,,ERORI DE ARGUMENTARE

ÎN DISCURSUL POLITIC”

CUPRINS

INTRODUCERE...................................................................................................3
CAPITOLUL 1: ARGUMENTAREA..................................................................6
1.1 Descrierea procesului de argumentare.............................................6
1.2 Tehnici de argumentare...................................................................9
1.3Tipologia argumentelor..................................................................12
CAPITOLUL II. ERORI DE ARGUMENTARE...............................................18
2.1 Structura corectă a unei argumentări.............................................18
2.2 Modalităţi greşite de argumentare – sofismele..............................22
CAPITOLUL III: DISCURSUL POLITIC.........................................................40
3.1 Notiuni generale despre discurs.....................................................40
3.2 Particularitătile discursului politic................................................42
3.3 Strategii argumentative în discursul politic...................................44
3.4 Discursul politic românesc – studiu de caz: analiza erorilor de
argumentare..................................................................................................49
CONCLUZII.......................................................................................................60
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................62
 Motto: “…nu socotim că discuţiile sunt o
pagubă pentru fapte, ci lipsa de
lămurire prin discuţie, făcută mai înainte de a
porni la înfăptuirea a ceea ce trebuie”**
Tucidide

INTRODUCERE

De la conversaţia uzuală la contextele oficiale, suntem mereu puşi în

situatia de a crea argumente convingătoare pentru a susţine o idee, a apăra o
opinie proprie sau pentru a respinge opinia interlocutorului .Deşi argumentarea
ţine de cotidianul vietii umane, fiindu-i familiară fiecărui om pus în situaţia de a-
şi rezolva problemele vietii zilnice sau de a se angaja în dispute cu semenii
(prieteni, adversari, membri ai familiei, oamenii politici, colegi de serviciu etc.),
puţini sunt cei care o cunosc în esenţa si detaliile funcţionării ei. Familiaritatea
nu-i asigura decât parţial înţelegerea.

Dacă în viaţa obişnuită argumentarea este familiară fără a fi înţeleasă,

literatura de specialitate surprinde multitudinea încercărilor de a o întelege,
defini si explica.
Obiectul de studiu al acestei teze este discursul politic românesc
contemporan, iar scopul acesteia este de a investiga cazurile de apariţie a
manevrelor eronate în argumentare, cu aplicarea analizei efectuate asupra
acestora în discursurile politice romanesti. Politicienii asupra cărora ne

2
îndreptăm atentia în mod special pentru a releva specificul discursului lor sunt:
Ion Iliescu, Adrian Năstase, C.V.Tudor şi Traian Băsescu.
Corpusul care stă la baza acestei cercetări este constituit, în încercarea de
a acoperi o diversitate cât mai mare de structuri şi aspecte caracteristice ale
discursului politic, din texte provenite din diverse surse: site-ul Parlamentului,
presă, internet, talk-show-uri înregistrate şi transcrise.

Este la îndemana simţului comun să constate că atunci cand argumentăm

în faţa unui public, punem în mişcare diferite tipuri de raţionamente.
Argumentarea este adecvată şi corectă dacă aceste raţionamente sunt valide,
adică respectă normele generale ale raţionalitătii. Dacă raţionamentele nu sunt
corecte, atunci rezultatul se concretizează într-o argumentare sofistică.

Primul capitol se axează cu precădere pe aspectele general-teoretice

ce vizează configuraţia argumentului, cum ar fi: elementele constituţionale ale
argumentului, ce este şi ce nu este un argument (când poate fi considerat un
segment comunicaţional argument: propoziţiile trebuie să aibă valoare de adevăr
şi măcar unul dintre ele să poată asigura dovada necesară extragerii concluziei),
pe o reprezentare a tipologiei argumentelor şi o scurtă prezentare a celor mai
cunoscute dintre acestea, cât şi o clasificare a tehnicilor de argumentare folosite
cel mai adesea.

În capitolul al doilea numit Erori de argumentare sunt prezentate

structura unei argumentări şi câteva exemple de modalităţi greşite de
argumentare dintre care enumerăm: argumentum ad populum (argumentul
relativ la majoritate/popor), argumentul bazat pe prestigiu (argumentum
adverecundiam, argumentul apelului la autoritate, argumentul bâtei, argumentul
proastei companii,cauza falsă, etc.

Capitolul trei al lucrării are în vedere chestiuni legate de discursul

politic şi anume teoriile discursului în general şi cele ce ţin de analiza
discursului, în particular, cu sublinierea aportului adus pragmaticii şi
3
argumentaţiei de analiza conversaţională, au fost, de asemenea, considerate utile
pentru a fi incluse în studiul de faţă. Şi pentru că suntem de părere că orice
studiu teoretic ar trebui să se concretizeze într-o aplicaţie practică, am selectat
pentru analiza corpusului discursul politic, un context care, aşa cum se ştie, este
un bun suport pentru acest tip de inverstigaţie şi cercetare.

În sfârşit, un alt motiv ar fi acela că acest domeniu de cercetare se face

remarcat prin prosperitate şi diversificare crescândă, în special datorită
numărului tot mai mare de forme argumentativ-atitudinale eronate care oferă din
plin hrană pentru cercetările viitoare, indiferent cărui domeniul de investigaţie se
circumscriu.

De asemenea, ȋn cadrul aceluiasi capitol sunt prezentate strategiile

argumentative folosite în discursul politic ȋncheiandu-se cu un studiu de caz
referitor la erorile de argumentare în discursul politic din zilele noastre.

4
 CAPITOLUL 1: ARGUMENTAREA

1.1 Descrierea procesului de argumentare

Putem spune că argumentarea ne este familiară tuturor deoarece ne

angajăm cu toţii regulat în practici argumentative, când avansăm afirmaţii sau
acţiuni, sau când reacţionăm la afirmaţiile şi acţiunile celor din jur.
Aceasta are loc în viata de zi cu zi, fiind o forma de comunicare
interumană, (presupune interactiune intre mai multe persoane) poate singura
care respecta autonomia interlocutorului. Emitem opinii permanent, unele dintre
ele mai mult sau mai putin întemeiate, despre toate subiectele la ordinea zilei:
artă, sport, politică (în Parlament, adoptarea unei legi este precedată de
argumente referitoare la conţinutul şi oportunitatea acesteia). În orice domeniu
în care există o controversă oamenii se vor folosi de argumentare pentru a
dovedi o idee sau alta.
Desfăsurarea argumentaţiei depinde de context. Există mai multe tipuri
de context:1
-context verbal ( antecedentul si consecventul discursului)
-context referential (realitatea la care face trimitere discursul)
-context situational ( canalul, statutul interlocutorului)
-context actional (acţiuni lingvistice: cerere, rugăminte, etc.)
-context psihologic ( credinţe, dorinţe)

1
Bălan, Zamfir, Prelegeri de retorica, Ed. Independenta Economica, Pitesti, 2004, pag. 111

5
 Scopul unui discurs argumentativ este convingerea interlocutorilor săi de
adevărul, îndreptăţirea sau justeţea susţinerilor sale sau măcar explicarea
motivaţiilor intime care au stat la baza declaratiilor sau conduitelor sale. 2 Recent
situată ca interdisciplină în câmpul ştiinţelor comunicării, argumentarea face
parte din familia acţiunilor umane având drept final convingerea, alături de
manipulare, propagandă, seducţie sau demonstrare.
A argumenta este o necesitate. Dar ce înţelegem printr-un argument? O
serie de enunţuri care sunt legate unul de altul în aşa fel, încât unul sau mai
multe dintre ele constituie susţinerea care se vrea a se întemeia, în timp ce restul
servesc la a fundamenta, direct sau indirect, susţinerea centrală.
În cartea „A Systematic Theory of Argumentation: The Pragma-
dialectical approach”3, argumentarea este definită ca „…o activitate verbală,
socială şi raţională care urmăreşte convingerea unui critic rezonabil de
acceptabilitatea unui punct de vedere, prin înaintarea unei pleiade de propoziţii
care justifică sau respinge propoziţia exprimată în acea afirmaţie”. Aşa cum
remarcă cei doi autori, Grootendorst şi van Eemeren în lucrarea amintită, deşi
definiţia se înscrie modului în care cuvântul „argumentare” este folosit în
limbajul zilnic, apare o analiză conceptuală a noţiunii teoretice de argumentare,
care conferă mai multă precizie din punct de vedere tehnic, dar şi introducerea
într-un limbaj convenţional specific acestui domeniu.
Definiţia oferă câteva aspecte teoretice importante ale noţiunii de
argumentare, pe care le vom analiza în ordinea menţionării lor. În primul rând,
argumentarea este o activitate verbală, care apare în limbajul comun, şi ca orice
altă activitate verbală, poate fi însoţită de mijloace de comunicare nonverbale,
precum expresiile faciale şi gesturile. Trebuie subliniat, totuşi, faptul că nu
putem înlocui complet, prin comunicarea nonverbală, limbajul. Fără limbaj
argumentarea nu poate exista.

2
Popa, Cornel, Logica , actiunea si discursul argumentativ, ed. Stiintifica si pedagogica, Bucuresti, 1983,pag. 10
3
Van Eemeren, F.H, Rob Grootendorst, A Systematic Theory of Argumentation, Cambridge, University Press,
2004, p.115

6
 Caracterul social al argumentării devine evident într-o discuţie ce implică
doi sau mai mulţi interlocutori, iar ca activitate raţională, argumentarea se
bazează pe consideraţii intelectuale, astfel încât, cel care argumentează acordă
atenţie subiectului.
O altă caracteristică este aceea că se referă la un punct de vedere specific,
cu referinţă la o anumită problemă; cu alte cuvinte este părtinitoare unei anumite
opinii. Cu ajutorul mijloacelor de argumentare, vorbitorul sau scriitorul îşi apără
acest punct de vedere în faţa unui ascultător sau cititor care se îndoieşte de
acceptabilitatea sa sau care are o altă opinie. Aşadar, argumentarea „urmăreşte
convingerea unui critic rezonabil de acceptabilitatea unui punct de vedere”.
Grootendorst şi van Eemeren folosesc expresia „pleiadă de propoziţii”
pentru a accentua că o argumentare constă din mai multe propoziţii, care sunt
folosite pentru a justifica o afirmaţie, în cazul unui punct de vedere pozitiv, sau
de a respinge o afirmaţie, în cazul unui punct de vedere negativ. Aceste
propoziţii constituie un act complex al vorbirii care urmăreşte convingerea unui
„critic rezonabil”, pentru că, atunci când sunt avansate argumente, se face apel
la rezonabilitate în evaluarea acelor argumente. În caz contrar, nu ar mai avea
niciun rost avansarea în argumentare.

7
 1.2 Tehnici de argumentare

Formele prin intermediul cărora punem la dispoziţia interlocutorului

conţinuturile argumentării poartă numele de tehnici de argumentare.
Continuturile argumentarii sunt constituite de argumentele şi judecatile
argumentative.
Există două tipuri de tehnici de argumentare: deductive si inductive.
Distincţia ţine seama de mersul gândirii: de la cunoştinţe cu caracter general la
cele cu caracter particular şi invers, de la cunoştinţe cu caracter particular la cele
cu caracter general.
În cazul tehnicilor deductive, arată C. Sălăvăstru 4, premisele sunt
condiţia suficientă a tezei, care este consecinţa lor necesară, pe când în cazul
celor inductive, premisele sunt o condiţie probabilă a concluziei, iar aceasta este
consecinţa probabilă a lor. La randul lor, cele deductive se clasifică in
inferentiale si silogistice.
Tehnica de argumentare deductiva implică faptul ca trecerea de la premise
la concluzie să aibă caracter necesar, acestea făcand apel la rationamentele
deductive. Deductia este o metoda de rationament prin care propozitiile sunt
stabilite nu printr-o observatie directa a faptelor, ci prin referire la alte propozitii
deja stabilite.5

4
Sălăvăstru, Constantin, Teoria si practica argumentarii, ed. Polirom, Iasi, 2003, pag. 185.
5
Săvulescu, Silvia, Retorică si teoria argumentării, Note de curs, Bucureşti, SNSPA [reeditare 2004, Edit
Comunicare.ro],pag, 143

8
 Tehnica inductivă de argumentare presupune ca trecerea de la premise la
concluzie sa se facă cu o anumită probabilitate, astfel concluzia poate fi doar
probabilă. Aceasta se bazează pe un rationament inductiv. Aceste tehnici se
diferentiaza în doua categorii:
a) Tehnici bazate pe forme inductive de argumentare: inductia completa
(totalizanta); inductia incompleta (amplificatoare); inductia prin eliminare;
inductia prin simpla enumerare; inductia de la singular la singular (eductia sau
transductia); inductia prin analogie.
b) Tehnici bazate pe cercetarea relatiilor cauzale: metoda concordantei;
metoda diferentei; metoda combinata a concordantei si diferentei; metoda
variatiilor concomitente; metoda reziduurilor (ramasitelor).
Un tip aparte de argument inductiv este analogia, care „se bazează pe
ideea conform căreia un anumit grad de asemănare între două lucrurila un
anumit nivel implică similitudini de ordin general între acestea“ 6 . Schema de
inferenţă a unui argument prin analogie este următoarea:
Obiectul de cunoaştere A posedă nota specifică X
Obiectul de cunoaştere B seamănă cu A
Deci B posedă (probabil) nota X
Tehnicile deductive silogistice presupun ca întemeierea necesara a
concluziei să se facă pe baza relatiilor dintre notiunile componente ale
premiselor. Aceste tehnici se diferentiază în două categorii:
a) Tehnici imediate de argumentare silogistica: tehnici bazate pe patratul
logic al propozitiilor categorice; tehnici bazate pe operatii logice aplicate
propozitiilor categorice (conversiunea, obversiunea, contrapozitia, inversiunea).
b) Tehnici mediate de argumentarea silogistica utilizate atât în sustinerea,
cât si în respingerea tezei: silogismul categoric; entimema; polisilogismul
progresiv; polisilogismul regresiv; soritul progresiv; soritul regresiv;
epicherema; silogismul în interpretare propozitionala; silogismul în interpretare
predicationala; silogismul în interpretare deductiv-naturala.

6
Ibidem, pag. 142

9
 Tehnicile de argumentare bazate pe deductie inferentiala asigura
caracterul concluziei datorită relatiilor de adevăr care exista intre premisele
argumentarii. Acestea utilizează rationamente care au între premisele lor
propozitii compuse care au rolul de a exprima relatiile de adevăr dintre diferite
propozitii simple.
Tehnicile de argumentare prin deducţie inferenţială se vor diferenţia în
două categorii, după dimensiunea argumentării în care ele sunt folosite:
susţinerea sau respingerea.
Astfel, tehnica de argumentare conform căreia concluzia nu spune mai
mult decât premisele este preponderent deductivă, şi este reprezentată în
lucrarea de faţă (Figura 1) după cum urmează:

dacă dacă dacă

1. premisă 2. premisă 3. premisă 4. premisă

Condiţional, cauzal, consecutiv

(Figura 1)

Tehnica de argumentare inductivă se face prin enumerarea unor fapte şi

idei exprimate sub forma de argumente cărora le urmează concluzia, întotdeauna
mult mai generală decât argumentele (Figura 2):

10
 Ci, Dar, Iar, Însă

1. premisă 2. premisă 3. premisă 4. concluzie

Raport de coordonare

(Figura 2)
Din punct de vedere logico-discursiv argumentele inductive au la bază
raţionamente inductive prin enumerare, iar argumentele deductive au la bază
raţionamente condiţionale (forma standard „dacă X atunci Y” nu este respectată,
raţionamentul apărând sub formă de aserţiune X face Y, X este Z) şi silogisme
incomplete.

1.3Tipologia argumentelor

Există, în principiu, două tipuri de argumente: cele deductive şi cele

inductive. Argumentele deductive sunt argumentele în care concluzia este
prezentată ca urmând cu necesitate din premise, iar cele inductive sunt
argumentele în care concluzia este prezentă ca urmând din premise cu un grad
de probabilitate.
Înţelegem prin deducţie inferenţa de la premise de un anumit rang de
generalitate (în exemplul dat de la “orice ştiinţă...”) la o concluzie de un rang de
generalitate mai scăzut (în acest exemplu “logica...”).
Diferenţele dintre argumentele deductive şi cele inductive pot fi văzute în
faptul că, informaţia necesară în examinarea concluziei din cadrul argumentului

11
deductiv este conţinută în premise. Nu este nevoie de a ieşi din cadrul
argumentului pentru informaţii suplimentare.
Pe de altă parte, în cazul argumentului inductiv, concluzia nu este
conţinută cu necesitate de premisele date. Concluzia ne cere să trecem de
informaţiile date în premise. Argumentele inductive nu ne oferă certitudinea
absolută pentru că premisele nu pot oferi suportul absolut.
Un argument deductiv este fie valid, fie nevalid. Nu există o cale de
mijloc. Testul validităţii unui argument deductiv este următorul: dacă toate
premisele sunt presupuse a fi adevărate, ar putea fi cu necesitate şi concluzia
adevărată? Dacă există posibilitatea ca un argument să aibă toate premisele
adevărate şi concluzia falsă, atunci argumentul este nevalid. Cea mai dificilă
sarcină este etapa înţelegerii că forma unui argument poate fi validă, chiar dacă
are premisele false şi / sau concluzia falsă. Dacă un argument deductiv este
valid, atunci putem merge mai departe, cercetând judecata factuală, pentru că
numai atunci un argument poate fi fondat.
Un argument nevalid este tot timpul nefondat. Un argument este fondat
dacă este valid şi are premisele adevărate. A spune că un argument este fondat,
înseamnă a spune că este un argument bun, şi că trebuie să credem concluzia sa.
Pe partea inductivă, clasificăm argumentele ca puternice sau slabe. O altă
clasificare este cea a inductiei complete, incomplete sau inductia prin analogie.7
Această clasificare se aseamănă prea puţin cu termenii „valid” şi „nevalid” ai
argumentului deductiv, cu excepţia că, la argumentele inductive apare o cale de
mijloc.
Un argument inductiv poate fi mai mult sau mai puţin puternic, mai mult
sau mai puţin slab, şi nu este prea clar unde se trasează o linie de demarcaţie.
Un argument inductiv poate fi tot timpul mai slab sau mai puternic. În
general, dacă există mai mult de 50% şanse ca o concluzie să urmeze din
adevărul (presupus) al premiselor, atunci avem de-a face cu un argument
puternic, în caz contrar, cu unul slab.

7
C. Sălăvăstru , Op.cit, pag.185

12
 Asemănător conceptului de „argument fondat” de la argumentele
deductive, un puternic argument inductiv cu premise adevărate este catalogat
drept ‚”convingător”, adică poate fi crezut, existând dovezi bune care să arate că
avem de-a face cu o concluzie adevărată. Argumentul slab sau cel puternic, dar
cu premise slabe nu poate fi convingător.
În anumite clasificări, argumentele sunt împărtite în trei subcategorii8:
 Argumente legate de ethos – cele de ordin afectiv si moral
 Argumente legate de pathos – argumente de ordin pur afectiv,
destinate să trezească emotii si sentimente.
 Argumente legate de logos – cele care se adresează ratiunii si care
se impart in deductive (regula reciprocitatii, relatia cauza–efect) si analogice
(cauzale, opozitive).
O altă clasificare după Perelman si Tyteca presupune împărtirea lor în:
 argumente quasilogice (care au legătură cu structurile logice si cu relatiile
matematice)
 argumente bazate pe structura realului: argumentele relatiilor de
succesiune, al relatiilor de coexistentă
 argumente care creează structura realului (cele bazate pe exemple,
ilustrare si model si cele bazate pe analogie si metaforă)
In continuare, vom prezenta câteva tipuri de argumente:

Argumentul entimematic

Prin termenul „entimemă“ desemnăm un silogism care nu este formulat

complet: una din propoziţii este subînţeleasă. Tip de argument deductiv în care
una dintre cele trei propoziţii este omisă sau suprimată pentru a se evita un
silogism greoi. 9(„Gândesc, deci exist“).

8
Săvulescu, Op.cit. pag. 133
9
Ibidem, pag. 93.

13
 Şi cum orice silogism este compus din trei propoziţii, avem trei feluri de
entimeme10: lipseşte premisa majoră, minoră sau concluzia. Entimema (sau
argumentul eliptic) nu aduce certitudini, ci stă sub semnul probabilului şi
verosimilului.

Argumentul bazat pe relaţia cauză-efect

Este un argument care reclamă o legătură cauzală între doi (sau mai mulţi)
factori, ca de exemplu: Repetiţia împiedică uitarea rapidă a cunoştinţelor
însuşite. Printr-o astfel de afirmaţie se susţine că dacă are loc o acţiune A (cauza
= repetiţia) urmează un efect B (este împiedicată uitarea rapidă a cunoştinţelor
însuşite).

10
Botezatu, Petre, Valoarea deductiei, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1971, pag 67

14
Argumentul bazat pe generalizare
Conduce la un enunţ prezentat ca şi concluzie la un argument inductiv.
Constă în a extrapola, plecând de la date concrete, o informaţie privind un
element al unei clase de obiecte asupra tuturor elementelor respectivei clase de
obiecte11. Mai multe enunţuri luate ca premise conduc la un alt enunţ, ce
reprezintă concluzia unui argument inductiv.
De reţinut că în cazul argumentului bazat pe generalizare cuvântul „deci“
are sensul de „probabil“ şi nu „în mod obligatoriu“, aşa cum se întâmplă în cazul
argumentelor deductive valide.

Argumentul bazat pe comparaţie

În esenţă, acest tip de argument se bazează pe confruntarea a două sau mai
multe obiecte (situaţii, activităţi etc.), în scopul evaluării unuia în raport cu
celălalt, prin prisma caracteristicilor cele mai importante ce intră într-un raport
de comparaţie.De regulă, se fac comparaţii între caracteristicile cele mai
importante, de referinţă ale elementelor care fac obiectul argumentării.

Argumentul bazat pe analogie

Forţa probantă a argumentului prin analogie constă în punerea în relaţie şi
compararea a ceva cu altceva mai bine cunoscut. Se porneşte de la presupoziţia
că dacă două lucruri (obiecte, fenomene, situaţii etc.) se aseamănă în anumite
privinţe, atunci este probabil să prezinte asemănări şi în altele, deşi acestea nu
sunt direct observabile; altfel spus, orice asemănare între două elemente ne
determină să credem că dacă unul dintre ele are o proprietate, atunci este
probabil că o va avea şi celălalt.
Dincolo de diferenţe există asemănări care permit transpunerea a ceea ce
este cunoscut la necunoscut sau mai puţin cunoscut: „Analogia este o asemănare

11
E. Năstăşel, I. Ursu, Argumentul sau Cuvântul bine gândit, ed.Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1980,
pag. 128

15
amestecată cu diferenţe, dar similitudinile sunt suficient de numeroase pentru a
ne permite să conchidem de la un obiect la un altul, de la o situaţie la alta“12 .
Într-o astfel de argumentare, se pune accentul pe similarităţi, proiectate
asemenea unei grile de înţelegere de la un obiect de cunoaştere la altul.
Argumentul prin analogie reprezintă o inferenţă inductivă prin carese va deriva
ceva în legătură cu un obiect sau fapt particular pe baza asemănării cu un altul.

Argumentul bazat pe exemplificare/ilustrare

Anumite date sunt prezentate cu scopul de a întări o regulă. Sunt scoase în

evidenţă aspecte care au rolul de a proba sfera de aplicabilitate a unei reguli. În
timp ce exemplul are rolul de a întemeia ceva (o regulă, o generalizare), arată
Ch. Perelman şi L. Olbrecht-Tyteca13, ilustrarea este menită să întărească
adeziunea la ceva deja cunoscut şi admis, furnizând cazuri particulare care
concretizează enunţul general şi, totodată, arătând interesul faţă de varietatea de
aplicaţii posibile. In orice argumentare, exemplele pot fi14:
 puncte de plecare ale generalizarilor
 suport al unor ilustrări convingătoare
Dacă exemplul trebuie să fie incontestabil, ilustrarea, nedepinzând de
adeziune, care deja s-a produs, poate fi chiar îndoielnică, însă trebuie să frapeze
imaginaţia pentru a se impune atenţiei.
În multe situaţii, ilustrarea are ca scop facilitarea înţelegerii unei idei,
evocate fiind situaţii sau evenimente cunoscute. Alteori, poate scoate în evidenţă
un anume aspect, a cărui relevare are rolul de a proba sfera de aplicabilitate a
unei reguli.

12
D. Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea. Modele şi stategii, Editura Bic All, 2000, p. 65
13
Ch. Perelman şi L. Olbrecht-Tyteca, Tratat de argumentare. Noua retorică, trad. de Aurelia Stoica, Iaşi, Ed.
Universităţii „Al. I. Cuza” [La nouvelle rhétorique. Traité de l'argumentation, Paris, PUF], 2012 [1958]
14
Bălan, Zamfir, Op.cit., pag 132

16
 CAPITOLUL II. ERORI DE ARGUMENTARE

2.1 Structura corectă a unei argumentări

Un argument este structurat în propoziţii aflate în anumite relaţii unele cu

altele, relaţii în baza cărora concluzia (teza) este consecinţa necesară a
propoziţiilor argumentative (premisele) sau este în opoziţie cu acestea. Dacă
relaţiile dintre propoziţiile argumentative şi teză sunt de condiţionare, atunci
avem o situaţie de susţinere a tezei, în schimb, dacă aceste relaţii sunt de
opoziţie, avem de-a face cu respingerea ei15.

15
Sălăvăstru, Constantin, Op.cit, pag. 35

17
 Pe de altă parte, interlocutorul consideră teza în favoarea căreia se
argumentează drept adevărată dacă premisele care o susţin îi apar ca fiind
suficient de puternice. Prin urmare, forma generală sub care se prezintă un
argument este următoarea16 :
unul sau mai multe enunţuri care constituie un suport (temei) pentru
concluzie, numite premise (evidenţe, fapte, raţiuni pecare se bazează concluzia);
un enunţ numit concluzie (teza argumentării), care derivă în mod
logic din premisă sau premise;
un indicator logic care face legătura între premise şi concluzie (deci…,
întrucât…, pentru că…, din cauză că…,deoarece…, după cum rezultă din…, pe
motivul că…, cum se indică în…., presupunând că…) ;
Acesti indicatori numiti si indicatori argumentativi ai întemeierii sunt
grupati, la rândul lor, în două categorii, în functie de forma argumentării17:
 Indicatori ai întemeierii progresive ( deci, prin urmare, asadar)
 Indicatori ai întemeierii regresive ( fiindcă, deoarece, întrucat,
pentru că)
Când vorbim de studiul argumentării, ne referim, în principiu, la analiza şi
evaluarea discursurilor argumentative, dar şi la recunoaşterea elementelor
neexprimate în aceste discursuri, la observarea structurilor şi schemelor
argumentative, precum şi la identificarea şi studierea erorilor.
Trebuie subliniat că expresiile verbale nu sunt prin natura lor afirmaţii sau
argumente, ci că acestea ajung aşa numai când apar în contexte în care
îndeplinesc funcţii specifice procesului comunicaţional, devenind instrumente în
vederea atingerii unui scop.
Există unele cazuri în care o argumentare se centrează pe elemente
reprezentate numai implicit în text şi care pot fi privite ca neexprimate. Aceasta
se aplică, în particular, premiselor neexprimate, pentru că în argumentarea
comună, există de regulă o premisă a raţionamentului care rămâne implicită. De
cele mai multe ori poate fi uşor detectată dar, câteodată, este foarte dificil de
16
E. Năstăşel, I. Ursu, Op .cit, pag. 118
17
Sălăvăstru, Constantin, Op.cit, pag. 59

18
stabilit cărei premise neexprimate îi este fidel susţinătorul. În asemenea situaţii,
o analiză logică bazată exclusiv pe criteriul validităţii formale nu este decisivă.
Este nevoie, de asemenea, de o analiză pragmatică care se foloseşte de
informaţii contextuale şi de un fond de cunoaştere.
Identificarea argumentului se poate face formal, în cazurile în care ştim
de la început că textul este redactat ca o argumentare sau o pledoarie. În acest
caz, argumentele tind să fie structurate pe paragrafe sau chiar să fie numerotate.
Primul pas în recunoaşterea argumentului, în scopul înţelegerii şi evaluării
argumentului, este de a identifica premisele şi concluzia acestuia.
Din păcate, în argumentarea zilnica, această identificare este îngreunată
de structura liberă a limbajului. Ar fi destul de frumos ca, în orice argument
premisele să apară primele, iar concluzia să le urmeze, sau invers dar,
argumentele bine organizate şi uşor de urmat, aşa cum apar în cărţile de logică,
sunt destul de rare.
Pentru că premisele şi concluzia nu apar într-o anumită ordine în cadrul
argumentului, trebuie să fim atenţi, în încercarea noastră de a le identifica, la
anumite cuvinte indicatoare ce pot fi de folos.
Concluziile sunt de obicei precedate de cuvinte ca: de aceea, prin urmare,
deoarece, deci, aşadar, putem concluziona că…, putem infera că.. , in concluzie;
Premisele sunt de obicei precedate de cuvinte ca: pentru că.., dat fiind
faptul ,datorită.., aşa cum arată.., poate fi inferat din.., pe baza.
Există şi argumente care nu conţin aceşti indicatori ai argumentării şi
atunci, trebuie căutate premisele şi concluzia în cadrul contextului.
Pentru ca un argument să fie prezent, trebuie să existe o afirmaţie,
exprimată drept concluzie şi susţinută de dovezi ale raţiunii, exprimate ca
premise. Orice altceva nu este argument. Un criteriu în plus pentru identificarea
unui argument este coerenţa sa internă şi prezenţa elementelor sale esenţiale.
Acestea sunt: afirmaţia, raţionamentul şi dovezile.
Afirmaţia este titlul argumentului sau eticheta care îi stabileşte locul în
cadrul problemelor cheie care ţin de moţiune. În literatura de specialitate se

19
afirmă de foarte multe ori că problemele cheie ale unei dezbateri se descoperă,
nu se creează şi din această cauză oratorul trebuie mai întâi să le identifice şi
apoi să elaboreze argumentele. Afirmatia este de fapt o concluzie prezentată în
avans, care nu poate exista independent si cu care ascultătorul poate să fie sau
nu de accord.
Raţionamentul este partea din argument care susţine afirmaţia.
Raţionamentul răspunde la întrebarea „de ce?”, care ar apărea în mod legitim
dacă ar fi prezentă doar afirmaţia. Din această cauză raţionamentul unui
argument ar trebui să fie identificat după prezenţa locuţiunii conjuncţionale
„pentru că”/”deoarece” sau a unui echivalent. Rationamentul ne furnizează
informatii specifice despre modul în care gândeste pledantul, arată mecanismul
logic prin care vorbitorul sustine afirmatia si, implicit, motiunea.
In functie de forta intemeietoare a dovezilor, conflictul de opinie va fi
transat in contul unuia sau altuia dintre participantii la relatia dialogică.18
La rândul său, raţionamentul se sprijină pe dovezi. Dovezile sunt datele şi
exemplele care ţin de viaţa reală. Fără dovezi discuţia nu ar fi ancorată în
realitate.
Mai jos este detaliata schema unui argument care susţine moţiunea:
„Pedeapsa cu moartea ar trebui interzisă” (presupunem că suntem în
America)
Afirmaţie:
Pedeapsa capitală face victime nevinovate
Raţionament
Pentru că
Sistemul juridic are erori, iar în cazul pedepsei capitale greşelile sunt
fatale pentru condamnat. O eroare judiciară care se soldează cu închisoare pe
viaţă poate fi corectată în câţiva ani. În schimb, pedeapsa cu moartea înlătură
orice posibilitate de corectare.

18
Ibidem, pag. 96.

20
 Pentru ca discursul sa fie acceptat si sa i se acorde atentie din partea
auditoriului, el trebuie sa se sprijine pe probe. O tipologie a probelor distinge:
probe naturale sau extrinseci, evidente fapte expuse sau iesite din context si
artificiale (intrinseci).
Un scurt inventar al tipurilor de dovezi cuprinde:
 statisticile - îsi propun să prezinte comportamentul/modul de gîndire al
unui întreg (o societate, o comunitate), folosindu-se de un esantion
reprezentativ.
 dovezi stiintifice - reprezintă rezultatele experimentelor controlate pentru
a verifica efectul presupus al unei variabile asupra alteia.
 descrieri ale unor studii empirice – ele pot fi mai convingătoare decât
niste statistici în stare “brută” deoarece se bazează si pe explicatii
teoretice, dincolo de cifre.
 teoriile - oferă explicatii si predictii.
 exemplele si ilustrările sunt informatii factuale care sunt folosite pentru a
face afirmatii specifice referitoare la chestiuni generale.
Debaterii pot folosi o serie de exemple pentru a demonstra o regula/un
fenomen general si pot apela la o ilustrare pentru a clarifica acea chestiune.
Persuasivitatea unui argument depinde de numărul si relevanta exemplelor.
Atentie la competenta sursei, acuratetea datelor, provenienta observatiilor,
actualitatea observatiilor, atitudinea celui care observă.

2.2 Modalităţi greşite de argumentare – sofismele

Săvârşite cu voie sau fără voie, erorile în argumentare, numite sofisme,

sunt des întâlnite. Sofismul este eroarea comisă în mod intentionat,
iar paralogismul este o eroare comisă în mod neintentionat. Pe lângă erorile
formale(care se produc datorită nerespectării regulilor de validitate ale
inferentelor deductive), există si erori materiale (erori de continut, legate de
sensul si semnificatia termenilor si a propozitiilor din componenta lor).
În general, ele sunt împărţite în două categorii:
21
 a) Sofismele formale, care apar datorită nerespectării regulilor de
validitate ale inferenţelor deductive (principiile logice, legea distribuirii
termenilor, regulile privind cantitatea, respectiv calitatea premiselor şi
concluziei). Deşi adevărate, premisele nu oferă dovezi suficiente pentru asusţine
concluzia, întrucât forma logică a argumentului este incorectă. 
b) Sofismele informale (materiale), care se datorează altor motive decât
cele care privesc validitatea unei inferenţe şi anume greşelilor logice de conţinut,
legate de sensul şi semnificaţia premiselor din care se derivă concluzia.
Erorile care generează sofisme informale constau în:
 presupunerea a ceea ce urmează a fi argumentat (sofismele circularităţii)
 construirea argumentului pornind de la premise false sau pe baza
unor supoziţii false (sofismele supoziţiei neîntemeiate: „sau-
sau“,inconsistenţa, diviziunea, compoziţia)
 utilizarea unor premise irelevante pentru stabilirea concluziei (sofismele
de relevanţă: Argumentum adhominem, Argumentum ad ignorantiam,
Argumentum ad baculum etc.)
 utilizarea unor premise relevante dar insuficiente pentru stabilirea
concluziei (generalizarea pripită, cauza falsă etc.) sau apelului la
emoţii pentru a-l determina pe interlocutor să accepte o idee sau o
decizie. 
Numărul sofismelor posibil de comis în actele de comunicare este relativ
mare. O enumerare completă a acestora, conform unei clasificări sau alte, nu-şi
are locul aici.
Vom prezenta în continuare principalele tipuri de sofisme informale.
Argumentul bazat pe prestigiu (Argumentum adverecundiam)
Pe parcursul actului de argumentare se face apel la autoritatea (prestigiul)
unei persoane sau grup de persoane pentru a conferi credibilitate unei teze
(teorii) enunţate. Judecăţile sau acţiunile unei persoane ce se bucură de
autoritate, în virtutea competenţelor şi contribuţiilor aduse la dezvoltarea unui
domeniu de activitate, sunt invocate pentru a obţine, din partea auditoriului, un

22
grad mai mare de convingere faţă de ideile exprimate. După alţi autori19,
argumentum ad verecundiam subsumează forme ale argumentului bazat pe
autoritate, evidenţiind o dată în plus diferenţele în interpretarea unuia şi aceluiaşi
paralogism sau sofism.
Autoritatea nu este reprezentată doar de o persoană sau de un grup de
persoane; uneori ia o formă impersonală: 
Ex: Psihologia/Istoria/Fizica etc. a dovedit/susţine că…sau se face apel,
în mod democratic, la aprobarea generală.
Un argument de acest tip întâlnim şi atunci când o persoană invocă
cuvântul de onoare ca probă în sprijinul afirmaţiilor sale. Credibilitatea sa
depinde, în acest caz, de impresia lăsată în timp de persona respectivă, ca om de
cuvânt.
Argumentul ad verecundiam cuprinde forme bazate pe:20
 autoritatea cuprinzătoare ( deoarece specialistul a spus astfel)
 autoritatea dogmatică (deoarece asa s-a stabilit)
 autoritatea rău plasată (supralicitarea opiniei cuiva)
 autoritatea deformată (modificarea semnificatiei unei afirmatii prin
desprindere din context)
 autoritatea venerabilă (reprezentantii trecutului sunt luati drept autorităti)
 autoritatea fixă (postularea unei autorităti si refuzul oricărei devieri de la
opiniile acesteia)
 autoritatea conversă (tăgăduirea oricărui merit celor din trecut, pentru că
apartin, ireversibil trecutului)

Generalizarea pripită

19
Andrei Marga, Introducere în metodologia şi argumentarea filosofică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, pag.
153-154.
20
Bălan, Zamfir, Op.cit, pag. 150

23
 Folosire incorectă a schemei argumentative a simultaneităţii producerii
unor evenimente prin generalizări bazate pe observaţii disparate,
nereprezentative, insuficiente.21
Apare atunci când cineva generalizează o caracteristică (proprietate)
asupra unei clase întregi de obiecte (persoane, situaţii) pe baza unor exemple
care sunt sau prea puţine pentru a sprijini concluzia sau nereprezentative pentru
acea clasă de obiecte.
Eroarea constă în emiterea sau acceptarea unei concluzii (generalizări)
pornind de la un eşantion nereprezentativ sau prea restrâns (insuficient), astfel
încât există riscul ca ea să nu fie valabilă pentru toată clasa elementelor din care
a fost ales eşantionul sau pentru toate situaţiile de referinţă (inducţia nu este
concludentă).
Într-o aceeaşi clasă şi sub o aceeaşi denumire sunt reunite lucruri care fie
nu au proprietăţi comune, fie nu au proprietăţi commune esenţiale astfel încât să
genereze o propoziţie generală de o anumită valoare cu privire la intreaga clasa.
Deşi premisele acestor forme de argumentare sunt insuficiente sau inadecvate
pentru a susţine concluzia, ele dau anumite indicii (dovezi) în privinţa
adevărului lor.
Aşa cum am văzut, argumentele inductive sunt probabile: dovezile pe care
le oferă în sprijinul concluziilor lor reprezintă o chestiune de grad, în aşa fel
încât creşterea sau diminuarea numărului sau a reprezentativităţii exemplelor
examinate conduce la creşterea sau descreşterea gradului de probabilitate al
adevărului concluziilor acestor argumente.

Cauza falsă (post hoc, ergo propter hoc)

Sofismul presupune prezenţa sau absenţa unei legături cauzale între

lucruri care par să se afle într-o anumită corelaţie, condiţionare sau ordine
temporală (post hoc, ergo propter hoc - după aceasta, deci, din cauza aceasta).

21
Săvulescu, Silvia, Op.cit, pag. 91

24
 Eroarea constă în a considera că dacă un lucru apare, chiar şi întâmplător,
înaintea altuia, el reprezintă o cauză pentru acesta de pe urmă 22, adica de a
considera o corelaţie drept dovadă convingătoare a unei conexiuni cauzale
directe.
Două tipuri de evenimente pot fi corelate (adică de câte ori apare unul,
apare de obicei şi celălalt) fără să existe o conexiune cauzală directă între ele.
Doar din faptul că două lucruri sunt de obicei alăturate nu decurge că unul din
ele este cauza celuilalt. Cu toate acestea, mulţi oameni tratează acest lucru ca şi
cum orice corelaţie oferă o dovadă a unei legături cauzale directe. Există mai
multe forme ale acestui tip de sofism:
a) Ceea ce precede este considerat cauză pentru ceea ce urmează. Cineva
argumentează că X este cauza lui Y, pentru că X apare înaintea lui Y. Dar X se
poate produce şi fără ca Y să fie un efect al său.
b) Confundarea cauzei şi a condiţiei. Un efect presupune o mulţime de
condiţii fără de care nu ar fi apărut. Se produc sofisme atunci când una sau mai
multe condiţii sunt nominalizate drept cauză a unui efect, iar altele sunt ignorate.
Ex: În unele argumente de tip corelaţie-cauză, corelaţiile sunt mai
sistematice decât ar părea dacă ar fi considerate întâmplătoare şi totuşi par
absurde pentru a fi considerate dovezi ale unei legături cauzale directe.
Spre exemplu, fie argumentul:
Premisă: Există o corelaţie între mărimea pantofilor şi cea a vocabularului unei
persoane.
-----------------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: prin urmare, mărimea pantofilor unei persoane este cauza mărimii
vocabularului acelei persoane.
Adevărul corelaţiei din premisă provine din faptul că multe persoane care
au număr mic la pantofi sunt copii, care, datorită vârstei, nu au un vocabular
foarte bogat. Astfel, corelaţia poate fi explicată în termeni ai procesului de
dezvoltare a indivizilor de la copilărie la maturitate. Cu alte cuvinte, în acest caz,
corelaţia este între două fenomene sau situaţii – mărimea pantofilor şi cea a
22
L. Gavriliu, Mic tratat de sofistică, Bucuresti, Ed. Iri, 1996, pag 127

25
vocabularului – între care nu există o relaţie cauzală, dar care pot fi, ambele,
explicate printr-un al doilea fenomen, care este cauza ambelor.
Eroarea genetică

Reprezintă o încercare de a respinge subiectul în discuţie atacând cauzele

pentru care a fost avansat.O eroare genetică se produce şi atunci când se
argumentează în felul următor: X provine din Y, deci X trebuie să aibă nişte
trăsături comune cu Y. Nu este un mod sigur de argumentare; din faptul că un
lucru provine dintr-un altul nu înseamnă că are vreo trăsătură comună
importantă cu originea sa.
Ipostazierea
Este o eroare care constă în a considera un obiect care are o existenţă
conceptuală sau imaginară ca o realitate concretă23. Această eroare apare în
multe argumente care încep cu:
Istoria ne învaţă că …
Ştiinţa spune…
Medicina a descoperit …
  Ipoteza prezentă în aceste expuneri este că istoria, medicina, ştiinţa sunt
entităţi ai căror reprezentanţi vorbesc aceeaşi limbă. În realitate, sunt mulţi
specialişti ai domeniilor respective care nu sunt întotdeauna de acord asupra
anumitor probleme, direcţii de cercetare, terminologii etc. De aceea, ar fi mult
mai adecvată formularea:
 Anumiţi istorici consideră că 
Multi oameni de ştiinţă cred că 
 Cercetătorii în medicină au descoperit că …

Argumentum ad hominem (argumentul relativ la persoană)

23
Savulescu , Op.cit. pag. 148

26
 Se produce atunci când este atacată persoana (defectele sale) care produce
un argument şi nu argumentul în sine, printr-o examinare critică. Mecanismul
acestei argumentări se bazează pe ironizarea adversarului în legătură cu aspecte
ce nu ţin de problema în discuţie (“hors de propos”), formularea unor aluzii în
termeni negativi, transferul discursului din planul general al argumentării în plan
personal24.
De obicei, este întâlnit atunci când nu se poate dovedi netemeinicia
argumentului celuilalt (sau se ignoră temeiurile prezentate) şi atunci este atacată
persoana acestuia. După cum arată logicienii ruşi D. P. Gorski şi P. V. Tavaneţ,
acest tip de argument sofistic „se bizuie nu atât pe puterea de judecată logică, cât
pe posibilitatea oamenilor de a se lăsa influenţaţi de sentimente şi de a extinde
asupra unor obiecte şi acţiuni, care nu au legătură directă cu ceea ce a provocat
aceste sentimente, aprecierile care au luat naştere sub influenţa
sentimentelor respective“25.
Dintr-un început se încearcă discreditare a celui ce argumentează şi nu
combaterea a ceea ce el afirmă. De regulă, argumentum ad hominem are rol
denigrator, ajungându-se până la a refuza dreptul oponentului la cuvânt în
dispută.26 Nu este exclus însă ca intenţia de discreditare a persoanei respective să
lase argumentul în sine intact, deci să nu aibă efectul scontat. Argumentum ad
hominem este de mai multe tipuri:
a) argumentum ad hominem abuziv, atunci când atacul este îndreptat
împotriva caracterului persoanei care prezintă argumentul.
b) argumentum ad hominem circumstanţial , care se produce atunci
când se argumentează că împrejurările în care se află persoana ce argumentează
în favoarea unei idei o împiedică pe aceasta să fie sinceră sau să spună adevărul
(circumstanţele provoacă o suspiciune asupra motivelor celuilalt).

24
Ibidem, pag. 88
25
D. P. Gorski şi P. V. Tavaneţ, Logica, Ed. Stiintifică, 1957, pag. 271
26
Balan, Zamfir,Op.cit. pag. 149

27
 c) argumentum ad hominem de tipul „tu quoque“ (şi tu), care
se produce atunci când un ad hominem este folosit pentru a respinge un alt ad
hominem.
Această eroare în argumentare nu se produce dacă referirile făcute la o
anumită persoană sunt relevante pentru concluzia argumentului.
Nu toate argumentele ad hominem sunt sofistice. Există cazuri în care
caracterul persoanei sau împrejurările sunt relevante pentru aprecierea valorii
unui argument. De exemplu, dacă ştim că cineva are un interes personal, cu totul
deosebit, pentru a susţine concluzia unui argument, atunci suntem justificaţi să
nu acceptăm concluzia sa până când nu sunt prezentate dovezi independente
care coroborează concluzia argumentului respectiv. Sunt situaţii în care ceea ce
face o persoană contrazice părerile sale. Asta nu arată că părerile sale sunt false,
dar ne face să credem că acea persoană nu crede cu tărie în părerile sale.
Premisă: Dacă vrem ca numărul accidentelor în care sunt implicaţi copiii în localităţi să fie
mai mic, atunci ar trebui ca limita de viteză în localităţi să fie micşorată.
Premisă: Vrem ca numărul accidentelor în care sunt implicaţi copiii în localităţi să fie mai
mic.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, ar trebui ca limita de viteză în localităţi să fie micşorată.

Argumentum ad ignorantiam (argumentul relativ la neştiinţă)

Acest tip de argumentare este strâns legat de administrarea sau

demonstrarea prin probe. Strategia se bazează pe a cere adversarului să admită
ca probă ceea ce li se prezintă sau, dacă nu, la rândul lui să furnizeze o probă
(mai bună)27.
Într-un astfel de argument se speculează lipsa de cunoaştere a problemei
în discuţie de către interlocutor: Dovedeşte-mi tu că nu e aşa, fără să se ţină
seama că, în primul rând, cel ce face o afirmaţie trebuiesă o şi susţină cu probe.

27
Săvulescu, Silvia, Op.cit, pag. 90

28
Lipsa dovezilor împotriva unei opinii este considerată o indicaţie că aceasta este
adevărată.
Pentru o propoziţie se ia ca argument imposibilitatea interlocutorului de a
dovedi opusul ei: nu este imposibil să fie aşa; ceea ce nu este imposibil este
posibil, deci propoziţia este adevărată.
Legătura dintre premise şi concluzie se bazează fie pe supoziţia că dacă
nu s-a dovedit adevărul unei propoziţii, atunci propoziţia respectivă este falsă,
fie pe supoziţia că dacă nu s-a dovedit falsitatea unei propoziţii, atunci
propoziţia respectivă este adevărată. Supoziţiile de acest fel sunt false, deoarece
absenţa dovezilor în favoarea sau împotriva informaţiei exprimate de o
propoziţie nu aratădecât că până la un moment dat nu s-a reuşit confirmarea sau
infirmarea acelei propoziţii şi nu că acea propoziţie este falsă sau, respectiv,
adevărată. Din faptul că nimeni nu a demonstrat un enunţ nu rezultă că opusul
lui este adevărat; la rândul său acesta trebuie demonstrat.
O astfel de eroare se poate produce şi atunci când se încearcă
demonstrarea unei ipoteze. Dacă o ipoteză X conduce în mod necesar la
rezultatul Y, dar cel ce caută să o valideze nu reuşeşte, pentru că nu a găsit
condiţiile adecvate obţinerii rezultatului Y. Eşecul nu dovedeşte că ipoteza este
falsă, căci există posibilitatea ca cercetătorul să nu fi folosit o metodă potrivită
pentru determinarea rezultatului Y.
Nu se comite eroarea numită argumentum ad ignorantiam dacă în
sprijinul unei propoziţii care aparţine unui anumit domeniu se invocă
împrejurarea că specialiştii, cercetătorii domeniului respectiv nu au reuşit încă să
dovedească falsitatea propoziţiei respective.

Premisă: Nu există dovezi concludente că scenele violente urmărite la televizor îi fac

pe copii mai violenţi.
-----------------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, scenele violente urmărite la televizor îi fac pe copii mai
violenţi.

29
 Argumentum ad populum (argumentul relativ la majoritate/popor)

Este intitulat şi sofismul demagogic, este o variantă a argumentului „ad

verecundiam”28. Se produce atunci când, de exemplu, profesorul impune o
concluzie prin apel la concluziile celor mai mulţi dintre elevii săi. Procedând în
acest fel, el se adresează sentimentelor şi prejudecăţilor colective, invocându-se
faptul că majoritatea crede sau acţionează într-un anumit fel.
Un punct de vedere este prezentat ca fiind just pentru că toată lumea sau
aproape toată lumea gândeşte că el este aşa (a nu se confunda cu procedeul
democratic de luare a deciziilor). Un astfel de sofism se produce atunci când se
pretinde că o afirmaţie trebuie să fie adevărată pentru că toţi sau cei mai mulţi
dintre elevi (sau dintre profesori) o consideră adevărată sau, de asemenea, dacă
trebuie să se accepte sau să se respingă ceva pentru că majoritatea procedează
aşa.

Argumentum ad misericordiam (argumentul compătimirii sau

argumentul relativ la milă)

Este un mod de argumentare care se bazează pe presiunea exercitată

asupra adversarului prin apelul constant la sentimentele şi interesele sale.29
Constă în înlocuirea apelului la dovezi, probe sau date cu valoare
obiectivă prin apel la mila pe care ar urma să o declanşeze situaţia celui în
favoarea căruia se argumentează. Se face apel la sentimentele de milă sau de
compătimire pentru a dovedi adevărul unei teze: Şi noi avem slăbiciuni, deci
trebuie să accepţi că X este nevinovat sau pentru a evita nişte sancţiuni:

28
Balan, Zamfir, Op.cit, pag. 153
29
Săvulescu, Silvia, Op.cit., pag 90

30
  Dacă îmi veţi trece această notă mică, părinţii nu o să mă mai lase să
merg în excursie, ceea ce îmi doresc foarte mult .
Atenţia profesorului este îndreptată asupra unei cu totul alte probleme,
invocându-se consecinţele „umanitare“ ale deciziei sale. Acest tip de
argumentare este frecvent folosit în discursurile politice, electorale şi publicitare
şi se axează pe “manipularea” sentimentelor de compasiune ale adversarului sau
pe strategia ameninţării acestuia.

Argumentul complicităţii la vinovăţie

Demonstrarea faptului că situaţia în discuţie nu este unică. Este folosit de

obicei cu intenţia de a slăbi forţa unui argument arătând că cerinţa de consistenţă
ar trebui să-l determine pe vorbitor să aplice aceleaşi principii şi în alte situaţii,
ceea ce poate nu vrea să facă. Argumentul complicităţii la vinovăţie
înseamnă a arăta că dacă vorbitorul vrea într-adevăr să-şi apere concluzia dată,
atunci va trebui să „înghită găluşca” şi să accepte că situaţiile viitoare vor fi
tratate în acelaşi mod, sau să explice ce face pentru ca situaţia prezentă să difere
de alte situaţii cu care pare să aibă în comun trăsăturile caracteristice.
Unele întrebuinţări ale argumentului complicităţii la vinovăţie sunt
dubioase. De exemplu, unii oameni îl folosesc pentru a-şi justifica
comportamentul imoral pe temeiul că şi alţi oameni se comportă urât (oricine
face la fel). Spre exemplu, fie argumentul formulat de o persoană X:
Premisă: Boxul profesionist este un sport violent, care are ca rezultat accidente şi chiar
moarte sportivilor
--------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, boxul ar trebui interzis.

Acest argument ar putea fi respins sau criticat, de către o persoană, Y, printr-un

argument de tipul complicităţii la vinovăţie, cum este următorul argument:

31
Premisă: Şi cursele de motociclete, rugbi-ul, karate sunt sporturi la fel de violente (fiind
astfel „complice la vinovăţie”)
--------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: prin urmare, şi ele ar trebui respinse.

Din considerente de coerenţă, persoana X ar trebui să accepte această

concluzie,sau să ofere motive pentru care nu o acceptă. Spre exenplu, ea ar putea
să respingă argumentul spunând că boxul este diferit de aceste sporturi pentru că
în cazul boxului sportivii urmăresc explicit vătămarea fizică adversarului.

Argumentum ad baculum (argumentul bâtei)

Argumentul care face apel la forţă apare atunci când în locul apelului la
date sau dovezi se apelează la frică sau intimidare. Initial, desemna posibilitatea
dovedirii existentei lumii exterioare prin lovirea pământului cu o bâtă 30. Acest
sofism vizează impunerea acceptării unei concluzii prin intermediul unei
ameninţări directe la adresa auditoriului:
Ex: Dacă nu eşti de acord cu decizia mea, atunci te sancţionez.
De multe ori, acest sofism constă în „insinuări viclene“care mizează pe
„reacţia de apărare“a unui individ sau a unei colectivităţi si se manifestă prin
aderarea la o opinie pentru a evita un pericol sau consecinţe negative pe care,
altfel, le-ar avea de suportat31.

Apelul la tradiţie

Eroarea constă în apelul la experienţa trecutului, a felului în care au avut

loc lucrurile altădată, pentru a justifica opinii despre ceea ce trebuie să fie făcut
sau să nu fie făcut în viitor.

30
Ibidem, pag.157
31
L. Gavriliu, Op.cit., pag. 95

32
 În virtutea nostalgiei, considerându-se că lucrurile mergeau altădată mult
mai bine, se recurge destul de des la un astfel de sofism. Invocarea felului în
care a funcţionat ceva în trecut nu constituie însă întotdeauna un bun
temei pentru a afirma că acel ceva va funcţiona bine şi în viitor.

Apelul la orgoliu

Se comite atunci când o persoana este îndemnata să facă un anumit lucru

sau să împărtăşească o anumită opinie, sugerându-i-se că dacă va respecta
îndemnul, va fi considerat ca aparţinând unui grup „de elită“ sau că prin
nerespectarea acestui îndemn se pune singur în afara acestui grup.

Argumentarea în cerc vicios (petitio principii)

Eroare logică care foloseşte, în vederea demonstraţiei, un echivalent sau

un sinonima ceea ce se urmăreşte a fi demonstrat; ceea ce este echivalent cu a
considera admisă însăşi teza de demonstrat, cu precizarea că aceasta se află într-
o formă uşor diferită.32
Este comisă ori de câte ori se argumentează că o propoziţie este adevărată
pentru că este adevărată. Acest lucru pare o banalitate, dar dacă ne gândim că
premisa şi concluzia pot să exprime în feluri diferite aceeaşi judecată (concluzia
argumentului este încorporată într-una din premise) sau că între premise şi
concluzie pot să apară şi alte premise, atunci nu mai apar drept cazuri de erori
logice banale.Argumentele circulare sunt valide: dacă premisele sunt adevărate,
atunci şi concluzia trebuie să fie adevărată. Cu toate acestea, argumentul nu
demonstrează adevărul concluziei, pentru că tot ceea ce produce el este
afirmarea de două ori a aceleiaşi judecăţi (o dată în premisă şi încă odată în
concluzie).

32
Săvulescu, Silvia , Op.cit., pag. 91

33
 Afirmarea repetată este o formă a argumentării în cerc vicios, doar că,
spre deosebire de aceasta, se desfăşoară pe etape. Se încearcă impunerea unei
idei nu prin dovezile aduse în favoarea ei, ci prin repetare, creându-se o bază
psihologică pentru acceptarea ei necritică.

Premisa particulara : Această lămâie este amară.

.............................................................................................
Concluzie: Prin urmare, toate lămâile sunt amare.

Întrebarea complexă

Acest sofism apare atunci când este formulată o întrebare care presupune

(are ca supoziţie) un răspuns la o altă întrebare care nu a fost pusă şi deci,
evident, la care nu s-a dat un răspuns. Prin punerea unei întrebări complexe se
creează impresia că răspunsul la una dintre întrebări a fost deja dat, astfel încât
respondentul este forţat să accepte ca adevărată supoziţia acelei întrebări,
supoziţie care la rândul său se cere a fi dovedită.

Argumentul „sau-sau“ (falsa dilemă)

Acest sofism este cunoscut ca şi gândirea în alb şi negru. Acesta este un

silogism cu premise ipotetice disjunctive 33. Cel care argumentează consideră că
nu pot exista decât două alternative la o situaţie, numai două variante reciproc
exclusive de soluţionare a unei situaţii problematice, dar, de fapt, sunt mai multe
(falsa dihotomie)34.
Se disting următoarele tipuri:
a) dilema simplă constructivă;
 b) dilema simplă distructivă;
c) dilema complexă constructivă;
d) dilema complexă distructivă.
33
Ibidem , pag 92
34
Ibidem, pag .97

34
Premisa generală: Oricine ar fi persoana x, ea este ori împotriva noastră ori cu noi.
Premisa particulară: Tu spui că nu eşti cu noi.
--------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, eşti împotriva noastră.

Argumentul este corect din punct de vedere formal, pentru că dacă vom
considera premisele adevărate, concluzia nu poate să fie falsă. Dar este o eroare
informală, pentru că premisa generală prezintă două variante posibile, când pot
fi trei. Argumentul ignoră că o persoană poate fi indiferentă sau neutră.
Diviziunea şi compoziţia

Sofismul diviziunii apare atunci când un termen este folosit în mod

colectiv în premisa argumentului respectiv (desemnează o clasă de obiecte luată
ca întreg), în timp ce în concluzie este folosit în mod diviziv (folosit pentru a
desemna pe fiecare membru al clasei de obiecte).
În argumentare se merge pe ideea că ceea ce este adevărat despre un
întreg trebuie să fie adevărat şi despre părţile sale. Eroarea se datorează faptului
că, pe parcursul argumentării, se face în mod nepermis transferul unei proprietăţi
caracteristice unei mulţimi luate ca întreg către o parte a acesteia sau către unele
din elementele sale componente.

Inconsistenţa

Argumentele care conţin premise inconsistente (contradictorii), deşi sunt

valide, nu au nici o utilitate, pentru simplul motiv că din astfel de premise se
poate deriva orice concluzie (orice acţiune poate fi justificată prin apel la
premise inconsistente).
Evitarea erorilor în argumentare este posibilă prin eliminarea cauzelor
care le produc. De aceea, o analiză atentă a conţinutului argumentelor este

35
necesară pentru a asigura condiţiile în care acestea constituie cu adevărat un
fundament pentru susţinerea ideilor afirmate.

Heringi roşii

Formă de irelevanţă care deschide o pistă falsă pentru persoanele naive.

Introducerea deliberată a unor subiecte nerelevante într-o discuţie este un truc
frecvent folosit. Este un mod special eficient pentru că s-ar putea să nu fie
evident, pentru un timp, că pista este falsă, deoarece este caracteristic pentru
această formă de irelevanţă să prezinte un interes intrinsec şi să pară de la
început pertinentă pentru problema în discuţie. Este dăunătoare într-o dezbatere,
în special atunci când timpul pentru discutarea problemei este limitat.  

Argumentul pantei alunecoase

Tip de argument care se bazează pe premisa că, dacă faci o mică mişcare
într-o direcţie, poate fi extrem de dificil sau chiar imposibil să previi o mişcare
de proporţii în aceeaşi direcţie. Dacă faci un pas pe o pantă alunecoasă, rişti să
aluneci din ce în ce mai repede până jos. Cu cât ai coborât mai mult pe pantă, cu
atât este mai greu să teopreşti. După un timp nu te mai poţi opri, chiar dacă vrei
asta cu tot dinadinsul. Această metaforă a pantei alunecoase este des folosită,
explicit sau implicit, ca o modalitate de a-i convinge pe oameni că
acceptarea unor practici relativ inofensive va duce inevitabil la legitimarea unor
practici indezirabile. Următorul argument este de tip pantă alunecoasă:

Premisă: Legalizarea eutanasiei ar conduce inevitabil la practici imorale cum

sunt crima sau chiar genocidul.

-------------------------------------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, eutanasia nu ar trebui legalizată.

El este o formă a unui argument mai general de acelaşi tip:

36
Premisă: Legalizarea oricărui tip de ucidere delibeartă acum va conduce în
viitor inevitabil la legalizarea unor forme de ucidere mult mai puţin acceptabile
şi, în cele din urmă, la consfiinţirea crimei şi poate chiar a ceva mai rău.

-------------------------------------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, legalizarea oricărui tip de ucidere deliberată ar trebui

interzisă.

Forţa argumentelor de tip pantă alunecoasă provine din faptul că trecerea

de la acceptarea primului pas pe pantă până la finalul ei indezirabil (dezastruos)
este prezentată ca inevitabilă (potrivit metaforei pantei alunecoase). Prin urmare,
evaluarea unui astfel de tip de argument se bazează pe analiza informaţiilor
despre pretinsa inevitabilitate a producerii evenimentului sau situaţiei la care se
ajunge în final, dacă acceptăm primul pas.

Argumentul apelului la autoritate

Considerarea unor enunţuri ca fiind adevărate doar pentru că o pretinsă

autoritate în acea problemă spune că sunt adevărate.
Problematica autorităţii ca argument nu se limitează numai la persoane 35.
Poate fi invocată ca argument, de asemenea, autoritatea valorii, pentru că
valoarea reprezintă reperul întregului sistem al cunoaşterii în orice domeniu.
Există, prin urmare, valori ale domeniului ştiinţific (adevăr, eroare,
deductibilitate etc.), valori ale domeniului juridic (dreptate, lege, pedeapsă),
valori ale domeniului religios (credinţă, iertare, smerenie, mărturisire), valori
ale domeniului moral (bine, rău, cinste, omenie), valori ale domeniului estetic
(frumos, urât, sublim).
Un argument al apelului la autoritate are forma generală:

35
Bălan, Zamfir, Op.cit, pag. 137-138

37
Premisă: X a spus că S (un enunţ) este adevărat (fals)
Premisă: X este o autoritate
---------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, S este adevărat (fals)

Există foarte bune temeiuri pentru a ţine cont de părerea experţilor într-o
serie largă de probleme. Există o diviziune a muncii intelectuale care face
raţională căutarea punctelor de vedere ale experţilor atunci când intrăm într-un
domeniu în care nu avem temeiuri să ne încredem în cunoştinţele şi în opiniile
noastre.

Eroarea proastei companii

A ataca punctul de vedere al unei persoane doar pe temeiul că acesta a
mai fost susţinut de o persoană care este în mod evident rea sau stupidă.
Premisă: Acest punct de vedere a fost susţinut de persoana A, care este stupidă 
-----------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, acest punct de vedere ar trebui respins.
Se sugerează că dacă o persoană care este în mod evident rea sau stupidă a
susţinut acest punct de vedere, trebuie să fii tu însuţi rău sau stupid pentru a-l
susţine. Se vede clar că aceasta nu este o formă sigură de argumentare dacă luăm
în considerare exemple particulare.
De exemplu, un savant care, după ce a condus multe experimente ajunge
la concluzia că există o formă limitată de telepatie, nu trebuie să renunţe la
aceste descoperiri pentru simplu fapt că mulţi oameni cred în telepatie doar din
cauza gândirii deziderative. Dacă savantul ar renunţa la cercetările sale, el ar
raţiona astfel (printr-un argument de tip proastă companie):
Premisă: Oamenii cred în telepatie pentru că ei îşi doresc ca telepatia să fie o ipoteză
validă.
---------------------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, telepatia nu este o ipoteză demnă de verificat.

38
 Dar savantul are dovezi pentru opiniile sale; ceilalţi oameni nu au decât
dorinţa ca aceste lucruri să se petreacă. Dar faptul că ei sunt o companie
intelectuală proastă nu subminează în nici un fel concluzia savantului.
De obicei, oamenii care folosesc eroarea proastei companii o
întrebuinţează ca pe o formă de retorică, astfel încât să vă convingă că punctul
dumneavoastră de vedere nu poate fi susţinut.

CAPITOLUL III: DISCURSUL POLITIC

3.1 Notiuni generale despre discurs

Discursul este „manifestarea caracterului pragmatic al comunicării, el

fiind, în fond, comunicare, în anumite condiţii de producere, sau parole plus
condiţii de producere, dezvăluind în resorturile sale intime, caracterul acţional al
vorbirii”36. Discursul este un enunţ cu proprietăţi textuale dar, mai ales, un act
împlinit într-o anumită situaţie (participanţi, instituţie, loc şi timp): „un discurs
se articulează în diverse genuri, care corespund tot atîtor practici sociale,
diferenţiate în interiorul aceluiaşi cîmp”37.
Uneori, discursul este considerat ca fiind un eveniment (însemnînd că
discursul este realizat temporal şi în prezent, pe cînd sistemul limbii este virtual
36
Elena Dragoş, Introducere în pragmatică, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2000, pag. 54 .
37
F. Rastier, Sens et textualité, Paris, 1989, pag. 40

39
şi în afara timpului), ceva ce se întîmplă cînd cineva vorbeşte. Cel care vorbeşte
se referă întotdeauna la o lume pe care o descrie, o exprimă, o reprezintă 38. Miza
discursului ar fi, deci, „aceea a actelor discrete şi, de fiecare dată, unice, prin
care limba este actualizată în vorbire de un locutor”39. S-ar putea trage
concluzia, de aici, că discursul „nu e un obiect concret oferit intuiţiei, nu e o
realitate evidentă, ci e rezultatul unei construcţii, e o organizare care îşi fixează
scopul în realizarea unui text, ce este forma lingvistică a discursului”40.
Discursul este definit adesea ca un termen care înlocuieşte termenul
parole (Saussure) şi se opune, deci, lui langue; limba este o realitate socială, în
timp ce vorbirea este o realitate individuală. Avîndu-se în vedere aceste
caracteristici care permit distincţia dintre langue şi parole, se înţelege că „fraza
(„la phrase”) nu aparţine nivelului langue, ci lui parole, nivel al activităţii şi al
inteligenţei41.
42
O. Ducrot distinge două componente în interpretarea semantică a unui
enunţ lingvistic: o componentă lingvistică propriu-zis spusă şi o componentă
retorică; componenta lingvistică asigură un sens „literal” enunţurilor, în timp ce
componenta retorică „interpretează” enunţul, integrîndu-l unei situaţii de
comunicare precise. P. Charadeau43 propune următoarea schemă:

Enunţare + Situaţia de comunicare = Discurs

folosire – sens specificitate
semnificaţie

Altfel spus, sensul enunţului este definit în afara cadrului său enunţiativ,
în timp ce semnificaţia sa se relevă în cadrul circumstanţelor de comunicare,
care fundamentează un discurs: „Dacă considerăm enunţul în cadrul său
38
P. Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, Bucureşti, 1995, pag. 95
39
E. Benveniste, Problèmes de linguistique générale, Paris, 1966, p. 250
40
D. Maingueneau, Initiation aux méthodes de l’analyse du discours. Problèmes et perspectives, Paris, 1976,
pag. 16
41
Ibidem, pag. 4
42
O. Ducrot, Dire et ne pas dire. Principes de sémantique linguistique, Paris, 1972, pag. 11.
43
P. Charadeau, Reflexion pour une typologie des discours, în Études de linguistique appliquée, nr.11, sept.,
1973, pag. 28

40
enunţiativ, atunci acest enunţ devine discurs, căpătînd o semnificaţie
specifică”44. Ne putem face o idee referitor la complexitatea problemei teoriei
discursului, luînd în consideraţie soluţia pe care încearcă să o propună E.
Benveniste45.
El propune următoarea opoziţie: „Există, pe de o parte, limba, ansamblu
de semne formale, împărţite în clase, combinate în structuri şi în sisteme şi, pe
de altă parte, manifestarea limbii în comunicarea vie. Fraza („la phrase”) nu este
unitatea limbii, ci a discursului. O dată cu fraza, părăsim domeniul limbii ca
sistem de semne şi intrăm într-un alt univers, acela al limbii ca instrument de
comunicare, a cărui expresie este discursul”46.
Din punct de vedere pragmatic, D. Maingueneau47 oferă următoarea
definiţie discursului: „Înţelegem prin discurs „organizările” transfrastice
relevate de o tipologie articulată, emise în condiţii de producere socio-istorice”.
Tot o definiţie pragmatică a discursului oferă şi Anne Reboul şi J.
Moeschler48 care consideră că discursul „ nu este un fenomen lingvistic şi, de
aceea, nu poate fi redus la frazele care îl compun; este un fenomen pragmatic,
care poate fi redus la enunţurile care îl compun. Distincţia dintre frază şi enunţ
este o distincţie majoră: dacă fonemul, morfemul sau fraza sînt unităţi
lingvistice, enunţul este o unitate pragmatică”. Cu alte cuvinte, poziţia celor doi
lingvişti este simplă: „discursul nu este nimic mai mult decît secvenţa de
enunţuri care îl compun”49.

3.2 Particularitătile discursului politic

Discursul politic este o variantă a invariantei conceptului de discurs.

Discursul politic este o componentă esenţială a limbajului de secol XXI, limbajul

44
Ibidem, p.28
45
Benveniste, Op.cit, pag. 130.
46
Ibidem, p. 131.
47
Maingueneau, Op.cit., pag. 19.
48
Anne Reboul, J. Moeschler, Pragmatica azi, Ed. Echinox, Cluj, 2001, pag. 195
49
Ibidem, pag. 195

41
devenind principala armă de atac a adversarului politic. Discursul politic este
„orice discurs care are un scop politic, care poate influenţa un proces politic”50.
Discursul politic ridică problema statutului celui care îl produce,
politicianul-candidat devenind stăpîn „nu doar prin „manevrarea” iscusită a
cuvintelor, ci şi prin funcţia pe care o întrupează, el ajungînd în urma legitimării
să fie „stăpînul” unor alegători”, arma omului politic fiind cea „de a vorbi simplu
fără a da impresia că, de fapt, vorbeşte mult”51.
A fi talentat discursiv politic înseamnă „a intra într-un joc al făuririi
propriei identităţi a cărei finalitate este construirea autorităţii în plan local – adică
deţinerea controlului hegemonic asupra spaţiului vorbirii prin manevrarea abilă a
mecanismelor discursive”52.
Identitatea politică necesită „două tipuri de acţiuni interacţionale: o
campanie de marketing bazată pe o cunoaştere a consumatorului/publicului şi un
proces concurenţial între mai mulţi subiecţi politici care se află într-o continuă
confruntare pentru putere”53. În „jocul” construirii identităţii politice, creatorul
„trăieşte iluzia mişcării discursive, el fiind sclavul regulilor impuse de acest
joc”54. Astfel, abordarea adoptată în analizarea oricărui discurs politic, numită
„analiza critică a discursului”, ar trebui să opereze cu conceptele de discurs, gen
şi stil.
Discursurile sînt „moduri de reprezentare”, genurile sînt „moduri de
interacţiune”, iar stilurile reprezintă „moduri de a fi (incluzînd şi moduri de a
vorbi şi de a scrie), toate configurînd „entităţi şi valori politice” 55. Astfel,
„finalitatea oricărei „naraţiuni politice (a cîştiga puterea) trebuie mai întîi să
implice strategii defensive sau ofensive, orientate către contracandidaţi, îmbinate
cu strategii persuasive, direcţionate către electorat”56.
50
Teun A. van Dijk, Political Discourse and Ideology, apud Camelia Mihaela Cmeciu, Strategii persuasive în
discursul politic, Editura Universitas XXI, Iaşi, 2005, pag. 61
51
Cmeciu, Op.cit, pag. 63
52
Camelia Cmeciu, Aspecte ale interacţiunii în discursul electoral, în Maria Carpov (coordonator), Ipostaze ale
interacţiunii, Editura Alma Mater, Bacău, 2004, pag. 94
53
Cmeciu, Aspecte, pag. 94
54
Ibidem.
55
Marina Rotaru, Tony Blair şi noul discurs laburist. O analiză critică a discursului politic al partidului New
Labour, Editura Lumen, Iaşi, 2006, pag. 9
56
Cmeciu, Op cit, pag. 66

42
 Persuasiunea constituie punctul final si al unui alt tip de discurs, anume
discursul publicitar, motiv pentru care trebuie precizat faptul că „orice discurs
politic trebuie perceput drept specia care aparţine discursului publicitar
(categorie înglobantă), concretizat implicit sau explicit”, persuasiunea
reprezentînd „abilitatea de a folosi simbolurile – pe cele verbale, picturale,
gestuale sau muzicale”57.
Se afirmă, de obicei, că efectul discursului politic asupra receptorului
depinde în cea mai mare măsură de eficacitatea discursivă  şi nu de
predominarea conceptelor şi a ideologiei exprimate.Studii şi teste de evaluare a
parametrilor receptării unor mesaje cuprinse în discursuri politice diverse au
relevat importanţa pe care destinatarii o acordă expresivităţii. Aceasta este
definită indirect prin formulări “ impresioniste” care exprimă judecăţi asupra
“formei” ( “a vorbit bine”;“ce orator”, “ştie să se exprime!”) sau prin judecăţi
indirecte, sub forma citărilor orale, în presă, a unor secvenţe discursive, a
titlurilor şi a subtitlurilor.
În concluzie, renunţarea, de către majoritatea actorilor politici la
subtilităţile oratoriei, pare a fi o opţiune greşită deoarece studiile ştiinţifice
relevă faptul că“imaginea” unui politician se datorează doar în proporţie de 7 %
conţinutului mesajului exprimat, în timp ce 93% revine forţei opiniilor,
limbajului trupului, expresiei feţei şi calităţii vocii .

3.3 Strategii argumentative în discursul politic

Argumentarea este de fapt „o strategie vizînd să inducă o anumită opinie

asupra unei situaţii, persoane etc”, discursul argumentativ fiind un discurs
finalist ce urmăreşte obţinerea „modificării universului epistemic al
interlocutorului; de aceea, se vorbeşte de strategie argumentativă, eficienţa unei
argumentări, forţa argumentelor”58.
Conform teoriei jocurilor, strategia se defineşte ca „ansamblu de reguli
ce guvernează comportamentul jucătorului în orice situaţie de joc posibilă”,
57
Ibidem
58
Rovenţa, Op.cit., pag. 112.

43
orice strategie comportînd „un scop, reguli (de evaluare a situaţiilor realizate şi
de determinare a mutărilor următoare), precum şi o succesiune de alegeri ce
traduc un plan”59.
La nivel argumentativ, scopul strategiei este reprezentat de persuasiune,
regulile vizează statutul epistemologic al tezelor, iar planul dă seamă de
alternanţa argumentelor, de eficienţa lor, de sintagmatica discursivă60.
Fiind un domeniu prin excelenţă al creativităţii, a fost sugerată o posibilă
diferenţiere a strategiilor argumentative pe două paliere, „în funcţie de nivelul la
care ele se articulează”61:
A) strategii discursiv-argumentative globale, cum sînt explicaţia, descrierea
sau naraţiunea, ce „devin sinonime cu însuşi tipul de discurs performat”;
B) strategii discursiv-argumentative punctuale, cum ar fi întrebarea retorică
şi negaţia polemică, care „se manifestă sub o formă mult mai redusă în comparaţie
cu strategiile globale”, respectivele tehnici putînd fi considerate „declanşatori
argumentativi ce vor dinamiza derularea întregului parcurs interactiv”62.
În lucrarea de faţă vom face referiri la strategiile discursiv-
argumentative punctuale, adăugînd la întrebarea retorică şi negaţia polemică,
metafora cu rol argumentativ63, strategii argumentative pe care le vom urmări în
diverse tipuri de discurs politic.
1. În cazul întrebării retorice, „valoarea argumentativă intrinsecă a
întrebării este exploatată pentru realizarea unui act de argumentare”64. Astfel, în
discursul său, Corneliu Vadim Tudor foloseşte fraze lungi, pline de paralelisme,
cu numeroase digresiuni, care conţin numeroase întrebări retorice.
O întrebare retorică de tipul „Unde este responsabilitatea „campionului
anticorupţie”, omul integru, cu firme personale care făceau afaceri cu ministerul
pe care îl conducea?”65 are o lectură argumentativă negativă: „Campionul
59
Ibidem.
60
Ibidem, pag. 112-113
61
Florin-Teodor Olariu, Dimensiunea ludică a limbajului, Rezumatul tezei de doctorat, 2006, p. 21.
62
Ibidem.
63
Rovenţa, Op.cit, p. 118
64
Ibidem, pag. 114.
65
Corneliu Vadim Tudor, Discurs rostit la Conferinţa de Presă a PRM de vineri, 23 februarie 2007, publicat în
România Mare, vineri, 2 martie 2007, pag. 13

44
anticorupţie” nu este responsabil şi nu este integru, deoarece firmele sale făceau
afaceri cu ministerul pe care îl conducea”.
O lectură argumentativă negativă au şi întrebări retorice de tipul „Este o
ruşine ca militarii, jandarmii, poliţiştii, alţi oameni sub drapel să dea o mînă de
ajutor semenilor lor?” sau „Este bine ce vede ţara la televizor, zi de zi, şi intră
într-o psihoză gravă? Cînd vedem oameni murind? Cînd vedem Dunărea cît
Nilul? Cînd vedem Prahova cît Dunărea? Cînd vedem Olteţul cît Prahova?”66
Întrebări retorice de tipul „Nu mă credeţi pe mine?”, „Păi, dacă în
fruntea statului e unul care a jefuit Flota, CFR-ul şi Aviaţia, noi de ce nu?” , „Ce
ştie Băsescu din politica externă, în afara apucăturilor de a-şi folosi limba ca un
„ştergător de parbriz” la „marele licurici” american?” (CVT, CP, p. 13-14),
„Vrei să treci în zbor cu avionul peste amărîţii ăia, care sînt pînă în brîu în
apă?”67 au argumentare asertivă, mai exact „dezinversare argumentativă”68.
Enunţătorul consideră, în aceste cazuri că „răspunsul este de la sine înţeles, atît
pentru el, cît şi pentru interlocutor”, întrebarea apărînd „pentru a aminti
răspunsul, rolul său fiind de a aserta (indirect) acest răspuns, prezentat ca opinie
admisă”69.
2. Negaţia polemică este o strategie argumentativă „bazată pe
contestarea unui enunţ anterior”70, ea avînd „un caracter dialogic, replicativ,
polifonic”71. Comparativ cu negaţia descriptivă (cf. „Partidul România Mare
constată că niciodată şi nicăieri nu s-a aplicat mai bine titlul unui roman de John
Steinbeck, după un vers din piesa „Richard al III-lea”, de Shakespeare „Iarna
vrajbei noastre” – în engleză, „The winter of our discontent”. (CVT, CP, p.
112)), negaţia polemică înseamnă „nu anularea orientării argumentative a
propoziţiei pozitive respinse, ci dimpotrivă consolidarea ei”72:

66
http:// www.cdep.ro, Corneliu Vadim Tudor, Declaraţia politică Calamităţi provocate de inundaţii şi
atitudinea preşedintelui Traian Băsescu şi a primului ministru, prezentată în Şedinţa Senatului din 9 mai 2005
67
http:// www.cdep.ro, CVT, Calamităţi
68
Rovenţa, Op.cit., pag. 115.
69
Ibidem.
70
Mariana Tuţescu, L’argumentation, Editura Universităţii Bucureşti, 1996, pag. 103.
71
Rovenţa, Op. cit., pag. 115.
72
Ibidem, pag. 118

45
 „Fiindcă toate cele 3 luni ale acestei ierni au fost pline de scandaluri,
certuri, acuzaţii, diversiuni şi alte mizerii de genul acesta, care au întins la
maximum nervii populaţiei şi au dat străinătăţii senzaţia că România nu e o ţară,
ci un balamuc” (CVD, CP, p. 12); „Haideţi să ne întoarcem – nu la popor,
fiindcă poporul e minţit şi narcotizat de aburii alcoolului şi de circul ieftin al
Beţivanului Naţional, să ne întoarcem tot la un Serviciu Secret, care ne
lămureşte cum e cu intervenţiile lui Băsescu în favoarea Mafiei ruseşti care a
înhăţat Combinatul de Aluminiu Slatina” (CVT, CP, p. 13); „Dar pe Băsescu
nu-l lasă numai şira spinării, şi picioarele – îl lasă şi nervii.”) (CVT, CP, p. 14);
„Pentru ca o firmă precum Alro să obţină un profit nu de trei ori mai mare, ci de
cinci, de zece ori.” (CVT, CP, p. 14).
3. Metafora cu rol argumentativ prezintă o caracteristică constantă:
„semele menţinute în procesul de selecţie semică sînt seme evaluative,
subiectiveme”, înţelegîndu-se că „spunînd despre cineva „x este un măgar” îi
vom asocia doar semele „prost” şi „încăpăţînat”, singurele compatibile cu
referinţa la o fiinţă umană (celelalte seme „cu patru picioare”, „cu urechi lungi”
etc legate de animal, nefiind interesante din această perspectivă)”73.
Astfel, metafora este un tip de strategie argumentativă, care nu are numai
o funcţie ornamentală, ci semnificantă şi cognitivă, ea nefiind o deplasare de
cuvinte, un transfer lexical, ci o tranzacţie între contexte. După cum afirmă
Daniela Rovenţa Frumuşani74, „procesul metaforic se realizează la nivel
discursiv, izvorînd din acea continuitate discursivă sau izotopie; relaţia dintre
termenul propriu şi cel figurat nu se realizează ca relaţie de dominare, ci ca
relaţie de telescopare reciprocă pe care doar cadrul discursului o poate releva şi
rezolva”.
Metafora retorică, cu rol argumentativ este „trop al asemănării,
substituirii, invenţiei şi strategiei”75, metafora fiind, în acest caz, „procesul
retoric prin care discursul dezlănţuie sau eliberează forţa pe care o au anumite

73
Ibidem pag. 115.
74
Ibidem , p. 125.
75
Ştefan Avădanei, La început a fost metafora, Editura Virginia, Iaşi, 1994, pag. 22

46
ficţiuni de a descrie realitatea”, forţa ficţiunilor fiind „de natură potenţială”,
discursul plasandu-se între ele şi realitate, iar în interiorul lui „are loc acest
proces retoric eliberator (în vederea descrierii) care se numeşte metaforă”76.
Paul Ricoeur va distinge între două tipuri de metaforă: in praesentia
(comparaţia) şi in absentia (metafora ca atare), diferenţierea avîndu-şi rostul mai
ales prin relevarea faptului că „în comparaţie se mai păstrează încă dualitatea
celor două concepte puse în relaţie, pe cînd metafora pulverizează acest dualism,
sau măcar îl ascunde”77.
Tot Ricoeur mai urmăreşte şi două tipuri de comparaţie, „una cantitativă
(„este mai...” sau „la fel de...ca”), ţinînd de izotopia contextului (se compară
numai elemente comparabile) şi alta calitativă („este ca...”), presupunînd aceeaşi
deviaţie în raport cu izotopia şi metafora”; dacă se combină cele două
clasificări, „ajungem la identificarea comparaţiei calitative cu metafora in
absentia”78.
Am identificat în discursul lui Corneliu Vadim Tudor atît metafore in
absentia cu rol argumentativ: („Traian Băsescu – „lupul de mare”; Traian
Băsescu – „Beţivanul Naţional”; Traian Băsescu – „Arhanghelul luptei
împotriva corupţiei”; Traian Băsescu – „Campionul anticorupţie”; Traian
Băsescu – „Cel mai iubit fiu al Poporului Român”; Paul Wolfowitz, preşedintele
Băncii Mondiale, – „un uliu al războiului”; Banda lui Traian Băsescu – „o
tumoare canceroasă”; Traian Băsescu – „pacientul naţional” (CVT, CP, p. 13-
14)), cît şi comparaţii calitative, de asemenea, cu rol argumentativ („Traian
Băsescu acţionează ca un animal hăituit, fiind încolţit din toate părţile”;
„Aşadar, ca un grăjdar primitiv, Traian Băsescu a folosit Biciul şi Zăhărelul”;
„Întreaga societate românească e ca un cazan sub presiune”; „Băsescu se va
dezumfla ca o „femeie gonflabilă” înţepată, sau ca o „gogoaşă înfuriată”,
lovită de mucegai” (CVT, CP, p. 13-14)).

76
Paul Ricoeur, The Philosophy of Paul Ricoeur : An Anthology of His Work, apud Avădanei, Metafora, pag. 24
77
Ibidem, pag. 29
78
Ibidem, pag. 29

47
 În ceea ce priveşte metaforele enumerate, cu rol argumentativ, se poate
vorbi despre „presiunea metaforei legată de efectul interpretării”, deoarece acest
tip de metafore reprezintă „rezultatul unei deducţii”79, ştiindu-se că „întotdeauna
este mai uşor să negi ceea ce asertează interlocutorul decît ce ai dedus tu prin
travaliu inferenţial”80.
Valentina Dascălu81 este de părere că amplificarea este un alt procedeu
retoric, Giambatistta Vico82 definind-o ca fiind „un anumit tip de afirmaţie
elaborată care, cu scopul de a „mişca” spiritele, cîştigă credibilitate în ceea ce
trebuie spus”. Amplificarea, ca procedeu retoric, cuprinde: repetiţia, anafora,
epifora şi acumularea83.
Comunicarea politică are drept specific manifestarea unei tensiuni între
cooperare şi conflict. Comunicarea impregnează toată activitatea politică în
măsura în care aproape toate comportamentele de acest tip implică recursul la o
formă oarecare de comunicare. Comunicarea poate fi analizată mai eficient în
relaţiile cu politicul prin cercetarea practicilor discursive efective, care ajung să
fie practici politice.

3.4 Discursul Politic românesc – studiu de caz: analiza erorilor de

argumentare
 «Referitor la declaraţiile lui Traian Băsescu privind faptul că oamenii politici
şi-au făcut legi prin care să se protejeze în faţa acţiunii procurorilor, Vadim
Tudor a atras atenţia preşedintelui că nu poate face astfel de aprecieri la
adresa politicienilor în general pentru că nu toţi sunt corupţi. "L-aş sfătui pe
Traian Băsescu să nu se lege la cap fără să-l doară şi să nu vorbească de
funie în casa spânzuratului. Sau dacă vorbeşte să facă precizări clare,
delimitate cu o excepţie: PRM. Sau dacă ştie corupţi la noi, sau oameni

79
Rovenţa, Op.cit., pag. 119
80
Michel le Guern, Métaphore et argumentation, în L’argumentation, Presses Universitaires de Lyon, 1981, pag.
70
81
Valentina Dascălu, Manipulation through Words: rhetorical Devices in political and religious Speeches, în
Horia Hulban (editor), Style in Language, Discourses and Literature, Editura Lumen, Iaşi, 2004, vol al 2-lea,
pag. 141
82
Giambattista Vico, The Art of Rhetoric, Amsterdam-Atlanta, 1996, pag. 95.
83
Valentina Dascălu, Op.cit., p. 141-147

48
 amestecaţi în afaceri ilegale să-mi spună. Să-mi dea dovezi şi îi dau eu
afară. Eu nu am nevoie de hoţi la uşa mea. (...) Nu cred ce spune Băsescu.
Nu are creditul moral să vorbească lucrurile astea.(…) ", a declarat Vadim
Tudor. Preşedintele PRM a mai solicitat şefului statului să spună care îi este
averea şi să compare câţi bani a avut înainte de 89 84>.

Declaraţia liderului PRM, Vadim Tudor, începe cu doua proverbe, ultimul

dintre acestea, „…să nu vorbească de funie în casa spânzuratului” anticipând
eroarea tu quoque. Întrucât Vadim sesizează generalizarea pripită a
preşedintelui, îi cere acestuia să nu includă şi partidul său în rândul celor
corupţi, sau să precizeze clar corupţii şi persoanele amestecate în afaceri ilegale
din partidul PRM. Folosind un tip de argument al complicităţii la vinovăţie,
liderul PRM comite eroarea tu quoque (şi tu) atunci când spune despre Traian
Băsescu că „nu are creditul moral să vorbească lucrurile astea”.
Cu alte cuvinte, în viziunea lui Vadim Tudor, preşedintele României nu îi
poate acuza pe oamenii politici de corupţie şi, deci, nici pe oamenii din partidul
PRM, căci şi el este vinovat de acelaşi lucru de care acuză, adică de corupţie.

 «Sorin Oprescu are şanse foarte mici de a ajunge în turul doi la alegerile
locale pentru Primăria Capitalei. O spun la unison foştii săi colegi de partid,
Marian Vanghelie şi Mircea Geoană. Cei doi lideri social-democraţi cred că
cele mai mari şanse de a ajunge în turul doi le au Vasile Blaga şi Cristian
Diaconescu. „Oprescu nu ia mai mult de 10 la sută şi nu intră în turul doi.
Să ne aducem aminte că Traian Băsescu a avut nevoie de susţinerea a două
partide pentru a câştiga Capitala. Oprescu nu are şanse... astea sunt
cuvinte de desene animate”, consideră Marian Vanghelie. „Stă foarte bine
în sondaje în rândul electoratului din mediul urban şi cu foarte multă

84
.
http://www.amosnews.ro/Vadim_Tudor_L_as_sfatui_pe_Traian_Basescu_sa_nu_se_lege_la_cap_fara_sa_l_doa
ra_si_sa_nu_vorbeasca_de_funie_in_casa_spanzuratului-239839

49
 muncă din partea staff-ului de campanie, Cristian Diaconescu poate intra
fără probleme în turul doi”, a declarat Mircea Geoană.» 85

Atât Marian Vanghelie, cât şi Mircea Geoană comit erori în argumentarea

declaraţiilor făcute. În primul caz, Marian Vanghelie se foloseşte de slaba
analogie pentru a-şi susţine punctul de vedere. El compară campania electorală
a lui Sorin Oprescu cu cea a lui Traian Băsescu, dorind să arate că primul nu are
şanse de câştig, nefiind susţinut de două partide, aşa cum a fost Traian Băsescu
când a câştigat alegerile pentru Capitală.
Argumentarea lui Vanghelie poate părea, la prima vedere, o formă de
raţionare absolut sigură, căci ambele campanii electorale au acelaşi lucru în
comun: câştigarea alegerilor pentru Capitală. Cum Traian Băsescu a câştigat
aceste alegeri la timpul său, lui Marian Vanghelie i se pare normal să-l
folosească drept model pentru campania lui Sorin Oprescu. Dar faptul că Sorin
Oprescu nu foloseşte aceleaşi mijloace ca Traian Băsescu nu o să ducă în mod
sigur la concluzia lui Marian Vanghelie, că acesta „nu are şanse”.
În cel de-al doilea caz, Mircea Geoană comite eroarea „cercetările arată
că…”, atunci când declară despre Cristian Diaconescu că stă foarte bine în
sondaje în rândul electoratului din mediul urban. Folosindu-se de sondaje,
Mircea Geoană încearcă sa-şi justifice afirmaţia conform căreia „Cristian
Diaconescu poate intra fără probleme în turul doi”. Este probabil ca Geoană sa fi
convins o parte dintre urmăritorii discursului său prin apelarea la sondaje, deşi
este extrem de vag să pretinzi că rezultatele unor sondaje arată ceva, dacă nu
poţi să susţii acest lucru.
Nu este specificat cine a întocmit acest sondaj, care au fost metodele
folosite sau dacă aceste rezultate au fost confirmate de alţi cercetători în
domeniu. Pentru că Mircea Geoană nu specifică nimic clar despre aceste
sondaje, afirmaţia sa rămâne neîntemeiată şi, deci neconvingătoare.
85
http://www.realitatea.net/video_300277_liderii-psd-cred-ca-oprescu-are-sanse-mici-sa-ajunga-in-turul-doi-la-
alegerile-locale_187321.html

50
 «Fostul preşedinte Ion Iliescu a reacţionat la afirmaţiile făcute de
Traian Băsescu la adresa sa, susţinând că şeful statului suferă de "o
obsesie de-a dreptul maladivă". Traian Băsescu a declarat marţi la postul
public de radio că Ion Iliescu este "specialist în lovituri de stat"."Am mai
avut din păcate o experienţă istorică cu un şef de stat care era obsedat de
lovituri de stat. Şi ştim bine cum a terminat. Este vorba de Nicolae
Ceauşescu. N-aş vrea ca domnul Băsescu să întindă coarda până acolo,
să repete comportamentul acelui şef de stat", a declarat Ion Iliescu.
Preşedintele de onoare al PSD s-a referit şi la Revoluţia din 1989,
afirmând că prin faptul că Băsescu îl numeşte specialist în lovituri de stat,
acesta jigneşte poporul român. „Ce lovituri de stat am dat eu? Revoluţia
Română a fost un proces istoric, ea s-a încadrat într-un proces mai
amplu. (...) Iar Revoluţia Română a fost opera poporului român, nu a fost
o lovitură de stat, a spus Ion Iliescu. Numai oamenii care „nu au nimic în
minte”, care nu au pregătire politică elementară pot să facă asemenea
confuzii, crede fostul şef de stat. El jigneşte pur şi simplu un moment
istoric şi un popor care a fost făuritorul acestui moment de schimbări
radicale, a adăugat Iliescu. Iliescu a negat totodată că ar fi negociat cu
Tăriceanu suspendarea şefului statului, catalogând drept absurde
afirmaţiile lui Traian Băsescu. Nu înţeleg ce l-a apucat în campanie
electorală să iasă cu altfel de atacuri, a precizat fostul preşedinte.86

Prima eroare comisă de Ion Iliescu, în răspunsul la afirmaţia lui Traian

Băsescu, este cea a proastei companii. Iliescu atacă punctul de vedere al
preşedintelui spunând că frica acestuia faţă de loviturile de stat este
asemănătoare cu cea a lui Ceauşescu. Considerându-l în mod evident un
exemplu negativ, Iliescu se foloseşte de Ceauşescu pentru a evidenţia că frica de

86
http://www.realitatea.net/video_300887_i--iliescu--basescu-jigneste-poporul-roman_187982.html

51
lovituri de stat a lui Băsescu este neîntemeiată, ca şi în cazul fostului preşedinte
Ceauşescu, numind-o obsesie de-a dreptul maladivă.
Din declaraţia lui Iliescu reiese compararea comportamentului politic din
prezent al actualului preşedinte cu cel al lui Ceauşescu, dar aceasta analogie nu
are temei, deoarece singurele puncte comune între cele doua persoane comparate
sunt teama de lovituri de stat şi funcţia de preşedinte.
Iliescu termină această slabă analogie cu argumentul pantei alunecoase,
declarând n-aş vrea ca domnul Băsescu să întindă coarda până acolo, să repete
comportamentul acelui şef de stat. Cu alte cuvinte, faptul că Traian Băsescu a
luat-o în aceeaşi direcţie ca şi Ceauşescu, temându-se de lovituri de stat, poate
duce la acelaşi sfârşit tragic ca şi în cazul predecesorului său. Folosindu-se de
această tactică, Iliescu încearcă să convingă că adoptarea unei temeri, aparent
inofensive, poate duce la evenimente tragice.
Combinate, aceste erori întăresc, în aparenţă declaraţia lui Iliescu, care
devine convingătoare, dar analizându-le, putem observa că spusele sale rămân
nejustificate.
Pentru analiza celei de-a doua părţi a declaraţiei sale voi apela la un
articol în care apar acuzaţiile preşedintelui Traian Băsescu, căci din prezentul
articol nu putem înţelege decât că Iliescu a fost catalogat de preşedinte drept
„specialist în lovituri de stat”, dar trebuie să aflăm şi motivele acestei acuzaţii.
În data de 06.05.2008, site-ul Mediafax prezenta următoarea ştire, care stă
la originea declaraţiei lui Ion Iliescu:
 «Preşedintele Traian Băsescu a declarat, marţi, la RRA, că
preşedintele de onoare al PSD Ion Iliescu este „specialist în
lovituri de stat”, susţinând că acesta a negociat cu premierul Călin
Popescu Tăriceanu suspendarea sa din funcţie, care a avut loc în
19 aprilie 2007(…). "(…)domnul Tăriceanu a negociat cu PSD-ul,
în mod deosebit cu Iliescu, două lucruri - PNL să voteze
suspendarea preşedintelui şi să elimine PD de la guvernare şi, în
schimb, i-a garantat susţinerea până la sfârşitul mandatului. A fost

52
 unul din obiectivele domnului Iliescu, de altfel specialist în lovituri
de stat; ce s-a întâmplat în Parlament în 19 aprilie anul trecut a
fost o lovitură de stat cu aspect democratic”, a spus Băsescu.» 87

După citirea acestui articol, înţelegem la ce se referă Băsescu în acuzaţia

sa; este vorba de complotarea lui Tăriceanu şi a lui Iliescu la suspendarea din
2007 a preşedintelui. Întorcându-ne la partea a doua din declaraţia lui Iliescu –
« Ce lovituri de stat am dat eu?  »Revoluţia Română a fost un proces istoric, ea
s-a încadrat într-un proces mai amplu.  –, observăm cum acesta încearcă să
ocolească subiectul pus în discuţie de Băsescu, cel al complotului, prin
introducerea unei piste false: Revoluţia Română.
Această tactică poartă denumirea de heringi roşii  şi este frecvent
întâlnită în discursurile politicienilor. Revoluţia Română este un subiect
irelevant pentru ceea ce este pus în discuţie, dar Iliescu se foloseşte de acest
moment istoric pentru a atrage de partea sa susţinerea celor care au participat
sau sunt de acord cu ceea ce s-a petrecut în decembrie 1989. Deşi Traian
Băsescu nu foloseşte în acuzaţia sa Revoluţia Română, Ion Iliescu îşi continuă
discursul pe aceeaşi pistă falsă pe care a deschis-o: Iar Revoluţia Română a fost
opera poporului român, nu a fost o lovitură de stat.(…)El jigneşte pur şi simplu
un moment istoric şi un popor care a fost făuritorul acestui moment de
schimbări radicale.
Ultima eroare comisă de Ion Iliescu este generalizarea pripită, căci el
ajunge la falsa concluzie că Băsescu jigneşte un moment istoric şi un popor care
a fost făuritorul acestui moment de schimbări radicale.

Cu alte cuvinte, Iliescu scapă de acuzaţie prin introducerea unui hering

roşu, adică a unui subiect irelevant, cu ajutorul căruia ajunge la o generalizare
pripită. Poporul român ajunge din spectator, implicat în discuţie, ba chiar mai
rău, insultat.

87
http://www.mediafax.ro/politic/basescu-iliescu-specialist-in-lovituri-de-stat.html?1687;2613900

53
 Acuzele pe care le aduce Traian Băsescu lui Ion Iliescu devin acuze pe
care Traian Băsescu le aduce poporului român, deşi Băsescu nu foloseşte în
discursul său Revoluţia Română sau poporul român. Aşadar, Băsescu nu-l mai
poate insulta pe Iliescu, căci acest lucru ar duce la insultarea întregului popor
român al cărui preşedinte este.

 «ATAC. Geoană, Iliescu, Năstase şi Diaconescu au criticat puterea de

dreapta. Părerea lui Iliescu despre guvernarea de dreapta.Preşedinte-
cacealma. Starletă aflată la final de carieră. Guvern şchiop şi ciung. Sunt
etichete pe care liderii PSD le-au aplicat şefului statului şi Executivului
condus de Călin Popescu Tăriceanu ieri, la prezentarea raportului “1.200
de zile de haos în România – Putere fără guvernare”.Principalul
factor perturbator este Traian Băsescu, care este un fel de Don Quijote
cu Rosinanta sa, care este PD-L, şi se luptă cu morile de vânt şi din
ţară, şi din afara ei, l-a caracterizat preşedintele social-democraţilor,
Ion Iliescu, pe şeful statului, reluând teoria că, în timp ce PSD poate
găsi ‘’platforme comune” cu PNL, PD-L este un partid fără
“fizionomie”, definit de o “demagogie populistă”. Preşedintele
Consiliului Naţional, Adrian Năstase, l-a atacat şi el pe Traian Băsescu,
spunând că nu a fost niciodată preşedintele României şi că este doar
preşedintele PD. "Traian Băsescu ne-a arătat la Cotroceni că postul
este vacant. Este grav, pentru că, în loc de echilibru politic, avem parte
de mesaje de genul «Şo pe ei, pe parlamentari»,a acuzat Năstase.

PREŞEDINTE-CACEALMA". Liderul PSD, Mircea Geoană, a

menţinut atacul şi l-a numit pe şeful statului drept un "preşedinte-
cacealma". "A fost într-adevăr un preşedinte jucător, dar într-un singur
domeniu, pentru PD. Pentru restul României a fost un preşedinte-
cacealma. (...) În loc să conducă ţara, Traian Băsescu organizează porţi
deschise ca o starletă aflată la final de carieră", a spus Geoană,
continuând, la fel de plastic, să acuze Guvernul că este “şchiop, dar şi

54
 ciung” pentru că “nu are decât mână de luat, şi nu de dat”. “România
este ca un Citroen condus de un şofer incompetent, fără direcţie şi fără
frâne şi al cărui instructor de şofaj seamănă mai degrabă cu cetăţeanul
turmentat”, a arătat liderul PSD. Năstase a acuzat şi el actuala guvernare
că este una “pe datorie, cu nenumărate carii care mănâncă şi distrug ceea
ce s-a construit cu trudă de-a lungul anilor”, în timp ce vicepreşedintele
Cristian Diaconescu a criticat lipsa de profesionalism şi aroganţa în ceea
ce priveşte sistemul juridic şi politica externă.»88

Aşa cum precizează şi începutul articolului, Geoană, Iliescu, Năstase şi

Diaconescu realizează atacuri la persoana preşedintelui Traian Băsescu. Vom
începe să analizam declaraţiile acestora în ordinea în care acestea apar în articol,
ocupându-ne în primul rând de declaraţia lui Ion Iliescu:

Principalul factor perturbator este Traian Băsescu, care este un fel de

Don Quijote cu Rosinanta sa, care este PD-L, şi se luptă cu morile de vânt şi
din ţară, şi din afara ei.

Iliescu se foloseşte de o slabă analogie pentru a crea o imagine

caricaturală partidului PD-L, dar şi lui Traian Băsescu, invocând celebrul
personaj al lui Cervantes, Don Quijote de la Mancha, dar şi pe firava iapă a
acestuia, Rosinanta. El evocă, în cadrul acestui atac, una dintre cele mai celebre
scene ale literaturii universale, aceea a luptei lui Don Quijote cu morile de vânt,
scenă cu numeroase interpretări în cadrul criticii literare.

Am ţinut să facem această precizare pentru a arăta că, şi analogia

realizată de Iliescu este deschisă la numeroase interpretări. Deoarece, acesta nu-
şi exprimă propria interpretare în legătură cu scena şi personajele evocate, atacul
său devine ambiguu căci, se poate transforma chiar într-o laudă.

Există numeroşi cititori ai romanului lui Cervantes care văd în Don

Quijote un erou, în Rosinanta un prieten de încredere, iar în celebra luptă cu
88
http://www.jurnalul.ro/articole/125009/basescu-si-pd-l:-don-quijote-si-rosinanta

55
morile de vânt o luptă cu himerele. Dacă am folosi această interpretare, Băsescu
ar fi un erou, care ajutat de PD-L poate înfrânge „himerele” din politica internă
şi externă.

În continuare, articolul redă concluzia la care ajunge Ion Iliescu după ce

reia teoria conform căreia , «în timp ce PSD poate găsi „platforme comune” cu
PNL, PD-L este un partid fără „fizionomie”». Concluzia acestuia este aceea că
partidul PD-L este «definit de o „demagogie populistă».

Observăm cum Iliescu realizează eroarea generalizării pripite, atunci

când foloseşte partidul PSD drept model pentru toate partidele politice. Pornind
de la premisa că «PSD poate găsi „platforme comune” cu PNL», se ajunge la o
primă concluzie exprimată de Iliescu - «PD-L este un partid fără „fizionomie”».

Pentru a ajunge în acest punct trebuie să urmăm logica folosită de Iliescu.

Dacă partidul PSD poate găsi „platforme comune” cu partidul PNL, atunci
premisa suprimată a argumentului ar fi aceea că Partidul PSD este un partid cu
„fizionomie”.

Eroarea generalizării pripite este subînţeleasă în concluzia neexprimată

Partidele cu „fizionomie” îşi găsesc „platforme comune” cu alte partide. Dacă
PD-L nu poate găsi platforme comune cu alte partide, atunci ajungem la ceea ce
concluzionează, într-o primă instanţă, Iliescu: PD-L este un partid fără
„fizionomie”. Pentru a se ajunge la concluzia finală, PD-L este definit de o
„demagogie populistă”, se comite din nou eroarea generalizării pripite.

PD-L este un partid fără „fizionomie” devine premisă minoră în acest

ultim argument, al cărui concluzie este PD-L este definit de o „demagogie
populistă”. Premisa acestui argument nu poate fi decât Partidele fără
„fizionomie” sunt definite de o „demagogie populistă”, premisă ce încorporează
cea de-a doua eroare a generalizării pripite.

56
 Trecând la atacul lui Adrian Năstase, Traian Băsescu ne-a arătat la
Cotroceni că postul este vacant. Este grav, pentru că, în loc de echilibru politic,
avem parte de mesaje de genul «Şo pe ei, pe parlamentari», observăm eroarea
gândirii în alb-negru.

Năstase încadrează comportamentul politic al lui Băsescu între două

poziţii extreme, prima fiind aceea a realizării unui echilibru politic şi cea de-a
doua a instigării la conflicte. În cazul de faţă, această eroare duce la un argument
circular care poate fi exprimat după cum urmează:

Traian Băsescu nu a realizat un echilibru politic pentru că instiga cu

mesaje de genul «Şo pe ei, pe parlamentari». Traian Băsescu instiga cu mesaje
de genul «Şo pe ei, pe parlamentari» pentru a nu realiza un echilibru politic.
Unii ascultători pot fi influenţaţi de această declaraţie şi pot prelua o atitudine
ostilă faţă de Băsescu, dar adoptând această atitudine, vor omite, ca şi Adrian
Năstase, că Traian Băsescu poate instiga, fără a produce un dezechilibru politic.

Observăm şi în cazul acuzaţiilor lui Mircea Geoană folosirea aceloraşi

erori, eroarea gândirii în alb-negru :

- În loc să conducă ţara, Traian Băsescu organizează porţi deschise ca o

starletă aflată la final de carieră.

şi slaba analogie:

- România este ca un Citroen condus de un şofer incompetent, fără direcţie şi

fără frâne şi al cărui instructor de şofaj seamănă mai degrabă cu cetăţeanul
turmentat.

 «PLD solicită demisia Guvernului Tăriceanu II până luni, în caz contrar

urmând să iniţieze moţiunea de cenzură "Guvernul Tăriceanu - guvern
corupt şi incompetent", a anunţat, vineri, liderul partidului, Theodor
Stolojan. Liderul PLD, Theodor Stolojan, a prezentat, vineri, după

57
 Delegaţia Permanentă a partidului, o Rezoluţie adoptată în cadrul forului
de conducere, prin care se solicită demisia, în trei zile, a Guvernului
Tăriceanu II, în caz contrar PLD urmând să demareze demersurile pentru
iniţierea unei moţiuni de cenzură, împreună cu Partidul Democrat. Cerem
Guvernului Tăriceanu să îşi dea urgent demisia, asumându-şi întreaga
răspundere politică pentru numirea şi susţinerea în funcţie a fostului
ministru al Agriculturii, Decebal Traian Remeş, şi a celorlalţi miniştri,
asupra cărora planează grave acuzaţii de corupţie, se arată în Rezoluţia
adoptată de Delegaţia Permanentă a PLD. În cazul în care, până luni,
Guvernul nu demisionează, Theodor Stolojan a anunţat că PLD
demarează acţiunea de iniţiere a moţiunii de cenzură «Guvernul
Tăriceanu - guvern corupt şi incompetent», în acest sens formaţiunea
urmând să înceapă discuţii cu toţi parlamentarii care susţin lupta
împotriva corupţiei, indiferent din ce partid fac parte.»89

Partidul PLD, al cărui lider este Theodor Stolojan, pune Guvernul

Tăriceanu în faţa unei false dihotomii sau a unei false dileme. Dacă guvernul
nu acceptă să-şi dea demisia în condiţia sugerată de PLD, adică asumându-şi
întreaga răspundere politică pentru numirea şi susţinerea în funcţie a fostului
ministru al Agriculturii, Decebal Traian Remeş, şi a celorlalţi miniştri, asupra
cărora planează grave acuzaţii de corupţie, atunci partidul PLD iniţiază
moţiunea de cenzură. Stolojan prezintă cazul într-o manieră care nu poate duce
decât la două concluzii posibile. Pentru că în orice situaţie există mai multe
alternative, declaraţia lui Stolojan devine o formă de sofistică, căci el introduce
deliberat falsa dihotomie. Scopul său este de a constrânge Guvernul Tăriceanu
să demisioneze.

89
http://www.mediafax.ro/politic/pld-guvernul-demisioneze-pana-luni-initiem-motiune-cenzura.html?
1687;953713

58
 CONCLUZII

Forţa argumentării în a influenţa realităţi, este nebănuit de mare în

comunicarea interumană, fie că este vorba de argumentare eronată, fie de
argumentare validă. Iar problemele apar atunci când argumentarea eronată trece
drept argumentare rezonabilă şi e acceptată ca atare, pentru că se iau decizii
inadecvate contextului. Pentru a evita aceste decizii nedorite, este esenţială o cât
mai bună cunoaştere a erorilor de argumentare folosite în scop de influenţare, de
persuadare, de propagandă. De exemplu, este binecunoscut în domeniul
ştiinţelor comunicării faptul că marea majoritate a tehnicilor utilizate în
propagandă, se bazează pe sofisme, adică pe erori de conţinut intenţionate,
comise în argumentare.

Când vorbim de studiul argumentării, ne referim, în principiu, la analiza şi

evaluarea discursurilor argumentative, dar şi la recunoaşterea elementelor
neexprimate în aceste discursuri, la observarea structurilor şi schemelor
argumentative, precum şi la identificarea şi studierea erorilor. Trebuie subliniat
că expresiile verbale nu sunt prin natura lor afirmaţii sau argumente, ci că
acestea ajung aşa numai când apar în contexte în care îndeplinesc funcţii
specifice procesului comunicaţional, devenind instrumente în vederea atingerii
unui scop.

59
 Există unele cazuri în care o argumentare se centrează pe elemente
reprezentate numai implicit în text şi care pot fi privite ca neexprimate. Aceasta
se aplică, în particular, premiselor neexprimate, pentru că în argumentarea
comună, există de regulă o premisă a raţionamentului care rămâne implicită.

De cele mai multe ori poate fi uşor detectată dar, câteodată, este foarte
dificil de stabilit cărei premise neexprimate îi este fidel susţinătorul. În
asemenea situaţii, o analiză logică bazată exclusiv pe criteriul validităţii formale
nu este decisivă. Este nevoie, de asemenea, de o analiză pragmatică care se
foloseşte de informaţii contextuale şi de un fond de cunoaştere.

Argumentarea pentru sau împotriva unei afirmaţii poate fi simplă,

constând numai dintr-un motiv explicit pentru sau împotriva punctului de
vedere, sau poate avea o structură argumentativă mai complexă, care ţine de
anticipare, adică depinde de modul în care apărătorul afirmaţiei şi-a organizat
ideile în faţa îndoielilor sau criticilor. Organizarea internă a fiecărei argumentări
individuale constituie un alt domeniu de interes.

Teoriile şi opiniile pe care le-am supus observatiei se adresează în mare

măsură construirii argumentului aşa cum are ea loc în cadrele comunicării orale
autentice şi sunt, în mare măsură, orientate către corectitudinea şi
incorectitudinea argumentului funcţie de context. Din cele două aspecte – şi
folosind corectitudinea argumentului ca suport analitic, ne-am concentrat cu
predilecţie pe cea de-a doua, pe erori, mai precis cum şi în ce condiţii e ce mai
probabil ca acestea să se producă.

60
 BIBLIOGRAFIE

1. Andrei Marga, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia,

Cluj, 1991
2. Anne Reboul, J. Moeschler, Pragmatica azi, Editura Echinox, Cluj, 2001
3. Benveniste,Emile, Problèmes de linguistique générale, Paris, 1966
4. Botezatu, Petre , Valoarea deductiei, editura Stiintifică, Bucuresti, 1971
5. Charadeau,P. Reflexion pour une typologie des discours, în Études de
linguistique appliquée, nr. 11, sept., 1973
6. Cmeciu,Camelia, Aspecte ale interacţiunii în discursul electoral, în
Maria Carpov (coordonator), Ipostaze ale interacţiunii, Editura Alma
Mater, Bacău, 2004
7. Dascălu, Valentina, Manipulation through Words: rhetorical Devices in
political and religious Speeches, în Horia Hulban (editor), Style in
Language, Discourses and Literature, Editura Lumen, Iaşi, 2004, vol al 2-
lea
8. Dragoş, Elena , Introducere în pragmatică, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj,
2000
9. Ducrot,O. Dire et ne pas dire. Principes de sémantique linguistique ,
Paris, 1972
10.D. P. Gorski şi P. V. Tavaneţ, Logica, ed. Stiintifică, 1957
11.Gavriliu,L. Mic tratat de sofistica, Bucuresti, ed. Iri, 1996
61
12. Maingueneau, D. Initiation aux méthodes de l’analyse du discours.
Problèmes et perspectives, Paris, 1976
13.Michel le Guern, Métaphore et argumentation, în L’argumentation,
Presses Universitaires de Lyon, 1981
14.Oddo, L, McClain, T, B, 1990: Preparing for Legislative Debate,
National Texbook Company
15.PERELMAN, C., OLBRECHTS-TYTECA, L., 2012 [1958]: Tratat de
argumentare. Noua retorică, trad. de Aurelia Stoica, Iaşi, Editura
Universităţii „Al. I. Cuza” [La nouvelle rhétorique. Traité de
l'argumentation, Paris, PUF].
16.Popa, Cornel, Logica, actiunea si discursul argumentativ, ed.Stiintifică si
pedagogica, Bucuresti, 1983
17.Rastier, F. Sens et textualité, Paris, 1989
18.Ricoeur, P. Eseuri de hermeneutică, Bucureşti, 1995
19.Rotaru, Marina, 2006: Tony Blair şi noul discurs laburist. O analiză
critică a discursului politic al partidului New Labour, Editura Lumen,
Iaşi
20.Rovenţa-Frumuşani, Daniela, 2000: Argumentarea. Modele şi strategii,
Bucureşti, All.
21.Rybacki, K, C, Rybacki, Donald, J, 2004: O introducere in arta
argumentarii’, (trad. rom.), Iaşi, Polirom, 2004.
22.Sălăvăstru, Constantin, 2003: Teoria şi practica argumentării, Iaşi,
Polirom.
23.Sălăvăstru, Constantin, 2006: Mic tratat de oratorie, Iaşi, Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”.
24.Săvulescu, Silvia, 2001: Retorică şi teoria argumentării. Note de curs,
Bucureşti, SNSPA [reeditare 2004, Comunicare.ro].
25.TOULMIN, S.E., 1958: The Uses of Argument, Cambridge, Cambridge
University Press.trad. Fr Les usages de L argumentation , PUF Paris,
1993.

62
26.Tuţescu, Mariana, 1998: L’argumentation. Introduction à l’étude du
discours, Bucureşti, EUB.
27.Van Eemeren, F.H, Rob Grootendorst, 2004: A Systematic Theory of
Argumentation, Cambridge, University Press
28.WALTON, Douglas, 2007: Media Argumentation. Dialectic, Persuasion,
and Rhetoric, Cambridge, University Press

63