Sunteți pe pagina 1din 3

Suflete tari

de Camil Petrescu
Relația dintre două personaje

Reprezentată pe scena Teatrului Național din București în 1922 și publicată în 1925, „Suflete tari”este o
dramă a autoizolării, tema centrală a teatrului lui Camil Petrescu, dar și o dramă a iubirii absolute, scrisă ca
replică la romanul lui Stendhal „Roșu și Negru”. În drama de idei, Camil Petrescu creează un nou tip de
personaj dramatic, „capabil de crize de conștiință, de ordin cognitiv, nu moral, în esență”, după cum
mărturisește în „Addenda la Falsul tratat”.
Titlul piesei este sugestiv pentru caracterele puternice ale celor două personaje principale, Andrei Pietraru
și Ioana. Substantivul „suflete” și adjectivul „tari” transmit un mesaj esențial referitor la personajele operei și
la modul lor de a acționa și marchează în același timp, o confruntare a orgoliilor. Ambele personaje sunt
superioare prin inteligență și aspirații, trăiesc o dramă la nivelul conștiinței, fiind personajele principale ale
piesei.
Andrei Pietraru un personaj tipic, întruchipând intelectualul însetat de absolutul în iubire și trăind în
lumea ideilor pure, pe când Ioana Boiu este o visătoare.
Din punct de vedere social, Andrei Pietraru este fiu de țărani, cu studii strălucite, speranța generației sale
pentru orice carieră ar fi dorit sa îmbrățișeze, dar ajuns doar un bibliotecar în casa boierului Matei Boiu-
Dorcani. Tănărul renunțase la o logodnă avantajoasă cu fiica unui profesor universitar, își abandonase studiile și
se mulțumește cu simplul statut de bibliotecar pentru a fi în preajma Ioanaei Boiu, de care Andrei era
îndrăgostit fără speranță de șase ani. Ioana este fiica boierului Matei Boiu-Dorcani, educată în spirit
aristocratic, inteligentă și cultă, conștientă de rangul ei și dornică să-și egaleze modelul, pe Suzana Boiu, a cărei
descendentă este. Afirmația fetei :„ O simt în sângele meu mai mult ca pe oricare dintre strămoși” îi dă speranțe
lui Andrei, care aspiră la mâna ei.
Moral, Andrei disprețuiește falsitatea și meschinăria. Cinstit si corect, Andrei rupsese logodna cu bogata
nepoată a lui Sinești deoarece n-o iubea, fiind definitiv subjugat Ioanei, însă „jupânița" este, în toți cei șase ani,
indiferentă, disprețuitoare, de o distincție strivitoare, dezarmantă pentru tânărul îndragostit.
Psihologic, Andrei Pietraru este un personaj caracterizat de un puternic conflict interior, intelectualul
atins de himera iubirii absolute, care intră în conflict cu sine și cu ceilalți, pentru că îi este imposibil să se
adapteze la realitate. Conflictul interior se declanșează în conștiința personajului principal, caracterizat, mai
degrabă, prin trăirile lăuntrice decât prin fapte, confruntările se petrec în planul conștiinței: „ Are figura obosită
de om mistuit de o frământată viață interioară”. Ioana este femeia stăpână pe sine, o răzvrătită și o rebelă ,
capabilă să-l trateze pe Andrei cu superioritate și ironie chiar și în momentele de maximă tensiune sufletească
ale acestuia.
O secvență semnificativă pentru evoluția celor două personaje este prima întâlnire a fetei cu Andrei, în
biblioteca familiei, unde se aflau Maria și Ștefan Sinești, dar și tatăl ei. Mai întâi, Ioana aduce în atenţia celor
prezenţi tabloul care reprezenta portretul Suzanei Boiu, descendentă dintr-un neam de boieri vechi, rudă pe care
ea o ia drept model de viață. Pe vremea fanarioţilor, Suzana Boiu se căsătorise cu un vestit haiduc, prins şi
condamnat la moarte, care putea să scape cu viaţă numai dacă vreo jupâniţă se oferea să-l ia de soţ. Pentru a le
citi povestea îi cere lui Andrei un volum de istorie, dar acesta, emoţionat, nu nimereşte locul cartii şi tânăra o
ia singură, cu superioritate şi dispreţ, din raftul bibliotecii.
Maria Sineşti îi reproşează tinerei comportamentul faţă de Andrei, pe care-l intimidează cu atitudinea ei
superioară şi dispreţuitoare, dar pe Ioana n-o interesează deloc acest ins cu totul neinteresant, cu care ea nu
vorbise niciodată în adevăratul înţeles al cuvântului în cei şase ani de când lucra la ei.
O altă secvență semnificativă pentru evoluția personajelor este dialogul dintre Ioana și Andrei Pietraru,
în iatacul „jupâniței”, secvență care ilustrează confruntarea sentimentelor puternice cu orgoliul. Ioana îl
tratează distant și ironic, iar el îi mărturisește că o iubește, printr-o declarație de dragoste încărcată de o
profundă sensibilitate și sinceritate: „Acum, când plec, aș vrea să știți...că toate bucuriile și durerile mele au
înflorit în umbra dumneavoastă...că de ani de zile nu am putut lucra nimic, că mi-am zădărnicit viața din cauza
dumneavoastră”
Ioana este fermecată de vorbele măiestrite ale tânărului, dar, când aude că acesta hotărâse să se sinucidă
la miezul nopții, îl acuză că joacă un rol inspirat de subiectul romanului lui Stendhal „Roșu și Negru”, în care
Julien Sorel , personajul principal, decide să-și ia viața dacă nu va reuși să o convingă pe doamna de Renal că o
iubește.
Deși Andrei nu citise romanul și vorbele lui sunt rezultatul unor puternice frământări de conștiință,
domnișoara nu-l crede, îl ironizează, tratându-l cu dezgust.
Conflictul se amplifică treptat, remarcându-se superioritatea spirituală a lui Andrei, care o domină verbal
pe Ioana, determinând-o să înțeleagă că el trăiește o dramă. Faptul că ea îl respinge din orgoliu, îl determină pe
acesta să își dea seama că idealul erotic la care visa nu se suprapune perfect peste realitatea personalității
Ioanei. La finalul actului doi are îndrăzneala de a o cuprinde în brațe, fără a ține seama de murmurul ei stins.
Autorul comentează gestul în indicațiile scenice. Împotrivirea Ioanei sună ca o lamentație inutilă, un fel de
„lasă-mă”, „lasă-mă”, de femeie care cade și care îi produce tânărului dezgust , căci aspirația lui era mult mai
înaltă: „ Aproape o azvârle pe covor, privind-o cu dispreț. El a vrut-o pe jupânița”.
Personajulele dramei sunt caracterizate mai degrabă prin trăirile lăuntrice decât prin evenimentele
exterioare.
Andrei Pietraru, dar și Ioana beneficiază de un portret fizic ale cărui trăsături sunt suprinse în mod direct,
în amplele didascalii :"un tânăr ca de 30 de ani, înalt, delicat, fără să fie slab. Păr castaniu, fața palidă și ochii
verzi-albaștri, foarte puternici, pătrunzători. Are figura obosită de om mistuit de o frământată viață interioară”.
Pe când Ioana este „E înaltă,cu părul și ochii negri, albă și stranie....Nu râde niciodată, dar surâde adesea, un
surâs nervos și ironic.”
Tehnica modernă a relativizării perspectivelor, a oglinzilor paralele este utilizată în caracterizarea directă
atât a lui Andrei, cât și a Ioanei . Imaginea lor se reflectă în mod diferit în conștiința fiecăruia dintre personajele
piesei. Pentru Ioana, Andrei este „un biet ratat”, „un serv”, dar și „un om cu însușiri remarcabile”,. Pentru
Matei Boiu-Dorcani , Andrei reprezintă la început un om devotat, de încredere, pentru ca mai apoi, când află că
o iubește pe fiica sa să-l numească „un ticălos”, „vânător de zestre”. Culai, prietenul protagonistului îl numește
„zănatec”, „stupid”, „nebun”, însă Maria Sinești intuiește adevărata sa personalitate :„ E poate prea delicat și de
aceea e timid”. Ioana este prezentată în ziar: „Are ovalul chipului prea fin, ochii prea mari, gura prea expresivă,
degetele prea subțiri...îl admiră mai cu seamă pe Stendhal și ar vrea să semene neapărat cu domnișoara de la
Mole.” Maria spune despre ea că „are ideile ei”,„ tu intimidezi, în mod inexplicabil, pe toți bărbații”, pe când
tatăl afirmă că „ e un copil rasfățat”, o „jupâniță șireată”, iar pentru Andrei este „jupânița mea”.
Autocaracterizarea scoate la iveală componenta excepțională a protagonistului. Când Matei Boiu îi
adresează grave injurii, Andrei ripostează referitor la Ioana :„ A înțeles că sunt un suflet deosebit”.
Caracterizarea indirectă, care se desprinde din fapte, vorbe, gesturi, relația cu celelalte personaje,
evidențiază trăsături esențiale ale eroilor.
Drama de conștiință a lui Andrei Pietraru provine din conflictul interior ce-i marchează personalitatea
complexă, un conflict între idealul său de iubire și concretul existenței. Pietraru o așează pe un piedestal pe
Ioana Boiu, imagine care se va destrăma în cele din urmă. Mărturisirea lui finală echivalează cu conștientizarea
faptului că iubirea absolută nu există: „Pe dumneata te-am ucis în mine...Ești moartă...mai moartă decât dacă n-
ai fi existat niciodată”.
Pe lângă conflictul interior există mai multe conflicte exterioare, cel mai important fiind între protagoniști,
conflict marcat de o dublă natură: socială și psihologică. Pe de-o parte, Andrei Pietraru are de înfruntat
mentalitățile de clasă, deoarece Ioana îl consideră „un biet ratat”, un serv, iar Matei Boiu- Dorcani vede în
căsătoria celor doi o încălcare a tradiției, un atac la memoria înaintașilor nobili care nu și-au amestecat sângele
decât cu semeni din aceeași castă, un atentat la istorie. Pe de altă parte, conflictul psihologic contă în acea
înfruntare a orgoliilor celor două personaje din care Andrei nu vrea să iasă învins.
Camil Petrescu are meritul de a fi întemeietorul dramei de idei în literatura română, creând totodată un
personaj complex, intelectualul, care trăiește iluzia perfecțiunii și relevă o latură superioară a ființei umane,
anume nostalgia absolutului.

S-ar putea să vă placă și