Sunteți pe pagina 1din 13

Facultatea de Psihologie și Stiințe ale Educației

Portofoliu
Psihologia limbajului

Student: Tămaș Garofița


TLA- anul I

An universitar 2019-2020
1
1. Referat despre dimensiunea socio-culturală în comunicare

Comunicarea: definiții și atribute ale comunicării

Comunicarea este un proces complex cu care fiinţa umană are legătură pe parcursul întregii vieţi
deoarece este astfel structurată încât să caute cea mai elocventă si profundă formă de manifestare
care să contribuie într-o mare măsură la formarea personalităţii.

 Comunicare – modalitate fundamentală de interacţiune psihosocială a persoanelor, interacţiune


ce presupune realizarea unor schimburi informaţionale prin intermediul unor simboluri şi
semnificaţii social generalizate în vederea conservării stabilităţii sau, după caz, a obţinerii unor
modificări la nivelul unui individ sau a unui grup.
 “comunicarea reprezintă o interacţiune socială prin sistemul de simboluri şi mesaje” Gerbner.
 “comunicarea se petrece în clipa în care persoanele atribuie semnificaţie unui mesaj” Mortensen
(esse es percepi – existenţa comunicării este legată de existenţa unui receptor al mesajului capabil
să-i atribuie un înţeles).
 “comunicarea este dobândirea, transmiterea şi ataşarea unui înţeles informaţiei” Roberts
(comunicare înseamnă şi achiziţionare de informaţie).
 “comunicarea este un proces de vehiculare a informaţiei în vederea reducerii incertitudinii”
Berger (oare limbajul mai mult ascunde decât dezvăluie).
 Comunicare – modalitate fundamentală de interacţiune psihosocială a persoanelor, interacţiune
ce presupune realizarea unor schimburi informaţionale prin intermediul unor simboluri şi
semnificaţii social generalizate în vederea conservării stabilităţii sau, după caz, a obţinerii unor
modificări la nivelul unui individ sau a unui grup.

Comunicarea este un  proces fundamental și indispensabil constituirii unui grup social.
Cunoașterea semenilor noștri reprezintă o nevoie care se fundamentează pe practică relațiilor
interpersonale, care sancționează negativ erorile făcute în relațiile noastre sociale, chiar dacă acestea
se datorează necunoașterii, spunea Cătălin Momali în lucrarea să “Intercunoașterea”. Cunoașterea
celuilalt este definită de autor ca fiind: ”totalitatea proceselor cognitive care premerg, însoțesc și
urmează interacțiuni interpersonale dintre doi sau mai mulți indivizi, ea reprezentând corespondentul
cognitiv al interacțiunii interpersonale, mențioanâd că această capacitate de interacțiune
interpersonală depinde de capacitatea de anticipare, de prevedere a reacțiilor celuilalt”.

2
Factorii importanţi în persuasiune sunt atribute ale celor trei elemente din schemă: mesajul
(conţinutul, aranjamentul, felul în care a fost rostit), ethosul (personalitatea emiţătorului şi
argumentele pe care le include în mesaj), starea de emoţie (trăită de receptor).
a) Modelul social. Harold Laswel, de profesie sociolog, propune în 1948 o analiză a
procesului de comunicare în termenii funcţiilor ce la are în societate:
- de supraveghere a mediului (atenţionarea membrilor comunităţii asupra pericolelor şi
oportunităţilor);
- de corelare a diferitelor componente ale societăţii;
- de transmitere a moştenirii sociale între generaţii.
Autorul stabileşte o corespondenţă cu rolurile sociale. Realizatorii corelării sunt pedagogii,
jurnaliştii. Transmiţătorii moştenirii sociale sunt familia şi educatorii şcolari. Modelul apare ca o
înşiruire de interogaţii:
Cine?
Spune ce?
Prin care canal?
Cui?
Cu ce efect?

Comunicarea are funcţia de a menţine simultan orientarea indivizilor unul către celălalt şi către
obiectele din mediul exterior. Procesul de comunicare este interactiv şi selectiv. Apar mai multe
alegeri: la sursă, la transmitere, pe canal, la recepţie.
b) Modelul pedagogic - Cel mai frecvent întâlnit model de comunicare în tratatele de
pedagogie este cel al lui Meyer-Eppler (Figura I). Mesajul porneşte de la emiţător, care îl
codează, e trecut – printr-un canal – receptorului, care îl decodează. Asupra canalului
acţionează agenţi perturbatori, denumiţi generic “zgomot”.
Zgomot

E R
Canal

E =emiţător
R =receptor
Re=repertoriul
emiţătorului

Re Rr Rr=repertoriul
receptorului

3
Figura I. Modelul pedagogic al comunicării

În funcție de numărul de participanți și tipul de relație dintre ei, există mai multe tipuri de
comunicare: comunicare intrapersonală, comunicare interpersonală, comunicarea de grup,
comunicarea publică.

Comunicarea interpersonală presupune cel puțin doi participanți și ocupă un nloc aparte în
ierarhia tipurilor de comunicare, deoarece prezintă, mai mult decât oricare dintre acestea calitatea de
a influența opiniile, atitudinile sau credințele oamenilor.

Persuasiunea interlocutorului nu reprezintă decât unul dintre obiectivele comunicării


interpersonale. S-ar mai putea adăuga autocunoașterea, după cum a rezultat din discuția purtată pe
marginea ”ferestrei lui Johari”, singura noastră șansă de a ne diminua zona oarbă constă în dirijarea
interacțiunii cu partenerii de comunicare în așa fel încât să ne destăinuie constatările pe care le-au
făcut. Descoperirea lumii exterioare reprezintă un alt obiectiv al comunicării interpersonale, astfel o
care sau un spectacol sunt altfel asimilate și interiorizate după ce le-am comentat cu cineva, schimbul
de idei contribuind la sedimentarea elementelor ce merită a fi memorate.

Stabilirea și menținerea de relații semnificative cu alte ființe umane, William Schutz afirmă că
printer factorii ce determină comportamentul nostrum communicational se numără și așa numitele
nevoi interpersonale. Cea dintâi este nevoie de incluziune, se manifestă sub forma aspirației de a
obține de la ceilați recunoașterea valorii propria. Dorim să fim acceptați într-un anumit grup de
referință, dar nu oricum, ci în baza a cel puțin unei calități care să ne distingă de ceilalți. Nevoia de
incluziune ne impinge să ne comportăm în așa fel încât să ne remarcăm, să ieșim în evidență,

Cea de a doua nevoie interpersonală este după Schuz nevoie de control, expresie a dorinței de a
impune celorlalți voința noastră, de a-i conduce ori măcar influența, pe față sau din umbră. Contrar
aparențelor, nu există o corelație obligatorie între nevoia de incluziune și cea de control. Sunt foarte
dese cazurile când cineva preferă rolul de eminentă cenușie, ceea ce denotă coexistența unei slabe
nevoi de incluziune cu o foarte pronunțată nevoie de control. Dimpotrivă, unele persoane se
străduiesc să ajungă în poziții de comandă nu pentru a exercita controlul, ci din dorința de a se afla în
atenția celorlalți.

A treia nevoie este nevoia de afecțiune, unii oameni sunt calzi și prietenoși în toate relațiile
lor. Ei așteaptă un comportament asemănător și din partea celorlalți, deoarece nevoia lor de afecțiune

4
e mai mare decât a altora. Când această nevoie este mai estompată, avem de-a face cu persoane care
preferă să își țină semenii la distanță, evitând intimitatea. O atitudine de acest fel provoacă
interlocutorului o stare de disconfort, care îngreunează considerabil comunicarea. O anumită
dechidere afectivă se dovedește, astfel, necesară bunei desfășurări a unui dialog autentic, fără ca
acesta să însemne că nu putem coumunica cu succes decât cu partenerii pe care îi iubim.

Oricum, chiar și în simpla enumerare a nevoilor interpersonale, se desprinde ideea că


interacțiunea noastră cu semenii ne e directă numai din interese cognitive, ci și din trebuințe
sufletești. Ne petrecem timpul în prejma prietenilor și a cunoscuților, în general, pentru a ne simți
bine împreună, a face schimb de valori afective, și eventual a ne recunoaște în ei, ceea ce ne procură
o mulțumire aparte.

2. Program bazat pe asertivitate în vederea dezvoltării abilităților de

comunicare

Asertivitatea este una ditre formele de comunicare cu cel mai înalt grad de adaptare la situaţii ,
asigurând o comunicare deschisă, onestă şi constructivă. În acelaşi timp menţine relaţionarea optimă
dintre persoane, având un rol deosebit în procesele de rezolvare a conflictelor. Un comportament
asertiv „permite unei persoane să acţioneze cât mai bine în interes propriu, să îşi apere punctul de
vedere fără o anxietate exagerată, să-şi exprime sentimentele în mod sincer şi să se folosească de
propriile drepturi fără a le nega pe ale celuilalt” (Cottraux, 2003). Cottraux, J. (2003); Terapiile
cognitive, Iaşi, Editura Polirom). Asertivitatea este un comportament ce trebuie învăţat. În momentul
în care abilităţile vitale pe care le încorporează asertivitatea nu se formează şi nu se dezvoltă, se
perpetuează blocaje în calea comunicării, a exprimării informaţiei, gândurilor, sentimentelor; începe
să apară neîncrederea, care atrage după sine insuccesul profesional şi social. De aici rezultă că
asertivitatea este un comportament şi o manieră de comunicare inteligentă – deci o competenţă ce
trebuie exersată.

Program propus pentru dezvoltarea abilităților de comunicare în managementul conflictelor


din clasă

Managemetul clasei reprezintă setul complex de comportamente de organizare a clasei iniţiate


de către profesor, cu scopul de a promova şi menţine un climat care să-i premită atingerea
obiectivelor educaţionale (Viorel Mih- Psihologie Educaţională ). Managementul clasei este definit
ca abilitatea profesorului de a planifica şi organiza activităţile clasei astfel încât să asigure un climat

5
favorabil învăţării. Prin managementul clasei se urmăreşte prevenirea comportamentelor disruptive,
pe de o parte şi rezolvarea problemelor comportamentale apărute, pe de altă parte.

Principalul scop al acestor acţiuni vizeză asigurarea unor condiţii optime pentru planificarea,
organizarea şi derularea activităţilor de predare şi învăţare. Astfel, organizarea activităţilor din clasă
poate fi considerată una dintre sarcinile dificile pe care le are de realizat profesorul. Managmetul
clasei reprezintă o componetă foarte importantă pentru organizarea şi structurarea unui mediu
educaţional propice şi eficient.

Principalul obiectiv al manegemetului clasei îl eprezintă creare unui mediu care să faciliteze
proecesul de învăţare. Acest mediu poate fi caracterizat prin dimensiuni de bază: calitatea relaţiilor
sociale din clasă, comportametele elevilor în anumite situaţii, tipul de autoritete, cadrul de încredere
sau de neîncredere dintre elev şi pofesor.

Principiile managementului clasei sunt: îmbunătăţirea condiţiilor învăţării, prevenirea stresului


profesorilor şi elevilor, creşterea timpului petrecut în sarcina de învăţare şi diminuarea timpului
destinat controlului comportamentelor disruptive, implicarea elevilor în activităţi care să le solicite
participarea activă.

Termenul de „conflict” provine de la verbul latinesc confligo - „a se lupta”, „a se bate între ei”,
având sensurile de ciocnire, şoc, dar şi de ceartă, luptă împotriva cuiva. Multe dicţionare definesc
conflictul prin termeni similari violenţei, cadisensiune, fricţiune, dispută, ceartă, scandal, luptă,
război.

Din perspectivă psihologică, înţelegerea conflictului este mai ponderată şi analitică,


identificând şi alte conflicte specifice în afară de cele clasice (extern/social şi intern/psihic).
Stoica-Constantin defineşte conflictul social drept „orice formă modificată/ afectată/
negativată a relaţiilor social-umane aşa cum sunt ele accepate sau aşteptate în unitatea socială (grup
sau comunitate) şi în cultura din care fac parte actorii sociali” (Stoica- Constantin, 2004, p.23).
Managementul conflictului începe cu măsurile de evitare a acestuia, continuând cu rezolvarea
conflictelor declanşate şi sfârşind cu reducerea, minimalizarea sau înlăturarea consecinţelor negative.
Prevenirea conflictului include măsurile de prevenire a tuturor incompatibilităţilor şi a
comportamentelor care ar putea genera conflictul. Prevenţia se poate realiza de fiecare persoană, ca
gestiune proprie a relaţiilor interpersonale.

6
        Pentru prevenirea conflictelor psihologia folosește o varietate de tehnici pe care cadrele
didactice le pot folosi în activitatea didactică. Cele prezentate mai jos contribuie la normalizarea
relaţiilor, la ameliorarea climatului psihosocial, la o viaţă mai relaxată şi fericită alături de ceilalţi.
Peer Mediation Program  este un program afterschool care este derulat  de către Organizaţia
Non-Guvernamentală Morningside Center for Teaching Social Responsibility, în şcolile publice din
New York.
Programele tradiţionale de tip ,,Peer mediation” se bazează pe structura rezolvării de probleme.
Conflictul este văzut ca ,,problemă” care poate şi trebuie soluţionată (Spangler, 2003). Principalul
scop este de a-i ajuta pe elevi să rezolve conflictele apărute între ei. Elevii urmau o serie de paşi, de
la focalizarea asupra definirii problemei, spre identificarea intereselor şi temerilor, generarea de
soluţii posibile şi încheierea unui acord (Kreidler & Poliner, 1999; Alson & Roderick, 1997).
                        Peer mediation este un model de  succes având în vedere considerentele:
                        - Limbajul  tinerilor nu este întotdeuna accesibil adulţilor;
                        - Tinerii identifică mai repede şi mai bine natura problemei în care sunt implicaţi;
                        - Tinerii reuşesc să găsească mai repede soluţii pentru rezolvarea problemele lor;
                        - Dacă sunt bine instruiţi, tinerii nu au nevoie de adulţi în rezolvarea conflictelor lor,
acestea  pot să le rezolve singuri, mai bine, mai repede şi mai eficient.
Un model nou, cu o abordare alternativă este „medierea  transformativă” (Bush and Folger,
2005). Acesta reprezintă schimbarea modelului de rezolvare a problemelor într-unul mai
comunicativ, mai interactiv care subliniază clar despre ce e vorba în conflict şi ce înseamnă în mod
concret rezultatele pozitive ale rezolvării conflictelor. Conflictul reprezintă o criză în interacţiunea
umană. În timpul conflictului, atitudinile negative se alimentează reciproc, iar sentimentele de
slăbiciune şi de focalizare pe propriile nevoi sunt intensificate. Scopurile principale ale mediatorului
într-o mediere transformativă este să susţină şi să faciliteze eforturile părţilor spre transformarea
conflictului într-o interacţiune constructivă, nu  să ajute părţile să-şi rezolve problema, ci să-i ajute să
depăşească durerea experienţei conflictuale. Acest model a fost experimentat mai întâi în programul
The PAZ (Peace from A to Z).
 Medierea transformativă completează multe din scopurile programului peer mediation, mai
ales în cazul în care abordarea rezolvării de probleme poate eşuată.
Conflictele sunt experienţe în general ambivalente, acelaşi conflict poate aduce atât prejudicii
unei persoane, cât şi un avantaj în ceea ce priveşte dezvoltarea acelei persoane. Astfel, în diferite
culturi (cultura chineză), conflictul este privit ca o oportunitate pentru indivizi, simbolistica
conflictului este duală (pericol şi şansă de progres).

7
Consecinţele negative ale conflictelor sunt multiple, cu efecte emoţionale nedorite în timp.
Acestea pot produce emoţii şi sentimente negative (furie, teamă, suferinţă, singurătate etc.),
îmbolnăviri fizice şi psihice, pot provoca distrugerea coeziunii şi identităţii  grupului, conflictele
nerezolvate împiedică dezvoltarea personală, pot produce pagube materiale, pierderea libertăţii sau
chiar a vieţii.
Descoperirea laturii constructive a conflictului depinde de modul de abordare al conflictului,
transformarea conflictelor în procese benefice este posibilă prin reorientarea energiei conflictului în
direcţii benefice şi utile. O parte importantă a problematicii care vizează conflictele, reprezintă
refacerea relaţiilor între părţile implicate, acest lucru fiind posibil prin comunicare şi consiliere.

Un alt model de rezolvare a conflictelor pe care doresc să-l prezint este unul bazat pe
comunicare și implicarea profesorului, cu rolul de mediator. Am numit această medodă: Metoda
celor 2 minute.

În cadrul clasei de elevi apar diverse conflicte și neînțelegeri din motive obicetive s-au mai
puțin obiective, dar care trebuie rezolvate pentru a păstra o bună colaborare între colegi și a păstra
legăturile de prietenie formate în clasă. Eu aplic această metoda clasei la care predau și consider că
este una dintre cele mai eficiente metode, atât ca timp, cât și ca rezultate.

Modul de desfășurare al metodei: Profesorul îi ruga pe toți cei care sunt implicați în conflict, atât
cei implicați direct, cât și cei care sunt martori, să scrie timp de două minute cee ace s-a întâmplat, să
prezinte cât mai clar conflictul care a avut loc. După ce elevi au descris conflictul, profesorul stânge
toate informațiile, le citește și trage câteva concluzii, pe care le dicută împreună cu cei implicați.
Discuțiile finale trebuie să fie cât mai obiective, atribuindu-i profesorului rolul de mediator între cele
două părți.

Reguli pe care elevii trebuie să le urmeze:

 nu învinuiţi pe nimeni;
 nu vă dezvinovăţiţi;
 spuneţi adevărul.

Consider că această metodă este una eficientă pentru că oferă profesorului informații importante
despre cine sau ce a generat conflictul, cine sunt cei implcați, cunoaște variantele prezentate de
ambele părți, astfel încât să poată să își formuleze niște concluzii obiective. Pe de altă parte această

8
medodă permite tuturor celor implcați să își spună varianta lor fără a fi interupți sau a fi infulențat de
variantele spuse de ceilalți.

Ex:

3. Program propus pentru dezvoltarea abilităţilor de comunicare în cadrul

unei interacțiuni eficiente la nivelul clasei de elevi.

Şcoala urmăreşte pregătirea elevului pentru activitatea ulterioară, dezvoltarea competenţelor


acestuia. Elevul este implicat în diferite activităţi educative care să îl ajute să devină o persoană
capabilă de a se orienta în viaţă prin comunicarea eficientă în diferite situaţii, aptă să-şi exprime
atitudinea faţă de valorile etice şi estetice, pregătită să-şi achiziţioneze în mod independent
cunoştinţele şi competenţele solicitate – o personalitate cu un ansamblu de cunoştinţe, atitudini şi
competenţe de comunicare formate pe parcursul şcolarităţii, o personalitate capabilă de a se integra
în societate şi de a face faţă cerinţelor de pe piaţa muncii.

Pentru stimularea comunicării despre sine şi dezvoltarea competenţelor de comunicare, elevii


pot fi organizaţi în perechi şi provocaţi să discute despre un subiect care îi frământă, un elev va fi
vorbitorul, iar celalălat ascultătorul. În această manieră, elevii vor descoperi care sunt regulile
ascultării active şi eficace. Ascultătorii vor fi puşi în situaţia de a avea o opinie în legătură cu
problemele expuse de vorbitori, le oferă un feedback. Feedback-ul reprezintă reacţia de răspuns a
receptorului la mesajul primit de la emiţător, acesta are rolul de a ameliora comunicarea, de a înlătura
barierele de comunicare şi de a ne ajuta să ne adaptăm la reacţiile celorlalţi. Ascultarea activă mai
poate fi exersată în cadrul dialogurilor şi dezbaterilor realizate în clasă, profesorul poate urmări
reacţiile şi răspunsurile elevilor, reuşind să descopere dacă aceştia au fost atenţi la cele discutate.

Metode pentru dezvoltarea comunicării:

9
Metoda R. A. I. are la bază stimularea şi dezvoltarea capacităţilor elevilor de a comunica (prin
întrebări şi răspunsuri) ceea ce tocmai au învăţat. Denumirea provine de la iniţialele cuvintelor
Răspunde – Aruncă –Interoghează şi se desfăşoară astfel: la sfârşitul unei lecţii sau a unei secvenţe
de lecţie, profesorul, împreună cu elevii săi, investighează rezultatele obţinute în urma predării-
învăţării, printr-un joc de aruncare a unui obiect mic şi uşor (minge) de la un elev la altul. Cel care
aruncă mingea trebuie să pună o întrebare din lecţia predată celui care o prinde. Cel care prinde
mingea răspunde la întrebare şi apoi aruncă mai departe altui coleg, punând o nouă întrebare. Metoda
R.A.I. poate fi folosită la sfârşitul lecţiei, pe parcursul ei sau la începutul activităţii, când se verifică
lecţia anterioară, înaintea începerii noului demers didactic, în scopul descoperirii, de către profesorul
ce asistă la joc, a eventualelor lacune în cunoştinţele elevilor şi a reactualizării ideilor- ancoră.

Pălăriile gânditoare
Este o metodă interactivă, de stimulare a creativităţii participanţilor care se bazează pe
interpretarea de roluri în funcţie de pălăria aleasă. Sunt 6 pălării gânditoare, fiecare având câte o
culoare: alb, roşu, galben, verde, albastru şi negru. 
Colectivul de elevi este împărţit în 6 grupe a câte 4 elevi. Se împart cele 6 pălării gânditoare
elevilor şi se oferă cazul supus discuţiei pentru ca fiecare să-şi pregătească ideile. Vor interpreta
astfel rolul precis, aşa cum consideră mai bine. După discuţiile avute în grupe, liderul prezintă poziţia
grupului din care face parte. Rolurile se pot inversa, participanţii fiind liberi să spună ce gândesc, dar
să fie în acord cu rolul pe care îl joacă.

Membrii grupului îşi aleg pălăriile şi vor interpreta astfel rolul precis, aşa cum consideră mai
bine. Culoarea pălăriei este cea care defineşte rolul

Pălăria albă  - Informeaza

este obiectiva asupra informațiilor;


este neutră, stă sub semnul gândirii obiective.

Pălăria roșie  – Spune ce simți.

lasă frau liber imaginației și sentimentelor;


este impulsivă;
reprezintă o bogată paleta a stărilor afective;
este perspectiva imaginației și sentimentelor.

Pălăria neagră – Aspecte negative și identifică greșelile

10
exprimă prudența, grija, avertismentul, judecata;
ofera o pespectivă întunecoasă, tristă asupra situației în discuție;
reprezintă perspectiva gândirii negative, pesimiste;
gânditorul pălăriei puncteaza ceea ce este rău, incorect și care sunt erorile.

Pălăria galbenă – Aduce beneficii în mod creativ

oferă o pespectivă pozitivă și constructivă asupra situației;


culoarea galbenă simbolizează lumina soarelui, stralucirea, optimismul;
este gândirea optimista, constructivă pe un fundament logic;
se concentrează asupra aprecierilor pozitive;
gânditorul pălăriei galbene luptă pentru a găsi suporturi logice și practice pentru aceste
beneficii și valori.

Pălăria verde – Generează ideile noi, efortul

exprimă ideile noi, stimulând găndirea creativă;


este simbolul producției de idei noi, inovatoare;
e folosită pentru a ajunge la noi concepte si noi percepții
gândirea laterală este specifică acestui tip de pălărie;
cere un efort de creație.

Pălăria albastră - Clarifică

exprimă controlul procesului de gândire;


albastru a rece; este culoarea cerului care este deasupra tuturor, atotvăzător și atotcunoscător;
supraveghează și dirijează bunul mers al activitații;
este preocuparea de a controla și de a organiza;
gânditorul pălăriei albastre definește problema și conduce întrebările, formulează atât ideile
principale cât și concluziile la sfârșit.

”Explozia stelară” este o metodă de stimulare a creativităţii în


munca de explorare a unui subiect, care conduce investigaţia copiilor în
cinci direcţii precise, determinate de întrebări. Abordarea investigaţiei se
iniţiază în centrul conceptului şi se „împrăştie” în afară, spre obţinerea de
idei conexe. Munca se desfăşoară într-o atmosferă de relaxare a copiilor.

11
Această metodă presupune formularea de întrebări şi realizarea de conexiuni între ideile descoperite
pe această cale de copii, în grup –prin interacţiune, şi individual, pentru rezolvarea unei probleme.

Materialele necesare pentru buna desfăşurare a activităţilor în care se utilizează această metodă sunt:
o stea mare,cinci stele mici de culoare galbenă.

Descrierea metodei

1. Copiii,aşezaţi în semicerc, propun problema de rezolvat. Pe steaua mare se scrie sau se desenează
ideea centrală.

2. Pe cele cinci steluţe se scrie câte o întrebare: ”Ce?”,”Cine?”,”Unde?”,”Când?”,”De ce?”, toate


acestea fiind notate separat şi pe bileţele. Cinci copii din grupă extrag câte un bileţel cu întrebarea.
Fiecare dintre cei cinci îşi alege câte trei-patru colegi, organizându-se astfel cinci grupuri care
lucrează separat.

3. Se stabileşte timpul de lucru, potrivit complexităţii temei (aproximativ 5 min.). Membrii


grupurilor cooperează în elaborarea răspunsurilor la întrebări.

4. La expirarea timpului, copiii revin în semicerc şi, fie un reprezentant al grupului, fie individual (în
funcţie de potenţialul grupului), comunică pe rând răspunsurile elaborate. În acest timp, copiii
celorlalte grupuri pot răspunde la neclarităţile generate pe parcursul investigaţiei respectivului grup
sau formulează întrebări referitoare la aspectele prezentate.

5. Se apreciază întrebările copiilor, efortul acestora de a elabora întrebări corecte,precum şi modul de


cooperare şi interacţiune.

În concluzie, metodele folosite pentru dezvoltarea abilităţilor de comunicare în cadrul unei


interacţiuni eficiente la clasă, implică şi citirea pe roluri, dramatizările, organizarea şi distribuirea
rolurilor în echipă, precum şi folosirea unui vocabular propriu în replici. Dezbaterea unor probleme
care îi interesează pe elevi, folosind argumente ”pro” şi “contra”, îi ajută să decidă dacă acceptă sau
valorile și ipotezele. Prin utilizarea metodelor didactice interactive, elevii sunt solicitaţi în timpul
orelor, nu simt învăţarea ca o povară, aşteaptă cu plăcere şi curiozitate noua etapă a lecţiei, îşi
compară propriile cunoştinţe şi performanţe cu cele ale grupului, învaţă să cunoască şi să trăiască
alături de ceilalţi. Metodele interactive fac ca procesul de predare-învăţare să devină mai eficient şi
mai flexibil, iar învăţarea mult mai durabilă.

12
Bibliografie:

1. Constantin, Ana, Conflictul interpersonal, Editura Polirom, Iaşi, 2004;


2. Cornelius, Helena, Faire, Shoshana, Ştiinţa rezolvării conflictelor, Editura Ştiinţă şi Tehnică,
Bucureşti, 1996;
3. Vioel, Mih, Psihologie Educaţională- volumul II, Cluj-Napoca, Editura ASCR, 2010;
4. Ioan, Cerghit, Metode de învăţământ, EDP, Bucureşti, 2005;
5. Dinu, Mihai, Comunicarea- Repere fundamentale, Cluj-Napoca;
6. Delia Muste, Pedagogia comunicării didactice- Suport de curs, Cluj-Napoca;

13