arătate se include şi cazul cînd există o ordonanţă neanulată de scoatere de sub
urmărire penală a unei persoane privind aceeaşi faptă.

14