Sunteți pe pagina 1din 37

Prelegere

Tema “Metodologia şi strategia de cercetare a securităţii.”


Planul:
1. Securitatea - un concept incomplet dezvoltat.
2. Dezbateri asupra sferei şi conţinutului conceptului. Păreri autohtone.
3. Documente, legi în elaborarea conceptelor strategice a securităţii naţionale.
4. Metodele de cercetare a procesului de consolidare a securităţii naţionale.

Bibliografie:  1) Luciana Alexandra Ghica, Marian Zulean, „Politica de securitate


naţională: concepte, instituţii, procese.”, Ed. Polirom, Iaşi 2007.
2) Martin Wight, „Politica de putere”, Ed. Arc, Chişinău 1998.

1. Securitatea - un concept incomplet dezvoltat.

Din considerentele expuse în concluziile subcapitolului precedent, în calitate de suport teoretico-


metodologic principal pentru realizarea prezentei lucrări au servit studiile Şcolii de la Copenhaga, ale
principalilor exponenți ai acesteia, printre care cei mai marcanți fiind B. Buzan[18], [198], [199] şi
O. Waever [198], [199].
B. Buzan evidenţiază că securitatea naţională se numără printre problemele centrale cu care se
confruntă umanitatea [19, p. 13]. Cercetătorul insistă că toate statele sînt vulnerabile faţă de
ameninţările militare şi ecologice, aproape toate sînt expuse ameninţărilor economice, iar multe
dintre ele suferă, de asemenea, de o insecuritate politică şi socială fundamentală [19, p. 106].
Delimitarea trasată dintre statele puternice şi slabe; corelaţionarea securităţii internaţionale, naţionale
şi individuale; definirea ameninţărilor în funcţie de sector şi integrarea securităţii naţionale într-un
cadru regional al securităţii, determină opțiunea noastră pentru abordarea Şcolii de la Copenhaga în
calitate de bază teoretico-metodologică pentru demersul nostru ştiinţific.
Deşi reprezentanții școlilor clasice au adus o contribuţie semnificativă definirii ariei de cuprindere a
securităţii naţionale, ei scapă însă din vedere un lucru extrem de important: în pofida similitudinilor
lor fundamentale, statele sînt extraordinar de diverse. Această diversitate,în opinia lui B. Buzan, se
datorează celor trei componente de bază ale statului: ideii de stat, bazei fizice şi exprimării
instituţionale [19, p. 75], care pot apărea în combinaţii foarte variate şi pot constitui state destul de
diverse cu necesităţi de securitate felurite. Şcoala de la Copenhaga a fost prima abordare care a lansat
în dezbatere acest element important, ceea ce ne permite să considerăm relevantă elaborarea sa

1
asupra securităţii naţionale, inclusiv pentru Republica Moldova. B. Buzan, prin delimitările trasate
între statele puternice şi cele slabe, are un aport important în înţelegerea conceptului de securitate
naţională, evidenţiind că natura securităţii lor diferă esenţial. Este interesant să remarcăm că stat slab
vs. puternic nu se referă aici la capacităţi sau putere propriu-zisă, ci, mai degrabă, la nivelul de
coeziune socio-politică [19, p. 105]. Deşi niciun indicator unic nu defineşte în mod clar diferenţa
dintre statele slabe şi cele puternice, B. Buzan exemplifică anumite condiţii pe care ne putem aştepta
să le găsim la statele slabe: (1) un nivel ridicat de violenţe politice; (2) un rol pregnant al poliţiei
politice în viaţa cotidiană a cetăţenilor; (3) conflicte politice majore referitoare la ideologia ce trebuie
folosită în organizarea statului; (4) lipsa unei coerenţe a identităţii naţionale sau prezenţa unor
identităţi naţionale contradictorii în interiorul statului; (5) lipsa unei ierarhii clare şi nerespectarea
autorităţilor politice; (6) un gard înalt de control al statului asupra mass-media [19, p. 105].
B. Buzan mai adaugă că, atunci cînd statul este puternic, securitatea naţională poate fi percepută, în
primul rînd, prin prisma protejării componentelor statului de ameninţările venite din exterior, iar
statele slabe, la rîndul lor, sînt supuse mai ales vulnerabilităţilor politice interne.
Însă atunci cînd un stat este şi o putere mică, şi în acelaşi timp un stat slab, vulnerabilitatea sa este
nelimitată, ea venind atît din interior, cît şi din exterior [19, p. 109]. Potrivit aceluiași autor, distincţia
între statele slabe care înfruntă serioase probleme de securitate internă şi statele puternice ale căror
principale preocupări de securitate sînt externe este crucială în înţelegerea securităţii naţionale. În
acest sens, cercetătorul evidenţiază că cu cît un stat este mai slab cu atît mai ambiguu va fi conceptul
de securitate referitor la acesta [19, p. 110-111].
În aceeaşi ordine de idei, S. Sachs opinează că, odată cu încheierea Războiului Rece, relaţiile de
securitate în statele din lumea a treia şi din fosta URSS au devenit extrem de dependente de
securitatea din interiorul noilor entităţi. În ţările respective, notează cercetătorul, ameninţările
centrale sînt de cele mai multe ori de factură internă, în special datorită faptului că naţiunile în cauză
conţin minorităţi lingvistice, culturale şi etnice diverse cu apartenenţe vagi faţă de noile structuri
statale constituite pe rămăşiţele imperiilor şi coloniilor destrămate [235].
Ch. T. Wei, cercetător din Singapore, consideră că, deşi pentru securitatea naţională contează
mărimea statului, totuşi stabilitatea socială şi politică este la fel de importantă. Pentru a reliefa teza în
cauză el analizează securitatea Elveţiei şi a Austriei pe de o parte, şi a Sri Lanka pe de altă parte. Ch.
T. Wei atenţionează asupra faptului că în esenţă condiţiile ideologice, rasiale, sociale, politice,
economice, precum şi importanţa geopolitică a statului, vor determina nivelul de asigurare a
securităţii interne şi abilitatea de a face faţă ameninţărilor externe. Deoarece vulnerabilitatea
societală este de obicei primul pas spre slăbirea statului, acest sector este extrem de important pentru
asigurarea comprehensivă a securităţii naţionale, notează cercetătorul [249].
Totodată, Ch. T. Wei observă că chiar dacă securitatea internă a statelor mici este importantă, totuşi
aceste state trebuie să îşi dezvolte la fel de profund şi componentele externe ale securităţii, cum ar fi:

2
capabilităţi militare moderne, diplomaţie eficientă, implicare proactivă în formatele multilaterale de
cooperare internaţională, aderarea la alianţe ş.a. [249].
P. J. Thapa, subliniază că după încheierea Războiului Rece statele mici au devenit mult mai
vulnerabile decît în perioada ordinii bipolare. Cercetătorul nepalez consideră că statele mici sînt
vulnerabile în particular faţă de ameninţările economice, informaţionale, conflictele interne şi
influenţa puterilor regionale asupra politicii interne [240, p. 1]. Aceste vulnerabilităţi sînt
determinate, conform autorului citat, de condiţiile geografice, populaţia puţin numeroasă sau lipsa
unei economii puternice [240, p. 4]. P. J. Thapa analizează în studiul său „Security
Challenges for Small States in the New World Order: Options for Nepal” opţiunea neutralităţii
pentru ţările mici şi remarcă faptul că principalul avantaj al acesteia constă în faptul că statul îşi
păstrează independenţa politică, însă pentru a beneficia de acest statut, el trebuie să fie recunoscut de
vecini şi de marile puteri [240, p. 6]. Mai mult, statele mici care optează pentru neutralitate trebuie să
fie capabile să se apere singure şi să convingă puterile mari că alte state nu vor putea să atenteze la
integritatea şi suveranitatea sa [240, p. 10].
Un aport meritoriu al Şcolii de la Copenhaga în definirea conceptului constă de asemenea în iniţierea
şi explicarea dinamicii, corelaţiei şi importanţei obiectelor de referinţă în studiul securităţii: sistemul
internaţional, statele şi indivizii. Dezbaterile ulterioare s-au centrat asupra dilemei enunţate de către
K. Booth atunci cînd a întrebat: „Care este obiectul de referinţă principal – statele sau oamenii?
Securitatea cui anume este pe prim plan?” [15, p. 16]. O perioadă îndelungată de timp, primordială
era protejarea conducătorilor ţării, sau, într-un sens mai larg, regimul. În secolul XX accentul s-a
mutat pe apărarea integrităţii şi intereselor ţării, adică pe securitatea naţională. Către sfîrşitul
aceluiaşi secol însă accentul s-a schimbat din nou.
S. Faltas consideră că, în prezent, există accepţiunea larg împărtăşită că mandatul şi datoria
structurilor de stat rezidă în apărarea fiecărui cetăţean şi implicit a întregii populaţii [58, p. 95].
A. Roşca argumentează că subiectele încheiate în triada „Stat, Societate, Individ” totdeauna au
constituit tematica de fond, prioritară a ştiinţelor socioumane. Aceste trei elemente, continuă
cercetătorul, se află într-o legătură organică şi, totodată, destul de dinamică [137, p.26].
B. Buzan, ca şi Th. Hobbes, pledează în favoarea statului, deoarece, argumentează cercetătorul, doar
statul este capabil să formeze politici care să asigure securitatea, statul este exponentul securităţii,
statul este ţinta securităţii. Acest argument pare a fi important dacă se iau în considerare implicaţiile
ordinii anarhice ale sistemului internaţional. Teza despre haos în calitate de principiu autoorganizator
în societate, avansată de N. Ţîrdea, are valenţe importante în acest sens [158, p. 42]. Pentru B.
Buzan, contextul anarhic determină condiţiile politice elementare în care înţelesurile securităţii
naţionale şi internaţionale urmează să fie construite.
Astfel, contextul anarhiei, din perspectiva lui B. Buzan, impune conceptului de securitate trei condiţii
majore: (1) statele sînt obiectul principal de referinţă al securităţii, fiindcă ele constituie atît cadrul
ordinii, cît şi sursa cea mai înaltă de autoritate guvernamentală; (2) deşi statele sînt principalele

3
obiecte de securitate, dinamica securităţii naţionale este puternic relaţionată şi de interdependenţa
dintre state; (3) avînd în vedere durabilitatea anarhiei, înţelesul practic al securităţii poate fi conceput
în mod raţional, dacă poate fi făcut operaţional într-un mediu competitiv. Ceea ce însă mai înseamnă
că în anarhie securitatea nu poate fi decît relativă, niciodată absolută [19, p. 34].
Totuşi, ceea ce a consacrat Şcoala de la Copenhaga drept abordare centrală în cercetarea conceptului
de securitate naţională a fost extinderea şi aprofundarea cîmpului de cuprindere a securităţii naţionale
prin identificarea exhaustivă a principalelor sectoare în care aceasta acţionează: „Securitatea
colectivităţilor umane este afectată de cinci sectoare principale: militar, politic, economic, societal şi
de mediu” [19, p. 31]. Această delimitare a permis evaluareasectorului naţional de securitate în
funcţie de principalele ameninţări şi vulnerabilităţi provenite din cadrul domeniilor de securitate
identificate. Astfel, securitatea militară, conform luiB. Buzan, priveşte interacţiunea dublă a
capacităţilor de ofensivă şi defensivă armată şi percepţia statelor despre intenţia celuilalt. Securitatea
politică se referă la stabilitatea organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernare şi a ideologiilor
care le legitimează. Securitatea economică priveşte accesul la resurse, finanţe şi pieţe necesare pentru
a susţine un nivel acceptabil al bunăstării şi de putere a statului. Securitatea societală se preocupă de
capacitatea de susţinere, în limitele unor condiţii de evoluţie acceptabilă, a elementelor tradiţionale
de limbă, cultură, identitate şi obiceiuri culturale şi religioase. Securitatea mediului se referă la
menţinerea biosferei locale şi planetare, ca suport esenţial pentru toate acţiunile umane [19, p. 31].
Important este şi faptul că, din perspectiva Şcolii de la Copenhaga, aceste sectoare nu operează izolat
unul de celălalt, ci fiecare defineşte un punct central în cadrul problematicii securităţii, ca şi un mod
de a ordona priorităţile.
Considerăm, de asemenea, că delimitarea în cauză este esenţială pentru a distribui competenţele de
implementare a politicilor în acest domeniu, care pînă recent era unul extrem de centralizat,
netransparent şi cu un puternic accent militar. Un rol semnificativ în acest proces credem că ar trebui
să îi revină şi societăţii civile, unde cea mai mare parte a expertizei în domeniul securităţii naţionale
se dezvoltă în prezent.
Majoritatea statelor dezvoltă relaţii puternice de cooperare pentru a crea un sistem de relaţii care ar
amplifica eforturile pozitive de depăşire a problemelor comune de securitate. Aceasta este valabil şi
datorită faptului că majoritatea ameninţărilor sînt transfrontaliere, iar vulnerabilităţile, fiind
caracteristice statelor naţionale, sînt identice în multe dintre state.
Explicarea fenomenului în cauză a fost efectuată, credem, cel mai reuşit de către B. Buzan, care a
avansat importantul concept al Complexelor de Securitate Regionale (CSR).
O astfel de abordare novatoare va fi utilă pentru cercetarea noastră în contextul în care vom analiza
edificarea sistemului de securitate european şi vom identifica locul şi rolul Republicii Moldova în
cadrul acestui sistem. De menţionat aici că în termenii securităţii, prin regiune se înţelege un
subsistem distinct şi semnificativ de relaţii de securitate format de un grup de state care au fost

4
sortite să se găsească în apropiere geografică [19, p. 194]. Astfel, Europa Occidentală rămîne un
sistem regional, datorită interconexiunii relaţiilor de putere.
B. Buzan afirmă că, odată cu accelerarea procesului de decolonizare, nivelul regional al securităţii a
devenit mai autonom şi mai proeminent în politica internaţională, iar sfîrşitul Războiului Rece a
evidenţiat şi mai mult această caracteristică a regionalizării. După încheierea Războiului Rece, atît
SUA, cît şi celelalte mari puteri (China, UE, Japonia, Rusia) au avut mai puţine stimulente şi au
manifestat mai puţină dorinţă de a interveni în afacerile de securitate din afara propriei regiuni. Din
acest considerent, cercetătorul crede că autonomia relativă a securităţii regionale constituie o
caracteristică a sistemului internaţional de securitate post-Război Rece, care se deosebeşte radical de
structura rigidă a bipolarităţii supraputerilor care a definit Războiului Rece [199, p. 3].
Interpretarea CSR a avut un aport esențial în înţelegerea nivelurilor de influenţă a factorilor externi
(ameninţărilor) asupra securităţii naţionale a statelor. Astfel, CSR distinge între nivelul de
interacţiune a puterilor globale în sistem, ale căror capacităţi le permit să domine şi alte regiuni, şi
interacţiunea la nivelul subsistemului dintre puteri mai mici, al căror mediu de securitate principal
este zona lor locală. B. Buzan subliniază că din cauză că cele mai multe ameninţări traversează uşor
distanţele mici, securitatea, în mod normal, este concentrată regional în complexe de securitate [199,
p.7]. Remarcăm că, pentru argumentarea propriilor idei, CSR preia asumpţii importante din teoria
(neo)realistă şi abordarea constructivistă. În timp ce din realism a fost preluată ideea suveranităţii
teritoriale şi a distribuţiei puterii prin care încearcă să explice interacţiunea dintre actorii sistemelor
regionale şi dintre sistemele de putere constituite, din constructivism sînt împrumutate concepţiile cu
privire la procesul de constituire a viziunilor asupra securităţii naţionale şi regionale, prin prisma
ideilor dezbătute.
Din perspectiva dreptului internaţional, O. Dorul evidenţiază că sistemul de securitate actual este
dominat, mai mult decît alte domenii ale dreptului internaţional, de consideraţii politice, deoarece, în
primă analiză, acesta este fundamentat pe sentimentul de indivizibilitate şi solidaritate a statelor în
chestiuni de pace, care, în fond, reprezintă mai degrabă o chestiune politică decît una juridică [53, p.
585]. Vorbind despre securitatea colectivă contemporană, И. Лукашук menţionează în
„Международное право: oсобенная часть” că ea este universală, cuprinzînd nu doar aspectele
militare şi politice, ci şi alte aspecte – economice, ecologice, umanitare şi, desigur, juridice. În
primul rînd, remarcă cercetătorul, astăzi se pune accent pe diplomaţia preventivă. Prevenirea
conflictelor, eliminarea ameninţărilor la pace şi securitate reprezintă calea cea mai efectivă de
asigurare a păcii [176, p.284]. În acelaşi context, К. Бекяшев remarcă în „Международное
публичное право” că dreptul securităţii internaţionale cuprinde o totalitate de principii unanim
recunoscute şi speciale care au drept scop asigurarea securităţii militare şi politice a statelor,
prevenirea izbucnirii războiului şi reprimarea actelor de agresiune [169, p. 354]. Ю. Колосов şi Э.
Кривчикова în „Международное право” subliniază că mijloacele juridice internaţionale de
asigurare a securităţii internaţionale sînt destul de variate. La ele referim mijloacele paşnice de

5
soluţionare a diferendelor internaţionale, măsurile de dezarmare, mecanismele de securitate la nivel
universal şi regional, măsurile de încredere [173, p. 363] etc.

Dovada principală a insuficientei dezvoltări a securităţii în calitate de concept al relaţiilor


internaţionale se află în folosirea sa în literatura de specialitate. Literatura referitoare la putere conţine nu
numai o cantitate de lucrări empirice, ci şi un corpus bine dezvoltat de scrieri teoretice. Ne-am putea
aştepta pe bună dreptate să găsim un echilibru similar pentru orice concept academic folosit pe scară largă,
dar pînă foarte de curînd nu acesta a fost cazul cu securitatea.
Termenul în sine este de uz general în relaţiile internaţionale şi în alte discipline şi pare să fie
acceptat ca un concept central organizator atît de către practicieni, cît şi de către universitari. Dar literatura
referitoare la el este foarte inegală. O mare cantitate de lucrări se situează de partea empirică, tratînd
problemele şi soluţiile securităţii naţionale contemporane. Majoritatea provin din sub-domeniul studiilor
strategice, unde securitatea este un punct central normativ. Politica externă, militară şl economică a
statelor, intersectarea acestora în zone de schimb şi de dispută, cît şi structura generală a relaţiilor pe care
le creează, toate sînt analizate ca aspiraţii în vederea asigurării securităţii naţionale şi/sau internaţionale.
Dar înainte de apariţia preocupărilor economice şi ambientale, din timpul anilor '70, conceptul de
securitate era arareori tratat în alţi termeni decît cei ai intereselor politice particulare ale participanţilor, şi
chiar pînă la sfîrşitul anilor '80 discuţia încă mai avea un puternic accent militar.
Atunci cînd căutăm o bibliografie conceptuală adecvată despre securitate, relativ puţin iese la suprafaţă
înainte de 1980, şi astăzi încă nu există o şcoală de gîndire coerentă. Entuziasmul faţă de securitatea
colectivă de după primul război mondial oferea oarecare promisiuni în acest sens, dar eşecul atît al Ligii
Naţiunilor, cît şi al Naţiunilor Unite în a se ridica la înălţimea sarcinii asumate a zdruncinat interesul faţă
de întreaga abordare4. Ceea ce ar fi putut constitui o descoperire ştiinţifică majoră a fost ideea lui John
Hertz de "dilemă a securităţii", la începutul anilor '505, o noţiune de structură în care încercările de
autoajutorare ale statelor de a-şi asigura propriile nevoi de securitate tind, indiferent de intenţie, să ducă la
o creştere a insecurităţii celorlalţi, întrucît fiecare interpretează propriile-i măsuri ca fiind defensive, iar pe
cele ale celorlalţi ca potenţial ameninţătoare. Ideea de dilemă a securităţii este larg întîlnită în literatura de
specialitate, dar mediul Războiului Rece s-a dovedit a fi un sol infertil pentru nişte seminţe atît de liberale,
restrîngînd opiniile majorităţii oamenilor la dinamica acţiune-reacţiune între puteri rivale. Abia spre
sfîrşitul anilor '70, şi mai ales în lucrările lui Robert Jervis, a existat o încercare de a o construi, îndreptînd
atenţia înapoi către elementele neintenţionale şi de interdependenţă dintre relaţiile de securitate6. Este
surprinzător, căci ideea oferă o alternativă sofisticată şi dificilă pentru modelul luptei pentru putere, ca
mod de interpretare a dina-* micii de bază în politica internaţională.
Probabil că cea mai cunoscută lucrare conceptuală asupra securităţii este articolul lui Amold Wolfers
referitor la securitatea naţională. Accentul pus de Wolfers pe securitatea naţională reflectă în mod cert
orientarea dominantă din literatura empirică, iar eseul său este o introducere măiestrită în complexităţile

6
multi-dimensio- nale ale conceptului. Caracterizarea făcută de el securităţii ca "simbol ambiguu" — la un
moment dat susţine că "s-ar putea să nu aibă absolut nici un înţeles" — se pare, din nefericire, că a
descurajat interesul ulterior în dezvoltarea securităţii ca abordare majoră în înţelegerea relaţiilor
internaţionale. Cu siguranţă că nu aceasta a fost intenţia sa, căci principala sarcină a eseului era de a
evidenţia potenţialele urmări neplăcute ale ambiguităţii unui simbol naţional de o asemenea po- tenţă
politică.
In afara acestor lucrări fundamentale, se mai pot găsi doar alte cîteva dezbateri conceptuale
despre securitate, înainte de relativa sa lansare la începutul anilor '80. Hedley Bull, Bemard Brodie,
Frank Trager şi Frank Simonie şi-au adus contribuţii scurte, dar valoroase la elucidarea dificultăţilor
aplicării lui8. Hugh Macdonald a încercat să atace ambiguitatea conceptului, dar s-a declarat învins
pînă la urmă de propriile sale categorii, şi s-a retras din luptă, concediind securitatea ca pe un
concept "neadecvat" — opinie la care a ajuns şi Hans Mouritzen, din cu totul alte motive. Robert
Jervis a introdus interesanta idee a regimurilor de securitate, care reorientează atenţia de la stat la
nivelul de analiză sistemica^. Iar Gert Krell a încercat o critica extinsă a concepţiilor excesiv de
militarizate despre securitate din perspectiva cercetărilor pentru pace. Mai periferic, pot fi găsite
discuţii generale despre securitate în contextul variantelor politicii americane. Literatura critică
cuprinzătoare şi binecunoscută despre studiile strategice conţine de asemenea comentarii relevante
pentru folosirea conceptului de securitate13. Dar aceste lucrări, în ciuda meritelor lor individuale, nu
au adus noutăţi în investigarea coerentă a conceptului. Cel mult, ca în cazul lui Herz, Jervis şi Bull,
ele au determinat unele moduri folositoare de abordare a anumitor probleme, dar fără să atingă
adevăratul potenţial al conceptului, ca pe o lentilă prin care să vizualizeze subiectul în întregime.
Urmările unui concept slab conceptualizat, dar puternic politizat, precum securitatea, nu au
trecut neobservate. Dominaţia conceptului de către ideea de securitate naţională, precum şi
interpretarea militarizată a securităţii, căreia i-a dat naştere această abordare cu uşurinţă, deşi nu în
mod necesar, a fost criticată de mai mulţi autori ca fiind excesiv de îngustă şi de găunoasă. Articolul
lui Wolfers citat mai sus, scris în timpul perioadei de vîrf a Războiului Rece, indica această direcţie.
Richard Ashley a construit o critică cuprinzătoare a abordărilor reducţioniste, din punctul de vedere
al actorului, cu o rază îngustă a analizei securităţii (ceea ce el numeşte "raţionalitate tehnică"), cerînd
în schimb o viziune mai cuprinzătoare, bogată pe relaţiile dintre state, şl mai sistematică
("raţionalitate pură"). El susţinea că raţionalitatea tehnică este ea însăşi un factor principal care
exacerbează dilema securităţii.
Ken Booth a susţinut în mod convingător că limitările etnocen- trice, referitoare la state, din
cadrul studiilor strategice, sînt nu doar grav deficitare faţă de caracterul problemei, ci şi periculoase,
prin aceea că rezultanta unei diagnoze aplicate prin intermediul politicii de stat nu face decît să
înrăutăţească problema. In pofida punctelor lor de pornire complet diferite, atît Ashley, cît şi Booth
au ajuns la concluzii similare, după cum spune Booth: "acele strategii care nu încearcă să facă parte
din soluţie, vor deveni fără îndoială o parte tot mai importantă a problemei".

7
Leonard Beaton a susţinut în mod asemănător necesitatea de a extinde concepţiile legate de
securitate în afara mărginirii securităţii naţionale, incluzînd o serie de consideraţii sistemice. La fel,
dar dintr-o perspectivă diferită, Stanley Hoffmann a adus argumente în favoarea necesităţii de a
începe "transformarea securităţii naţionale într-un aspect al ordinii politice mondiale". Hedley Bull a
adus argumente împotriva autointeresului excesiv din abordările securităţii naţionale, şi în sensul
unei priviri mai largi, în care perspectivele comune şi legăturile dintre securităţile tradiţionale să
capete o atenţie sporită18. într-un mod mai general, L.B.Krause şi Joseph Nye au observat că "nici
economiştii, nici profesioniştii ştiinţelor politice nu au acordat suficientă atenţie complexităţii
conceptului de securitate, inclusiv rolului său instrumental în amplificarea altor valori". Comisia
Brandt a cerut un concept nou de securitate care să depăşească noţiunile strimte de apărare militară,
orientîndu-se mai mult către logica unei interdependenţe mai largi.
Tema comună aflată la baza acestor voci a fost aceea că noţiunea de securitate restrînsă la
nivelul statelor individuale şi al problemelor militare este în mod inevitabil inadecvată. în cel mai
bun caz, o asemenea noţiune a produs periculosul simbol ambiguu evidenţiat de către Wolfers şi
care, "dînd totodată impresia de a oferi un reper şi o bază pentru un consens larg... poate permite
oricui să-şi eticheteze orice politică doreşte cu un nume atrăgător, dar înşelător21". în cel mai rău caz,
ea conduce dilema securităţii într-un punct de o asemenea intensitate, încît aceasta începe să semene
cu modelul celor care concep relaţiile internaţionale ca pe o nesfîrşită luptă pentru putere.
Securitatea naţională, susţin aceşti autori, s-ar prea putea să fie în mod inerent atît de preocupată de
ea însăşi, încît să ducă la o contradicţie în termeni.
Deoarece securitatea a fost concepută iniţial în termenii puterii naţionale, atît de către politicieni,
cît şi de strategi, a dominat o uniformitate dăunătoare. Acel segment al universitarilor cel mai
preocupaţi de securitate s-a cantonat în punctul de vedere al puterii. Politicienilor naţionalişti li se
cere dintotdeauna, prin însăşi poziţia lor, ca şi prin natura puterii şi responsabilităţilor lor, să adopte
un punct de vedere predominant naţional. Aproape că nu există politicieni independenţi dincolo de
nivelul naţional. Astfel, a prevalat situaţia în care tendinţele primare atît ale politicii, cît şi ale
analizei conduceau amîn- două într-o direcţie contraproductivă şi în care actorii principali,
universitari şi practicieni deopotrivă, erau cantonaţi în rolurile lor prin tradiţii adînc înrădăcinate şi
puternic instituţionalizate.
Persistenta subdezvoltare a concepţiilor legate de securitate, în ciuda faptului că disputele la
nivelul empiric apăreau adesea din cauza lipsei unei înţelegeri mai generale şi mai profunde a
conceptului, poate fi explicată în cel puţin cinci moduri diferite.
Prima explicaţie posibilă este pur şi simplu aceea că ideea s-a dovedit a fi prea complexă pentru
a-i atrage pe analişti, fiind de aceea neglijată în favoarea unor concepte mai tratabile. Acest
argument are oarecare greutate, căci securitatea este, aşa cum vor descoperi acei dintre
dumneavoastră care vor parcurge cartea de faţă pînă la capăt, un concept dificil. Dar nu este mai
dificil decît alte concepte fundamentale din ştiinţele sociale. Ca şi puterea, dreptatea, pacea, egali-

8
tatea, dragostea şi libertatea, toate constituind inspiraţia unor bogate literaturi, ea este ceea ce
W.B.Gallie denumeşte "un concept esenţial- mente contestat". Astfel de concepte generează în mod
necesar dezbateri insolubile despre înţelesul şi aplicarea lor, deoarece, aşa cum arată Richard Little,
"conţin un element ideologic care face ca dovezile empirice să devină irelevante ca mod de a rezolva
o controversă". Chiar şi un concept aparent concret, cum ar fi cel de stat, refuză pînă la urmă o
definiţie precisă, general acceptată, din cauza naturii sale esenţialmente contestate. Paradoxal,
utilitatea acestor concepte rezidă parţial în orice le face în mod inerent ambigue, nu în ultimul rînd
deoarece ambiguitatea stimulează discutarea lor teoretică. în spaţiul ştiinţelor sociale, ele cuprind un
întreg domeniu, mai curînd decît un punct fix, şi din această cauză nu pot fi definite într-un sens
general, ci doar în relaţie cu anumite cazuri specifice. Conceptele esenţialmente contestate
delimitează mai curînd o zonă de preocupări, în loc să specifice nişte condiţii precise. Ele necesită o
analiză teoretică pentru a li se putea identifica limitele aplicabilităţii, contradicţiile care apar în
interiorul lor şi semnificaţia noilor evoluţii asupra lor. Domeniul şi contradicţiile securităţii nu au
fost încă explorate în mod adecvat şi, după cum cartea aceasta încearcă să demonstreze, explicaţia
nu rezidă în dificultatea inerentă a sarcinii.
O a doua explicaţie mai convingătoare pentru neglijarea securităţii constă în întinderea reală a
suprapunerii dintre ea şi conceptul de putere, în condiţiile unor confruntări acute. Chiar şi un model
realist foarte primitiv al politicii internaţionale, ca pură luptă pentru putere, are o relevanţă evidentă
în mediul puternic polarizat al celui de-al doilea război mondial, şi aproape imediat după terminarea
Războiului Rece. Statele erau concepute ca fiind prinse într-o luptă pentru putere, iar securitatea era
văzută în consecinţă ca un derivat al puterii, în special al celei militare. Securitatea a decăzut
conceptual pînă la a fi un fel de a spune fie cît de bine se descurca un anumit stat sau grup de state în
lupta pentru putere, fie cît de stabilă părea să fie balanţa mondială a puterilor. Redusă la puţin mai
mult decît uni sinonim pentru putere, securitatea nu prea avea relevanţă independentă, în termeni
sistemici mai largi, de aceea abordarea dilemei;! securităţii funcţiona cel mult ca un minor adjuvant
al modelului luptei pentru putere în relaţiile internaţionale. Important aici nu este că puterea şi
securitatea sînt interschimbabile, ci mai curînd că păreau a fi astfel pe atunci. Această aparenţă era
suficient de convingătoare pentru a înăbuşi cercetările ulterioare asupra securităţii ca un concept
separat. Puterea poate deveni esenţa securităţii în situaţii de confruntare intensă sau de conflict, dar a
considera că această identificare este valabilă întotdeauna creează riscul unei profeţii condamnate să
se îndeplinească. Din acest punct de vedere, contraponderea oferită în timpul Războiului Rece de
cele două perioade de destindere, una în anii '70, alta şi mai accentuată începută la mijlocul anilor
'80, a jucat un rol important în stimularea reconsiderării securităţii ca un concept alternativ pentru
putere.
Un al treilea motiv pentru insuficienta dezvoltare a conceptului de securitate constă în natura
diferitelor revolte împotriva ortodoxismului realist de pînă la sfîrşitul anilor '70. Cele de orientare
ideal-] istă respingeau modelul realist ca fiind periculos de autosatisfăcătorl şi mult prea îngăduitor

9
cu o lume a înarmării nucleare. Ar fi putut, să se organizeze în jurul conceptului de securitate,
precum mulţi adepţi ai aceleiaşi concepţii din perioada interbelică, dar nu au făcut- o din cauză că
ideea de securitate colectivă fusese total emasculată de experienţele anilor '30. Idealiştii s-au orientat
în schimb către un concept de pace şi mai măreţ, esenţialmente contestat. Politica de pace, control al
înarmării şi dezarmare şi cooperare internaţională era; similară cu cea din anii interbelici, iar în
umbra interzicerii armelor nucleare oferea cu claritate o bază de mai mare inspiraţie decît com-
plexitatea securităţii, care juca doar un rol marginal în cercetările asupra păcii. în orice caz,
securitatea era întinată deja prin asocierea sa cu modelul puterii.
O reacţie ulterioară împotriva Realismului s-a concentrat în jurul conceptului de
interdependenţă. Acesta reflecta preocupări foarte diverse, precum mediul înconjurător şi drepturile
omului, oferind o potenţială orientare intelectuală foarte potrivită dezvoltării securităţii de-a lungul
căilor deschise de către Herz. Dar motivaţia esenţială a acestei mişcări provenea din adîncirea
tulburărilor economice din America de la începutul anilor '70, iar majoritatea practicienilor ei ne-
marxişti s-au preocupat, în mod firesc, mai ales de impactul problemelor economice asupra politicii
mondiale. Ei aveau tendinţa de a împinge modelul realist tradiţional, de orientare armată a puterii,
către fundal, percepînd abordarea lor competiţională, fragmentară, bazată pe forţă, ca tot mai
irelevantă pentru reţeaua internaţională a economiei politice mondiale. Consideraţiile militare erau
concepute ca fiind marginale, faţă de consecinţele interdependenţei. Erau lăsate aproape ca un sector
independent, important doar ca o condiţie de bază a interdependenţei, dar operînd într-un mod mai
mult sau mai puţin necomunicativ. Întrucît relaţiile militare dintre marile puteri erau în bună măsură
paralizate de echilibrul militar, puterea armată nu mai reprezenta punctul central incontestabil al
politicii la nivel înalt. Problemele economice şi-au croit drumul în studiile strategice sub forma
îngrijorării faţă de epuizarea resurselor strategice, iar modelele puterii s-au infiltrat în gîndirea
interdependentă pe măsură ce devenea tot mai evident că interdependenţa era distribuită în mod
inegal. Dar în pofida folositoarei predominanţe a teoriei opririi cursei înarmărilor, în care
interdependenţa ameninţărilor cu distrugerea reciprocă garantată era clar exprimată s-au făcut prea
puţine încercări de a le integra pe cele două prin aplicarea logicii interdependenţei, prin intermediul
unui concept de securitate mai conjunctiv, în problema puterii militare aplicată la anarhia
internaţională. în decursul anilor '80, amîndouă aceste bariere au căzut.
Securitatea a fost neglijată de asemenea din cauza diversificării metodologice care a cuprins
domeniul relaţiilor internaţionale de la sfîrşitul anilor '50 şi pînă la mijlocul anilor '70.
Behaviorismul, cu preocupările lui ştiinţifice, liberale şi cantitative, nu era prin definiţie potrivit
pentru universul unor concepte esenţialmente contestate, într-adevăr, a existat o revoltă explicită
împotriva dominaţiei unor asemenea moduri de gîndire ambigue şi non-cumulative. Behavio- riştii
au trebuit să opereze cu puterea deoarece ea reprezenta ortodoxismul dominant. Perspectiva unei
alte mlaştini operaţionale precum securitatea nu era de natură să le stîmească entuziasmul. Acest
obstacol s-a diminuat şi pe măsură ce behaviorismul a renunţat la multe din pretenţiile lui iniţiale în

10
încercarea de a se acomoda la realitate complexă.
Un al patrulea motiv pentru subdezvoltarea conceptuală a; securităţii şe găseşte în natura
Studiilor Strategice care ca sub-do; meniu au produs un mare volum de literatură empirică în
problemei^ de politică militară. De ce nu a servit atunci aceasta ca bază pentnj dezvoltarea laturii
mai conceptuale a securităţii? Aşa cum ani susţinut pe larg cu altă ocazie, sînt două motive. Mai
întîi acela că Studiile Strategice au cheltuit o mare cantitate de energie încercîndl să ţină pasul cu
noile evoluţii. Structura schimbătoare a amiciţiei şi inamiciţiei, plus neîncetata combinaţie a
evoluţiilor tehnologiei fabricării şi desfăşurării armelor, necesită o constantă monitorizare şi
evaluare. Vastitatea acestei sarcini a mărginit în bună măsură Studiile Strategice la perspective pe
termen scurt, nelăsînd nici multă libertate, nici multă înclinare dincolo de orizonturile empirice şi de
orientare politică.
In al doilea rînd, Studiile Strategice sînt în majoritate un rezultai al necesităţilor politicii de
apărare anglo-americane, şi în sens mai larg, occidentale, şi ca atare poartă semnele evidente ale
înrudirii cu acestea. Ataşamentul lor faţă de securitate este puternic condiţionat de orientările status
quo ale ţărilor hegemonice, aflate la o distanţă sigură de presiunile vecinilor înrudiţi, de mari
dimensiuni. Studiile Strategice au o orientare politică, fiind de aceea atît dependente politic, cît şi
constrînse să nu hoinărească departe de imperativele nivelului politicii naţionale. In acest sens, şi în
pofida folosirii extinse a termenului de securitate în cadrul Studiilor Strategice, domeniul încă mai
există în bună măsură în interiorul limitelor modelului realist al luptei pentru putere. Aşa cum vom
demonstra mai jos, delimitarea unei distincţii între Studiile Strategice şi Studiile de Securitate este
unul dintre scopurile acestei ediţii revăzute, mai ales prin raport cu definiţia Studiilor Strategice din
cartea mea din 1979, An Introduction to Strategic Studies: Military technology and internaţional
relations, care se referă la "efectele instrumentelor forţei asupra relaţiilor internaţionale".
O a cincea şi ultimă cauză persistentă a neglijării securităţii se bazează pe argumentul că, pentru
politicienii de stat, există unele raţiuni care-i obligă să-i păstreze ambiguitatea simbolică.
Recurgerea la securitatea naţională ca justificare pentru acţiunile şi atitudinile politice, care ar trebui
altminteri să fie explicate, este un instrument de o imensă convenienţă pentru o mare varietate de
interese secto- îîaleln toate tipuriîe de stat. 'Datorită manevrării afacerilor interne ce poate fi
obţinută prin invocarea sa, o noţiune nedefinită de securitate naţională oferă elitelor politice şl
militare o sferă de acţiune pentru maximizarea puterii. Dacă o asemenea manevrare poate fi uneori
justificată, precum în unele perioade, ca sfîrşitul anilor '30, cînd exista pericolul acut al atacului din
partea unor puteri expansioniste, ambiguitatea naturală a ameninţărilor externe pe timp de pace
facilitează deghizarea intenţiilor celor mai sinistre sub pretextul securităţii naţionale.
Nici nu mai e nevoie să subliniem că, de exemplu, numeroase interese ale Statelor Unite şi
Uniunii Sovietice au beneficiat de pe urma exagerării nivelului ameninţării la care fiecare dintre ele
o supunea pe cealaltă. Cultivarea unor imagini ostile în străinătate poate justifica intensificarea
supravegherii politice, deplasarea unor resurse către armată, protecţionismul economic şi alte

11
asemenea politici cu implicaţii profunde în administrarea vieţii politice interne. Ameninţările din
sistemul internaţional sînt aproape întotdeauna suficient de reale pentru a conferi credibilitate
exagerării. In extremis, nevoia de securitate naţională poate fi evocată şi ca o raţiune pentru a nu fi
adusă în discuţie. Să ne gîndim doar la zilele de la sfîrşitul administraţiei Nixon sau la
comportamentul guvernului chinez de după masacrul demonstranţilor din Piaţa Tien-an-men din
iunie 1989, pentru a simţi implicaţiile acestei stări de lucruri. Acest raţionament ne readuce la
conţinutul unor concepte esenţialmente contestate, al căror sîmbure ideologic ne introduce în inima
politicii. Securitatea este un concept puternic politizat, iar explorarea acestui aspect va fi o temă
recurentă a capitolelor următoare.

2. Dezbateri asupra sferei şi conţinutului conceptului. Păreri autohtone.

Pentru a prezenta cadrul teoretico-metodologic în care se dezvoltă problematica securităţii în


Republica Moldova, în cele ce urmează vom analiza principalele teze propuse de cercetătorii
autohtoni, a căror valoare teoretică şi empirică ne permite să înţelegem complexitatea subiectului
abordat. V. Beniuc [12], [13], [170], V. Juc [73], [74], [75], V. Saca [5], [139], [140], C. Manolache
[43], [90], [91], A. Burian [171], A. Gumeniuc [143], O. Serebrian [142], R. Gorincioi [63], [62],
Yu.Josanu [71], [72], O. Nantoi [106], [107], [108], N. Afanas [2], [3], I.
Stăvilă [148], N. Ţveatkov [184], O. Dorul [53], V. Gamurari [60], A. Lavric [80], D. Mînzărari
[98], [99], [100], V. Prohniţchi [131], I. Pîntea [115], I. Boţan [17], [196], V. Lupan [85], V. Lungu
[84], M. Kuzovlev [79], R. Vrabie [165] ş.a. sînt printre cei mai reprezentativi autori care au
contribuit într-o mare măsură la dezvoltarea aspectului teoretic şi practic al conceptului de securitate.
Problemele centrale care au fost cel mai des cercetate sînt cele ce ţin de identificarea noilor soluţii
pentru ameninţările şi vulnerabilităţile care subminează existenţa şi dezvoltarea Republicii Moldova,
încheierea Războiului Rece şi semnificaţia acestui fenomen pentru securitatea naţională, soluţionarea
conflictului transnistrean, reformarea sectorului naţional de securitate, fortificarea securităţii
economice şi energetice etc.
Problematica noilor ameninţări şi vulnerabilităţi este una centrală în lucrările cercetătorilor autohtoni,
căci aceasta vizează însăşi supravieţuirea şi dezvoltarea Republicii
Moldova. Din cauza faptului că, din momentul edificării sale, Republica Moldova este ţinta unor
pericole şi ameninţări orientate spre lichidarea statului şi, concomitent, un şir de riscuri economice
afectează securitatea societăţii şi a persoanei în domeniul energetic, alimentar, ecologic, demografic,
informaţional, o actualitate majoră capătă problema identificării noilor soluţii de asigurare a
securităţii naţionale. Consolidarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a ţării,
fundamentate pe un stat de drept cu valori democratice, orientate spre bunăstarea populaţiei, este
miza acestor transformări, afirmă Yu. Josanu [72, p.47].

12
În aceeaşi ordine de idei, V. Pleşca consideră că pericolele reale cu care se confruntă Republica
Moldova sînt terorismul, separatismul agresiv, crima organizată, traficul de fiinţe umane şi
contrabanda, situaţie în care impune reformarea sectorului militar al statului. Totodată, autorul
menţionează că, drept rezultat al extinderii UE din 2007, ţara noastră a devenit vecin imediat cu
această structură, fapt care se răsfrînge direct asupra stabilităţii şi securităţii în regiune. Din acest
considerent, pentru a fi posibilă o cooperare fructuoasă în domeniul securităţii, V. Pleşca reiterează
necesitatea realizării reformei militare şi elaborarea conceptului strategiei naţionale, care va garanta
protecţia independenţii, suveranităţii şi integrităţii statului. Totodată, participarea în Programul
Parteneriatul pentru Pace (PpP) şi realizarea Planului Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP)
Moldova – NATO va aprofunda relaţiile cu NATO, reprezentînd o oportunitate pentru asocierea la
eforturile internaţionale de edificare aunui sistem de securitate internaţional în spaţiul Euroatlantic şi
crearea unei lumi stabile, consideră autorul citat [119, p. 97-99].
Un alt aspect discutat frecvent în cercurile de cercetare autohtone este modalitatea în care mediul
regional şi internaţional influenţează starea de securitate a Republicii Moldova. Spre exemplu, V.
Juc, I. Rusandu şi V. Ungureanu relaţionează dezvoltarea documentelor de bază ce fundamentează
securitatea naţională a Republicii Moldova cu transformările profunde care se produc pe plan
internaţional şi cu dezbaterile diferitor şcoli ale relaţiilor internaţionale în domeniul securitologiei.
Pentru autori, sfîrşitul Războiului Rece este un eveniment emblematic, căci acesta pune, pe
neaşteptate, capăt unui sistem bipolar şi reconfigurează ordinea mondială [74, p.148]. Astfel,
acţiunile cele mai remarcabile şi mai semnificative atît pentru întregul sistem al relaţiilor
internaţionale, cît şi pentru Republica Moldova au fost: declararea războiului terorismului
internaţional, trasarea liniei de demarcaţie între Europa de Vest şi Europa de Est, recunoaşterea
independenţei regiunii Kosovo, conflictul armat între Rusia şi Georgia, susţinerea de către SUA a
politicii de integrare în UE şi NATO a Georgiei şi Ucrainei, confruntarea latentă dintre SUA şi Rusia
[74, p. 149-151], [75, p. 95]. În acelaşi context, E. Ţugui atrage atenţia asupra evoluţiilor în mediul
regional de securitate, cu un accent deosebit asupra discuţiilor privind reamplasarea scutului
antirachetă din Polonia şi Cehia în România [159, p.96-97]. I. Naval susţine că riscurile de securitate
trebuie privite mai profund, depășind cadrul îngust al riscurilor militare. Luîndu-le și pe acestea în
calcul, ar trebui să ne orientăm mai mult spre problemele stringente: actele teroriste, pierderea
surselor de aprovizionare cu materie primă și de energie, modificarea fluxurilor migratoare sau
presiuni demografice neacceptate, cum ar fi, bunăoară, cazul tătarilor întorși în Crimeea și,
bineînţeles, problemele legate de controlul căilor de transportare a petrolului și gazului [109, p.199].
Într-adevăr, pentru un stat mic cum este Republica Moldovă, modul în care aceasta interacţionează
cu mediul regional şi internaţional este deosebit de important. Un şir întreg de riscuri şi ameninţări
pot fi depăşite dacă Republica Moldova va dezvolta relaţii strategice de cooperare cu ţările din
regiune în domenii-cheie, precum cooperarea economică, comercială, gestionarea integrată a
fluxurilor migraţionale, colaborarea în domeniul energetic şi cel militar. Integrarea europeană şi

13
cooperarea cu NATO sînt, de asemenea, priorităţi ce trebuie coordonate cu vecinii şi partenerii
strategici. Analizînd Concepţia Securităţii Naţionale a Republicii Moldova, astăzi în vigoare, N.
Afanas constată că unele principii enunţate în document au caracter general şi nu reflectă starea reală
a lucrurilor din Republica Moldova, sugerînd modificarea lui [2, p. 43]. Preluarea bunelor practici,
consultarea pe subiecte de interes comun se dovedesc esenţiale în acest sens. R. Gorincioi constată,
spre exemplu, că politicii externe a Moldovei i-au lipsit priorităţile [62, p. 217]. Așa cum Concepţia
Politicii Externe a Moldovei din 1995 a fost demult depășită de realităţile geopolitice, este necesară
redefinirea noilor obiective strategice a Moldovei, menţionează pe bună dreptate cercetătorul.
Autorul mai sugerează că trebuie evaluat rolul statutului de neutralitate și a politicii pasive de
conjunctură în asigurarea intereselor naţionale, în condiţiile în care noile pericole și provocări cu care
se confruntă în prezent Moldova solicită promovarea unei diplomaţii active, eficiente și realiste [63,
p. 25].
O atenţie deosebită în literatura de specialitate este acordată şi analizei statutului de neutralitate al
ţării. Pentru acei cercetători care văd integrarea ţării în NATO o condiţie primordială de asigurare a
securităţii naţionale în noile realităţi geopolitice, opţiunea neutralităţii este un factor care, mai
degrabă, amplifică starea de insecuritate militară, politică şi economică a Republicii Moldova,
argumentul central constînd în faptul că ţara nu dispune de resursele necesare şi de o amplasare
geopolitică favorabilă ca să poată beneficia de acest statut. R.Gorincioi susţine că, autoproclamîndu-
şi neutralitatea, conducerea Republicii Moldova a sperat că va putea astfel să-şi asigure mai uşor
respectarea propriilor interese naţionale pe plan intern şi extern, inclusiv prin retragerea fostei
Armate a 14-a de pe teritoriul țării, reintegrarea teritorială, cooperarea cu statele din CSI şi UE.
Această strategie s-a dovedit doar parţial corectă, afirmă autorul, în măsura în care le-a permis
guvernanţilor să menţină ţara noastră în afara Tratatului de securitate colectivă din cadrul CSI.
Astfel, pe măsură ce frontierele NATO şi UE au atins hotarele Republicii Moldova, problematica
statutului invocat şi a relaţiilor ţării cu Alianţa Nord-Atlantică trebuie examinate prin prisma noilor
valenţe geopolitice, conchide cercetătorul] 63, p. 25].
În aceeaşi ordine de idei, V. Berbeca sugerează că niciun stat nu a garantat pînă acum neutralitatea
Republicii Moldova şi nimeni nu a încercat din considerente de securitate să impună un astfel de
comportament în politica sa externă. Dimpotrivă, situaţia generată odată cu încheierea Războiului
Rece şi destrămarea Uniunii Sovietice impun Republica Moldova să caute sprijinul unei alianţe
politico-militare, cum este în cazul dat NATO. Din acest motiv, cercetătorul consideră că: (a) politica
de neutralitate este o poziţie foarte îndoielnică, deoarece nu este respectată, (b) necesitatea de aderare
la NATO este determinată de evoluţia internă şi externă a
Federaţiei Ruse, (c) aderarea Republicii Moldova la NATO reprezintă o opţiune prioritară pentru
garantarea suveranităţii şi dezvoltării democratice a Republicii Moldova [14, p. 61-65]. În aceeaşi
ordine de idei, D. Mînzărari sugerează că menţinerea statutului disputat este, de fapt, păstrarea status
quo-ului, deoarece anume neutralitatea permanentă declarată în 1994 este factorul care subminează

14
suveranitatea ţării [98, p. 22]. Argumentele de mai sus sînt strîns corelate cu conflictul transnistrean
şi staţionarea ilegală a trupelor ruse pe teritoriul suveran al Republicii Moldova. Susţinem poziţia
acestor cercetători din perspectiva în care neutralitatea permanentă a fost proclamată pentru a
determina, conform noului statut juridic, forţele militare străine să părăsească teritoriul staţionării.
Astfel, în cazul în care (1) acest statut şi-a demonstrat ineficienţa şi după aproape 20 de ani
contingentele militare ale Armatei a 14-a sînt amplasate în continuare în regiunea transnistreană a
Republicii Moldova, (2) integrarea europeană este prioritatea naţională numărul unu, (3) iar
integrarea în NATO a fost pentru toate ţările din Europa Centrală şi de Est o etapă premergătoare şi
de probă pentru integrarea în UE, statutul invocat devine, mai degrabă, o vulnerabilitate pentru
fortificarea securităţii naţionale, decît un garant al acesteia.
Problema transnistreană, după cum am putut observa, se află în centru dezbaterii cînd se discută
despre securitatea naţională a Republicii Moldova, ea reprezentînd unul din cele mai abordate
subiecte, afirmă pe bună dreptate D. Mînzărari [99, p. 7]. Perpetuarea acestui conflict se datorează,
conform autorului citat, politicii externe a Federaţiei Ruse faţă de Republica Moldova, incapacităţii
autorităţilor moldovene de a formula un răspuns adecvat la asemenea politică, precum şi poziţiei
evazive şi inacţiunii principalilor actori internaţionali faţă de o astfel de problemă. La rîndul său, A.
Burian consideră că deşi conflictele secesioniste sînt abordate în calitate de probleme interne ale unui
stat, comunitatea internaţională urmăreşte atent evoluţiile cu privire la acestea [171, p. 86]. În opinia
cercetătorului, lupta cu separatismul trebuie dusă în limitele dreptului internaţional şi doar în cazuri
excepţionale se permite folosirea forţei militare.
În cazul în care conflictul armat a izbucnit, A. Burian recomandă statelor respectarea dreptului
umanitar şi angajamentelor luate în cadrul organizaţiilor internaţionale precum ONU, OSCE, CoE
ş.a. [171, p. 86].
În opinia lui V. Gamurari, autodeterminarea externă constă în dreptul acordat popoarelor să decidă
asupra statutului lor internaţional şi constituirii sau nu a unui stat independent. Este, la fel, dreptul lor
de a renunţa la independenţă şi de a prefera o formă de asociere cu un alt stat, inclusiv alipirea la un
alt stat. Însă esenţa principiului autodeterminării externe acceptat de dreptul internaţional
contemporan, evidenţiază cercetătorul, constă în acordarea unei autonomii largi minorităţilor în
cadrul statului şi nicidecum secesiunea. Cu excepţia unor cazuri particulare, cum ar fi decolonizarea,
recunoaşterea sau nerecunoaşterea acestui drept pentru un grup, el nu este fondat pe criterii juridice
obiective, ci pe consideraţii de ordin politic şi strategic [60, p. 24- 25]. N. I. Stăvilă se întreabă în
acest sens: „De ce eforturile depuse pe parcurs de aproape două decenii în vederea soluţionării
problemei transnistrene nu s-au încununat de succes? Care pot fi planurile şi scenariile posibile de
reglementare a conflictului transnistrean?” [148, p. 74].
N. Ţveatkov indică faptul că din 1992 pînă în 2002 Republica Moldova nu a elaborat şi nu a
implementat o poziţie strategică fermă pentru a-şi promova propriile principii, care ar fi favorizat
soluţionarea conflictului de pe Nistru. În plus, încă nu există un răspuns clar referitor la tipul

15
acţiunilor care ar trebui să fie întreprinse pentru a garanta restabilirea integrităţii teritoriale şi
constituţionale [184, p. 120]. M. Kuzovlev consideră că prezentul status-quo al Transnistriei este
favorabil pentru unele cercuri influente de la Chişinău şi Tiraspol, care ştiu cum să profite de pe
urma existenţei celor două servicii vamale în cadrul aceluiaşi stat: „Unii consideră că acest conflict s-
a transformat într-un proiect de afaceri, această situaţie îi avantajează, ei sînt „pe val” şi nu au niciun
stimulent evident pentru a încerca identificarea unor soluţii cardinale” [79]. În aceeaşi ordine de idei,
V. Saca şi O. Bolocan susţin că autorităţile autoproclamatei republici transnistrene au creat un mediu
favorabil pentru a supune populaţia băştinaşă fără dificultăţi acţiunilor de manipulare politică.
Această strategie a reuşit crearea unei mentalităţi opozante regimului de la Chişinău şi însăşi ideii de
reunificare a Republicii Moldova [139, p. 105-106].
A. Lavric apreciază că originea conflictului din 1992 poate fi găsită în trasarea, în 1940, a graniţei
ucraineano-moldoveneşti, în urma căreia teritorii care de secole au aparţinut Moldovei au fost trecute
de conducerea de la Moscova Ucrainei, iar Moldova în schimb a primit o fîşie de pe malul stîng al
Nistrului, care a aparţinut Ucrainei [80, p. 124]. Întrucît în regiunea nistreană a Republicii Moldova
de pe malul stîng al Nistrului există zone populate compact de ucraineni, iar în nordul şi sudul
Basarabiei (actualmente în Ucraina) există zone cu localităţi populate de moldoveni, cercetătorul
propune, printre alte scenarii, un schimb de teritorii sau o corectare a graniţei între Moldova şi
Ucraina, care ar putea să elimine definitiv de pe harta Europei conflictul din estul ţării noastre [80, p.
124].
C. Solomon şi A. Gumeniuc susţin că autorităţile Republicii Moldova au manifestat unele iniţiative
de a spori încrederea reciprocă dintre ambele maluri ale Nistrului, însă lipsa dorinţei politice a
Federaţiei Ruse a determinat „soarta” conflictului la toate etapele sale. Din această perspectivă,
interesele Federaţiei Ruse în regiune au un rol considerabil în evoluţia conflictului. În consecinţă,
precizează autorii, interesele geostrategice şi politice ale Federaţiei Ruse în zona transnistreană
explică suportul politic, economic şi militar acordat regimului de la Tiraspol [143, p. 176]. V. Beniuc
şi V. Juc subliniază, totodată, că sprijinind separatismul în Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud,
Federaţia Rusă însăşi se confruntă cu sindromul secesionismului, criza cecenă fiind relevantă în acest
sens [12, p.7]. O abordare complementară rolului actorilor internaţionali în soluţionarea conflictului
transnistrean este oferită de T. Anton şi V. Saca, care afirmă că UE şi OSCE sînt acum în proces de
supraapreciere a misiunilor şi capacităţilor lor în vederea soluţionării conflictului. Totodată,
cercetătorii citaţi remarcă, surprinzător, că, evaluînd conflictul transnistrean, putem constata
caracterul său inofensiv şi lipsa de ameninţare reală la adresa securităţii ţărilor vecine, Uniunii
Europene, spaţiului Euroatlantic, iar implicarea actorilor mari în medierea acestuia, este determinată
de interesele geopolitice concurente în zonă: „plasamentul diferendului (conflictului – n.n.) la
intersecţia intereselor „puterilor mari”, îi atribuie lui o importanţă deosebită în regiune” [10, p.65].
Contrar acestor argumentări există multe studii care abordează perpetuarea conflictului transnistrean
drept o ameninţare naţională, regională şi chiar internaţională semnificativă. O. Serebrian

16
evidenţiază, astfel, că, în mod cert, conflictul din estul Republicii Moldova, rămîne unul din cele mai
importante focare de instabilitate regională în zona Mării Negre: „Pentru UE, în mod special, faptul
că nu controlăm frontiera noastră de est, că oferim o fereastră largă de 200 km pentru existenţa
nestingherită a celei mai mari zone off-shore de la ora actuală, reprezintă unul din argumentele de
bază ale Bruxellesului împotriva îmblînzirii regimului de trecere a frontierei sau liberalizării
condiţiilor pentru schimburile comerciale” [142, p. 44]. În aceeaşi ordine de idei, se încadrează şi
argumentele cercetătoarei D. Bencheci, care consideră că pericolele conflictului transnistrean asupra
securităţii europene sînt extrem de serioase. Autoarea argumentează importanţa implicării active a
instituţiilor europene în procesul de negocieri. În opinia sa, existenţa arsenalului rus de la Cobasna
care conţine aproximativ 20.000 tone de arme de diferite tipuri, perpetuarea traficului de arme, de
droguri, fiinţe umane din şi prin regiunea transnistreană sînt ameninţări serioase la adresa securităţii
europene [193, p. 30], iar rapoartele diverşilor experţi naţionali şi internaţionali cu privire la acest
subiect confirmă şi mai mult concluziile de mai sus. În consecinţă, evidenţiază şi A. Barbăroşie,
fenomenele negative care decurg din controlul inexistent din partea autorităţilor Republicii Moldova
asupra acestei porţiuni de frontieră au luat o amploare deosebită: contrabanda, estimată la sute de
milioane de dolari anual, în special cea cu produse din tutun, produse petroliere şi băuturi alcoolice,
traficul ilegal de arme, droguri şi persoane au devenit cei mai importanţi şi cei mai negativi factori de
impact asupra securităţii economice, politice, militare şi chiar ecologice a Republicii Moldova [45, p.
8].
I. Rurac subliniază că acţiunile separatiste au un impact semnificativ asupra proceselor ce determină
însăşi existenţa şi activitatea statului. Ele ating practic toate domeniile de activitate a societăţii, în
general, şi a organelor de conducere, în special. Concluzia care se impune este că separatismul
nistrean, susţinut inclusiv de staţionarea trupelor Federaţie Ruse pe teritoriul suveran al Republicii
Moldova, este cea mai vizibilă şi directă ameninţare la adresa securităţii naţionale [138]. În acest
context, S. Pananinte argumentează că din ce în ce mai mulţi cercetători tind să caracterizeze
Republica Moldova în calitate de cîmp de luptă între interesele Rusiei susţinute de resursele sale şi
metodele dure de promovare a acestor interese, contra intereselor UE şi a metodelor „soft” ale
acesteia [113, p. 5-9].
Potrivit lui C. Ciobanu, impactul separatismul asupra sistemului internaţional şi securităţii globale se
aseamănă cu cel ce îl produce terorismul şi din acest considerent este imperativ de a avea o viziune
clară asupra surselor, economiei politice [30] şi mecanismelor de soluţionare a acestor conflicte [26].
Într-o asemenea situaţie, rolul instituţiilor internaționale, cum ar fi ONU, Parlamentul European,
OSCE în procesul de negocieri şi reconcilierea post/ conflict este vital. În acelaşi context, I. Boţan
propune o soluţie europeană pentru conflictul transnistrean care presupune relansarea negocierilor în
formatul 5+2 cu o participare mai activă şi fermă a UE în procesul de reglementare paşnică: „Aceasta
pentru că UE se bazează pe valori democratice şi dispune de standarde pentru o soluţionare paşnică”
[17, p.86]. Promovarea unor politici predictibile, transparente şi coordonate cu partenerii strategici,

17
în special cu UE, este cea mai bună soluţie pentru Republica Moldova, postulează acelaşi autor
[196]. O idee similară este dezvoltată şi de N. Popescu, convins de virtuțile unei abordări europene a
conflictului transnistrean. Pentru cercetătorul menţionat, europenizarea Republicii Moldova poate
influenţa pozitiv procesul de soluţionare a conflictului, dacă se respectă anume condiţii esenţiale
[179, p.268].
Analizînd asistenţa UE în subiectul discutat, R. Vrabie arată că această structură nu joacă încă un rol
esenţial în ceea ce putem numi contribuţie la reglementarea viabilă a problemei transnistrene, cu
păstrarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. R. Vrabie consideră oportun ca
UE să-şi intensifice eforturile pe următoarele direcţii: intensificarea dialogului politic, reluarea
negocierilor oficiale în formatul 5+2, consolidarea măsurilor de încredere între cele două maluri ale
Nistrului, întărirea securităţii în regiune, controlul la frontiera moldo-ucraineană şi respectarea
drepturilor omului [165].
Asigurarea securităţii economice şi energetice este, de asemenea, o temă frecvent abordată de către
cercetătorii din Republica Moldova. V. Prohniţchi, de exemplu, evidenţiază faptul că starea
economiei depinde în mare măsură de starea generală a securităţii ţării. La rîndul lor, evoluţiile
economice depind de existenţa forţelor politice capabile să constituie un cadru juridic necesar
asigurării securităţii economice [131, p.4]. Pentru fortificarea securităţii naţionale a Republicii
Moldova cercetătorul propune realizarea următoarelor interese economice prioritate:
(1) dezvoltarea factorului uman, (2) obţinerea unei imagini externe favorabile dezvoltării mediului
investiţional, (3) reducerea ponderii economiei tenebroase, (4) corectarea deformărilor structurale şi
asumarea modelului geoeconomic în relaţiile externe, (5) diversificarea pieţelor de desfacere prin
ocuparea nişelor strategice pe pieţele din spaţiul baltico-pontic, (6) depăşirea dependenţei energetice,
(7) restabilirea integrităţii economice a Republicii Moldova [131, p. 51-56].
Eficienţa energetică redusă, lipsa de resurse energetice primare autohtone, importul de energie
electrică, nivelul mai mult decît redus de utilizare a surselor de energie regenerabilă, operarea
separată a componentelor sistemului energetic al Republicii Moldova amplasate pe malul drept şi pe
malul stîng al rîului Nistru, capacitatea redusă a liniilor electrice de conexiune cu Europa de Sud-Est
şi de Vest sînt, conform opiniei lui V. Canţer, cele mai semnificative „puncte slabe ale complexului
energetic autohton” [20, p. 49], ceea ce diminuează semnificativ şi securitatea economică a statului,
în opinia noastră. Pentru a le depăşi, cercetătorul recomandă:
(1) creşterea eficienţei energetice în Republica Moldova la nivel aproape de UE, (2) reconsiderarea şi
adaptarea standardelor de performanţă energetice pentru echipamente, (3) introducerea unor sisteme
moderne şi performante pentru urmărirea şi gestiunea consumului de energie, (4) instituirea şi
asigurarea funcţionării Fondului pentru eficienţă energetică, (5) implementarea Legii energiei
regenerabile şi a Programului Naţional de utilizare a resurselor regenerabile de energie,(6)
fortificarea interconexiunilor electrice internaţionale şi locale, (7) sporirea capacităţilor de generare
proprii (distribuită) [20, p. 50-51], etc.

18
În acelaşi context, A. Baltag şi D. Baltag sugerează că, deşi de la obţinerea independenţei
Republica Moldova a avut parte de trei Strategii energetice (adoptate în 1997, 2000 şi 2007 – n.n.),
niciunul dintre obiectivele propuse în acestea nu au fost realizate, fiind pur şi simplu amînate [8, p
19]. Ei identifică o ameninţare majoră la adresa securităţii naţionale – dependenţa unilaterală de
importul de gaze din Federaţia Rusă. Soluţiile centrale propuse sînt cele ce vizează abordarea
integrată, constînd în diversificarea mixului de energie şi diversificarea surselor şi rutelor de
alimentare cu energie importată [8, p 45]. I. Comendant, A. Sula, S. Robu și Iu.
Dupleva evidenţiază că în condiţiile creşterii substanţiale a preţurilor la energia importantă de
Republica Moldova, devine realistă oportunitatea construcţiei pe teritoriul ţării a centralelor de tip
ciclu combinat [31, p. 5]. Aceasta, considerăm noi, ar fi o soluţie rezonabilă pentru ameliorarea
securităţii energetice şi economice a Republicii Moldova, însă ea este încă prea costisitoare din punct
de vedere financiar, iar realizarea ei va depinde de atragerea investitorilor străini.
Deşi energia nucleară pare inaccesibilă pentru Republica Moldova din cauza investiţiilor masive
necesare, dar şi asigurarea unui grad sporit de securitate pe care ţara noastră nu este capabilă să le
ofere, V. Arion propune autorităţilor Republicii Moldova să participe ca investitor la construcţia
unităţilor 3 şi 4 de la Centrala Nucleară Cernavodă din România căci aceasta ar diversifica mixul şi
fluxul de energie [86]. Unii cercetători, P.Todos, I.Sobor, D.Ungureanu, A. Chiciuc şi M. Pleşca,
optează pentru energia regenerabilă. Studiul de fezabilitate realizat de acești autori arată că măsurile
de protecţie a mediului ambiant prin înlocuirea sistemelor clasice de generare a energiei din
combustibili fosili cu cele bazate pe folosirea resurselor de energie eoliene, solare şi biomasei ar
putea reduce eficient emisiile de gaze, dar şi ar contribui la fortificarea securităţii energetice a ţării
prin diversificarea surselor folosite [155, p. 27]. C.
Manolache remarcă, în acest context, că formularea problemei referitoare la sporirea eficienţei
politicii ecologice presupune, în plan general, analiza a două momente: în primul rînd, raportul dintre
securitatea ecologică internaţională şi naţională şi în al doilea rînd influenţa diferiţilor factori şi
condiţii asupra procesului de realizare a politicii ecologice [91, p. 54].
Reformarea sectorului de apărare şi securitate naţională a devenit, în contextul discuţiilor de mai sus,
un alt subiect de maxim interes pentru cercetătorii din Republica Moldova. Acest proces este
perceput în calitate de soluţie eficientă la complexul de ameninţări şi vulnerabilităţi cu care se
confruntă statul. Însă pentru clasa politică, remarcă V. Lungu, sectorul de securitate şi apărare a
Republicii Moldova a trebuit întotdeauna să concureze cu cele al politicienilor, preocupaţi în special
de problemele economice, politice şi transformările sociale ale societăţii în ansamblu [84, p. 22].
Reforma sectorului de securitate nu este necesară de dragul asigurării securităţii în sine a unui stat,
dar de dragul securităţii care să asigure dezvoltarea acestui stat, constată V. Lupan [85, p. 25]. Pentru
I. Pîntea, reformarea sectorului de securitate începe, în primul rînd, prin reevaluarea sectorului de
securitate şi apărare, iar instituirea controlului democratic asupra sectorului de securitate pare a fi
chintesența acestui proces. Totuşi, remarcă autorul, din cauza faptului că democratizarea în

19
Republica Moldova s-a dovedit a fi prea lentă şi anevoioasă, mai este drum lung de parcurs pentru
implementarea reală a celor mai importante principii şi mecanisme europene privind controlul
democratic asupra sectorului de securitate [115, p. 41]. N. Chirtoacă, la rîndul său, susţine că ţara nu
are în prezent o strategie coerentă de securitate naţională. O mare problemă pentru societate este de a
revizui atît concepţia securităţii, cît și întregul sistem de apărare și asigurare a securităţii naţionale.
Astfel, pentru a realiza cu succes sarcinile strategice de integrare europeană, pe care le urmărește
Republica Moldova și care se prezintă ca o opţiune naţională, este iminentă necesitatea unor
transformări de fond, în primul rînd la nivelul elitelor, afirmă cercetătorul [28, p. 199].
Aşa cum am remarcat în cadrul acestui subcompartiment, cercetătorii autohtoni au elaborat o serie de
publicaţii ştiinţifice în domeniul securităţii naţionale, abordînd diferite aspecte ale problematicii date.
Totodată, prezenta lucrare intervine cu o abordare novatoare şi se axează pe efortul de a cerceta
procesul de constituire a sectorului de securitate naţională al Republicii Moldova dintr-o perspectivă
comprehensivă în care toate cele cinci sectoare ale securităţii sînt esenţiale şi la fel de importante
pentru diminuarea insecurităţii. Elaborarea lucrării de faţă mai este motivată de un şir de factori,
printre care remarcăm: perpetuarea şi agravarea ameninţărilor şi vulnerabilităţilor la adresa securităţii
naţionale a Republicii Moldova, lipsa de cunoştinţe teoretice fundamentale a funcţionarilor
responsabili de acest domeniu vital, apariţia noilor riscuri şi ameninţări, necesitatea de a oferi nişte
soluţii concrete, utile şi durabile în procesul de edificare a unui sistem naţional de securitate eficient
precum şi oportunitatea valorificării cooperării cu UE şi NATO în domeniul reformării sistemului
naţional de securitate şi soluţionării conflictului transnistrean.

3. Documente, legi în elaborarea conceptelor strategice a securităţii naţionale

Dovadă că problematica securităţii naţionale a Republicii Moldova capătă o atenţie şi amploare


deosebită sînt şi cercetările unor autori străini. Astfel, de exemplu, D. Lynch investighează conflictul
transnistrean din raioanele de est ale Republicii Moldova şi impactul lui asupra reformelor în sectorul
de securitate. El evidenţiază că incapacitatea de a identifica o soluţie durabilă riscă să transforme
statul Republica Moldova într-o „gaură neagră la graniţa Europei” care radiază instabilitate în
exterior [223, p. 111]. Regiunea transnistreană este din perspectiva cercetătorului, „centrul de
gravitate al slăbiciunii Republicii Moldova”.
Reflectînd asupra rolului OSCE în procesul de soluţionare a conflictelor din Europa de Est şi, în
particular, a celui transnistrean, K. Büscher susţine că în pofida problemelor complexe din regiune şi
a unor pîrghii modeste de influenţă a situaţiei, misiunea OSCE a fost apreciată pozitiv de către actorii
politici şi de observatori [197, p 26]. C. Urse subliniază că, în timp ce unii actori internaţionali
implicaţi în soluţionarea conflictului nu par a fi dornici să facă concesii separatiștilor de la Tiraspol,
atitudinea Federaţiei Rusie şi suportul acesteia acordat poziţiilor autoproclamaţilor lideri transnistreni

20
a zădărnicit orice propunere de reglementare parvenită din partea Republicii Moldova, Ucrainei sau
OCSE [246, p 15]. Din acest considerent, cercetătorul consideră că o misiune internaţională de
menţinere a păcii şi implicarea României în procesul de negocieri poate creşte posibilitatea
identificării unei soluţii paşnice la conflict. În aceeaşi ordine de idei, Ch. King afirmă că, deşi
Federaţia Rusă a recunoscut hotarele internaţionale ale Republicii Moldova şi ale Georgiei, în acelaşi
timp, Moscova sprijină pretinsul drept al regimurilor nerecunoscute de a-şi determina singure soarta
[221, p 2].
R. Danelsons, un alt autor străin, remarcă inconsistenţa şi caracterul contradictoriu al politicii externe
a Republicii Moldova în calitate de vulnerabilitate importantă la adresa securităţii naţionale.
Cercetătorul evidenţiază că, chiar dacă din punct de vedere militar statul deţine un statut de
neutralitate permanentă, totuşi, această neutralitate este lipsită de un sens autentic, atîta timp cît în
Republica Moldova sînt staţionate trupe militare străine fără acordul ţării gazdă. Ambiguitatea
„neutralităţii constituţionale” şi dificultăţile create de problema transnistreană, consideră R.
Danelsons, au determinat autorităţile Republicii Moldova să caute o balanţă de interese dintre Est şi
Vest, sperînd că astfel va fi posibil de a ameliora stabilitatea internă şi a obţine suport extern pentru
soluţionarea conflictului transnistrean [208, p. 34].
A. Rácz, evaluînd impactul războiului ruso-georgian asupra securităţii statelor care au ameninţări de
natură secesionistă, remarcă faptul că neutralitatea este o opţiune doar atîta vreme cît o ţară ar fi în
stare să-şi asigure securitatea militară şi nonmilitară la un preţ rezonabil. Acesta nu este însă cazul
Republicii Moldova [135, p. 1]. Luînd în considerare situaţia economică din prezent, continuă
cercetătorul, orice creştere semnificativă a cheltuielilor pentru apărare, care constituie doar 0,5% din
bugetul statului, nu este deloc reală. Dacă bugetul pentru apărare al Republicii Moldova nu poate fi
adaptat la noul mediu mai înrăutăţit de securitate, atunci va trebui revăzută strategia generală.
Cercetătorul face referinţă în acest sens la un alt stat neutru din Europa, Finlanda, cu o populaţie
asemănătoare după mărime (aproximativ 5 milioane), care cheltuieşte 1,5% din PIB pentru apărare,
acest indice fiind în realitate de 185 de ori mai înalt decît cheltuielile Republicii Moldova, deşi pe
teritoriul Finlandei nu există niciun conflict separatist [135, p. 2].
Pornind de la premisa că securitatea nu poate fi examinată într-un vid teoretic şi practic, detaşată de
context şi de cazuri concrete, susţinem că ea trebuie abordată într-o perspectivă interdisciplinară,
înţeleasă şi analizată într-un domeniu mai larg al transformărilor intelectuale contemporane ale
relaţiilor internaţionale, politologiei, studiilor strategice, geopoliticii, istoriei, conflictologiei şi al
schimbărilor politice naţionale şi internaţionale care perpetuează şi susţin conceptul de securitate. În
cadrul lucrării noastre, luînd în considerare aceste circumstanţe specifice, ne propunem să analizăm
procesele de edificare şi consolidare a securităţii naţionale a
Republicii Moldova în contextul ultimelor evoluţii care au loc în ţară şi în plan regional, cu un accent
special asupra proceselor integraţioniste europene şi impactul acestor metamorfoze regionale asupra
reformării sistemului de securitate al Republicii Moldova. Astfel, scopul central al lucrării constă în

21
cercetarea şi determinarea unor priorităţi de asigurare şi consolidare a sectorului naţional de
securitate al Republicii Moldova prin explorarea opţiunii de integrare europeană. Republica Moldova
este o ţară mică, cu resurse limitate, care se confruntă cu ameninţări şi vulnerabilităţi ce îi
periclitează însăşi existenţa, iar cea mai eficientă soluţie de ameliorare a stării de securitate
considerăm a fi aprofundarea cooperării cu structurile europene şi euro-atlantice este ipoteza de lucru
al studiului nostru. Obiectul de studiu al cercetării este sistemul de securitate al Republicii Moldova,
iar problema ştiinţifică importantă soluţionată în domeniul ştiinţei politice şi studiilor de securitate
constă în identificarea unor abordări şi priorităţi de activitate ale statului menite să contribuie la
asigurarea securităţii naţionale a Republicii Moldova în contextul opţiunii de integrare europeană.
Pentru a realiza plenar scopul propus, o atenţie specială vom oferi analizei de conţinut a
documentelor oficiale elaborate de către autorităţile Republicii Moldova care constituie baza
legislativ-normativă naţională în domeniul de referinţă şi reprezintă, de facto, viziunea clasei politice
autohtone asupra modalităților de asigurare a securității naționale. Printre documentele cele mai
edificatoare remarcăm: Constituţia Republicii Moldova [42], Concepţia politicii externe a Republicii
Moldova [36], Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova [39],[38], Strategia securităţii
naţionale a Republicii Moldova [152], Strategia europeană a Republicii Moldova [68], Legea
securităţii statului [83], Doctrina militară [50], Concepţia reformei militare [37], Strategia naţională
de management integrat al frontierei de stat [151], Legea cu privire la prevederile de bază ale
statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului [82] etc. În acelaşi context, un accent
deosebit va fi pus pe investigarea „planurilor individuale” ale Republicii Moldova implementate cu
asistenţa UE şi NATO: Planul de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană [117] şi Planul
Individual de Acţiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO [118], care au asigurat
imboldul necesar pentru debutul reformelor în domeniul securității naționale. Sub aspectul fortificării
securităţii europene au fost studiate cele mai esenţiale documente şi inițiative ale UE, precum
Strategia Europeană de Securitate [150], Politica Europeană de Securitate şi Apărare [123], Politica
Externă de Securitate şi Cooperare [124], Politica Europeană de Vecinătate [122], Iniţiativa
Parteneriatul Estic [35], Strategia economică: Europa 2020 [55], Strategia Europeană pentru energie
durabilă [21], Programele de stabilitate şi convergenţă a UE [129], precum şi Politicile UE în
domeniul mediului [120] şi social [125], ceea ce ne-a permis să evaluăm şi impactul politicii
europene asupra proceselor ce au loc în sistemul de securitate al Republicii Moldova.
Definiţia dată de Walt studiilor de securitate este, de fapt, o reacţie intelectuală faţă de
reproblematizarea preocupărilor din domeniu. Sfârşitul epocii bipolare a adus cu sine nu numai o
mutare de accent în cadrul cercetărilor datorită evenimentelor dramatice pe care le traversa lumea, ci
şi a unei spectaculoase dezvoltări teoretice. în ceea ce priveşte economia generală a studiilor de
securitate, teme care dominaseră până atunci acest subdomeniu, precum relaţiile nucleare dintre cele
două superputeri, au cunoscut o investigare critică a asumpţiilor de bază.
Un exemplu în acest sens este evoluţia orientării teoretice a lui Barry Buzan. Rămânând în

22
principiu în interiorul taberei realiste, dar fidel încercărilor sale de a determina nivelul de analiză
potrivit pentru aceste studii, Buzan observă că în multe cazuri statul nu îşi îndeplineşte îndatorirea
fundamentală din arealul de problematică a securităţii, de a-şi asigura propriii cetăţeni în faţa
ameninţările presupuse ca venind din exterior. Din acest considerent, Buzan propune introducerea
unei distincţii suplimentare în discutarea entităţilor politice suverane, cea dintre state „slabe” şi,
respectiv, „puternice”. Spre deosebire de diferenţierea clasică dintre mari puteri şi puteri minore,
făcută în funcţie de capacitatea statelor de a-şi proiecta interesele în sistem, aceasta se referă la
coeziunea social-politică internă. Cele două criterii nu sunt cu necesitate convergente. Spre
exemplu, dacă luăm în considerare momentul Încheierii Războiului Rece, nimeni nu se îndoia de
faptul că Uniunea Sovietică era o mare putere. în schimb, după cum au dovedit evenimentele
ulterioare, era un stat slab, destrămându-se in timp record. Situaţia inversă ar fi, să spunem, un stat
precum Suedia - o putere minoră, dar în mod clar un stat foarte coerent în plan intern.
Buzan cere astfel reconsiderarea locului statului în discutarea securităţii, în funcţie de cazul luat
în discuţie: „Acolo unde aproape că nu există o idee de stat, iar instituţiile guvernamentale constituie
ele însele principala ameninţare la adresa multor indivizi, securitatea naţională aproape că încetează
să mai aibă un conţinut şi trebuie să considerăm indivizii şi unităţile substatale drept referinţe cu un
sens real”. El pune astfel sub semnul întrebării validitatea perspectivei dominante până atunci,
potrivit căreia statul este singurul obiect de referinţă al securităţii.
Rămânând, în ansamblu, în interiorul logicii definite de tradiţia realistă, Şcoala de la Copenhaga,
pe care o reprezintă Buzan, foloseşte o definiţie a securităţii ce lasă un orizont deschis unei abordări
mai largi decât cea obişnuită. Pentru acest grup de teoreticieni, „securitatea se referă la supravieţuire.
Se vorbeşte despre ea când o chestiune este prezentată ca exercitând o ameninţare existenţială la
adresa unui obiect de referinţă desemnat (în mod tradiţional, dar nu şi necesar, statul, încorporându-i
guvernul, teritoriul şi societatea)”. Apărută într-o carte care se vrea o nouă fundamentare a studiilor
de securitate (titlul este elocvent - Securitatea. Un nou cadru de analiză), această definiţie este
urmată şi de o afirmaţie de natură a surprinde încărcătura specială a studiilor de securitate: „Natura
specială a ameninţărilor la adresa securităţii justifică folosirea măsurilor extraordinare destinate a le
gestiona”. Caracteristicile politicilor de securitate, cum ar fi dramatismul şi urgenţa măsurilor
specifice, apar astfel chiar din definiţie. Supravieţuirea nu este un obiectiv printre multe altele, iar
acţiunile din domeniu sunt construite în jurul acestui atribut al celui mai important scop. Voi reveni
asupra modului în care Buzan, Wasver şi de Wilde văd specificul studiilor şi politicilor de securitate.
O distincţie făcută de Buzan şi care cred că merită amintită este cea dintre „ameninţări” şi
„vulnerabilităţi”. Fără a da o definiţie precisă, el categoriseşte, de exemplu, situaţia Poloniei - situată
între doi vecini mult mai puternici, Germania şi Rusia, şi tradiţional expansionişti - drept una de
„vulnerabilitate”. El foloseşte distincţia dintre „ameninţări” şi „vulnerabilităţi” spre a o marca pe cea
dintre securitatea naţională şi internaţională: statul s-ar putea concentra spre interior, reducându-şi
vulnerabilităţile, sau spre exterior, adresându-se ameninţărilor venite din afară. Distincţia ar privi

23
astfel mai degrabă tipul de politici pe care le are statul la dispoziţie. Făcând un efort de interpretare
mai larg, pornind chiar de la exemplul oferit, am putea spune că „vulnerabilitatea” este o condiţie de
slăbiciune structurală, pe când pentru o „ameninţare” ar fi necesară o percepţie că „ceva” este
ameninţat din afară şi ar trebui „securizat” printr-o poziţie activă.
Buzan continuă să provoace perspectiva tradiţională, în sensul că şi ideea preponderenţei, dacă
nu a unicităţii dimensiunii militare a conceptului, trebuie investigată. El identifică cinci sectoare ale
securităţii, cu obiecte de referinţă diferite, în funcţie de ceea ce este ameninţat. Alături de sectorul
militar, ce are în vedere statul, se mai află un sector economic (ce priveşte firmele, economiile
naţionale sau chiar mai largi), unul politic (cu privire la regim sau la principiul constitutiv al
statului), unul societal (identitatea comunităţilor) şi unul al mediului.
în acest punct al discuţiei cu privire la conceptul de „securitate” am ajuns la una dintre cele mai
interesante dezbateri ale studiilor de securitate, care domină în mod clar domeniul în ultimele două
decenii. Este vorba, în principiu, de două poziţii fundamentale: unei perpective tradiţionale, deja
prezentate, i se opune un grup de abordări, ce sunt cunoscute generic drept „studii critice asupra
securităţii” (criticai security studies). Chiar dacă eticheta este, după cum voi arăta, una extrem de
largă, cuprinzând contribuţii teoretice de pe poziţii foarte diferite, ea este elocventă pentru intenţia
comună a acestor studii: este o atitudine critică la adresa gândirii tradiţionale în domeniu, în esenţă
realistă, a cărei expresie clară este definiţia dată de Stephen Walt. Cele două tipuri de perspective se
diferenţiază prin epistemologii şi metodologii diferite, iar una dintre temele preferate de discuţii este
cea legată de extinderea (în unele cazuri se vorbeşte şi despre „adâncirea”) noţiunii de „securitate”.
Prin extindere a conceptului se înţelege o lărgire a acestuia pe două dimensiuni majore. Mai
întâi, este discutată o multiplicare a nivelelor de analiză luate în discuţie. Dacă în perspectiva
tradiţională se utilizează doar palierul statului şi cel sistemic, în cea extinsă acestora li se adaugă (de
fapt, se iau mai frecvent în discuţie) cele aflate sub nivelul statului, ale indivizilor sau comunităţilor,
unul regional intermediar între stat şi sistem, iar deasupra chiar nivelului sistemic ar fi unul global,
al problemelor ce depăşesc împărţirea teritorială a lumii în state.
O a doua direcţie a extinderii conceptului este cea prin care se multiplică obiectele de referinţă
ale securităţii. Altfel spus, la securitatea cui ne referim? După cum am văzut, perspectiva
tradiţională priveşte doar statele, mai ales prin latura militară, economia sau stabilitatea politică fiind
cuprinse mai degrabă datorită importanţei lor în definirea puterii statale. în conceperea extinsă a
noţiunii, chiar urmărind, pentru moment, doar perspectiva lui Buzan, observăm că cele cinci
sectoare au, prin rolul analitic ce li se atribuie, darul de a identifica mai multe asemenea obiecte de
referinţă.
Discuţia cu privire la înţelesul termenului de „securitate” a fost provocată, de fapt, începând cu
sfârşitul anilor ’60, prin opera celor cunoscuţi, în genere, prin cercetările asupra păcii (peace
research sau peace studies). Teoreticienii ataşaţi acestei perspective se folosesc de conceptul de
„violenţă structurală”, care „extinde înţelesul violenţei dincolo de asocierea acesteia cu violenţa

24
fizică până la violenţa indirectă faţă de indivizi, care se manifestă când structuri economice şi
politice nedrepte le reduce speranţa de viaţă prin lipsa accesului la îndeplinirea nevoilor materiale de
bază”. Deşi cea mai semnificativă parte a eforturilor acestor cercetători se concentrează asupra
conflictelor militare, ei stabilesc şi legături dintre operaţiunile militare şi degradarea mediului, sau
schimburile (trade-offs) între cheltuielile militare şi cele sociale. Cele mai noi direcţii de dezvoltare
ale acestei abordări, care are şi astăzi numeroşi adepţi, se referă mai ales la prevenirea conflictelor,
rezolvarea lor şi operaţiunile de menţinere a păcii. Cercetările asupra păcii, ce încearcă o
transformare a conflictelor prin abordări nonviolente, implică o dimensiune etică, importantă atât
pentru mediul academic, cât şi pentru cel politic.
Revenind la problema dezbaterii cu privire la extinderea conceptului de „securitate”, trebuie
remarcat că a fost unul din câmpurile în care s-a văzut cât se poate de clar dezvoltarea substanţială a
disciplinei Relaţiilor Internaţionale după sfârşitul Războiului Rece. încheierea acestei epoci a
coincis, din punct de vedere teoretic, cu apariţia unei multitudini de curente, având surse de
inspiraţie intelectuală şi preocupări diferite, dar care împărtăşesc aspiraţia de a oferi o imagine
asupra securităţii internaţionale şi a modului în care aceasta poate fi gestionată. Nu am intenţia de a
le descrie şi comenta în amănunt, dar sper că, în discuţia care urmează, voi face suficient de clare
asumpţiile fundamentale ale celor mai influente teorii din domeniu şi implicaţiile acestora pentru
tema în discuţie. în ceea ce priveşte lucrarea de faţă, consider că perspectiva cea mai potrivită este
cea a abordării constructiviste, drept care teza şi comentariile făcute la adresa altor teorii vor fi
făcute de pe această poziţie, având legături puternice cu orientări sociologice de inspiraţie
weberiană, dintre care aş aminti inter- acţionismul simbolic. Implicaţiile asumării acestei poziţii,
precizările necesare, precum şi eventualele dezavantaje le voi marca pe parcursul lucrării.
în acest demers, voi urmări mai întâi poziţiile taberei (neo)realiste, singura care s-a văzut
concentrată asupra problematicii securităţii internaţionale şi a oferit cele mai influente abordări din
domeniu. Ulterior îmi propun să argumentez în favoarea unei poziţii constructiviste, alte abordări
ale subiectului fiind tratate tangenţial.
Dezbaterea despre lărgirea conceptului, pornită de la rolul statului în asigurarea securităţii, nu se
tranşează decât parţial pe principalele teorii. Am amintit de contribuţia lui Buzan în acest sens,
precizând şi faptul că, teoretic, rămâne înscris în tradiţia realistă. Un alt cercetător realist,
Mohammed Ayoob, într-o recenzie făcută mai multor studii asupra problemei securităţii în Lumea a
Treia, afirmă existenţa unei diferenţe dintre aceste ţări şi modelul clasic european. Ayoob notează
că, datorită mai cu seamă condiţiilor specifice în care au apărut aceste state şi a diferenţelor de
dezvoltare, „este clar că în Lumea a Treia, în pofida retoricii multora dintre liderii ei, sentimentul
insecurităţii de care suferă statele provine într-o măsură substanţială mai degrabă din interiorul
graniţelor decât din afara lor”.
Din punct de vedere teoretic, Mohammed Ayoob se defmeşte ca tributar concepţiei realiste,
respingând extinderea înţelesului termenului datorită „tentaţiei de a face conceptul de securitate atât

25
de larg, încât să ajungă să însemne orice pentru oricine, cale sigură de a face noţiunea inutilizabilă
analitic”. Pentru el, termenul de „securitate” poate fi folosit doar într-o accepţiune statocentrică şi
doar în conexiune cu domeniul politicului. Acest domeniu îl înţelege, urmându-1 pe David Easton,
drept arena în care se face „alocarea, bazată pe autoritate, a valorilor într-o societate”. Ayoob afirmă
că „securitatea sau insecuritatea sunt definite în relaţie cu vulnerabilităţile, interne şi externe, care
ameninţă sau au potenţialul să doboare ori să slăbească în mod semnificativ structurile statului,
teritorial şi instituţional, şi regimurile. (...) Alte tipuri de vulnerabilităţi, fie acestea economice sau
ecologice, devin componente integrale ale definiţiei noastre a securităţii doar dacă devin suficient de
acute pentru a lua o dimensiune politică clară şi ameninţă frontierele sau instituţiile statului ori
supravieţuirea regimului”.
Pe scurt, Ayoob consideră că o definiţie a securităţii trebuie să îndeplinească simultan două
criterii. Mai întâi, să depăşească înţelesul tradiţional al conceptului, al orientării externe şi al bazei
sale militare. în al doilea rând însă, trebuie să rămână ancorată în politic, orice alte dimensiuni fiind
luate în calcul ca probleme de securitate doar în măsura în care pot influenţa răspunsurile politice ale
statului.
Urmărind cele două observaţii ale lui Ayoob, putem trage concluzia că, în accepţiunea sa, doar
statul poate avea preocupări de securitate, care însă se pot referi şi la stabilitatea regimului. Chiar
dacă mai larg decât accepţiunea tradiţională (preocupată doar de ameninţările externe, care pot fi
gestionate militar), înţelesul acordat de Ayoob preocupărilor de securitate rămâne practic dependent
de stat. De asemenea, merită remarcat faptul că, spre deosebire de Buzan, Ayoob nu diferenţiază
între „ameninţări” şi „vulnerabilităţi”, preferând cel de-al doilea termen.
În pofida dorinţei sale explicite de a evita o fluiditate prea mare a termenului (de unde şi intenţia
declarată de a-1 circumscrie exclusiv realităţii etatice), nici definiţia lui Ayoob nu reuşeşte să
determine cu precizie locul unde trebuie căutat înţelesul conceptului, nici măcar la nivelul atitudinii
politice. Afirm acest lucru pe baza componentei subiective, chiar dacă numai sugerată de Ayoob în
momentul în care introduce potenţialul de ameninţare al vulnerabilităţilor. Cine defineşte acest
potenţial ? Decidentul ? Cercetătorul ? Cum se poate delimita o politică de securizare, în sensul său,
de una de eliminare a unei vulnerabilităţi de alt tip? Un proiect guvernamental de creştere a
salariilor, de exemplu, ar fi o politică pentru îmbunătăţirea nivelului de trai al populaţiei, din
considerente social-economice, sau pentru ceea ce marxiştii ar numi „scăderea potenţialului
revoluţionar al claselor exploatate”, îndepărtând astfel ameninţarea la adresa stabilităţii regimului?
Trebuie însă remarcată şi distincţia, folosită de Ayoob, care face deosebire între statele Lumii a
Treia, ce formează majoritatea membrilor sistemului internaţional, şi cele ale Occidentului dezvoltat.
El remarcă faptul că este inadecvată aşteptarea ca aceste state ale periferiei să-şi sacrifice căutarea
statalităţii „pe altarul emancipării (fie a grupurilor etnice sau a indivizilor) sau guvernării globale
(orice ar însemna acest lucru)”.
În acest comentariu, Ayoob se referă la acele abordări care chestionează rolul statului în

26
asigurarea securităţii individului, pe care urmează să le expun sumar mai jos. Pentru moment, voi
spune că observaţia lui Ayoob poate fi considerată, în principiu, corectă, dar are nevoie, în opinia
mea, de o discuţie suplimentară. Lumea a Treia este o realitate politică mult prea largă pentru a
putea fi luată în considerare în mod unitar. De exemplu, Ayoob vorbeşte în repetate rânduri despre
conflictele intrastatale din locuri în care statul este mai mult un proiect decât o instituţie socială în
sensul general acceptat al termenului. Personal, nu cred însă că poate fi comparată imaginea întâlnită
la nivel societal despre stat şi naţiune din Europa de Sud-Est, cum ar fi cea a croaţilor sau sârbilor,
cu cele, să spunem, întâlnite în ţări în care organizarea tribală este o realitate puternică. Implicaţiile
acestei diferenţe nu ar fi, în opinia mea, relevante doar pentru studierea originilor conflictelor, ci mai
ales pentru gestionarea lor şi găsirea de soluţii acceptate de părţi în epoca de după conflict. Un
model occidental contemporan de stat, în primul rând neagresiv faţă de propriii cetăţeni, este, se
poate presupune, mai uşor de construit şi de acceptat de popoare care au cunoscut şi cărora li s-a
recunoscut statalitatea în Europa cu secole în urmă (ce ar fi statalitatea în epocă este o altă
problemă), decât acolo unde naţiunea este doar un concept, iar perioada colonială o amintire încă
prea vie şi dureroasă.
Să observăm însă şi faptul că, chiar şi în interiorul aceleiaşi perspective teoretice - cea realistă în
cazul de față -, există diferenţe semnificative între autori. Dacă Walt era categoric, după cum am
văzut, în definiţia pe care o dă el securităţii contând doar aspectele militare şi pregătirea statului
pentru război, Ayoob admite şi o dimensiune politică a acesteia, probabil dată fiind sensibilitatea cu
care sunt privite aspectele stabilităţii interne de către decidenţi. Ambii autori accentuează însă
centralitatea, chiar exclusivitatea poziţiei statului în discuţie.
În căutarea obiectivitătii şi clarificării subiectului, Edward Kolodziej încearcă o înscriere a
problematicii securităţii în acele relaţii sociale care implică violenţa. într-o primă definiţie, el
concepe securitatea drept o formă a politicului, ce „acoperă regulile şi instituţiile coerciţiei ce
sprijină un anumit regim sau ordine”, fiind destinată arbitrării conflictelor cu privire la preferinţe.
Ulterior, devine mai precis şi enunţă că „securitatea apare ca experienţă şi fenomen uman atunci
când actori interdependenţi decid să facă sau nu uz de forţă pentru a obţine ceea ce doresc unul de la
celălalt.

27
Trebuie spus faptul că în acest ultim demers luat în considerare, Kolodziej este voit didactic,
adoptând o metodă comparativă. El încearcă să pună faţă-n faţă mai multe abordări teoretice şi
foloseşte violenta drept criteriu întrucât aceasta este luată în considerare de cele cinci teorii pe
care le identifică (realism, neorealism, instituţionalism liberal, liberalism şi marxism) şi două
„abordări” (behaviorism şi constructivism). Acestor ultime două şcoli le refuză statutul de
„paradigme”, dar Kolodziej nu explică foarte clar motivele acestei distincţii. El afirmă doar că
cercetătorii din ultimele două tabere, în pofida faptului că „metodele lor sunt cât se poate de
diferite”, cad de acord asupra ideii că „dacă există într-adevăr o esenţă a fiinţei umane, atunci
aceasta rămâne să fie descoperită şi nu postulată”. Elementul poate fi considerat comun dacă
luăm în considerare ideea de „descoperire” ca opusă celei de „postulare”, dar cred că este o
similitudine mai degrabă superficială. Behaviorismul, de exemplu (constructivismul este un caz
mai complex, în opinia mea, şi mă feresc să fac o generalizare), nu poate fi caracterizat de
preocupări în privinţa esenţei naturii umane, ci mai degrabă în cel al descoperirii modelelor
comportamentale des întâlnite la nivel social. în plus, acest criteriu (dacă este un criteriu e o
întrebare căreia Kolodziej nu-i răspunde) ar fi ineficient în diferenţierea epistemologică
propusă, nici teoriile raţionaliste precum neorealismul ori institu- ţionalismul liberal nefiind
concentrate asupra primului nivel de analiză.
Demersul comparativ al lui Kolodziej este un adevărat exemplu de claritate în multe
aspecte, dar potenţialul său explicativ este în mod fundamental limitat. Criteriul folosit -
violenţa - şi cazul supus atenţiei - Războiul Rece - sau orientarea discuţiei aproape exclusiv în
termenii statului privilegiază în mod cert anumite orientări. Dezvoltată chiar în epoca studiată, o
perspectivă precum neorealismul relevă elemente structurale extrem de relevante pentru
discutarea acelei perioade. Aceeaşi abordare, în care accentul este pus, în manieră waltziană, pe
distribuţia puterii în sistem între unităti asemenea, nu poate să ofere cercetătorului prea multe
puncte de vedere pentru discutarea problematicii securităţii internaţionale la începutul anilor
2000, după un moment precum 11 septembrie 2001 sau proclamarea războiui global antiterorist
(cartea comentată apărând în original în 2005). Din acest motiv, consider că efortul lui
Kolodziej este unul în care rezultatele comparaţiei trebuie, într-un fel, ponderate chiar prin
simpla repozi- ţionare temporală faţă de relevanta obiectului cercetării, ceea ce implică şi o
reluare a dezbaterii teoretice.
Ca demers interesant de clarificare şi decompunere analitică a conceptului de „securitate”
merită menţionată abordarea lui David Baldwin, pe care aş numi-o „valorică”, făcută în ideea
găsirii fundamentului conceptului. Cum poate fi cercetată importanta securităţii? El trece în
revistă cele mai cunoscute încercări de definire, oprindu-se în particular în comentariul său
asupra uneia dintre cele mai vechi şi cunoscute lucrări în domeniu, cea semnată de Amold

28
Wolfers în 1952, privind securitatea naţională, mai sus amintită. Wolfers, deşi consideră că „ar
fi o exagerare să se pretindă că simbolul securităţii naţionale nu este altceva decât un stimul
pentru confuzia semantică”, afirmă necesitatea unor precizări, atât în practică, cât şi în discuţia
academică, privind înţelesul termenului de „securitate naţională”, simpla folosire a acestuia
neavând o valoare prea mare.
Baldwin recunoaşte importanţa problemei ridicate de Wolfers, întrebându-se ce/câte
precizări trebuie făcute spre o bună utilizare a noţiunii, o permanentă referire la toate axele de
mai sus nefiind necesară. Dacă în cele mai multe cazuri, afirmă el, discuţia ştiinţifică trebuie să
aibă în vedere măcar actorii, valorile lor şi ameninţările apărute la adresa acestora, propunerile
ce stau la baza comparării alternativelor politice nu pot neglija aspectele ţinând de mijloace,
costuri şi durata în timp a implicaţiilor deciziei în discuţie.
Poziţia securităţii ca valoare identificată printre altele este un aspect identificat de David
Baldwin ca relevant în discutarea acestui concept, la nivel individual, familial, statal etc. El
găseşte trei mari abordări prin care poate fi privită această poziţie: securitatea ca valoare primară
(prime value), ca valoare cardinală (core value) sau ca valoare marginală (marginal value),
deosebite prin felul în care sunt alocate resursele în asigurarea sa de către actorul respectiv41.
Securitatea ca valoare primară ar presupune că în lipsa ei alte valori, precum libertatea sau
prosperitatea, nu pot fi atinse. Baldwin respinge acest punct de vedere, afirmând că, la fel ca
pentru orice alt tip de resurse, şi în cazul securităţii valoarea este dată de legea cererii şi a ofertei
- nu contează „cantitatea” de securitate, ci modul cum este ea privită. Unei stări de securitate
absolută, permanentă nu i se mai acordă aceeaşi importanţă. în plus, oamenii au nevoie de
oarecare incertitudine, de provocări, de riscuri.
Nici perspectiva în care securitatea este valoarea cardinală nu îl mulţumeşte pe Baldwin. El
spune că, chiar dacă unele dintre dificultăţile de ordin logic şi empiric ale precedentului punct de
vedere sunt depăşite, altele rămân valide. în momentul în care aceste valori sunt împărţite în
cardinale şi non-cardinale, numai atingerii valorilor cardinale le vor fi alocate resurse, nu şi
celorlalte.
Lui Baldwin îi rămâne astfel drept singur răspuns posibil la întrebarea alocării resurselor cea
de-a treia perspectivă, a valorii marginale. Securitatea devine astfel o valoare printre altele spre
atingerea cărora există o competiţie pentru nişte resurse limitate, ce le vor fi asigurate doar în
măsura în care rezultatele vor fi considerate de natură a justifica investiţia. Depinzând de
context şi de punctul iniţial (de exemplu, de securitatea de care un stat se bucură deja), resursele
dedicate securităţii vor varia potrivit unei legi a scăderii, în conformitate cu atingerea
obiectivelor propuse în momentul iniţial al alocării (subject to the law of diminishing retums)M.
Determinând astfel securitatea ca fiind doar una dintre valorile unei colecţii, Baldwin se

29
întoarce spre perspectiva neorealistă, mai ales la afirmaţia lui Waltz cu privire la scopul
fundamental al statelor de a supravieţui, şi observă că această condiţie rămâne insuficient
determinată. Considerând securitatea drept o valoare matginală şi păstrând comparaţia făcută de
Waltz între comportamentul statelor în sistem şi cel al firmelor pe o piaţă, Baldwin găseşte aici
o contradicţie. Raţionalitatea actorului presupusă de neorealism l-ar împiedica să caute în
permanenţă securitatea, dincolo de punctul în care valoarea marginală ar depăşi costurile
marginale. In acest fel, mecanismul prin care se ajunge la „dilema securităţii” - cel al căutării
individuale a punerii la adăpost - nu este unul la care se ajunge cu necesitate, statele putând să-i
pună capăt din motive pur raţionale. Baldwin găseşte astfel că securitatea nu este neapărat un
joc de sumă nulă.
Am insistat asupra punctului de vedere al lui Baldwin întrucât acesta formulează una dintre
cele mai interesante teme de reflecţie asupra perspectivei neorealiste în privinţa securităţii.
Folosind una dintre asumpţiile de bază ale acestei teorii (raţionalitatea actorilor) şi acceptând
discuţia aşa cum este formulată chiar de Waltz (comparaţia cu firmele de pe piaţă), Baldwin
identifică o incoerenţă importantă din interiorul acestei teorii, de natură a o împiedica să
explice, de exemplu, comportamentele de cooperare (voi insista asupra acestei probleme în
secţiunea dedicată instituţiilor internaţionale) sau măcar pe cele neconflictuale.
O analiză a locului securităţii în colecţia de valori a unui actor social lasă descoperită
problema traducerii sale în acţiune politică. în cele ce urmează, mă voi concentra asupra uneia
dintre cele mai subtile şi convingătoare explicaţii din literatură cu privire la acest proces,
referindu-mă la teoria securitizării, propusă de Şcoala de la Copenhaga. Identificând, după cum
am arătat mai sus, mai multe obiecte de referinţă ale securităţii, Buzan, Wsever şi de Wilde
construiesc un model destinat analizării modului în care o problemă publică devine una de
securitate, identificând un proces format din două etape fundamentale. în prima dintre ele, o
chestiune este politicizată (politicized - stadiu în care se presupune implicarea deciziei
guvernamentale şi alocarea de resurse), ulterior ea fiind securitizată (securitized - respectând
definiţia mai sus dată, problema este „prezentată drept o ameninţare existenţială, necesitând
măsuri excepţionale şi justificând acţiuni in afara graniţelor normale ale procedurii politice”.
Buzan, Wsever şi de Wilde observă că „înţelesul unui concept se găseşte în utilizarea sa”,
astfel încât „definiţia şi criteriile exacte ale securitizării sunt constituite prin stabilirea
intersubiectivă a unei ameninţări existenţiale cu o reliefare (saliency) suficientă pentru a avea
efecte politice substanţiale”. Pentru cei trei autori, o problemă este securitizată în urma unui act
de vorbire {speech act), condiţia fiind acceptarea sa ca atare de către audienţă, devenind o
chestiune de maximă prioritate. ,,[P]rin etichetarea sa [a unei probleme] drept una de securitate,
un agent pretinde o nevoie pentru şi un drept de a o trata prin mijloace extraordinare. ” Reluând

30
observaţia lui Wolfers cu privire la dimensiunea obiectivă şi cea subiectivă a securităţii, aceşti
autori insistă asupra faptului că „securitizarea, ca şi politici- zarea, trebuie înţeleasă drept un
proces esenţialmente intersubiectiv”. Ei resping obiectivul proiectelor raţionaliste în
determinarea exactă a conceptului, contestând utilitatea politică şi analitică a unui demers
destinat „a încerca definirea «securităţii reale» în afara lumii politicului şi a învăţa actorii să
înţeleagă termenul corect”.
Trebuie observat faptul că Buzan îşi păstrează mai vechea convingere cu privirea la
inutilitatea, dacă nu chiar pericolul definirii precise a conceptului de „securitate”, ipoteza
fluidităţii acestuia fiind mult mai accentuată teoretic decât cu aproape un deceniu şi jumătate
mai devreme. Mult mai semnificativă pare însă modalitatea în care se construieşte discursiv,
printr-un proces intersubiectiv, abordarea securităţii. în mod cert, Buzan, Wasver şi de Wilde
marchează distanţarea întregii Şcoli de la Copenhaga de realism, vizibilă chiar prin introducerea
sectoarelor de analiză, şi se îndepărtează încă şi mai mult de direcţia contemporană a acestui
curent, folosindu-1 însă ca referinţă intelectuală pe unul dintre fondatorii săi, Amold Wolfers. în
schimb, folosesc multe idei cunoscute de regulă din teoriile constructiviste (în particular din cea
cunoscută drept „Şcoala de la Miami”, datorită importanţei acordate schimbului intersubiectiv
de semnificaţii între agenţi sociali prin actul de vorbire).
Teoria securitizării n-a scăpat, fireşte, de critici. I s-a reproşat, de exemplu, faptul că nu
oferă o explicaţie pentru condiţiile în care o problemă poate fi securitizată sau, dimpotrivă,
desecuritizată (procesul opus, de scoatere a unei probleme din discursul securităţii), cercetarea
empirică oferind prea puţine date în domeniu. De asemenea, teoria pare a fi construită în jurul
experienţei europene în dimensiunea sa societală, fiind greu de folosit în spaţii precum cel al
Asiei de Est, unde orice analiză este tributară perspectivei tradiţionale. Distincţia dintre
politicizare şi securitizare (acest al doilea termen fiind o extremă a primului) rămâne neclară.
La un nivel ce se adresează însuşi modului în care este construită teoria securitizării, Felix
Ciută observă că, din punct de vedere hermeneutic, analizei contextului i se acordă prea puţină
atenţie în această abordare. O eventuală creştere a acesteia ar avea, în opinia lui Ciută, două
importante consecinţe. Mai întâi, analiza empirică ar câştiga în acurateţe, permiţând o mai bună
detaşare a problematicii securităţii. în al doilea rând, ar presupune abandonarea pretinsei
neutralităţi normative, care este mai degrabă o piedică în calitatea oricărei interpretări. Judecata
morală nu poate fi detaşată de evaluarea politicilor din domeniu.
Din poziţia teoretică sprijinită de lucrare, consider îndreptăţită observaţia lui Ciută - actele
de vorbire sunt făcute, întotdeauna, într-un context, ale cărui caracteristici sunt definitorii pentru
semnificaţiile transmise. Voi reveni asupra acestei probleme în secţiunile empirice ale studiului.
în ceea ce priveşte relaţia dintre normativitate şi cercetare, distincţia dintre tradiţia explicativă şi

31
cea interpretativă a ştiinţelor sociale, aşa cum a fost expusă în introducere, devine importantă, în
linia weberiană, cercetătorul este conştient de faptul că este parte a socialului, astfel încât nu
poate ignora această legătură. Pe de altă parte, după cum voi arăta, nu pleacă de la ideea
identificării celor două planuri, astfel încât să presupună că propriile valori ar fi cele ale unui
„bine” social. în paginile următoare mă voi referi în mai multe rânduri la această legătură dintre
moralitate şi interogarea ştiinţifică a lumii sociale.
Revenind la criticile aduse teoriei securitizării, voi face un comentariu cu o întindere mai
largă. în opinia mea, logica oricărei cercetări cere ca aceasta să rămână coerentă cu sine. Prin
poziţionare epistemologică, această teorie poate fi considerată, cel puţin din perspectiva acestei
lucrări, ca aflată între realism şi constructivism. Doar această atitudine atrage, în opinia mea, o
întreagă colecţie de inconsistente, pe care le consider inerente oricărui demers ce încearcă să
folosească avantajele teoretice ale două orientări extrem de diferite. Şi asupra acestui aspect voi
reveni în paginile următoare.
Dincolo însă de critici ca cele de mai sus şi de încadrarea într-un anumit curent intelectual al
Şcolii de la Copenhaga, remarcabil cu adevărat la teoria prezentată mai sus este că deschide o
subtilă cale intelectuală pentru studierea problematicii securităţii. Perspectiva iese din tiparele
tradiţionale ale gândirii în domeniu, cantonată în constatarea şi negocierea aproape mecanică a
ameninţărilor, militare sau chiar politice, la adresa statului. Se poate spune că, per ansamblu,
Barry Buzan, Ole Waever şi Jaap de Wilde au reuşit în efortul de a oferi un nou cadru de analiză
acestui domeniu de studiu, schimbându-1 în mod esenţial. Conceptele strategice reprezintă
„cursuri sau planuri de acţiune” sau un set de decizii, propuse de către decidenţi, pentru a
explica modul de angajare a resurselor în scopul îndeplinirii obiectivelor strategice. Ele trebuie
să fie destul de clare şi explicite pentru a ghida planificarea strategică pentru cei care sunt
îndrituiţi să pună în practică aceste acţiuni. Deşi aceste concepte strategice ar trebui să răspundă
clar la întrebarea „Cum trebuie îndeplinite obiectivele? ”, faptul că, de obicei, un stat propune un
set de strategii secto- riale, şi nu doar una singură, iar o strategie de rang mai mare propune
obiective pentru una de nivel mai mic, crează condiţii pentru confuzie. Un mod simplu de a evita
confuzia este de a te întreba, atunci când analizezi o acţiune recomandată, „Care este scopul
său?”. Geneva Centre for Democratic Control of Armed Forces propune un model de formulare
a conceptelor strategice într-un singur document (DCAF, 2005,Ap. 2), care să cuprindă cel puţin
trei părţi. In prima parte, documentul trebuie să definească viziunea statului privind securitatea
naţională, care să cuprindă definirea valorilor şi intereselor naţionale, obiectivele strategice şi
instituţiile de securitate. Partea a doua ar trebui să cuprindă evaluarea ameninţărilor şi
oportunităţilor prezente şi viitoare legate de acele valori şi interese şi posibilităţi de cooperare
internaţională. A treia parte ar trebui să includă sarcini şi misiuni pentru instituţii şi să specifice

32
resursele necesare.Un ghid general pentru elaborarea unui concept strategic, cum ar fi Strategia
de securitate naţională, în concordanţă cu modelul avansat de DCAF, este propus de către US
Army War College (Bartholomees Jr., 2006). Acest model propune mai multe etape de parcurs:

A.Determinarea scopului suprem, a valorilor şi intereselor naţionale


Valorile perene şi credinţele naţionale reprezintă baza morală, legală şi filosofică a supravieţuirii
naţiunii. Deşi simplu de enunţat, determinarea valorilor naţionale reprezintă un proces complex,
care generează cele mai multe interpretări, mai ales într-o lume globală. De aceea, definirea
intereselor naţionale ar trebui să preocupe institutele de cercetare fundamentală.
Interesele naţionale sunt considerate acele provocări ce îngrijorează cetăţenii unei naţiuni. In
literatura de specialitate au fost identificate trei tipuri de interese naţionale : 1) interesele vitale,
de securitate fizică a cetăţenilor; 2) interesele fundamentale, care pot afecta interesele vitale dacă
nu sunt realizate şi 3) interese periferice, care, chiar dacă nu sunt realizate, este puţin probabil că
pot afecta interesele vitale.
B Definirea viziunii strategice şi a obiectivelor

La nivelul naţional cel mai înalt, căile de acţiune şi mijloacele necesare vor fi definite şi
angajate pentru îndeplinirea obiectivelor naţionale, stabilite de către elita politică şi birocraţia
din instituţiile de securitate naţională.
Definirea obiectivelor reprezintă un prim pas critic în formularea conceptelor strategice. Un
obiectiv prea vag definit sau greu de înţeles reprezintă un obstacol în alocarea de resurse şi
creşte riscul ca strategia să eşueze.

C Stabilirea cursului de acţiune şi a misiunilor pentru instituţiile de securitate

Pentru realizarea viziunii strategice şi a obiectivelor naţionale, este necesar un proces de


analiză realistă a principalelor provocări din mediul internaţional, a resuselor disponibile şi a
ameninţărilor şi oportunităţilor strategice. Acest proces complex cuprinde acţiuni de structurare
a problemei, efectuarea de predicţii şi definirea unor concepte alternative, din modelul Dunn al
analizei politicilor publice.
în acest stadiu, trebuie avute în vedere analiza fezabilităţii strategiei (existenţa mijloacelor),
a acceptabilităţii de către actorii principali, precum şi a riscului.

33
4.Metodele de cercetare a procesului de consolidare a securităţii naţionale
În cadrul cercetarii au fost aplicate şi îmbinate un complex de metode teoretice şi empirice, care
au făcut posibilă cercetarea procesului de consolidare a securităţii naţionale a Republicii
Moldova din perspectiva sa multidimensională. Astfel, metoda analizei de conținut a
documentelor ne-a servit la cercetarea actelor normative de politici și strategiilor elaborate de
autoritățile Republicii Moldova și ale Uniunii Europene. Metoda comparativă a fost aplicată la
evidenţierea trăsăturilor distincte ale documentelor elaborate în diferite etape, la compararea
viziunilor diferitor școli și curente științifice cu privire la abordarea securității naționale și la
căile cele mai eficiente de edificare și consolidare a sistemului de securitate. Metoda structural-
funcționalistă ne-a permis abordarea tuturor domeniilor de securitate în calitate de sistem
interdependent. Valoarea acestei metode a fost probată de discreditarea abordării prevalente
militare la adresa securității care se axa pe elementul puterii militare a securității în detrimentul
componentelor non-militare: economic, politic, social, de mediu. Sinteza a fost utilizată pentru a
scoate în prim-plan – din multitudinea de elaborări științifice și practice – concepțiile, strategiile
și politicile cele mai eficiente de asigurare a securității naționale.
Metoda istorică a fost utilizată pentru descrierea etapizată și punctuală a evoluției dezbaterii
teoretice cu privire la securitatea națională, a abordărilor la nivelul elitelor politice a proceselor
asigurării securității naționale și a evoluției relațiilor dintre Republica Moldova și Uniunea
Europeană. Pentru a atinge scopul investigației, s-a apelat de asemenea la inducție și deducție, a
fost generalizat materialul teoretic și empiric și s-au făcut concluzii și recomandări.
În concluzia acestui subcompartiment menţionăm că aprofundarea cooperării cu structurile
europene în condiţiile unei deschideri din ce în ce mai pronunţate a UE faţă de aspiraţiile
integraţioniste ale ţării noastre le considerăm a fi primordiale. Procesele de armonizare a
legislației naţionale la standardele europene, asistenţa europeană în soluţionarea conflictului
transnistrean, expertiza administrativă oferită în varii domenii – constituie paşi importanți în
vederea creării condiţiilor favorabile pentru realizarea unor reforme calitative ale sectorului
naţional de securitate. Reorientîndu-şi vectorul politicii externe spre UE, Republica Moldova şi-a
asumat responsabilitatea de a adera fără echivoc la principiile democratice europene. În acest
sens, Republica Moldova a fost invitată să stabilească cu UE relaţii politice, de securitate,
economice şi culturale mai intense, să intensifice cooperarea transfrontalieră şi să împărtăşească
responsabilitatea pentru prevenirea şi soluţionarea conflictelor. Totodată, considerăm că, pentru
a-şi asigura plenar securitatea, Republica Moldova ar trebui să privească securitatea ca pe o
precondiţie a dezvoltării, iar referentul principal al acţiunilor întreprinse ar trebui să devină
cetăţeanul. Din acest considerent, vom acorda o atenţie deosebită consolidării securităţii
naţionale în toate cele cinci domenii ale securităţii propuse de Şcoala de la Copenhaga: cel

34
militar, politic, economic, societal şi de mediu. Abordarea în pachet a acestor domenii constituie
calea de succes pentru asigurarea comprehensivă a bunăstării.

Concluzii
Aşa cum am putut remarca în compartimentul de faţă, studiul securităţii a fost o activitate
dominată de centrele de cercetare din SUA şi Europa de Vest, dar și din Europa de Est, astfel
încît perspectivele şi abordările asupra securităţii provin, în general, din dezbaterile cercetătorilor
și analiștilor cu precădere din spaţiul occidental, dar nu fără a nega prestanța celor din alte medii.
Fiind suprapusă conceptual cu noţiunea de putere, securitatea s-a dezvoltat preponderent în
conexiune cu dimensiunea militară. Totodată, aşa cum am observat, nu se făcea o distincție clară
între securitatea internaţională şi securitatea naţională, iar insecuritatea statelor şi a sistemului
internaţional erau considerate derivate din natura individului, statului, sistemului internaţional şi,
în ultimă instanţă, din condiţiile specifice de distribuţie a puterii militare între state.
Pentru realişti şi neorealişti, activitate externă a statului este punctul de referinţă al securităţii, iar
natura statelor, relaţiile conflictuale dintre state şi natura anarhică a sistemului internaţional sînt
percepute ca fiind determinantele centrale ale securităţii naţionale. Securitatea naţională era
abordată mai curînd în calitate de strategie politico-militară a activităţii statelor pe arena
internaţională din perspectiva tehnică şi militară. Din acest punctul de vedere, amenințările şi
vulnerabilităţile de natură economică, societală, politică şi ecologică nu au jucat un rol
determinant în definirea strategiilor de securitate naţională, iar teoreticienii securităţii nu au fost
aproape deloc preocupaţi de aceste aspecte esenţiale ce influenţează masiv capacitatea statelor de
a supravieţui şi de a promova şi apăra valorile de bază ale cetăţenilor. O abordare opozantă
acestei abordări a securităţii era promovată de şcoala liberală care opta pentru edificarea unei
securităţi de tip colectiv, cu instituţii supranaţionale de tipul Ligii Naţiunilor, care ar garanta
dezvoltarea unor relaţii interstatale fără conflicte militare. Pentru liberali, fiinţa umană nu este
inerent conflictuală, de aceea războiul poate fi evitat prin cooperare economică, dezvoltarea
democraţiei şi convergenţa intereselor. Totuşi, în tentativa de a explica natura securităţii, ambele
abordări puneau în centru fenomenele războiului şi păcii, iar activitatea externă a statelor,
supremaţia militară, natura anarhică a mediului internaţional şi resursele naturale şi umane
limitate erau criteriile cu care se operau în această analiză.
La nivel teoretic, conceptualizarea ideii de securitate a cunoscut o transformare profundă, mai
ales după 1989–1991, o dată cu încheierea Războiului Rece. Viziunile clasice asupra securităţii
modelate de şcoala liberală şi cea realistă au fost completate în conformitate cu schimbările de
perspectivă asupra evenimentelor naţionale şi internaţionale de alte concepte mai cuprinzătoare
asupra securităţii, în speţă, de Şcoala de la Copenhaga, care a propus redefinirea conceptului prin

35
lărgirea sferelor în care aceasta se manifestă. Şcoala de la Copenhaga a adus cîteva schimbări
esenţiale și chiar fundamentale în definirea securităţii naţionale printre care menţionăm:
identificarea a cinci sectoare de bază ale securităţii, explicarea ameninţărilor şi vulnerabilităţilor
din perspectiva sectoarelor identificate, tratate în calitate de variabile ale stării de securitate ale
statelor, identificarea statului în calitate de subiect primordial al securităţii, clasificarea naturii
securităţii naţionale în dependenţă de componentelor de bază a statelor, dar şi de circumstanţele
securităţii regionale. Pentru elaborarea politicilor şi strategiilor de securitate, acest suport
teoretico-metodologic este extrem de util, deoarece identifică limitele în care trebuie operează
securitatea naţională, determină actorii centrali ai securităţii, marchează focarele ameninţărilor şi
vulnerabilităţilor şi sugerează unele soluţii la depăşirea acestora.
Cercetătorii din Republica Moldova, în lipsa unei şcoli a studiilor de securitate autohtone
consolidate, au abordat securitatea naţională dintr-o perspectivă mai mult practică, tratînd
problemele curente cu care se confruntă statul. Majoritatea dintre aceștia argumentează că de la
obţinerea independenţei, Republica Moldova se confruntă cu ameninţări şi vulnerabilităţi atît de
serioase, încît ele afectează existenţa sa în calitate de entitate. Printre acestea am dori să
remarcăm perpetuarea separatismului, prezenţa militară străină, dependenţa energetică,
instabilitatea politică, polarizarea socială profundă, imigraţia ilegală, traficul de droguri, de
substanţe explozive şi fiinţe umane, corupţia, justiţia ineficientă, lipsa unei armate moderne,
depozitarea ilicită a deşeurilor, defrişările masive etc. Analizînd literatura autohtonă în domeniu,
am constatat că nu a fost elaborat un suport metodologic solid care, sistematic şi argumentat, ar
asigura identificarea, clasificarea şi abordarea ameninţărilor şi vulnerabilităţilor principale la
adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova în ordinea priorităţilor clar stabilite, imperativ
determinat de resursele limitate.
Este important a preciza și faptul că tezele centrale ale analiştilor autohtoni și străini care au
realizat expertize în domeniul complex al securităţii naţionale au anumite caracteristici comune.
Astfel, marea majoritate a acestora au căzut de acord asupra faptului că cele mai serioase
ameninţări şi vulnerabilităţi la adresa securităţii Republicii Moldova constau în:
(a)perpetuarea regimului separatist anticonstituțional de la Tiraspol,(b)staţionarea trupelor Rusiei
în regiunea de est a ţării, (c) dependenţa unilaterală de resursele energetice din Federaţia Rusă;
(d) mimarea reformelor democratice. Evidenţiem, în aceste circumstanţe, necesitatea realizării cît
mai consecvente a reformei întregului sistemul al securităţii naţionale cu o implicare cît mai
largă a tuturor actorilor vizaţi, în special, al societăţii civile, care posedă expertiza necesară şi ar
trebui să deţină un rol important în reglementarea, supravegherea şi controlul democratic asupra
structurilor de securitate ale statului.

36
Subliniem că autorităţile statului ar trebui să aibă o viziune clară şi o poziţie fermă care ar
favoriza crearea condiţiilor optime de supravieţuire şi dezvoltare a societăţii şi a indivizilor,
viziune realizată prin adoptarea şi implementarea unor politici, strategii şi planuri coerente
elaborate în baza interesului naţional. Totuşi, în cazul Republicii Moldova am constat că lipsa
expertizei calificate în domeniul vizat, prevalarea intereselor politice şi de grup în defavoarea
interesului naţional, lipsa resurselor administrative, instabilitatea politică şi economică, presiunea
şi ingerinţa unor actori internaţionali în politica internă a statului, inconsistenţa politicii externe
ş.a. au subminat semnificativ capacitatea ţării de a soluţiona definitiv conflictul transnistrean, a
tergiversat foarte mult perspectivele de asociere a ţării la procesele integraţioniste europene şi
euroatlantice, a creat tensiuni sociale constante şi a întîrziat sistematic implementarea unor
reforme democratice eficiente în toate domeniile de activitate ale societății.
În contextul celor menţionate, majoritatea cercetătorilor autohtoni consideră procesul de
integrare europeană şi cooperarea aprofundată a Republicii Moldova cu NATO în calitate de
oportunitate viabilă pentru ameliorarea stării de securitate naţională, evidențiind că armonizarea
legislaţiei naţionale la acquis-ul comunitar şi implementarea reformelor cu asistenţa tehnică şi
financiară a NATO şi UE vor contribui esenţial la restructurarea sistemului de securitate
naţională. Susţinem ferm această poziţie, remarcînd, totodată, că atît UE cît şi NATO au
împreună resurse suficiente pentru a acţiona pozitiv pe toate palierile de securitate ale Republicii
Moldova. În acest sens, abordarea pe care o vom dezvolta în compartimentul următor constă în
faptul că expertiza UE şi NATO, deschiderea acestor structuri manifestată faţă de Republica
Moldova, schimbările calitative la nivelul politicii interne şi aranjamentelor regionale constituie
premise favorabile pentru realizarea plenară a reformei sectorului naţional de securitate.

37

S-ar putea să vă placă și