Capitolul V

BIOLOGIA MOLECULARĂ A MEMBRANELOR CELULARE

1. CONCEPTUL DE MEMBRANĂ CELULARĂ

1.1. Definiţie, clasificare topografică

Membrana celulară constituie un complex molecular care delimitează
frontul unui anumit teritoriu, compartimentând materia vie la nivel celular şi
intracelular (George Emil Palade).
După localizare se disting două tipuri de membrane celulare:
a) Ectomembrane
Membrana plasmatică (plasmalema) face parte din categoria membranelor
biologice de suprafaţă şi conform definiţiei lui G. E. Palade delimitează materia vie
la nivel celular. Ea separă celula de mediul înconjurător, conferindu-i
individualitate. Mediază şi controlează interacţiunile celulei cu mediul exterior sau
cu alte celule şi în acelaşi timp permite efectuarea schimbului de substanţe cu mediul
extracelular.
b) Endomembrane
Sunt reprezentate de membranele organitelor intracelulare şi au rolul de a
delimita materia vie la nivel intracelular. Aici se înscriu membranele nucleară,
mitocondrială, ale reticulului endoplasmic şi aparatului Golgi, ale lizozomilor şi
peroxizomilor.

1.2. Rolurile generale ale membranelor celulare

a) Realizează compartimentarea. Deoarece membranele sunt asemănătoare unor foiţe
fără soluţii de continuitate, ele delimitează compartimente. Membrana
citoplasmatică este o peliculă subţire (aproximativ 7,5 nm) şi flexibilă care
delimitează conţinutul întregii celule, conferindu-i individualitate morfologică. Ca
şi în incinta unei fabrici, şi în celulă trebuie să existe compartimente distincte pentru
diferite tipuri de activitate. Astfel, prin intermediul endomembranelor celula este
subdivizată în compartimente distincte, în funcţie de activitatea metabolică
diferită care se realizează la nivelul fiecăruia. Compartimentarea are o
importanţă deosebită deoarece fiecare spaţiu are un conţinut lichidian cu
compoziţie biochimică şi activitate metabolică specifică, iar amestecul lor poate
avea grave repercursiuni asupra integrităţii şi funcţionalităţii celulare (vezi
„compartimentarea internă a celulei eucariote”).

91
b) Reprezintă o barieră cu rol în reglarea schimbului de substanţe.
Membranele împiedică liberul schimb de substanţe de pe una din feţe pe cealaltă.
Fiecare celulă preia din mediu apă, oxigen, ioni şi alte substanţe nutritive. În
acelaşi timp, celula elimină în mediul extracelular produşi de anabolism şi
catabolism. Membrana celulară este aceea care „decide” care sunt substanţele
importate/exportate şi în ce concentraţie. Deci, membrana plasmatică posedă
capacitatea de permeabilitate selectivă cu rol în reglarea influxului şi efluxului de
materie; este substratul material al relaţiilor cu mediul exterior. Reglarea
transportului transmembranar nu este un proces care se petrece numai la nivel de
membrană plasmatică, ci şi la nivel de endomembrane. Nici un organit
citoplasmatic nu are autonomie funcţională deplină. Funcţiile lor depind de
comunicarea între compartimente, comunicare mediată prin intermediul
endomembranelor care le delimitează.
c) Realizează controlul fluxului de informaţii între celulă şi mediul
înconjurător. Celulele comunică cu mediul exterior printr-un proces mediat de
membrana plasmatică. Membranele celulare conţin receptori capabili de a cupla
molecule specifice, cu o configuraţie complementară receptorilor. Diverse tipuri de
celule prezintă diverse tipuri de receptori care sunt capabili de a se combina cu
substanţe diferite. Aceste substanţe poartă denumirea de liganzi (mesageri sau
molecule semnal) şi pot fi: hormoni, factori de creştere, neurotransmiţători,
anticorpi, virusuri, bacterii etc. Ei iau contact cu membrana prin intermediul
receptorilor, dar nu o traversează. Interacţiunea dintre un receptor şi un ligand de
pe o faţă a membranei determină pe cealaltă faţă apariţia unui semnal care va
purta informaţia în interiorul celulei. Astfel, membrana plasmatică este responsabilă
de reglarea a numeroase şi diverse evenimente interne celulare care au loc ca răspuns
la mesajul primit.
d) Rol în interacţiuni intercelulare. Ţesuturile sunt alcătuite din tipuri celulare
diverse care se găsesc în interrelaţii reciproce de cooperare în vederea realizării
unor funcţii complexe. Prin structura şi compoziţia moleculară, membrana
plasmatică permite recunoaşterea intercelulară, comunicarea, dar şi aderarea
celulelor între ele. Adezivitatea intercelulară este realizată de dispozitive de
natură proteică (joncţiuni) localizate în membrană. Unele dintre ele realizează atât
contactul intercelular, cât şi comunicarea de vecinătate. Datorită funcţiei de
comunicare, deşi independente morfologic, membranele sunt interconectate
funcţional.
e) Rol direct în metabolismul celulei. Majoritatea sistemelor enzimatice conţinute în
celulă sunt localizate la nivelul endomembranelor. Astfel, membrana internă
mitocondrială posedă enzimele care catalizează fosforilarea oxidativă, convertirea
energiei rezultate din oxidarea alimentelor în ATP. Tot la acest nivel se găsesc
componentele lanţului transportor de electroni, responsabil de respiraţia celulară. La
nivelul membranelor cloroplastidiale are loc procesul de fotosinteză care
converteşte energia fotonică în energie chimică. Membranele reticulului
endoplasmic şi ale aparatului Golgi conţin enzime care participă la reacţii specifice:
maturarea produşilor de sinteză, detoxifierea medicamentelor, realizarea unor etape
ale metabolismului lipdic etc. (vezi cap. Organite ale sintezei şi secreţiei celulare).

92
f) Permite polarizarea electrică. O consecinţă importantă a permeabilităţii
selective este capacitatea membranelor de a separa ionii, ceea ce determină o
diferenţă de potenţial pe cele două feţe membranare. Proprietatea caracterizează
atât membrana plasmatică, cât şi endomembranele, şi permite:
 menţinerea echilibrului acido-bazic, presiunii osmotice şi volumului
celular (v.„pompele ionice”);
 transmiterea influxului nervos la nivelul membranelor sinaptice (v.„canalele
cu poartă comandată de voltaj”);
 excitabilitatea şi contractibilitatea celulelor musculare (v.„mecanismul
contracţiei musculare”).
g) Alte funcţii.
 rol în imunitate prin prezenţa antigenelor de suprafaţă;
 asigură protecţia mecanică a celulei în special prin intermediul tramei
glucidice a glicolemei;
 participă la mişcările celulare de suprafaţă (emiterea de pseudopode etc.);
 endomembranele RE oferă suport de sprijin pentru fixarea ribozomilor.

1.3. Compoziţie biochimică

a) substanţe anorganice: apă şi electroliţi în cantităţi scăzute. Apa reprezintă
aproximativ 30% din masa membranelor celulare. Apa şi ionii sunt repartizaţi de
o parte şi de alta a zonei hidrofobe, având rol în menţinerea polarităţii membranei.
b) substanţele organice constituie aproximativ 70% din masa membranei şi sunt
reprezentate de lipide, proteine şi glucide în cantitate redusă. Resturile glucidice
sunt întotdeauna ataşate lipidelor şi proteinelor şi sunt localizate exclusiv pe
versantul extern, la nivelul glicolemei. Repartizarea procentual-cantitativă a acestor
componente diferă de la un regn la altul, de la o specie la alta, de la un tip celular la
altul. Raportul lipide/proteine variază considerabil în funcţie de tipul de
membrană celulară (plasmatică, mitocondrială, a reticulului endoplasmic,
golgiană etc.), de tipul organismului (procariot, eucariot) şi de tipul celular (celulă
musculară, nervoasă, hepatică etc.) (tab. V.I).

Membrana Proteine % Lipide % Glucide %

Membrana mielinică 18 79 3
Plasmalema cel. hepatice de şoarece 46 34 2-4
Plasmalema eritrocitelor umane 49 43 8
Membr.nucleară a cel. hepatice de şobolan 59 35 2,9
Membrana externă a mitocondriei 52 48 2-4
Membrana internă a mitocondriei 76 24 1-2
Reticulul sarcoplasmatic 67 33
Membrana internă a cloroplastelor 70 30 6
Bacterii Gram + 75 25 10

Tabel V.I. Compoziţia chimică a membranelor celulare (după Guidotti citat de Benga, 1985)

93
 După cum se observă din tabel, cel mai mare procentaj în structura
moleculară a membranelor îl prezintă proteinele şi lipidele. Din punct de vedere al
rolului primordial îndeplinit, proteinele sunt implicate în asigurarea funcţiilor
membranare, pe când lipidele au rol protector, de barieră. Sub aspectul raportului
proteine/lipide se disting trei tipuri de membrane celulare:
a) membranele la care raportul P/L este aproximativ 1/1 sunt membrane de
suprafaţă cu rol funcţional (conferit de proteine) şi cu rol de protecţie (conferit de
lipide), de exemplu membrana plasmatică.
b) membranele la care raportul P/L este aproximativ 2/1 sunt membrane la care rolul
predominant este cel funcţional, de exemplu membrana internă mitocondrială,
cloroplastidială, membranele citoplasmatice ale bacteriilor.
c) membranele la care raportul P/L este aproximativ 1/2 sunt membrane cu rol
predominant de protecţie (barieră), de exemplu teaca de mielină.
Cu cât o membrană are o activitate metabolică mai mare, cu atât ea conţine
mai multe proteine şi mai puţine lipide.

1.4. Modele de organizare moleculară a plasmalemei

Membrana plasmatică are o grosime de ordinul nanometrilor, din această
cauză pe preparatele necolorate studiate la MO este doar intuită, apărând ca o
interfaţă între celulă şi mediul extracelular. La MCF (microscop cu contrast de
fază), membrana celulară apare intens refringentă la celulele tinere sau la cele
disociate din ţesuturi. Pe preparatele colorate se prezintă ca o peliculă subţire slab
acidofilă (la celulele tinere) sau mai intens acidofilă (la celulele îmbătrânite); în
ME cu putere mică de mărire (10.000 x) apare ca o linie unică, electronodensă. La
o putere de mărire de peste 100.000 x, când planul secţiunii este perpendicular pe
planul membranei are un aspect caracteristic, trilaminat. Ea constă dintr-o bandă
electronoclară localizată median, cu grosimea de aproximativ 3 nm, de natură
lipidică, delimitată de o parte şi de alta de două benzi electronodense cu grosimea
de aproximativ 2,5 nm fiecare, de natură proteică. Endomembranele au acelaşi
aspect electrono-microscopic. În microscopia electronică de transmisie (TEM), la o
putere de mărire de peste 100.000 x, suprafaţa celulară apare formată din trei
structuri (foiţe) suprapuse. Dinspre exterior spre interior acestea sunt: glicolema,
plasmalema şi citoscheletul membranar.
Până la obţinerea imaginii actuale a organizării moleculare a biomembranelor
au fost parcurse mai multe etape, pe care le prezentăm succint; prezentarea se
încadrează astăzi în „caracterul istoric” al cunoaşterii sistemului biologic numit
„membrană”. Considerăm totuşi utilă această retrospectivă pentru înţelegerea
modului de evoluţie al cunoştinţelor referitoare la organizarea moleculară
adaptată realizărilor funcţiilor membranei, cu atât mai mult cu cât unele dintre
teoriile enunţate au reuşit să reziste presiunii timpului.
 Cercetări iniţiale asupra vitezei de difuzie a solvenţilor lipidici, care
difuzează mai rapid decât apa şi sărurile anorganice au fundamentat ideea că
membrana celulară este de natură lipidică (Overton, 1895).

94
  Gorter şi Grendel (1925) introduc teoria bistratului lipidic deoarece
cercetările efectuate pe membrane eritrocitare demonstrează că suprafaţa
filmului lipidic obţinut prin extracţie corespunde la dublul suprafeţei
eritrocitelor.
 Modelul paucimolecular - Danielii şi Davson (1935). În perioada anilor
1930, conceptul naturii lipidice a membranelor celulare a fost zdruncinat de
constatarea că tensiunea superficială a suprafeţei celulare (0,1-2 dine/cm)
este semnificativ mai mică decât a membranelor artificiale, exclusiv lipidice
(9-12dine/cm). În 1943, Danielii şi Harvey au arătat că tensiunea
superficială poate fi scăzută prin adaos de proteine la filmul de lipide,
ajungându-se astfel până la valoarea tensiunii superficiale a suprafeţei
celulare. Pornind de la această constatare, Danielii şi Davson imaginează un
model de organizare moleculară al membranelor celulare cunoscut ca
modelul paucimolecular (lat. pauci = puţin numeroase). Conform acestui
model se presupunea că membranele sunt alcătuite din lipide aranjate în
bistrat, orientate cu capetele polare spre exterior şi tapetate de o parte şi de
alta de proteine.
 Teoria membranei unitare a fost formulată de Robertson (1959) pe baza
cercetărilor de microscopie electronică. El a stabilit că toate membranele
plasmatice au o organizare ultrastructurală unitară, după modelul trilaminat
care implică o zonă centrală clară reprezentată de lipide, flancată de două
zone dense la fluxul de electroni reprezentate de proteine. Teoria membranei
unitare a constituit o dezvoltare a ipotezei paucimoleculare căreia îi sunt
consacrate concepte noi: universalitatea bistratului lipidic şi asimetria
chimică (glucidele sunt ataşate numai pe versantul extern). Pe baza
răspândirii generalizate a membranelor cu aceeaşi structură trilaminată şi cu
aceeaşi origine, Robertson introduce termenul de "structură membranară
unitară". Critica adusă acestor modele "lamelare" a fost că ignoră dinamismul
molecular (mişcări moleculare care participă la asigurarea funcţiilor
membranare, compartimentarea pe microdomenii), cât şi ideea existenţei
unor proteine transmembranare; criticile aduse teoriilor anterioare au
condus la elaborarea teoriei „mozaicului fluid”.

Teoria mozaicului fluid elaborată de Singer şi Nicolson în 1972 este acceptată

şi la ora actuală. Modelul de organizare moleculară al plasmalemei care corespunde
atât din punct de vedere structural, cât şi funcţional este cel de "mozaic fluid lipo-
proteic" (fig.V.1.):
- "mozaic" datorită numărului mare de molecule proteice plonjate în
dublul strat lipidic care dau aspectul mozaicat al "icebergurilor" care
plutesc în ocean;
- "fluid" datorită faptului că atât proteinele, cât şi lipidele sunt animate
de permanente mişcări care le permit realizarea funcţiilor în cadrul
membranei.

95
 Fig.V.l. Organizarea moleculară a plasmalemei (Alberts, 2002): imagine TEM a unui
fragment din plasmalema eritrocitelor umane (stg), prezentarea schematică
tridimensională a componentelor membranare (dr.)

2. PLASMALEMA (citolema, membrana plasmatică propriu - zisă)

Plasmalema reprezintă partea centrală a periferiei celulare, apare de aspect

trilaminat cu organizare moleculară de tip lipoproteic („mozaic fluid”) şi are
dimensiuni medii de 7,5 nm. Lipidele şi proteinele constituente îi conferă
permeabilitate selectivă.

2.1. Lipidele membranare şi rolul lor biologic

2.1.1 Natura şi organizarea lipidelor membranare
Membranele celulare conţin o mare diversitate de lipide care formează
matricea pentru fixarea proteinelor şi a celorlalte componente. Principalele clase
de lipide membranare sunt fosfolipidele, glicolipidele şi colesterolul care apar în
raportul cantitativ 70/5/25.
1. Fosfolipidele reprezintă aproximativ 70-75% din totalul lipidelor membranare. Ele
sunt de două categorii:
a) fosfogliceride (rezultate din esterificarea acizilor graşi saturaţi şi nesaturaţi
cu glicerina). Exemple de fosfogliceride: fosfatidilcolina (PC),
fosfatidiletanolamina (PE), fosfatidilserina (PS), fosfatidilinozitol (PI),
fosfatidilglicerol (PG), difosfatidilglicerolul sau cardiolipina (CE).
b) sfingolipide (rezultate din saturarea acizilor graşi cu aminoalcooli -
sfingozina), de exemplu sfingomielina cu cea mai mare răspândire în membrana
neuronală.
2. Glicolipidele sunt compuşi formaţi din lipide şi oligozaharide. Glicolipidele au
fost evidenţiate în membranele neuronale, membranele celulelor renale, hepatice,
musculare. Ele sunt de două categorii:
a) cerebrozide (lipid plus un oligozaharid: glucoza sau galactoză); porţiunea
glicozidică proiectată spre exteriorul membranei este implicată în
numeroase funcţii de recunoaştere intercelulară, în special în specificitatea
grupelor sanguine. Galactocerebrozida este o componentă de bază a mielinei,

96
 alcătuind 40% din lipidele stratului extern al plasmalemelor celulelor
Schwann.
b) gangliozide (lipid plus mai multe oligozaharide). Conţin lanţuri ramificate
până la 7 unităţi glucidice şi intervin de asemenea în numeroase funcţii de
recunoaştere celulară. Acidul sialic (N-acetil neuraminic este situat de regulă în
poziţie terminală, ceea ce conferă suprafeţei celulare încărcătură ionică
negativă (fig.V.2). Gangliozidele apar în cantităţi mai mici în plasmalemele
tuturor tipurilor celulare şi alcătuiesc 6% din lipidele stratului extern ale
plasmalemei neuronilor.

Fig.V.2. Câteva gangliozide reprezentative

NANA- ac. sialic, Gal-galactoză, Glc-glucoză, GalNAc-N-acetilgalactozamină
(după Alberts şi colab, 1986)

3. Colesterolul este un steroid absent la procariote, dar prezent ca lipid major în

membranele celulelor eucariote (fig.V.4). Proporţia este diferită la cele două
regnuri, găsindu-se în cantitate scăzută la regnul vegetal. În celulele animale se
găseşte în cantitate mai mare pe versantul lipidic extern al plasmalemei decât pe cel
intern. De asemenea, proporţia de colesterol este mai mare în membranele în
care predomină funcţia de barieră (plasmalema şi mielina), decât în majoritatea
endomembranelor. Molecula de colesterol este constituită din patru cicluri
carbonate acolate care îi conferă o anumită rigiditate; singura grupare polară
(hidrofilă) este gruparea OH a C3, ea fiind situată la interfaţă şi interacţionează cu
grupările vecine.
Compoziţia lipidică a membranelor celulare variază de la un tip celular la altul,
de la o specie la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi celule, de la o membrană la alta. De
asemenea compoziţia în acizi graşi a fosfolipidelor este variabilă, ceea ce are
consecinţe asupra caracteristicilor fizice ale membranei, dar şi asupra activităţii
proteinelor de membrană.
2.1.2. Conformaţia lipidelor membranare.
Toate lipidele din membrană sunt molecule amfifile, amfipate. Ele posedă o
extremitate - cap (hidrofilă, polară) şi o extremitate - coadă (hidrofobă sau apolară),
adesea preponderentă (fig.V.3 şi V.5). Extremitatea hidrofilă este orientată spre
exterior, la contactul cu apa, iar cea nepolară este orientată spre interior. Acest
caracter amfipatic conferă lipidelor o proprietate fundamentală, aceea de

97
dispunere sub forma unui film bimolecular. Dispunerea în strat dublu, adoptată
spontan de fosfolipide, reprezintă structura de bază, matricea membranelor biologice.

Fig. V.3. Reprezentarea schematică a fosfatidilcolinei (stg);

modelul compact al moleculei (dr.)

Fig.V.4. Structura
colesterolului. Formula
chimică (A), reprezentare
schematică (B), model
compact (C).
Fig.V.

98
 Fig.V.5. Molecule de glicolipide

Fig.V.5. Molecule de glicolipide

2.1.3. Proprietăţile lipidelor din membrana celulară şi semnificaţia lor

biologică
a) Fiind molecule amfipate, la interfaţa cu apa se organizează spontan sub
formă de strat dublu lipidic care reprezintă forma cea mai stabilă de
autoasamblare a lipidelor. În cazul excesului de apă, forma de organizare este cea de
micelii (fig.V.6).
Odată formate, straturile duble lipidice au tendinţa să delimiteze
compartimente închise, evitându-se în acest fel contactul cozilor hidrofobe cu apa.
Se produce astfel o autoînchidere în urma căreia rezultă vezicule. Veziculele au
capacitatea de refacere (autoînchidere), chiar dacă peretele este dezagregat. Aceste
proprietăţi se exprimă şi in vitro, unde fosfolipidele extrase din biomembrane se
dispun spontan în strat dublu, formând membrane artificiale. Acestea au fost
utilizate în studii experimentale pentru formarea lipozomilor. Formarea poate fi
accelerată prin agitare mecanică. Lipozomii pot fi multilamelari sau unilamelari
(fig.V.7.) şi sunt utilizaţi în aplicaţii terapeutice, deoarece permit vehicularea
substanţelor medicamentoase în sistemul circulator şi dirijarea acestora către
celulele ţintă.

99
 Fig. V.6. Asamblarea moleculelor lipidice la contactul cu apa

Fig.V.7. Lipozomi. (A) imagine de microscopie electronică; (B) schema

b) Datorită mobilităţii lor, lipidele au rol în menţinerea fluidităţii

membranelor. Moleculele de fosfolipide prezintă mai multe tipuri de mişcări:
• mişcări în interiorul moleculei fosfolipidelor.
- mişcări de flexie a atomilor de carbon din grupările metilenice (-CH 2-) din
lanţurile acizilor graşi. Aceste mişcări sunt mai active spre centrul stratului dublu
lipidic şi mai rigide spre gruparea polară;
- mişcări ale atomilor din gruparea polară.
• mişcări ale întregii molecule de fosfolipid:
- mişcări de translaţie (mişcări de difuziune laterală);

100
 - mişcări de rotaţie în jurul axei longitudinale a moleculei;
- mişcări de difuziune transversală (flip-flop) (fig.V.8).
Mişcările de difuziune laterală şi de rotaţie se petrec cu o viteză foarte
mare, într-o secundă o moleculă străbate circa 2 μ, pe când mişcarea de difuziune
transversală se face foarte încet, moleculele trecând dintr-un strat monolipidic în
celălalt în 7-14 zile.

Fig.V.8. Mişcările moleculelor de fosfolipide în stratul dublu lipidic

Prezenţa colesterolului influenţează puternic fluiditatea membranelor

(tabel.V.II). El creşte fluiditatea atunci când este introdus în straturi duble
lipidice, artificiale cu lipide saturate şi o scade în cazul prezenţei lipidelor
nesaturate; intercalarea sa între fosfolipidele membranei produce creşterea
rigidităţii lanţurilor de acizi graşi spre gruparea polară şi creşterea fluidităţii spre
interiorul membranei. Fluiditatea stratului lipidic este influenţată şi de factori
fizici (temperatură, presiune) şi chimici (acid arahidonic, medicamente, gradul de
nesaturare al acizilor graşi, raportul P/L). Fluiditatea membranelor este o condiţie
majoră a desfăşurării tuturor funcţiilor membranelor biologice.

A. Modulatori chimici
1. concentraţia colesterolului (colesterol/fosfolipide);
2. gradul de nesaturare a lanţurilor acizilor graşi din fosfolipide;
3. nivelul sfingomielinei (sfingomielină/lecitină);
4. fosfatidiletanolamina;
5. conţinutul de proteine în membrană ( proteine/lipide).
B. Modulatori fizici
1. temperatura;
2. presiunea hidrostatică.

Tabe
l V. II. Modulatori fiziologici ai microvâscozităţii membranei
(după Shinitzky, citat de Rusu)

101
 c) Lipidele membranare prezintă proprietatea de mezomorfism; trecerea din
starea cristalină în starea lichidă se realizează prin stări intermediare de cristal lichid.
La pH şi temperatură fiziologică, lipidele se găsesc în stare de cristal lichid, în
această stare fiind capabile să-şi îndeplinească rolurile. În urma modificărilor de
temperatură şi potenţial electric are loc blocarea lanţurilor de acizi graşi, ceea ce
conduce la modificări de permeabilitate până la moartea celulară.
d) Cele două monostraturi lipidice au o compoziţie lipidică sensibil diferită.
Asimetria lipidelor pe cei doi versanţi interesează toate tipurile de lipide. Astfel,
fosfolipidele care conţin colina (fosfatidilcolina, sfingomielina) predomină în
monostratul extern, pe când în monostratul intern sunt mai bine reprezentate
fosfolipidele cu grupări amino (fosfatidilserină, fosfatidiletanolamina). În cazul
membranei eritrocitului, 70% din fosfatidilcolina şi 80-85% din sfingomielina sunt
localizate în monostratul extern.
Cea mai pronunţată asimetrie o prezintă glicolipidele care sunt localizate
exclusiv pe versantul extern. Acest lucru demonstrează rolul lor în comunicarea
intracelulară şi posibil, un rol de receptor în legarea specifică a unor substanţe
străine.
e) Lipidele au rol în recepţionarea şi fixarea ionilor în cadrul transportului
transmembranar. Cel mai important ion, cu rol primordial în menţinerea structurii
membranei este Ca++. În cazul în care Ca++ este îndepărtat prin intermediul unui agent
chelator, se antrenează o scădere semnificativă a coeziunii membranei. Alţi cationi
legaţi de membrană din punct de vedere structural şi funcţional sunt Mg2+, Na+, K+.

2.2. Proteinele din membranele biologice

2.2.1. Roluri, tipuri şi localizare
Dacă lipidele asigură funcţia de barieră a membranei celulare, proteinele
conferă funcţionalitate membranei, având rol de transport, enzimatic, de receptori şi
asigură adezivitatea intercelulară.
Concentraţia proteinelor membranare variază între 20 % în cazul mielinei şi
75% în membranele mitocondriale. Dimensiunile proteinelor sunt mai mari decât
ale lipidelor, astfel că la un procent de 50% proteine în membrane, corespund
aproximativ 50 molecule de lipide la o moleculă proteică.
Datorită diversităţii funcţiilor lor, varietatea proteinelor membranare este mai
mare decât cea a lipidelor.
Din punct de vedere structural şi funcţional, proteinele membranare sunt de
două tipuri: fibrilare - care îndeplinesc de regulă un rol plastic şi globulare -cu rol
enzimatic, funcţional.
Din punct de vedere topografic, în plasmalemă există două tipuri de
proteine, şi anume:
a) proteine periferice (extrinseci) ataşate la exteriorul dublului strat lipidic,
pe ambii versanţi. Ele interacţionează prin forţe electrostatice cu grupările polare ale
lipidelor sau cu proteinele intrinseci. În funcţie de monostratul lipidic pe care sunt

102
ataşate sunt denumite endoproteine (localizate pe versantul intern) şi ectoproteine
(localizate pe versantul extern).
Proteinele extrinseci alcătuiesc aproximativ 25% din totalul proteinelor
membranare. Se pot extrage relativ uşor prin tratarea cu soluţii diluate de săruri.
b) Proteine integrale (intrinseci) alcătuiesc 75% din totalul proteinelor
membranare. Ele sunt molecule amfifile (bimodale), alcătuite din două capete
polare (hidrofile) şi o zonă hidrofobă care străbate stratul dublu lipidic. Se inseră
asimetric în stratul lipidic (fig.V.9). Proteinele transmembranare (intrinseci) sunt
menţinute în plasmalemă prin interacţiuni hidrofobe cu bistratul lipidic şi pot fi
extrase din membrană, după o prealabilă solubilizare a lipidelor cu ajutorul
detergenţilor. Detergenţii dizolvă lipidele legate de proteinele integrale şi le
solubilizează; după îndepărtarea detergenţilor, proteinele integrale precipită.
Tehnica utilizată pentru separarea proteinelor transmembranare este electroforeza în
gel de poliacrilamidă, în prezenţa detergentului dodecilsulfat de sodiu (SDS).

2.2.2. Proprietăţile proteinelor membranare

 Prin forma şi dispoziţia lor, proteinele realizează sectorizarea plasmalemei în
endo şi ectodomenii hidrofile şi mezodomenii hidrofobe. Totodată ectodomeniul
lor (partea din moleculă care proemină pe versantul extern al plasmalemei) diferă de
endodomeniu (partea din moleculă localizată spre citosol sau mediul intracelular).
Fiecare este constituit astfel încât să interacţioneze cu ioni sau molecule diferite,
în medii diferite. Toate proteinele transmembranare poartă pe ectodomeniul lor
lanţuri ologozaharidice, fiind deci glicoproteine care vor lua parte alături de
glicolipide la alcătuirea glicocalixului.
 Numărul proteinelor care iau parte la alcătuirea membranelor diferă de la un
tip celular la altul şi de la un organit la altul. Astfel, unele membrane conţin 1-3
proteine majore cum sunt bastonaşele retiniene, mielina, reticulul sarcoplasmatic.
Alte membrane conţin zeci de tipuri de proteine, de exemplu membranele
mitocondriale, plasmalema etc.
 Localizarea specifică a unor enzime în membrane face ca enzimele
respective să fie folosite ca "enzime marker". Exemple sunt: 5'-nucleotidaza pentru
plasmalema, monoaminoxidaza (MAO) pentru membrana externă a mitocondriei,
citocromoxidaza şi adenozintrifosfataza (ATP-aza) pentru membrana internă a
mitocondriei, glucozo-6 fosfataza pentru reticulul endoplasmatic etc.
 Proteinele intrinseci ale membranei prezintă două tipuri distincte de mişcare:
a) rotaţie rapidă în jurul axului proteinei, perpendicular pe planul stratului lipidic.
b) difuziunea laterală rapidă în interiorul aceluiaşi strat bimolecular lipidic. Ambele
tipuri de mişcare sunt o rezultantă a fluidităţii dublului strat lipidic. Coeficientul de
difuziune laterală scade foarte mult în tranziţiile de fază ale lipidelor, când proteinele
se reunesc în conglomerate. Imobilizarea completă se produce la trecerea lipidelor
din faza de cristal-lichid în faza solidă, sub influenţa temperaturii.
 Proteinele extrinseci (endo şi ectoproteine) sunt solidarizate în planul
membranei, fie prin ataşare directă la lipidele membranare cu care formează
sisteme lipoproteice de membrană, fie prin ataşare la domeniile hidrofile ale
proteinelor intrinseci (fig. V.10).

103
 Fig.V.9. Tipurile şi localizarea proteinelor din plasmalema

Fig. V.10. Posibilităţi de ataşare a proteinelor periferice

 Din punct de vedere al nivelului de structură, proteinele intrinseci prezintă în

mare parte o structură terţiară cu 1-7 şi chiar zeci de domenii transmembranare.
 Proteinele transmembranare prezintă multiple asimetrii. S-a arătat deja că
grupările glucidice sunt localizate exclusiv pe ectodomeniul, nu şi pe
endodomeniul moleculei proteice. O altă asimetrie derivă din faptul că partea
proteinei aflată în stratul dublu lipidic este de obicei mult mai mică comparativ
cu partea ce predomină în afara lui. Părţile din moleculă situate în afara stratului

104
dublu lipidic permit stabilirea interacţiunilor cu matricea extracelulară şi cu
citoplasma.
2.3. Modificări ale configuraţiei componentelor membranare
Datorită mişcărilor la care participă, macromoleculele din componenţa
membranelor îşi pot schimba conformaţia.
Mişcările laterale în planul membranei crează o zonă cu proprietăţi speciale
datorită predominenţei unei molecule particulare de fosfolipid sau proteină.
Aceste mişcări pot fi induse de mecanisme celulare sau extracelulare. Exemple în
acest sens sunt formarea canalelor hidrofile, formarea interacţiunilor stabile cu
alte celule (joncţiuni), endocitoza, exocitoza etc. Proteinele intrinseci pot
prezenta modificări de conformaţie, ceea ce le asigură rolul de transportori ai apei,
ionilor, glucozei etc.
Proteinele extrinseci de pe versantul intern, precum şi cele intrinseci care
proemină spre citosol, se continuă cu elemente ale citoscheletului (microfilamente,
microtubuli). Astfel, ele au rol de ancorare a citoscheletului şi de menţinere a
formei celulare.
Proteinele extrinseci de pe versantul extern al bistratului lipidic participă la
legarea tranzitorie a diferitelor substanţe informaţionale (hormoni, neuro
transmiţători), substanţe care traversează membrana (metaboliţi), ori care iau parte
la reacţii biochimice (ex. coagularea).

2.4. Dispoziţia topografică a apei şi ionilor în membrane

După cum s-a arătat anterior, la baza organizării tuturor membranelor
celulare se află structurile lipoproteice hidratate de o parte şi de alta a filmului
lipidic hidrofob. Din această cauză, în microscopia electronică membranele
prezintă imaginea trilaminată caracteristică (strat electronoclar aşezat median
încadrat de două straturi electronodense).
Celelalte structuri cu compoziţie proteică (glicolema şi citoscheletul
membranar) care încadrează plasmalema sunt şi ele puternic hidratate, dar sunt mai
greu evidenţiabile decât lipoproteinele în imaginile electronomicroscopice de rutină.
Prin metode speciale de evidenţiere, cum este metoda difracţiei în raze X, s-a
demonstrat că apa "legată" este esenţială pentru integrarea structurilor
lipoproteice în membrană.
Apa de la nivelul suprafeţei celulare este distribuită în două zone ale
membranei:
• zona externă sau frontul E cuprinde foiţa externă a plasmalemei şi
glicocalixul;
• zona internă sau frontul P (plasmatic) cuprinde foiţa internă a plasmalemei şi
citoscheletul membranar.
Cele două zone hidrofile sunt despărţite de o zonă intermediară hidrofobă care
corespunde filmului lipidic, electronoclar.
a) Zona hidrofilă externă (frontul E) prezintă pe suprafaţa sa radicali
ionizabili, în majoritate anioni organici care conferă un bilanţ general negativ al
suprafeţelor celulare.

105
 Potenţialul zeta reprezintă potenţialul din "zona de alunecare", deci zona
situată la l mm extern de suprafaţa plasmalemei. Acesta este cu câţiva mV mai mic
decât adevăratul potenţial de suprafaţă al plasmalemei.
b) Zona hidrofilă internă (frontul P) a membranei celulare este şi ea
bogată în radicali ionogeni elecronegativi, între care predomină radicalii PO 4- de pe
suprafeţele proteinelor. La un pH fiziologic, frontul P este mai bogat în grupări
electrogene negative decât frontul E.
În repaus, faţa internă a membranei celulare are un potenţial electric de
-50mV până la -100 mV faţă de faţa externă. Această valoare este denumită
potenţial electric de repaus.
Potenţialul de repaus sau potenţialul electric transmembranar este valoarea
în mV a diferenţei de potenţial electric dintre interiorul şi exteriorul suprafeţei
celulare. El se datorează distribuţiei inegale a ionilor care prezintă sarcini
electrice pe cei doi versanţi. Repartiţia unui anumit ion pe suprafaţa membranei
este determinată de propria concentraţie, dar este influenţată şi de ceilalţi ioni din
sistemul membranar. Un sistem membranar este în echilibru atunci când suma
totală a sarcinilor electrice pozitive şi negative de pe ambele feţe sunt egale
(echilibrul Gibbs-Donnan). Conform acestui principiu, un ion cu o anumită sarcină
electrică poate traversa membrana numai atunci când în schimbul său vine un alt ion
de pe faţa opusă care transportă o sarcină similară şi egală.
Permeabilitatea membranei este diferită pentru diverşi ioni, astfel:
a) este permeabilă pentru apă şi foarte permeabilă pentru Cl- şi HCO3-
b) este impermeabilă pentru anionii organici electronegativi de pe frontul P
(radicali fosfaţi şi izotianaţi) şi de pe frontul E (anioni COO- ai acidului sialic).
c) prezintă permeabilitate selectivă pentru K+, Na+ şi Ca++. Aceştia sunt
denumiţi ioni mobili deoarece în urma unor stimuli, echilibrul electrostatic se
destabilizează şi ei sunt schimbaţi de pe o faţă a membranei pe alta; se produce în
acest fel depolarizarea membranei.
Celulele îşi desfăşoară activitatea normală numai dacă reuşesc să menţină o
concentraţie de Na+, Cl- şi Ca++ mai mică decât cea a mediului extracelular şi o
concentraţie de K+ mai mare decât cea extracelulară.
Mecanismele implicate în schimbul acestor ioni anorganici se află localizate la
nivelul membranei şi se desfăşoară cu consumul a 25% din întreaga energie a celulei
(v. Cap.”microtransport”).
Distribuţia ionilor anorganici variază de la un tip celular la altul şi chiar în
planul suprafeţei celulei. Astfel, Ca++ poate fi mai concentrat pe frontul E al unui tip
de celule şi pe frontul P al altui tip celular. Variabilitatea locurilor de legare a Ca++
pe suprafaţa celulară se datorează anionilor organici (care exercită atracţie asupra
ionilor de calciu şi stabilesc cu acesta legături electrostatice) şi diferenţei în
distribuţia calmodulinelor în citoscheletul membranar. Calmodulinele sunt
proteine cu mare afinitate pentru calciu. Ele sunt distribuite în toate celulele cu
variaţii concentraţionale diferite de la un tip celular la altul.
Încărcarea electrică negativă a suprafeţei celulare este dată de grupările
polare ale fosfolipidelor, glicoproteinelor sulfatate, glicozaminoglicanilor şi
radicalilor carboxilici ai acidului sialic.

106
 Pe suprafaţa celulelor există şi un număr scăzut de radicali cationici,
precum şi numeroşi cationi anorganici (Ca++, Na+). Datorită predominenţei sarcinilor
electrice negative de pe frontul E, celulele izolate în culturi migrează la polul pozitiv
atunci când prin mediul de cultură este trecut un curent electric. Densitatea
sarcinilor electrice nu este distribuită uniform în planul suprafeţei şi nici în
grosimea zonei externe. Astfel, din punct de vedere elctrochimic suprafaţa celulară
prezintă trei straturi concentrice (fig.V.11):
 suprafaţa plasmalemei (porţiunea cea mai profundă a frontului
E), cu sarcinile electrice negative cele mai frecvente;
 stratul median, cu o grosime de 1nm în care moleculele de apă
şi ionii metalici sunt imobili datorită atracţiei exercitate de suprafaţa
plasmalemei;
 lamina externă a glicolemei în care ionii sunt mobili, deoarece forţa
de atracţie a plasmalemei este scăzută. La contactul dintre stratul ionilor mobili şi
cel al ionilor imobili se găseşte "zona de alunecare".
Încărcătura electrică negativă de pe faţa externă a plasmalemei determină
existenţa la acest nivel a unui câmp electrostatic denumit potenţial de suprafaţă. La
un pH fiziologic, valoarea potenţialului de suprafaţă este cuprinsă între -8,5 mV
şi -38 mV, cu o medie de -28 mV.
Potenţialul de suprafaţă se măsoară prin microelectroforeză, tehnică ce
constă în măsurarea mobilităţii celulelor plasate într-un câmp electric.

Fig.V.11. Schema
repartiţiei
încărcăturii electrice
la suprafaţa celulei
(A) şi a potenţialului
zeta (B)

107
3. GLICOLEMA (glicocalix)

3.1. Localizare, organizare moleculară

Prin tehnici de impregnare metalică şi coloraţie negativă s-a demonstrat că
suprafaţa externă a membranei prezintă un înveliş cu aspect pufos, numit
glicolemă, glicocalix, înveliş dulce al celulei, denumire datorată conţinutului
crescut în glucide. Este reprezentat de lanţuri oligozaharidice ancorate de
ectodomeniul proteinelor extrinseci şi transmembranare şi de unele fosfolipide din
stratul extern al stratului bimolecular lipidic. Glicolema este prezentă la toate
tipurile de celule eucariote şi are o grosime variabilă de la un tip celular la altul
(10-100 nm, cu o medie de 50 nm). Este mai bine reprezentată la polul apical al
celulelor absorbante (ex. enterocite).
În microscopia fotonică este greu de diferenţiat, se evidenţiază prin metode
citochimice (PAS) sau cu albastru alcian datorită abundenţei glucidelor din
compoziţia sa. În microscopia electronică apare alcătuită din două lamine, una
internă mai puţin densă, cu o grosime de aproximativ 20 nm şi o lamina externă mai
densă, cu o grosime de aproximativ 30 nm. Lamina externă vine în legătură cu
matricea extracelulară, iar cea internă cu plasmalema.
Din punct de vedere biochimic, glicolema este alcătuită din substanţe
anorganice: apă şi ioni (îndeosebi Ca++) legaţi selectiv în reţeaua oligozaharidică,
pentru a fi disponibili proceselor intracelulare. Dintre substanţele organice fac parte
grupările glucidice ale glicoproteinelor şi glicolipidelor din plasmalemă, dar şi
glicoproteine şi proteoglicani secretaţi de celule şi adsorbiţi apoi pe suprafaţa
celulară (fig.V.12).

108
 Fig. V. 12. Organizarea moleculară a glicocalixului
Dintre cele aproximativ 100 de zaharide naturale, în glicoproteinele şi
glicolipidele membranare se găsesc doar 9, principale fiind: galactoza, manoza,
fructoza, galactozamina, glucozamina, glucoza şi acidul sialic (N -
acetilneuraminic, NANA). Extremităţile lanţurilor şi ale ramificaţiilor lor sunt
ocupate de acidul sialic, glucoza nefiind niciodată admisă ca monozaharid
terminal. La baza lanţurilor oligozaharidice se află un anumit monozaharid care
se leagă de un aminoacid specific al proteinei transmembranare, astfel încât nu
este posibilă decât interacţiunea dintre cinci tipuri de monozaharide şi cinci tipuri
de aminoacizi corespunzători. Compoziţia, ordinea moleculară şi aşezarea lanţurilor
oligozaharidice legate de proteinele transmembranare conferă specificitate
funcţională şi identitate fiecărui tip de celulă, datorită numeroaselor variante
moleculare determinate de monozaharidele componente. De exemplu, trei aminoacizi
diferiţi pot da naştere la 6 tripeptide. Trei monozaharide diferite pot produce 1056
de trizaharide diferite. Prezenţa acidului sialic la capătul lanţurilor oligozaharidice
ale glicolipidelor conferă sarcină electrică negativă suprafeţei celulelor eucariote.

3.2. Funcţiile glicolemei

a) joacă rol important de protecţie şi participă la adezivitatea intercelulară în
special în ţesutul epitelial;
b) asigură individualitatea celulei, deoarece glicoproteinele sunt specifice nu
numai speciei, ci şi tipului celular. Grupele sanguine umane A, B, O sunt
determinate de grupările glucidice terminale ale glicolipidelor şi glicoproteinelor din
membrana eritrocitului.
c) joacă un rol important în mecanismul de recepţie a mesajelor, deoarece
grupările glucidice terminale ale glicoproteinelor intră în alcătuirea receptorilor
specifici pentru molecule biologic active (ioni, hormoni, neurotransmiţători,
medicamente, toxine etc);
d) îndeplineşte rol imunologic, deoarece la nivelul său sunt localizate
antigenele A, B, Lewis; antigene terminale specifice, citolizine H etc.;
e) îndeplineşte funcţia de filtru ionic întârziind intrarea ionilor de K+ în
celulă şi ieşirea ionilor de Na+. De asemenea, deoarece prezintă încărcătură
electrică negativă stochează temporar Ca++ pentru nevoile ulterioare ale celulei.
f) prin conţinutul în proteoglicani îndeplineşte funcţia de lubrefiere,
amortizarea şocurilor, intervine în procesul de "captare" al substanţelor ce
urmează a fi endocitate, asigură spaţiul extracelular cu cationi.

3.3. Implicaţii medicale

 Boli metabolice. Etiologia unor maladii metabolice se poate explica prin
alterarea structurilor membranare care controlează endocitoza şi
permeabilitatea. Toate celulele acţionează sub control hormonal şi nervos.
Pentru aceasta, ele prezintă receptori de suprafaţă capabili de a recunoaşte
şi a cupla specific cu diferiţi mesageri. Alterarea moleculară a receptorilor
de suprafaţă nu le permite acestora recunoaşterea şi ataşarea mesagerului
(hormonului de exemplu), ceea ce determină modificări majore ale

109
metabolismului celular.
• Maladii virale. Fiind biofite obligatorii, virusurile pătrund în celulele
umane şi utilizează mecanismele de sinteză a acestora pentru a se
multiplica. Pătrunderea intracelulară a materialului genetic viral are loc ca
urmare a cuplării glicoproteinelor virale cu receptorii celulari localizaţi
specific: în suprafaţa limfocitelor T pentru HIV, în suprafaţa limfocitelor B
pentru virusul Epstein-Barr etc. În acest caz, alterarea moleculară a
receptorilor face imposibilă ataşarea virusurilor pe celulele „ţintă”, deci are
un efect benefic pentru organism, deoarece individul infectat va fi doar purtător
al virusului, fără să dezvolte boala. Cercetări recente de inginerie genetică
(axate în principal pe ataşarea virusului HIV) urmăresc realizarea unor
mutaţii la nivelul genelor care codifică sinteza receptorilor membranari. S-ar
putea astfel realiza receptori modificaţi care să nu permită ataşarea
virusurilor la membrana celulară.
• Rejetul de grup sanguin şi de organ. La nivelul glicolemei sunt localizaţi
determinanţii antigenici ai grupelor sanguine (aglutinogenele A şi B) precum şi
antigenele de histocompatibilitate (HLA). Aglutinogenele A şi B sunt
molecule de suprafaţă a căror distribuţie în glicolema hematiilor determină
existenţa grupelor sanguine. Atunci când hematiile care prezintă în suprafaţă
antigenul A, sunt puse în contact cu un ser care conţine anticorpi anti-A,
anticorpii „recunosc" situsurile antigenice ale celulelor străine şi determină
aglutinarea hematiilor şi hemoliză.
• Celulele canceroase. Celulele sănătoase introduse în mediu de cultură se
„recunosc", proliferează până intră în contact una cu cealaltă după care îşi
opresc diviziunile; proprietatea este denumită inhibiţie de contact. Din
contră, celulele canceroase manifestă un caracter „asocial"; îşi pierd
inhibiţia de contact şi proliferează anarhic, determinând formarea de straturi
celulare suprapuse în mediul de cultură. Acest comportament se explică
prin incapacitatea de a primi semnale venite din mediul înconjurător,
incapacitate determinată de alterări ale extremităţilor receptorilor de la
nivelul glicolemei.

4. CITOSCHELETUL MEMBRANAR (corticala celulară)

Cea de-a treia componentă a suprafeţei celulare este situată pe faţa internă
a plasmalemei şi are o grosime de 5-9 nm. Citoscheletul membranar este o
structură exclusiv proteică, vizibilă doar în ME, care solidarizează proteinele
plasmalemale cu proteinele citoscheletului celular.
În microscopia electronică se prezintă ca o reţea fibrilară orientată
neuniform care conferă susţinerea şi flexibilitatea periferiei celulare.

4.1. Organizare moleculară

Organizarea moleculară a citoscheletului membranar a fost studiată iniţial
pe membrana eritrocitelor, la care corticala celulară reprezintă aproximativ

110
60% din masa proteinelor membranare. Reţeaua proteică este formată din
proteine structurale şi funcţionale, după cum urmează:
 reţeaua proteică de bază este realizată din tetrameri de spectrină;
 în nodurile reţelei se situează complexe proteice care solidarizează
reţeaua la proteinele intrinseci ale plasmalemei;
 pe braţele reţelei sunt localizate proteine de legătură cu
citoscheletul celular.
 în ochiurile reţelei se găsesc protein-enzime care modulează
polimerizarea şi interacţiunea proteinelor structurale.

4.1.1. Proteine structurale

Prin tehnica de electroforeză în gel de poliacrilamidă au fost izolate şi
studiate un mare număr de proteine structurale, dintre care :
Spectrina este o proteină fibrilară alcătuită din două subunităţi: α şi β
(heterodimer; cu greutăţi moleculare de 240.000 şi respectiv 220.000 daltoni).
Dimerii au formă de bastonaş. Polimerizarea heterodimerilor cu răsucirea
subunităţilor una în jurul celeilalte duce la formarea unor tetrameri lungi care
reprezintă structura de bază a reţelei.
Ankirina este o proteină globulară care leagă proteina banda 3 de reţeaua
de spectrină. Are o greutate moleculară de 200.000 daltoni. Interacţiunea
spectrină-ankirină-proteina banda 3 ancorează citoscheletul la nivelul
membranei celulare.
Actina se găseşte sub formă fibrilară (actina F); este compusă din 30 de
monomeri de actina G care alcătuiesc un lanţ dublu helicoidal cu o lungime de
aproximativ 25 nm. Actina se asociază cu spectrina şi proteina banda 4.1.
Proteina banda 4.1 este o proteină globulară care se leagă de capetele
libere ale tetramerilor de spectrină. Greutatea moleculară este de 78.000-82.000
daltoni. Are rol în conectarea citoscheletului membranar la proteinele
intrinseci ale plasmalemei şi în interacţiunea spectrină-actină.
În concluzie, citoscheletul membranar este realizat dintr-o reţea de
tetrameri de spectrină solidarizată cu proteinele integrale ale plasmalemelei
şi cu reţeaua proteică a citoscheletului celular (fig.V.13).

111
 Fig.V.13. Organizarea moleculară a citoscheletului membranar

4.1.2. Proteine funcţionale

Calmodulinele sunt proteine ale căror molecule cuprind până la 147
aminoacizi cu 4 locusuri de legare a Ca++. Acest grup de proteine joacă un rol
important în reglarea proceselor intracelulare.
Legăturile dintre diferite tipuri de proteine care intră în alcătuirea
citoscheletului membranar, ca şi gradul lor de polimerizare sunt modulate prin
intermediul unor proteine reglatoare cum sunt: gelsonina (calcium-dependentă),
filamina, fimbrina, proteinkinaze, proteinfosfataze etc.

4.2. Rolurile citoscheletului membranar

a) Rol de susţinere a arhitectonicii suprafeţei celulare. Experienţele
efectuate pe membrane eritrocitare au demonstrat că liza bistratului
molecular lipidic cu detergenţi permite menţinerea citoscheletului membranar
(păstrându-se astfel nemodificată forma celulei). Dacă însă se distruge
citoscheletul membranei prin tratarea cu soluţii cu forţă ionică mică, celula
se fragmentează în mici vezicule.
b) Citoscheletul membranar conferă membranei elasticitate şi
rezistenţă. Elasticitatea se datorează dispoziţiei în reţea a proteinelor fibrilare,
iar rezistenţa este atribuită complexelor proteice de la nivelul nodurilor reţelei.
c) Rol în adezivitatea intercelulară. Filamentele de actină din componenţa
citoscheletului membranar interacţionează cu plasmalema prin intermediul
unei proteine numită vinculină (proteină izolată din plăcile de adeziune –
regiuni specializate ale plasmalemei în care se termină fibrele de stress ale
fibroblastelor). În celulele canceroase are loc o alterare a vinculinei datorată
fosforilării ei sub acţiunea tirozinkinazelor produse de diverse oncogene.
Astfel, alterarea vinculinei determină alterarea legăturilor citoschelet-
plasmalemă, ceea ce conduce la pierderea formei specifice a celulelor, ele
tinzând spre rotunjire. În acelaşi timp, celulele canceroase îşi micşorează mult
capacitatea de adezivitate, în felul acesta ele putând fi uşor antrenate de
curentul sanguin şi transportate la distanţă (metastazare).
d) Rol în motilitatea periferiei celulare. Citoscheletul membranar iniţiază
şi participă la procesul de emitere a pseudopodelor, precum şi la
invaginarea suprafeţei celulare în timpul fenomenului de pinocitoză.
e) Datorită legăturilor de continuitate cu citoscheletul celular are rol în
direcţionarea substanţelor endocitate în interiorul citoplasmei.
f) Rol în recepţia şi transmiterea intracelulară a mesagerilor. Calciul
şi nucleotizii ciclici sunt mesageri intracelulari de ordinul II; citoscheletul
celular participă la formarea şi transmiterea lor către diferite organite
„ţintă” din interiorul celulei.

4.3. Implicaţii medicale

 Plachetele sanguine sunt fragmente celulare derivate din fragmentarea

112
megacariocitelor. Au rol important în coagularea sângelui şi în vindecarea
rănilor. Citoscheletul unei plachete trebuie să suporte rearanjamente complicate
în timpul reacţiei de coagulare a sângelui, rearanjamente care induc
numeroase modificări ale formei. Din această cauză, citoscheletul plachetar
necesită componente proteice suplimentare (ex.fodrina), faţă de citoscheletul
eritrocitelor. Malsinteza fodrinei, determinată genetic, conduce la
imposibilitatea modificărilor de formă plachetară şi în consecinţă la
alterarea mecanismului de coagulare.
 În celulele musculare contracţia este influenţată de legătura reţelei
corticale cu sarcolema. Pe faţa citoplasmatică a sarcolemei celulelor musculare
striate cardiace şi scheletale a fost evidenţiată prezenţa unei proteine
numită distrofină. Alterarea cantitativă sau calitativă a sintezei acesteia
determină apariţia unui grup de boli ereditare caracterizate prin distrugerea
celulei musculare (distrofia musculară Duchenne, distrofia musculară Becher).
 Experienţele efectuate pe eritrocite au demonstrat că citoscheletul
membranar menţine forma de disc biconcav a celulei, şi în acelaşi timp asigură
flexibilitatea şi deformabilitatea sa, fapt esenţial pentru ca eritrocitul să poată
străbate capilarele sanguine cu un diametru mai mic decât al său. Defecte
genetice ale sintezei proteinelor din componenţa citoscheletul membranar
determină instabilitatea acestuia, fapt ce duce la apariţia unor anemii hemolitice.
Astfel, defecte ale spectrinei care constau în scăderea capacităţii de a forma
tetrameri determină sferocitoza ereditară şi piropoikilocitoza ereditară.
Absenţa ankirinei determină boala denumită eliptocitoza ereditară.

113