Sunteți pe pagina 1din 78

GRILE EXAMEN LICENŢĂ 2010

Disciplina de Farmacologie

Tema nr. 1 FARMACOCINETICĂ GENERALĂ

1.1. Următoarele medicamente, din diferite grupe farmacodinamice, produc fenomenul

de inducţie enzimatică:

A. Antiepileptice (fenitoina, fenobarbital, carbamazepina);

B. Antihistaminicele H 2 (cimetidina);

C. Antibiotice (rifampicina, griseofulvina);

D. Hipnotice şi sedative (barbiturice, glutetimida, cloralhidrat);

E. Analgezice-antipiretice (pracetamol, acid acetilsalicilic).

1.2. Următoarele medicamente, din diferite grupe farmacodinamice, produc fenomenul

de inhibiţie enzimatică:

A. Antidepresivele triciclice (nortriptilina) şi inhibitori de monoaminoxidază (IMAO);

B. Antibiotice (cloramfenicol, eritromicină);

C. Tranchilizante şi neuroleptice (meprobamat, unele benzodiazepine ca diazepam şi clordiazepoxid; clorpromazina);

D. Antihistaminice H 2 (cimetidina);

E. Antiepileptice (fenobarbital, fenitoina, carbamazepina).

1.3 Factorii care influenţează difuziunea medicamentelor în ţesuturi, dependenţi de organism, sunt:

A. Structura chimică;

B. Perfuzia cu sânge a ţesuturilor;

C. Tipul de membrană biologică;

D. Liposolubilitatea şi hidrosolubilitatea;

E. Permeabilitatea capilară.

1.4. Factorii care influenţează difuziunea medicamentelor în ţesuturi, dependenţi de

medicament, sunt:

A. Concentraţia plasmatică şi interstiţială;

B. Activitatea metabolică a ţesutului şi gradul de oxigenare;

C. Greutatea moleculară (GM) şi pKa;

D. Liposolubilitatea şi hidrosolubilitatea;

E. Structura chimică;

1.5. Dezavantajele căii orale de administrare a medicamentelor sunt:

A. Biodisponibilitatea este influenţată negativ de efectele primului pasaj intestinal

şi hepatic;

B. Absorbţia este dependentă de funcţionalitatea tractului gastro-intestinal;

1

C.

Substanţele cu gust sau miros neplăcut se pot încorpora în forme farmaceutice orale, care le maschează aceste caracteristici;

D. Latenţa (debutul acţiunii) este relativ mare şi deci nu reprezintă o cale pentru urgenţele medicale;

E. Biodisponibilitatea medicamentelor este mai mică decât pe căi parenterale.

1.6.

Biotransformarea

(metabolizarea)

medicamentelor

prezintă

următoarele

caracteristici:

A.

Substanţele medicamentoase pot fi nemetabolizate (puţine);

B.

Majoritatea substanţelor medicamentoase sunt metabolizate parţial sau total;

C.

Biotransformarea (metabolizarea) este obligatorie pentru toate substanţele medicamentoase;

D.

Biotransformarea creşte viteza de eliminare a medicamentelor pe cale renală prin urină şi pe cale cutanată prin transpiraţie;

E.

Biotransformarea se produce, în general, în sensul apariţiei de metaboliţi cu hidrosolubilitate mai mare decât medicamentul respectiv.

1.7.

Care din următoarelor enunţuri definesc biodisponibilitatea:

 

A. Cantitatea de substanţă activă, precum şi viteza cu care aceasta este cedată de medicament, este absorbită în organism, ajunge la locul de acţiune şi îşi manifestă efectul biologic;

B. Fracţiunea din doza administrată care este liposolubilă;

 

C. Fracţiunea din doza administrată care este hidrosolubilă;

D. Cantitatea de substanţă activă eliberată dintr-o formă farmaceutică şi absorbită în circulaţia sistemică;

E. Viteza cu care substanţa activă este eliberată şi absorbită.

 

1.8.

Condiţii

obligatorii,

generale,

pe

care

trebuie

să

le

îndeplinească

formele

farmaceutice injectabile:

A. Izotone sau slab hipertone;

B. Sterile;

C. Facultativ sterile;

D. pH egal aproximativ cu 7,4;

E. Apirogene.

1.9. Administrarea medicamentelor pe cale rectală prezintă următoarele avantaje:

A. Ocolirea primului pasaj intestinal şi hepatic;

B. Absorbţia incompletă;

C. Apariţia eventuală a reflexului de respingere, care micşorează perioada de retenţie în rect, deci timpul de contact;

D. Abordabilă la copii, bolnavi cu vărsături, bolnavi în comă;

E. Absorbţie inegală.

1.10

Următorii

factori

intervin

în

transferul

substanţelor

medicamentoase

prin

membranele biologice şi depind de substanţa medicamentoasă:

A. Doza şi concentraţia;

B. Liposolubilitatea formei nedisociate (coeficientul de repartiţie în lipide – apă);

C. Greutatea moleculară (masa moleculară);

2

D. Starea fiziologică sau patologică a membranei;

E. Structura chimică;

1.11. Căi de administrare utilizate exclusiv pentru acţiunea generală (sistemică) sunt:

A. Calea intravenoasă;

B. Calea subcutanată;

C. Calea sublinguală;

D. Calea intramusculară;

E. Calea oculară.

1.12. Inducţia enzimatică are următoarele caracteristici:

A. Se manifestă prin stimularea sintezei de enzime ca o consecinţă a creşterii cantităţii de substrat (reprezentat de medicament);

B. Durata lungă de administrare a medicamentului nu favorizează inducţia enzimatică;

C. Dozele mari favorizează inducţia enzimatică;

D. Durata lungă de administrare a medicamentului favorizează inducţia enzimatică;

E. Dozele mici favorizează inducţia enzimatică.

1.13. Formele în care medicamentele pot fi transportate în sânge sunt:

A. Substanţele medicamentoase pot fi transportate în plasmă numai sub formă liberă (dizolvate în plasmă);

B. Substanţele medicamentoase pot fi transportate în plasmă, o parte sub formă liberă (dizolvată în plasmă);

C. Substanţele medicamentoase pot fi transportate în plasmă numai sub formă legată de proteinele plasmatice;

D. Substanţele medicamentoase pot fi transportate în plasmă, o parte sub formă legată de proteinele plasmatice (formă de depozit);

E. Substanţele medicamentoase (puţine) pot fi transportate în sânge şi în elementele figurate.

1.14.

Capacitatea

de

a

trece

prin

membranele

biologice

este

mai

mare

pentru

substanţele:

A. Cu un coeficient de partiţie lipide/apă foarte mare ;

B. Legate de proteine, datorită masei moleculare mari;

C. Cu greutate (masă) moleculară mai mică;

D. Nedisociate;

E. Mai liposolubile.

1.15. Căile fiziologice de eliminare a medicamentelor sunt:

A. Calea digestivă, de elecţie pentru substanţele neabsorbabile, administrată pe cale orală;

B. Calea renală, de elecţie pentru substanţele hidrosolubile absorbite;

C. Calea cutanată, pentru substanţele volatile şi lipofile;

D. Calea parenterală, pentru substanţele administrate pe cale injectabilă;

E. Calea respiratorie, de elecţie pentru substanţele gazoase şi volatile.

3

1.16.

Pe calea intravenoasă se pot administra:

A. Substanţe care produc hemoliză;

B. Substanţe iritante pentru ţesuturi (de exemplu digoxină, aminofilină, săruri de Ca 2+ );

C. Substanţe exclusiv hidrosolubile;

D. Substanţe care precipită proteinele plasmatice;

E. Soluţii iritante datorită pH-ului care nu este egal cu 7,4 (pH-ul sângelui şi al lichidului interstiţial) sau/şi unei presiuni osmotice mai mari de 0,9%.

1.17. În cadrul căii orale de administare a medicamentelor, mucoasa intestinului

subţire, reprezentând locul principal de absorbţie, prezintă următoarele particularităţi:

A. Suprafaţa foarte mare de absorbţie (aproximativ 100 m 2 );

B. Vascularizaţia foarte bogată (sanguină şi limfatică);

C. Suprafaţa foarte mică de absorbţie;

D. pH-ul mucoasei variază între 4,8 şi 8,2, în funcţie de segment;

E. Vascularizaţie foarte redusă.

1.18. Avantajele căii orale de administrare a medicamentelor sunt:

A. Poate fi utilă pentu medicamente cu efect retard;

B. Reprezintă calea naturală, fiziologică de aport;

C. Poate fi utilă mai ales pentru administrări repetate şi tratament de întreţinere;

D. Prezintă o posibilitate comodă de autoadministrare a medicamentelor;

E. Latenţa (debutul acţiunii) este relativ mare şi deci reprezintă o cale adecvată pentru urgenţe medicale.

1.19.Căi de administare utilizate exclusiv pentru acţiunea locală sunt:

A. Calea intravaginală;

B. Calea intraarticulară;

C. Calea subcutanată;

D. Calea oculară;

E. Calea intravenoasă.

1.20. Următoarele căi de administrare a medicamentelor sunt căi artificiale, injectabile,

parenterale:

A. Calea intramusculară;

B. Calea oculară;

C. Calea intravenoasă;

D. Calea subcutanată;

E. Calea cutanată.

1.21. Următorii

factori

intervin

în

transferul

membranele biologice şi depind de membrană:

substanţelor

medicamentoase

prin

A. Sistemele membranare active de transport;

B. Doza şi concentraţia;

C. Starea fiziologică şi patologică a membranei;

D. Constanta de disociere (pKa) şi gradul de disociere;

E. Tipul membranei.

4

1.22.

Următoarele căi de administrare a medicamentelor sunt căi naturale:

A. Calea intravenoasă;

B. Calea orală;

C. Calea intramusculară;

D. Calea sublinguală;

E. Calea respiratorie.

1.23. Avantajele căii sublinguale de administrare a medicamentelor sunt următoarele:

A. Absorbţia este rapidă şi latenţa scurtă;

B. Ocoleşte bariera hepatică fiind utilă pentru medicamentele biotransformate în procent mare în ficat;

C. Reprezintă o cale de urgenţă în crize (angină pectorală, astm bronşic);

D. Permite absorbţia moleculelor puternic ionizate;

E. Ocoleşte degradarea medicamentelor sub influenţa sucurilor digestive.

1.24. Substanţele medicamentoase eliminate pe cale renală sunt:

A. Substanţe liposolubile care se elimină prin secreţie tubulară pasivă;

B. Substanţe hidrosolubile, care se elimină prin filtrare glomerulară;

C. Substanţe nedisociate la pH-ul acid urinar se pot reabsorbi tubular şi au o eliminare lentă (acizi slabi);

D. Substanţe cu structuri speciale, care se elimină prin secreţie tubulară activă;

E. Substanţe insolubile.

1.25. Modificările de biodisponibilitate a medicamentelor pot induce variaţii din punct

de vedere farmacoterapeutic (echivalente cu o modificare de doză) şi anume în:

A. Durata efectului;

B. Timpul de debut al efectului; timpul efectului maxim;

C. Costul tratamentului;

D. Intensitatea şi fecvenţa efectelor adverse;

E. Intensitatea efectului farmacologic.

Tema nr. 2

FARMACODINAMIE GENERALĂ

2.1.

Etapele

fazei

farmacodinamice

a

interacţiunii (contactului) medicament -

organism, având ca rezultat apariţia acţiunii farmacodinamice sunt următoarele:

A. Apariţia efectului farmacodinamic (Ef) (etapa farmacodinamică propriu-zisă);

B. Apariţia unor modificări locale, declanşate de prezenţa complexului medicament-receptor (MR) la locul de acţiune (acţiunea primară);

C. Legarea medicamentului (M) de substratul reactiv, respectiv de receptori (R);

D. Formarea complexului medicament-receptor (MR);

E. Legarea medicamentului de proteinele plasmatice.

2.2. Eficacitatea maximă a acţiunii farmacodinamice depinde de următoarele:

A. Organism;

B. Activitatea intrinsecă (numărul de receptori pe care substanţa medicamentoasă îi poate activa);

C. Proprietăţile farmacocinetice ale substanţei active;

D. Potenţa;

5

E. Proprietăţile farmacodinamice ale substanţei active.

2.3. Potenţa acţiunii farmacodinamice a unui medicament este dependentă de:

A. Afinitatea substanţei active pentru substrat (numărul de receptori ocupaţi, conform teoriei ocupaţionale);

B. Organism;

C. Proprietăţile farmacodinamice ale substanţei active;

D. Eficacitatea maximă (efectul maxim);

E. Proprietăţile farmacocinetice ale substanţei active.

2.4. Acţiunea farmacodinamică a medicamentelor:

A. Este rezultatul contactului medicament-organism (substratul reactiv);

B. Este manifestată ca o modificare a unei funcţii fiziologice (în sens stimulator sau inhibitor);

C. Nu este rezultatul contactului medicament-organism;

D. Se manifestă ca fenomen fizic, chimic, biochimic şi fiziologic;

E. Se manifestă ca diminuarea sau înlăturarea unei tulburări a unei funcţii fiziologice.

2.5. Care dintre următoarele afirmaţii privind latenţa acţiunii farmacodinamice (timpul

de debut al efectului) sunt adevărate:

A. Medicamentele legate de proteinele plasmatice în precent mare au latenţa mai mare (pentru că timpul de transport este mai mare);

B. Substanţele care acţionează prin metabolit activ au latenţa mai mică;

C. În administrarea intravenoasă (i.v.) latenţa este mai mică (pentru că timpul de absorbţie = 0);

D. Formele farmaceutice retard au latenţa mai mare decât formele cu eliberare rapidă;

E. Medicamentele cu mecanism indirect de acţiune au latenţa mai mare (pentru că timpul de apariţie a efectelor biologice este mai mare).

2.6. După mecanismul de acţiune, acţiunea farmacodinamică poate fi:

A. Acţiune farmacodinamică directă;

B. Acţiune asupra metabolismului substanţelor fiziologic active;

C. Acţiune farmacodinamică pe receptori;

D. Acţiune locală (topică);

E. Acţiune farmacodinamică indirectă.

2.7. Factorii care influenţează acţiunea farmacodinamică, dependenţi de medicament,

sunt:

A. Calea de administrare;

B. Factori farmacocinetici (profilul farmacocinetic);

C. Factori fizico-chimici (de ex. structura chimică);

D. Factorii farmacografici (de ex. doza);

E. Factorii farmacodinamici (de ex. locul, mecanismul acţiunii).

2.8. Sensul acţiunii farmacodinamice poate fi:

A. Deprimant;

6

B. Indiferent;

C. Excitant;

D. Inhibitor;

E. Stimulator.

2.9. Interacţiunile medicamentoase antagoniste au următoarele caracteristici:

A. Rezultatul asocierii poate fi anularea acţiunii farmacodinamice (antagonism total);

B. Antagonismul apare când substanţele medicamentoase acţionează în acelaşi sens;

C. Rezultatul asocierii poate fi diminuarea acţiunii farmacodinamice (antagonism parţial);

D. Antagonismul apare când substanţele medicamentoase acţionează în sensuri opuse ;

E. Rezultatul asocierii poate fi chiar inversarea acţiunii farmacodinamice (antagonism total).

2.10. După sensul acţiunii, acţiunea farmacodinamică poate fi:

A. Acţiune inhibitoare;

B. Acţiune mimetică;

C. Acţiune principală;

D. Acţiune litică;

E. Acţiune stimulatoare.

2.11. Antagoniştii competitivi prezintă următoarele caracteristici:

A. Au afinitate şi sunt capabili să se lege de receptori, la nivelul situsurilor de legare ale agoniştilor specifici;

B. Diminuă potenţa agoniştilor specifici, prin competiţia pentru receptori;

C. Au activitate intrinsecă;

D. Nu sunt capabili să declanşeze un efect la nivelul receptorilor, pe care doar îi blochează;

E. Nu au activitate intrinsecă.

2.12.

După

criteriul

farmacoterapeutic,

acţiunea

farmacodinamică

poate

fi

de

următoarele tipuri, cu o excepţie:

 
 

A. De substituţie;

B. Indiferentă;

C. Fiziopatologică;

D. Simptomatică;

E. Etiotropă (cauzală).

2.13.

Factorii

dependenţi

de

mediul

natural

care

pot

influenţa

acţiunea

farmacodinamică, sunt:

A. Temperatura ambiantă;

B. Lumina şi zgomotul;

C. Altitudinea şi presiunea;

D. Structura chimică a substanţei active;

E. Calea de administrare.

7

2.14. Următoarele afirmaţii privind factorii de care depinde eficacitatea maximă a acţiunii farmacodinamice sunt adevărate, cu o excepţie:

A. Proprietăţile farmacodinamice ale substanţei ale substanţei active;

B. Potenţa;

C. Activitatea intrinsecă (numărul de receptori pe care substanţa medicamentoasă îi poate activa);

D. Proprietăţile farmacocinetice ale substanţei active;

E. Organism.

2.15. Factorii de care depinde durata de acţiune sunt următorii:

A. Factorii farmacocinetici;

B. Factori farmacodinamici (afinitatea pentru substrat şi tipul de legătură);

C. Denumirea substanţei active;

D. Factori biofarmaceutici;

E. Calea de administrare.

2.16. Selectivitatea acţiunii farmacodinamice se referă la faptul că:

A. Este proprietetea unei substanţe medicamentoase de a avea un număr cât mai limitat de acţiuni farmacodinamice;

B. Majoritatea substanţelor medicamentoase au un număr „n” de efecte, pe un teritoriu mai mult sau mai puţin larg;

C. Este proprietatea unei substanţe medicamentoase de a influenţa un teritoriu cât mai limitat din organism;

D. Este proprietatea unei substanţe medicamentoase de a avea un număr cât mai mare de acţiuni farmacodinamice;

E. Este proprietatea unui medicament de a manifesta efect benefic terapeutic, fără efecte secundare nedorite.

2.17. Următoarele afirmaţii privind sensul acţiunii farmacodinamice sunt adevărate, cu

o excepţie:

A. Sensul stimulator rezultă prin stimularea unei funcţii;

B. Sensul inhibitor nu apare prin stimularea excesivă a funcţiei respective (până la epuizarea ei);

C. Sensul stimulator rezultă şi prin deprimarea unei funcţii antagoniste;

D. Sensul inhibitor apare prin inhibarea unei funcţii;

E. Sensul acţiunii farmacodinamice este dependent atât de substanţa activă cât şi de substratul biologic reactiv.

2.18. Interacţiunile medicamentoase sinergice au următoarele caracteristici:

A. Sinergismul de adiţie apare când substanţele medicametoase asociate acţionează pe acelaşi tip de receptori;

B. Sinergismul poate fi de adiţie şi de potenţare;

C. Sinergismul apare când substanţele medicamentoase asociate acţionează în acelaşi sens;

D. Sinergismul de potenţare apare când substanţele medicamentoase asociate acţionează pe receptori diferiţi;

8

E. Sinergismul apare când se asociază substanţe medicamentoase care acţionează în sensuri opuse.

2.19. Acţiunea predominantă şi selectivă a unui medicament poate fi datorită:

A. Realizării unei concentraţii mai mari în ţesutul sau organul respectiv, datorită unei afinităţi deosebite pentru componentele acestora;

B. Existenţei de subtipuri de receptori specifici, în anumite ţesuturi (de ex. receptori beta-2 adrenergici în bronhiole sau beta -1 în miocard);

C. Realizării unei concentraţii mai mici în ţesutul sau organul respectiv;

D. Inexistenţei de subtipuri de receptori specifici în anumite ţesuturi;

E. Realizării unei concentraţii mai mari în ţesutul sau organul respectiv, datorită unei permeabilităţi crescute a membranelor ţesutului respectiv.

2.20. Durata de acţiune depinde de următorii factori, cu o excepţie:

A. Factori farmacodinamici (afinitatea pentru substrat şi tipul de legătură);

B. Calea de administrare;

C. Costul substanţei active;

D. Factori farmacocinetici;

E. Factori biofarmaceutici.

2.21. Următoarele afirmaţii privind latenţa acţiunii farmacodinamice sunt adevărate, cu

o excepţie:

A. Medicamentele legate de proteinele plamatice în procent mare au latenţa mai mare (pentru că timpul de transport este mai mare);

B. Substanţele care acţionează prin metabolit activ au latenţa mai mare (pentru că apare şi timpul de metabolizare);

C. Medicamentele cu mecanism indirect de acţiune au latenţa mai mare (pentru că timpul de apariţie a efectelor biologice este mai mare);

D. Formele farmaceutice retard au latenţa mai mică decât formele cu eliberare rapidă;

E. În administrarea intravenoasă (i.v.) latenţa este mai mică (pentru că timpul de absorbţie =0).

2.22. După selectivitate acţiunea farmacodinamică poate fi:

A. Acţiune farmacodinamică selectivă (specifică), asupra unui sistem fiziologic, organ, receptor sau unui agent patogen;

B. Acţiune farmacodinamică generală (sistemică), ce se manifestă după absorbţie;

C. Acţiune farmacodinamică de substituţie;

D. Acţiune locală (topică), la locul administrării;

E. Acţiune farmacodinamică neselectivă (nespecifică).

2.23.

După

criteriul

următoarele tipuri:

farmacoterapeutic

acţiunea

farmacodinamică

poate

A. Acţiune farmacodinamică simptomatică;

B. Acţiune farmacodinamică etiotropă (cauzală);

C. Acţiune farmacodinamică fiziopatologică;

D. Acţiune farmacodinamică indiferentă;

E. Acţiune farmacodinamică de substituţie.

9

fi

de

2.24.

După reversibilitate (durată) acţiunea farmacodinamică poate fi:

A. Acţiune farmacodinamică reversibilă (cu durată limitată);

B. Acţiune farmacodinamică principală;

C. Acţiune farmacodinamică selectivă (specifică);

D. Acţiune farmacodinamică ireversibilă (cu durată nelimitată);

E. Acţiune farmacodinamică secundară.

2.25.

Factorii

dependenţi

farmacodinamică, sunt:

de

mediul

natural

A. Temperatura ambiantă;

B. Structura chimică a substanţei active;

C. Calea de administrare;

D. Lumina şi zgomotul;

E. Altitudinea şi presiunea.

Tema nr. 3 FARMACOTOXICOLOGIE GENERALĂ

care

pot

influenţa

acţiunea

3.1. Intoleranţa dobândită prezintă următoarele caracteristici:

A. Se mai numeşte hipersensibilitate sau sensibilizare;

B. Nu are mecanism de producere imunologic;

C. Apare în timpul vieţii şi este temporară sau permanentă;

D. Are mecanism de produce imunologic;

E. Reprezintă o alergie la medicamente.

3.2. Factorii

medicament, sunt:

favorizanţi

ai

apariţiei

alergiei

la

medicamente,

dependenţi

de

A. Calea de administrare (apariţie mai frecventă la aplicare locală, pe piele şi

mucoase);

B. Reactivitatea individuală (mai mare la femei);

C. Frecvenţa contactului cu organismul;

D. Atopia ereditară (predispoziţie genetică la reacţii şi boli alergice);

E. Potenţialul antigenic al medicamentului.

3.3. Intoleranţa dobândită (alergia la medicamente) prezintă următoarele particularităţi,

cu o excepţie:

A.

Lipsa relaţiei gradate doză-efect;

B.

Doze extrem de mici pot produce reacţii alergice foarte grave;

C.

Anticorpii pot fi puşi în evidenţă prin teste cutanate sau diverse reacţii serologice;

D.

Prezintă o relaţie gradată doză-efect;

E.

Organismul sensibilizat posedă un titru ridicat de anticorpi (adeseori Ig E).

3.4. Factorii care condiţionează instalarea farmacodependenţei sunt:

A. Mediul socio-cultural

B. Cantităţile consumate, frecvenţa consumului; căile de administrare;

C. Mediul ambiant natural;

10

D.

Substanţa incriminată (profilul farmacodinamic, farmacocinetic şi farmacotoxicologic);

E. Particularităţile şi antecedentele individului.

3.5. Specificaţi exemple de medicamente care produc efecte adverse mutagene:

A. Fungicide;

B. Agenţi fizici (radiaţii);

C. Epoxizi;

D. Citostatice alchilante;

E. Toxicele fusului de diviziune celulară (colchicina, podofilotoxina).

3.6. Efecte adverse medicamentoase care sunt efecte secundare sunt următoarele, cu o

excepţie:

A. Uscăciunea gurii (hiposalivaţia) dată de atropină;

B. Hipovitaminoza, în cursul tratamentului cu antibiotice cu spectru larg (ex. tetraciclina) pe cale orală;

C. Constipaţia produsă prin atropină;

D. Nefropatii (de ex. prin antibiotice aminoglicozide nefrotoxice);

E. Sindroame depresive induse de simpatolitice (reserpina, alfa-metildopa, beta-1 adrenolitice).

3.7. Substanţe capabile să producă farmacodependenţă sunt:

A. Deprimante SNC (alcool, hipnotice ca barbituricele, tranchilizante ca

diazepam);

B. Parasimpatolitice (atropina);

C. Opioide (morfinomimetice) (tip morfină, heroină);

D. Stimulatoare ale SNC (tip amfetamină, tip cocaină);

E. Parasimpatomimetice (neostigmina).

3.8. Efectele secundare medicamentoase prezintă următoarele caracteristici:

A. Sunt tulburări morfologice diferite de efectele farmacodinamice, care apar la o parte din indivizii trataţi în condiţii similare;

B. Sunt consecinţa directă a acţiunilor farmacodinamice secundare ale medicamentelor;

C. Sunt tulburări funcţionale, diferite de efectele farmacodinamice, care apar la o parte din indivizii trataţi în condiţii similare;

D. Sunt consecinţa indirectă a acţiunilor farmacodinamice secundare ale medicamentelor;

E. Sunt un răspuns anormal, cantitativ şi/sau calitativ, la un medicament, deviat de la efectele farmacodinamice ale medicamentului, ce apare numai la o parte din populaţie.

3.9. Reacţiile adverse (RA) medicamentoase au următoarele caracteristici:

A. Sunt reacţii fără nici o legătură cu farmacoterapia;

B. Sunt reacţii nedorite;

C. Sunt reacţii ce apar la dozele eficace terapeutic;

D. Sunt reacţii dăunătoare;

E. Sunt reacţii în legătură cu costul medicamentelor.

11

3.10.

Toleranţa dobândită cronică (obişnuinţa) prezintă următoarele caracteristici:

A. Durata, după întreruperea tratamentului, este variabilă;

B. Este un fenomen reversibil (dispare, la întrerupere, după un interval de timp variabil);

C. Se instalează lent şi niciodată nu este completă;

D. Este un fenomen ireversibil (nu dispare niciodată);

E. Se instalează cu intensităţi diferite pentru diferitele efecte ale unui medicament.

3.11. Mecanismele de instalare a toleranţei cronice (obişnuinţei) ca efect advers

medicamentos sunt:

A. Mecanism farmacocinetic: creşterea eliminării;

B. Mecanism farmacodinamic: „desensibilizarea” celulelor sau receptorilor (reglare „down”), manifestată prin „internalizarea” receptorilor în membrană;

C. Scăderea vitezei de metabolizare prin inhibiţie enzimatică;

D. Mecanism farmacocinetic: diminuarea absorbţiei;

E. Mecanism farmacocinetic: creşterea vitezei de metabolizare, prin instalarea inducţiei enzimatice.

3.12. Frecvenţa mai mare a reacţiilor adverse (RA) se întâlneşte la vârstnici, datorită

unor factori multipli:

A. Particularităţi farmacodinamice specifice organismului vârstnic;

B. Complianţa (respectarea posologiei prescrise) frecvent deficitară;

C. Utilizarea, de obicei, de doze mai mari la bătrân, decât la adultul tânăr;

D. Particularităţi farmacocinetice specifice organismului vârstnic;

E. Polimedicaţia (număr mare de medicamente utilizat) ca o consecinţă a polipatologiei.

3.13.

teratogen:

Medicamente

contraindicate

(proscrise)

la

gravide,

datorită

potenţialului

A. Antineoplazice antimetaboliţi (metotrexat, fluorouracil);

B. Anticogulante cumarinice (acenocumarol, warfarina);

C. Antiepileptice (fenitoina, acid valproic), antidepresive (triciclice, litiu), tranchilizante benzodiazepine;

D. Antiacide;

E. Glucocorticoizi (doze mari).

3.14. Factorii care cresc riscul apariţiei reacţiilor adverse medicamentoase ototoxice

sunt:

A. Insuficienţa renală;

B. Tratamentul îndelungat;

C. Dozele mari;

D. Asocierea de medicamente ototoxice;

E. Dozele mici şi tratamentul de scurtă durată.

3.15. Sunt frecvent implicate, în reacţii adverse (RA) alergice de tip I (anafilactic)

următoarele medicamente, cu o excepţie:

A. Peniciline (penicilina G inj., ampicilina etc.);

12

B.

Acidul acetilsalicilic (aspirina);

C.

Substanţe iodate radiografice de contrast;

D.

Acidul ascorbic (vitamian C);

E.

Anestezice locale administrate i.v.

3.16.

Factorii care cresc riscul apariţiei reacţiilor adverse medicamentoase ototoxice

sunt următorii, cu o excepţie:

A. Tratamentul îndelungat;

B. Dozele mari;

C. Asocierea de medicamente ototoxice;

D. Dozele mici şi tratamentul de scurtă durată;

E. Insuficienţa renală.

3.17. Exemple de efecte adverse medicamentoase toxice sunt următoarele, cu o excepţie:

 

A.

Nefropatii după antibiotice aminoglicozide nefrotoxice;

B.

Citoliză hepatică produsă de izoniazidă, rifampicină, paracetamol;

C.

Methemoglobinemie (după derivaţi de anilină: paracetamol);

D.

Uscăciunea gurii şi constipaţie date de atropină;

E.

Ototoxicitate după antibiotice aminoglicozide (kanamicină, gentamicină).

3.18.

Factorii favorizanţi ai apariţiei alergiei la medicamente, dependenţi de organism,

sunt:

 

A.

Frecvenţa contactului cu organismul;

B.

Reactivitatea individuală (mai mare la femei);

C.

Atopia ereditară (predispoziţie genetică la reacţii şi boli alergice);

D.

Calea de administrare (apariţie mai frecventă la aplicare locală, pe piele şi mucoase);

E.

Potenţialul antigenic al medicamentului.

3.19. Exemple de efecte adverse medicamentoase toxice sunt următoarele:

A.

Ototoxicitatea după antibiotice aminoglicozide (în special după kanamicină şi amikacină);

B.

Sindromul neurologic extrapiramidal produs de neuroleptice clasice;

 

C.

Psihoze de tip schizofrenic în hipercorticism provocat de supradozarea glucocorticoizilor;

D.

Uscăciunea gurii şi constipaţia produsă de atropină;

 

E.

Citoliză hepatică produsă după izoniazidă, rifampicină, paracetamol.

 

3.20.

Substanţe

incriminate

în

producerea

de

efecte

adverse

cancerigene

sunt

următoarele:

A.

Hidrocarburi policiclice (din gudronul de cărbune, fum de ţigară);

 

B.

Glucoza;

C.

Nitrozaminele (apărute, de exemplu, prin tranformarea aminofenazonei în prezenţa acidului clorhidric în stomac);

D.

Aflatoxinele produse de mucegaiuri;

 

E.

Substanţe alchilante (de exemplu citostatice alchilante).

 

13

3.21.

Efectele adverse medicamentoase toxice au următoarele caracteristici:

A. Sunt tulburări morfologice, diferite de efectele farmacodinamice;

B. Sunt consecinţa directă sau indirectă a acţiunilor farmacodinamice secundare ale medicamentelor;

C. Sunt tulburări funcţionale, diferite de efectele farmacodinamice;

D. Pot fi uşoare sau grave (uneori chiar fatale); se pot manifesta la nivelul tuturor ţesuturilor şi organelor;

E. Apar la o parte din indivizii trataţi în condiţii similare.

3.22. Efectele adverse medicamentoase toxice au următoarele caracteristici, cu o

excepţie:

 

A.

Pot fi uşoare sau grave (uneori chiar fatale); se pot manifesta la nivelul tuturor ţesuturilor şi organelor;

B.

Apar la o parte din indivizii trataţi în condiţii similare;

C.

Sunt tulburări morfologice, diferite de efectele farmacodinamice;

D.

Sunt consecinţa directă sau indirectă a acţiunilor farmacodinamice secundare ale medicamentelor;

E.

Sunt tulburări funcţionale, diferite de efectele farmacodinamice.

3.23. Factorii favorizanţi ai apariţiei reacţiilor adverse (RA) medicamentoase sunt:

A. Numărul ridicat de medicamente asociate (polipragmazia), cu posibilitatea apariţiei interacţiunilor (previzibile sau nu);

B. Stările patologice (insuficienţele renală sau/şi hepatică);

C. Costul medicamentelor;

D. Dozele eficace mari (peste DE50) şi tratamentul prelungit;

E. Stările fiziologice particulare (sarcină, vârstă înaintată).

3.24.

Idiosincrazia

(intoleranţa

congenitală

de

grup)

prezintă

următoarele

particularităţi:

A.

Deviaţia de la răspunsul farmacodinamic normal poate să fie cantitativă (efecte de supradozare sau ineficienţă);

B.

Se manifestă ca deviaţie de la răspunsul farmacodinamic normal al populaţiei, la medicament;

C.

Nu apare la scurt timp după începerea tratamentului sau chiar la prima doză;

D.

Deviaţia de la răspunsul farmacodinamic normal poate să fie calitativă (reacţie anormală diferită de acţiunea farmacodinamică);

E.

Apare la scurt timp după începerea tratamentului sau chiar la prima doză.

3.25.

Exemple de efecte adverse medicamentoase care sunt efecte secundare sunt

următoarele:

A. Uscăciunea gurii (hiposalivaţie) dată de atropină;

B. Sindromul neurologic extrapiramidal produs de medicamente neuroleptice clasice;

C. Constipaţia produsă de atropină (scăderea tonusului şi peristaltismului normal intestinal);

D. Psihoze şi halucinaţii produse de antiinflamatoare nesteroidiene (indometacina, ibuprofen, sulindac);

14

E. Somnolenţă după trezirea din somn produc hipnocoercitivele cu acţiune de lungă durată (de exemplu fenobarbital).

Tema nr. 4 ANTIBIOTICE CU STRUCTURĂ BETALACTAMICĂ

4.1. Administrarea penicilinelor este contraindicată:

A. În aplicare locală pe mucoase (creşte riscul alergizant);

B. În infecţii cu germeni sensibili;

C. În aplicare locală pe tegumente (creşte riscul alergizant);

D. În caz de alergie;

E. În infecţii cu germeni rezistenţi (în special stafilococ penicilinazopozitiv);

4.2. Din grupa penicilinelor antistafilococice fac parte:

A. Amoxicilina;

B. Dicloxacilina;

C. Oxacilina;

D. Ampicilina;

E. Cloxacilina.

4.3. Benzilpenicilina are următoarele indicaţii, cu o excepţie:

A. Infecţii cu pneumococ: pneumonii, meningite, septicemii;

B. Cărbune, gangrenă gazoasă, tetanos, difterie;

C. Infecţii cu streptococ hemolitic: angine, erizipel, scarlatină, septicemii;

D. Infecţii cu germeni rezistenţi la peniciline;

E. Lues (sifilis).

4.4 Din grupa antibioticelor betalactamine fac parte următoarele:

A. Penami (peniciline);

B. Aminoglicozide;

C. Cefeme (cefalosporine);

D. Monobactami;

E. Macrolide.

4.5. Din grupa antibioticelor betalactamine fac parte următoarele, cu o excepţie:

A. Monobactami;

B. Penami (peniciline);

C. Cefeme (cefalosporine);

D. Penemi (carbapenemi);

E. Macrolide.

4.6. Cefalosporinele prezintă următoarele caracteristici:

A. Sunt denumite şi cefeme;

B. Sunt antibiotice având ca nucleu de bază acidul 7-aminocefalosporanic;

C. Sunt antibiotice cu structură beta-lactamică;

D. Sunt antibiotice având ca nucleu de bază acidul 6-aminopenicilinamic;

E. Acidul 7-aminocefalosporanic cuprinde un inel dihidrotiazinic condensat cu un nucleu beta-lactamic.

15

4.7.

Administrarea benzatinbenzilpenicilinei este contraindicată în următoarele cazuri:

A. Antecedente alergice;

B. Infecţii grave care necesită niveluri plasmatice ridicate de benzilpenicilină;

C. Infecţii cu germeni puţin sensibili;

D. Copii sub 3 ani sau mai mari, dacă au masă musculară redusă;

E. Infecţii uşoare cu germeni sensibili la benzilpenicilină şi pentru profilaxie.

4.8. Aztreonamul prezintă următoarele caracteristici:

A. Este rezistent la majoritatea betalactamazelor produse de bacili Gram negativ aerobi;

B. Este indicat în infecţii cu bacili Gram negativ (septicemii, infecţii urinare, respiratorii);

C. Acţionează bacteriostatic prin inhibarea sintezei proteice;

D. Spectru antimicrobian cuprinde: bacili Gram negativ aerobi (inclusiv Pseudomonas);

E. Mecanismul de acţiune este bactericid, prin împiedicarea sintezei peretelui bacterian.

4.9. Benzilpenicilina se administrează corect în următoarele condiţii:

A. Soluţia se prepară extempore în ser fiziologic steril; nu se asociază cu alte medicamente în aceeaşi seringă;

B. Se administrează, cel mai frecvent, intramuscular (i.m.) profund sau intravenos (i.v.) în perfuzie;

C. În perfuzii se preferă soluţiile acide (glucoza 5%) sau alcaline;

D. Stabilitatea în soluţie este de maximum 24 ore la frigider (+4˚ C);

E. Se poate asocia cu alte medicamente în aceeaşi seringă.

4.10. Următoarele substanţe medicamentoase sunt inhibitori de beta-lactamaze produse

de stafilococi şi bacili Gram negativ, astfel încât în asociere cu peniciline cu spectru larg le

lărgeşte spectrul antimicrobian:

A. Acid clavulanic;

B. Sulbactam;

C. Amoxicilina;

D. Ampicilină;

E. Ticarcilina.

4.11. Penicilinele (penamii) prezintă următoarele caracteristici, cu o excepţie:

A. Sunt antibiotice de semisinteză (unele);

B. Au ca nucleu comun acidul 6-aminopenicilinamic;

C. Sunt antibiotice naturale (unele);

D. Au ca nucleu de bază acidul 7-aminocefalosporanic;

E. Acidul 6-aminopenicilinamic este format dintr-un inel tiazolidinic şi un inel beta-lactamic;

4.12.

Specificaţi

grupele

de

antibiotice

care

acţionează

asupra

peretelui

celulei

bacteriene (inhibarea sintezei peptidoglicanului care intră în constituţia peretelui bacterian):

A. Carbapenemi;

16

B. Cefalosporine;

C. Tetracicline;

D. Monobactami;

E. Peniciline.

4.13 Din grupa penicilinelor de semisinteză fac parte următoarele:

A. Peniciline active faţă de enterobacteriacee (amidinopeniciline: ex. mecilinam);

B. Peniciline antistafilococice: ex. oxacilina;

C. Peniciline injectabile cristalizate: ex. benzilpenicilina;

D. Peniciline active faţă de Pseudomonas (ex. carboxipeniciline: ex. carbenicilina);

E. Penciline cu spectru larg (aminopeniciline) (ex. ampicilina).

4.14. Afirmaţiile cu privire la aztreonam sunt adevărate, cu o excepţie:

A. Spectrul antibacterian cuprinde bacili Gram negativ aerobi (inclusiv Pseudomonas);

B. Este bactericid;

C. Este rezistent la majoritatea betalactamazelor produse de bacili Gram negativ aerobi;

D. Este indicat în infecţii cu bacili Gram negativ (septicemii, infecţii urinare, intraabdominale, respiratorii etc.);

E. Este bacteriostatic (inhibarea sintezei proteice bacteriene).

4.15. Notaţi antibioticele cu potenţial mare de producere a reacţiilor adverse alergice:

A. Ampicilina;

B. Cefalosporine;

C. Procainbenzilpenicilina;

D. Eritromicina;

E. Benzilpenicilina;

4.16. În infecţiile cu stafilococi secretori de beta-lactamaze (penicilinaze) sunt indicate

următoarele peniciline, cu o excepţie:

A. Oxacilina;

B. Nafcilina;

C. Benzilpenicilina;

D. Cloxacilina;

E. Dicloxacilina.

4.17. Fac parte din grupa penicilinelor antistafilococice următoarele antibiotice, cu o

excepţie:

A. Dicloxacilina;

B. Ampicilina;

C. Oxacilina;

D. Cloxacilina;

E. Nafcilina.

4.18. Din grupul penicilinelor de semisinteză, cu spectru larg, active pe bacili Gram

negativ, inclusiv Pseudomonas aeruginosa (piocianic) fac parte:

17

A. Carbenicilina;

B. Ticarcilina;

C. Piperacilina;

D. Fenoximetilpenicilina (penicilina V);

E. Azlocilina;

4.19. Benzilpenicilina este antibiotic de elecţie în:

A. Lues (sifilis);

B. Cărbune, gangrenă gazoasă, tetanos, difterie;

C. Infecţii cu germeni rezistenţi la peniciline;

D. Infecţii cu streptococ hemolitic (angine, erizipel, scarlatină, septicemii);

E. Infecţii cu pneumococ (pneumonii, meningite, septicemii).

4.20. Din grupa penicilinelor naturale fac parte următoarele:

A. Peniciline cu spectru larg (aminopeniciline) (ex. ampicilina);

B. Peniciline injectabile cristalizate (ex. benzilpenicilina);

C. Peniciline orale (ex. fenoximetilpenicilina, feneticilina);

D. Peniciline injectabile săruri cu acţiune retard (peniciline depozit) (ex. procainbenzilpenicilina, benzatinbenzilpenicilina);

E. Peniciline antistafilococice (ex. oxacilina).

4.21. Penicilinele cu spectru larg prezintă următoarele caracteristici:

A. Spectrul antimicrobian cuprinde coci Gram pozitiv (cu excepţia stafilococului penicilinazopozitiv) şi coci Gram negativ;

B. Cocii Gram pozitiv prezintă o sensibilitate mai mică decât la benzilpenicilină;

C. Nu sunt active după administrare orală, fiind distruse de acidul clorhidric din stomac;

D. Spectrul antimicrobian cuprinde bacili Gram negativ;

E. Sunt active după administrare orală, nefiind distruse de acidul clorhidric din stomac.

4.22. Penicilinele (penamii) prezintă următoarele caracteristici:

A. Sunt antibiotice de semisinteză (unele);

B. Acidul 6-aminopenicilinamic este format dintr-un inel tiazolidinic şi un inel beta-lactamic;

C. Sunt antibiotice naturale (unele);

D. Au ca nucleu comun acidul 6-aminopenicilinamic;

E. Au ca nucleu de bază acidul 7-aminocefalosporanic.

4.23. Următoarele afirmaţii în legătură cu penicilinele cu spectru larg sunt adevărate,

cu o excepţie:

A.

Cocii Gram pozitiv prezintă o sensibilitate mai mică decât la benzilpenicilină;

B.

Sunt active după administrare pe cale orală, nefiind distruse de acidul clorhidric din stomac;

C.

Spectrul antimicrobian cuprinde coci Gram pozitiv (cu excepţia stafilococului penicilinazopozitiv) şi coci Gram negativ;

D.

Nu sunt active după administrare orală, fiind distruse de acidul clorhidric din stomac;

18

E. Spectrul antimicrobian cuprinde bacili Gram negativ.

4.24. Din grupa penicilinelor naturale fac parte următoarele, cu o excepţie:

A. Peniciline orale (ex. fenoximetilpenicilina, feneticilina);

B. Peniciline injectabile săruri cu acţiune retard (ex. procainbenzilpenicilina);

C. Peniciline injectabile cristalizate (ex. benzilpenicilina);

D. Peniciline injectabile- peniciline de depozit (ex. benzatinbenzilpenicilina);

E. Peniciline antistafilococice (ex. oxacilina).

4.25. Din grupa penicilinelor de semisinteză fac parte următoarele, cu o excepţie:

A. Peniciline active faţă de Pseudomonas (ex. carbenicilina);

B. Peniciline injectabile cristalizate (ex. benzilpenicilina);

C. Peniciline cu spectru larg (aminopeniciline) (ex. ampicilina);

D. Peniciline antistafilococice (ex. oxacilina);

E. Peniciline active faţă de enterobacteriacee (amidinopeniciline) (ex. mecilinam).

Tema nr. 5 ANTIBIOTICE DIN ALTE CLASE STRUCTURALE: MACROLIDE, AMINOGLICOZIDE, TETRACICLINE, AMFENICOLI ŞI POLIPEPTIDE

5.1. Dintre antibioticele macrolide, sunt substanţe naturale următoarele:

A. Claritromicina;

B. Eritromicina;

C. Azitromicina;

D. Spiramicina;

E. Josamicina.

5.2. Eritromicina are următoarele proprietăţi farmacologice:

A. Este un antibiotic natural din culturi de Streptomyces erythreus, cu caracter bazic;

B. Are efect bacteriostatic sau bactericid în funcţie de concentraţia antibioticului, microorganism şi faza de creştere a acestuia;

C. Nu este activă după administrarea pe cale orală;

D. Reprezintă medicaţie de alternativă în infecţiile cu germeni sensibili, inclusiv pentru profilaxia recăderilor în reumatism poliarticular acut;

E. Reprezintă o medicaţie de alternativă la bolnavii alergici la penicilină.

5.3. Următoarele antibiotice macrolide sunt substanţe de semisinteză, cu o excepţie:

A. Diritromicina;

B. Eritromicina;

C. Claritromicina;

D. Roxitromicina;

E. Azitromicina.

5.4.

Dintre

antibioticele

aminoglicozide

antituberculoase următoarele:

A. Tobramicina;

B. Gentamicina;

19

se

pot

administra

ca

medicamente

C. Kanamicina;

D. Streptomicina;

E. Neomicina.

5.5. Scăderea biodisponibilităţii orale a tetraciclinei se produce prin asocierea cu:

A. Alimente (mai ales produse lactate);

B. Medicamente care conţin calciu, magneziu şi fier;

C. Enzime pancreatice;

D. Antispastice digestive;

E. Antiacide alcalinizante.

5.6. Antibioticele aminoglicozide prezintă următoarele proprietăţi farmacologice:

A. Mecanismul de acţiune este bactericid (inhibarea sintezei proteice bacteriene);

B. Produc bloc neuromuscular cu relaxarea musculaturii scheletice (acţiune curarizantă);

C. Toate aminoglicozidele au absorbţie orală redusă, deoarece la pH-ul intestinal predomină forma ionizată neabsorbabilă;

D. Principalele reacţii adverse sunt oto- şi nefrotoxicitatea;

E. Pot fi administrate în asociere cu curarizante şi în prezenţa miasteniei grave (miastenia gravis).

5.7. Specificaţi care este singura tetraciclină care nu este contraindicată în insuficienţa

renală:

A. Tetraciclina;

B. Minocicilina;

C. Demeclociclina;

D. Rolitetraciclina;

E. Doxiciclina.

5.8. Afirmaţiile corecte în legătur