Succesiunea inseamna o contuinitate a unei situatii juridice de la o persoana la alta, inlocuirea persoanei

putand avea loc in integralitatea patrimoniului sau, ceea ce constituie o succesiune cu titlu universal, sau
numai intr-un raport juridic, ceea ce constituie o succesiune cu titlu particular. Succesiune reprezinta o
transmitere a patrimoniului ce a apartinut unei persoane care a murit, succesorilor sai.

In conceptia romanilor, hereditas (mostenirea) desemneaza nu numai universalitatea bunurilor al caror

titular a fost defunctul, dar si dreptul de celor ramasi de a succede la patrimoniul defunctului. 1

In vechiul drept civil textul fundamental pentru succesiunea ab intestas – numita si succesiunea legitima
– este cel al Legii celor Xll Table: si intestato moritur, cui heredes suus nec escit, adgnatus proximus
familiam habeto si si adgnatus nec escit, gentiles familiam habento. Succesiunea testamentara si
succesiunea ab intestat nu sunt formal consacrate de Legea celor Xll Table, acestea sunt presupuse ca
deja existente in sistemul dreptului roman. Dispozitiile romane in materia succesiunii legitime se refera
la heres suus, agnati si gentili.

Legislatorii celor Xii Table nu au avut, asemenea legislatorillor moderni, simtul abstractului, al
generalului, respectiv nu au luat institutia succesiunilor in intregul ei, nu i-au enuntat principiile si
regulile generale. Ceea ce au marcat acestia au fost fie noile norme pe care le-au introdus, fie regulile
contestate sau interpretabile, pe care li s-a parut ca ar fi util sa le precizeze avand in vedere faptul ca
totusi o lunga utilizare a acestora nu le consacrase, fiind considerate inca relativ noi.

Dreptul succesorial roman a evoluat sub influenta a doua tendinte:

1. Tendinta ocrotirii rudeniei de sange, deoarece in epoca foarte veche, la succesiune erau
chemate doar rudele civile, pe cand rudele de sange, care nu erau in acelasi timp si rude civile,
nu aveau vocatie succesoriala.
2. Tendinta de inlaturare a formalismului in dobandirea succesiunii. La origine, testamentul roman
imbraca forma unei legi pe care o vota poporul. In dreptul evoluat deja, testamentul putea fi
intocmit printr-o simpla manifestare de vointa

In evolutia dreptului roman se cunosc doua sisteme succesoriale:

 Mostenirea ab intestat (conform legii);
 Mostenirea testamentara.
Cercetarile moderne au aratat ca mostenirea legala este mai veche decat cea testamentara.
mostenirea legala isi are originea in epoca prestatala, gentilica, caci potrivit obiceiurilor nejuridice
romane, membrii gintii se mosteneau reciproc, sistem ce a lasat urme vizibile, adanci chiar, si dupa
fondarea statului, si dupa aparitia dreptului.
Mostenirea testamentara a aparut mai tarziu. Romanii au admis ca patrimoniul poate trece de la
defunct la mostenitori. Testamentul a fost conceput ca actul juridic prin care proprietatea-putere este
transmisa de catre testator asupra mostenitorilor sai.
O tresatura caracteristica a dreptului succesorial roman este inadmisibilitatea imbinarii acestor doua
sisteme succesoriale la mostenire dupa una si aceeasi persoana. Nu era posibil ca o parte din mostenire
sa treaca la un mostenitor legal, iar cealalta parte – la unul testamentar.

Nemo pro parte testatus, pro parte

1
Popa V. Drept privat roman, p.267.
 Intestatus decedere potest.
Nu poate avea loc mostenirea unei parti din patrimoniul defunctului
conform testamentului, iar celeilalte parti conform legii. 2

Evolutia dreptului succesorial la romani s-a realizat intr-o legatura indisolubila cu evolutia proprietatii
romane si a familiei. Pe masura ce proprietatea privata se elibera de anacronismele proprietatii familiei,
in dreptul succesorial se evidentia tot mai mult principiul libertatii testamentelor. Cu cat rudenia
cognata substituia rudenia agnata, prima devenea temeiul mostenirii legale. Totodata, romanii au gasit
modalitati de a imbina libertatea testamentelor cu interesele mostenitrilor legali, recunoscand pentru o
parte din acestia anumite drepturi din patrimoniul defunctului care nu puteau fi anulate sau micsorate
prin testament.3

In evolutia sa milenara, dreptul succesorial roman a fost guvernat de doua tendinte: decaderea
formalismului si ocrotirea rudeniei de sange.

La origini, transmiterea patrimoniului de la defunct la urmasi presupunea respectarea unor conditii

de forma extrem de complicate. De exemplu, in epoca foarte veche, testamentul roman imbraca forma
unor legi votate de popor, pentru ca spre sfarsiul republicii si in dreptul clasic, testamentul sa se poata
intocmi prin simpla manifestare de vointa sau prin scrisoare.

Multa vreme, aproape 5 secole, agnatiunea a fost unicul fundament al succesiunii, iar rudele de sange
care nu erau si rude civile nu aveau vocatie succesoriala. Cu timpul, familia romana a suferit o serie de
transformari. Prin reforme pretoriene si prin reforme imperiale au fost chemate la succesiune si rudele
de sange. In perioada imparatului Iustinian, prin rasturnarea stravechiului principiu, rudenia de sange a
devenit unicul fundament al succesiunii legale.

Indiferent de modalitatea de transmitere a mostenirii, existau anumite principii generale pe baza

carora avea loc devolutiunea succesoriala.

a) Principiul continuitatii persoanei defunctului. In dreptul roman se considera ca mostenitorul

continua persoana defunctului. Potrivit acestui principiu, existau doua puncte de vedere cu
privire la momentul de la care mostenitorul dobandea succesiunea:
- Potrivit jurisconsultului Gaius, mostenitorul acceptant devenea titular al succesiunii, in mod
retroactiv, la data decesului lui de cujus. Aceasta conceptie avea drept consecinta
acoperirea intregii perioade de la decesul lui de cujus. Aceasta conceptie avea drept
consecinta acoperirea intregii perioade de la decesul de cujusul pana la data acceptarii
succesiunii;
- Conform opiniei jurisconsultului Iulianus, mostenitorul acceptat devenea titular al
succesiunii, la data aceptarii, deci acceptarea nu avea efect retroactiv. Din momentul
decesului si pana la acceptarea succesiunii se considera, facandu-se apel la o fictiune, ca
defunctul a supravietuit datorita succesiunii care l-a reprezentat.
b) Principiul potrivit caruia nimeni nu poate muri in parte cu testament si in parte fara
testament. Acest principiu este reglementat de legea celor Xll Table si presupune ca
mostenitorii ab intestat vor veni la succesiune doar daca exista un erede testamentar, deci, nu
este admisa existenta in acelasi timp a mostenitorilor testamentari si a celor legali, mostenitorii
testamentari trecand inaintea celor ilegali.
Potrivit doctrinarului roman Anghel, efectele acestui principiu sunt:
2
Digestele lui Justinian
3
Dreptul privat roman: Manual , Novitchii I.
 - Persoana instituita mostenitor prin testament numai pe o parte din averea succesoriala lua
intreaga mostenire, inlaturand mostenitorii ab intestat. In cazul in care unul din cei doi
mostenitori instituiti prin testament nu venea la succesiune, de parte acestuia nu profitau
mostenitorii legali, ci se alipea la partea celuilalt mostenitor testamentar;
- Daca se instituia prin testament un mostenitor sub conditie, pana la realizarea conditiei,
mostenitorii ab intestat nu aveau nici un drept la succesiune;
- In cazul in care testamentul a fost atacat numai in privinta unei din persoane instituita
mostenitor, el va fi anulat numai fata de aceasta, asa incat ar veni la mostenire un succesor
testamentar si un succesor ab intestat;
- Testamentul militar nu este supus acestui principiu.
c) Principiul o data erede, totdeauna erede. In baza acestui principiu, dreptul eredelui nu poate fi
atins nici prin ajungerea la un termen, nici prin realizarea unei conditii. 4

Succesiunea legala (ab intestat)

1. Succesiunea dupa dreptul civil. Sistemul Legii celor Xll Table
Succesiunea ab intestat, fiind cea mai veche forma de transmitere mortis causa a patrimoniului,
se mai numeste si mostenire legala sau legitima, intrucat este reglementata de Legea celor Xll
Table. Expresia ab intestat provine de la ab intestato, ceea ce inseamna o mostenire lasata de o
persoana decedata fara testament. Mostenirea ab instestat intervenia in una din urmatoarele
situatii:
 Persoana decedata nu a lasat un testament;
 Testamentul a fost intocmit cu incalcarea normelor de drept, fiind lovit de nulitate;
 Eredele refuza sau era incapabil sa primeasca mostenire.

Conform Legii celor Xll Table, existau 3 clase de mostenitori: sui heredes, adgnatus proximus si,
respectiv, gentiles.

a) Prima clasa – sui heredes (se traduce prin cei ce se mostenesc pe ei insisi) - cuprinde persoanele
care se gaseau sub puterea lui Pater Familias si prin moartea acestuia devin sui iuris. Intrau in
aceasta categorie asa numitii agnati privelegiati (fii, fiicele, sotia casatorita cu manus si nepotii
fiilor decedati anterior), adica cei ce se aflau sub puterea lui Pater Familias la moartea lui si care
prin efectul mortii acestuia deveneau sui iuris.
b) In lipsa mostenitorilor din prima clasa, veneau la mostenire ruda agnata cea mai apropiata –
adgnatus proximus. In aceasta categorie intrau rudele colaterale de la cele mai apropiate la cele
mai indepartate: frati si surori, nepoti si nepoate de frati, unchi si matusi, veri. In lipsa unor rude
colaterale mai apropiate veneau la mostenire, in calitate de adgnatus proximus, urmatorii
colaterali oricat de indepartati ar fi ca rude. In situatia in care insa cel mai apropiat agnat refuza
mostenire, aceasta nu putea fi transmisa urmatorului agnat, deoarece aceasta din urma nu avea
calitatea de agnatus proximus. Daca existau mai multi agnati de acelasi grad, mostenire se
impartea pe capete.
c) A treia clasa de mostenitori legali – gentiles – veneau la mostenire in lipsa mostenitorilor din
celelalte doua clase. Aceasta denumire este legata de vechea reglementare gentilica in
conformitate cu care in lipsa unor agnati si a unui testament valabil, mostenirea revine nu unei
persoane, ci intregii comunitati gentilice din care a facut parte defunctul. Gentilii primeau
succesiunea in parti egale.

4
Seme heres, semper heres
Reglementarea mostenirii dupa drept civil s-a dovedit necorespunzatoare pentru ca nu tinea seama
de rudenia cognatica si excludea de la succesiune copiii emancipati si celelalte rude de sange
(cognati).

2. Succesiunea a intestat dupa dreptul pretorian

Spre sfarsitul Republicii, pretorul a introdus o serie de noi reglementari in materia succesiunilor,
care au avut drept scop ocrotirea rudelor de sange, precum si a sotiei casatorite fara manus.
Mostenirea pretoriana era desemnata prin expresia bonorum possessium (posesiunea de
bunuri) si cunostea urmatoarele clase de mostenitori : bonorum possessio unde liberi, bonorum
possessio unde legitimi, bonorum possessio unde cognati si bonorum possessio unde vir et uxor.

a) In prima clasa de mostenitori intrau descendentii (liberi), adica sui heredes si cei care
dupa dreptul civil isi pierdusera drepturile succesoriale, de exemplu, fiul emancipat si
descendentii sai;
b) A doua clasa de mostenitori (legitim) cuprindea agnatii (fratii, surorile, nepotii de frati si
de surori, unchi, matusi). Clasa aceasta este chemata la succesiune in lipsa
descendentilor din prima clasa. In realitate aceasta clasa de mostenitori este identica cu
cea stabilita de dreptul civil, fiind vorba aici de agnati colaterali si ai succesiunii civile;
c) In lipsa mostenitorilor din primele doua clase, urmeaza a 3-a clasa de mostenitori
(cognati), care include rudele de sange ce nu sunt si rude civile, de exemplu, desendentii
femeilor sau colateralii emancipati . Cel mai apropiat cognat era exclus insa de la
mostenire de orice agnat, oricat de indepartti ar fi fost acesta;
d) A 4-a clasa de mostenitori ( vir ed uxor ) cuprindea sotul supravietuitor, in cazul
casatoriei fara manus, care venea la mostenire in lipsa rudelor civile si a celor de sange,
caz intalnit practic, extrem de rar.
3. Succesiunea a intestat dupa dreptul imperial.
In dreptul Imperial se constata adancirea tendintei de ocrotire a rudelor de sange in materia
succesiunilor. Astfel, in timpul imparatului Hadrian (117-138), prin senatuseonsultul Tertullian
s-a acordat mamei care avea ius liberorum (ingenua cu trei copii sau dezrobita cu patru copii)
dreptul de a veni la mostenirea copiilor sui iuris, rezultati din casatoria fara manus, alaturi de
ceilalti agnati. Prin senatusconsultul Orfitiali (178 e.n.), copiii rezultati din casatoria fara manus
au fost chemati la mostenirea mamei lor inaintea tuturor agnatilor. Prin reformele imparatului
Iustinian, rudenia de sange a devenit unicul criteriu al sistemului succesoral, stabilindu-se patru
clase de mostenitori.
a) descendentii, indiferent de sex si indiferent daca se aflau sau nu sub puterea
parinteasca;
b) ascendentii si colateralii foarte privilegiati (parinti, bunici, strabunici, respectiv fratii si
surorile, buni si copiii lor);
c) colateralii privilegiatii: fratii si surorile consangvini si uterini si copiii lor;
d) Ceilalti colaterali.

Tot Iustinian a instituit in favoarea sotului supravietuitor quarta sotului sarac. Sotul sau sotia
saraca luau din succesiune 1/4 in plina proprietate. Daca existau mai mult de 3 copii
mostenitori, sotia copia saraca capata o parte egala cu cea a fiecarui copil.

Succesiunea testamentara
 Testamentul este un act solemn, de ultima vointa, prin care o persoana numita testator
instituie unul sau mai multi mostenitori pentru ca acestia sa asigure executarea vointei sale
dupa moarte. Persoana care dispune prin testament poarta denumirea de testator, iar
beneficiarul desemnat prin testament se numeste heredis institutio.

Potrivit jurisconsultilor romani, testamentul este definit in felul urmator:

- Testamentul este declaratia intentiilor noastre, declaratie legitima facuta sub o forma
solemna inaintea martorilor si destinata a avea efect dupa moartea noastra *

- Testamentul este o fidela ordonanta a vointei, prin care cineva arata ce trebuie facut cu
patrimoniul sau , dupa moartea sa*

- Testamentul este o declaratie solemna de ultima vointa prin care voim a avea mostenitor
dupa moartea noastra.

În esenţă, testamentul este un act juridic. Cunoscut din cele mai vechi timpuri, testamentul este definit
de art. 1449 alin. (1) Cod civil. Potrivit acestui text de lege „testamentul este un act juridic solemn,
unilateral, revocabil şi personal prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării
sale din viaţă, de toate bunurile sale sau de o parte din ele”.

Testamentul poate conţine şi dispoziţii cu conţinut extrapatrimonial, cum ar fi cele referitoare la

recunoaşterea unui copil dinafara căsătoriei, cele referitoare la donarea unor organe în vederea
efectuării unor transplanturi sau cele referitoare la înhumarea (incinerarea) şi funeraliile defunctului.
Asemenea dispoziţii utilizează testamentul ca suport, dar prin aceasta ele nu dobândesc o natură
testamentară, testamentul neavând repercusiuni asupra condiţiei lor juridice.