Trecerea Prutului si ocuparea Odessei

Cuprins
1.Contextul Politic
2.Cucerirea Odessei
3. Urmarile tragice ale cuceririi Odessei

1.Contextul politic
Bătălia de la Odessa a fost parte a luptelor de pe  frontul de rasarit al
celui de-Al Doilea Razboi Mondial din anul 1941.Armata Romaniei,
după eliberarea Basarabiei, a declanșat în august 1941 operațiunea de
cucerire Odessei, fără sprijin german, aceasta constituind o operațiune
militară strict românească. 
Obiectivul acţiunilor militare iniţiate de trupele române a vizat
cucerirea oraşului-port Odessa. Acesta era o bază navală şi aeriană de
maximă importanţă pentru Uniunea Sovietică, care permitea lansarea de
atacuri asupra teritoriului României, inclusiv a celor eliberate de forţele
române din Basarabia (iunie – iulie 1941). În acelaşi timp, Odessa
reprezenta o ameninţare la adresa liniilor de comunicaţii ale forţelor
germane angajate în Crimeea, fiind, totodată, principala zonă de
aprovizionare a bazei navale sovietice din Marea Neagră, Sevastopol.
Sistemul de apărare era structurat pe patru linii de apărare, consolidate
prin intermediul lucrărilor de fortificaţii apărate cu armament greu şi
automat.
România a intrat in război alături de Germania împotriva Uniunii

Sovietice fără a încheia vreo alianță militară,pe baza apartenenței la

Pactul Tripartit semnat în noiembrie 1940 si a deciziei
Conducătorului Statului Roman.

Crearea grupului de armate „General Ion Antonescu” a reprezentat o

mişcare politică şi o modalitate de a hrăni orgoliul unui militar;în
fapt, rolul de decizie şi concepţie pe o bună parte a teritoriului
românesc a revenit comandantului Armatei 11 germane, care şi-a
subordonat la 20 iunie 1941 toate marile unităţi ale Armatei a 3-a
române.
2.Cucerirea Odessei
Marea ofensivă a armatei române, cu sprijin și indicații tactice germane, pentru
cucerirea Odessei, a fost declanșată la 3 august 1941, când al 4-lea Corp de armată,
comandat de generalul Nicolae Ciuperca, a trecut Nistrul, flancat de al 5-lea Corp,
format din Divizia a 15-a de Infanterie, Brigada 1-a de cavalerie și Divizia 1-a
blindată, care l-a traversat între Tighina și Dubăsari, conform planurilor de luptă
elaborate de mareșalul Antonescu personal - ordinul operativ nr. 31 al Marelui Stat
Major emis la 8 august 1941, care cerea Armatei a 4-a să cucerească Odesa „din
mers”. Realitatea de pe front nu a corespuns cu planurile optimiste, ofensiva a fost
oprită, orașul dovedindu-se mai greu de cucerit decât se presupusese.
Pe 3 septembrie, generalul Ciupercă (din grupul de generali care considerau că
armata română nu ar fi trebuit să treacă Nistrul și să invadeze teritorii aflate în
afara graniței internaționale a României) trimitea un memoriu lui Antonescu în
care raporta despre condițiile precare ale diviziilor din prima linie, extenuate după
o lună de ofensivă permanentă, despre moralul scăzut al soldaților din cauza
luptelor pe pământ străin și despre planurile de atac inadecvate condițiilor de pe
teren Ciupercă mai raporta că aproape toate diviziile din primul eșalon se găsesc la
limita posibilităților lor ofensive și propunea un plan de luptă alternativ. Antonescu
și șeful marelui stat major, generalul Alexandru Ioanițiu, au respins memoriul. În
cele două asalturi asupra Odesei făcute conform planurilor lui Antonescu, Armata
4 a suferit pierderi mari, de 58 855 de militari, din care 11 046 morți, 42 331 răniți
și 5 478 dispăruți.
Pe 9 septembrie, generalul Ciupercă (împreună cu șeful statului său major,
generalul de brigadă Nicolae Pălăngeanu) a fost înlocuit cu generalul Iacobici,
ministrul de război din acel moment, care a primit directive clare să execute fără
discuții ordinele primite. După Antonescu, motivul acestei situații deplorabile a
fost „lipsa spiritului ofensiv și încrederea în capacitatea de luptă a armatei
române”. Succesele lui Iacobici au fost și ele, minime, mai ales după ce artileria a
încetat lupta din lipsă de muniții, așa că pe 22 septembrie 1941, după moartea într-
un accident a generalului Ioanițiu, el a fost rechemat la București și numit șef al
marelui stat major al armatei. Ulterior, față cu împotmolirea ofensivei române,
planul respins al generalului Ciupercă a fost adoptat și a dus la cucerirea Odesei.
 La 16 octombrie 1941, ora 10.30, patrule avansate ale Diviziei a 7-a de
infanterie au intrat în Odesa, iar la ora 16.00 detașamantul Eftimiu a ocupat portul,
marcând cucerirea orașului. Simultan au intrat în oraș și trupe germane.
Românii au vrut să-i schimbe numele orașului în „Antonescu”, iar guvernul
sovietic a acordat Odessei titlul de „Oraș erou” decernat doar altor trei
orașe: Leningrad,Moscova și Stalingrad.
Armata a 4-a, în efectivele căreia au luptat, între 8 august și 16 octombrie, 340
223 de combatanți, a suferit o pierdere de 92 545 de soldați (17 729 morți, 63 345
răniți și 11 471 dați dispăruți). Sovieticii au raportat 41 268 de pierderi: 16 578
morți și dispăruți și 24 690 răniți. Ei au mai evacuat din oraș circa 350 000 soldați
și civili.
După cucerirea Odessei, Antonescu a ordonat retragerea Armatei a 4-a pentru
refacere (în realitate, această armată decimată nu a mai fost refăcută și în scurt timp
după participarea la „Parada Victoriei” de la București, contigentele au fost lăsate
la vatră) lăsând în loc unități secundare. Garnizoana orașului a fost preluată de
Corpul 2 de armată, sub comanda generalului Nicolae Macici).
 Represalii, răfuială, sau purificare etnică?

În urma rezultatelor dezastruoase ale ofensivei Armatei a 4-a și a pierderilor

suferite, Antonescu a ordonat o anchetă. Documentul, elaborat de secția a 3-a
operații din cadrul Marelui Stat Major român, intitulat „Rezultatul anchetei
referitor la cauzele pentru care Armata română n-a putut să aibă o victorie rapidă și
strălucită la Odessa”, a enumerat drept principale cauze ale eșecului deficiențe în
privința organizării, dotării, instrucției și moralului unităților din Armata a 4-a.
Ancheta a confirmat evaluările germane cu privire la potențialul combativ scăzut al
unităților românești. În pofida acestor constatări, pentru a se disculpa, conducătorul
statului a atribuit pierderile masive suferite de armatele române elementului
evreiesc, aruncând vina asupra „comisarilor iudeo-bolșevici din Armata Roșie”
(vezi directiva adresată de Antonescu la 5 septembrie 1941 de pe frontul din fața
Odessei vicepreședintelui consiliului de miniștri, Mihai Antonescu).

3.Urmările tragice ale cuceririi Odessei.

 La 19 august 1941, Ion Antonescu l-a numit pe profesorul Gheorghe
Alexianu în funcția de guvernator al Transnistriei și membru ex officio al
consiliului de miniștri.

La 24 octombrie 1941, colonelul Davidescu, șeful cabinetului militar al

mareșalului Antonescu, a telegrafiat generalului Macici:
„Telegramă cifrată nr. 563 Pentru generalul Macici”. Drept represalii, dl.
Mareșal Antonescu ordonă:
1) Executarea tuturor Evreilor din Basarabia refugiați la Odesa.
2) Toți indivizii care intră în prevederile ordinului 3161 (302 858) din 23
Octomvrie 1941 care nu au fost încă executați, precum și alții ce li se pot
adăuga vor fi puși într’o clădire minată anterior și care va fi detonată. Se va
efectua această acțiune în ziua înhumării victimelor noastre.
3) Acest ordin va fi distrus după ce va fi fost citit.”
Acest ordin a fost executat 24 octombrie 1941. Aproximativ 22 000 de evrei
(după alte surse, 40 000 evrei ) au fost escortați de militari români aparținând
batalionului nr. 10 mitraliori din divizia a 10-a infanterie, conduși de locotenent-
colonelul Nicolae Deleanu (care a ucis personal circa 50 de evrei) și locotenent-
colonelul de jandarmi și pretorul orașului Mihail Niculescu(poreclit „Coca-
călăul”), la Dalnic, în apropierea Odessei, unde evreii au fost înghesuiți în 4
magazii. Aceste magazii au fost mai întâi mitraliate, iar ulterior incendiate pe rând
cu excepția ultimei magazii care a fost minată și aruncată în aer la aceași oră la
care explodase clădirea comandamentului militar, adică ora 17.45. La acest mascru
au participat și câțiva soldați germani.
Un martor ocular al asasinatului a relatat: „Au fost masați până la refuz în patru
magazii care au fost apoi nimicite pe rând, cu foc de mitraliere, pușcă, stropite cu
benzină și incendiate, cu excepția ultimei magazii care a fost dinamitată. Vacarmul
și scenele înfiorătoare ce au avut loc depășesc puterea de evocare: femei cu părul
în flăcări, oameni răniți și aprinși de vii ieșeau prin acoperișul sau spărturile
magaziilor incendiate, căutând înnebuniți o scăpare. De jur împrejur însă îi țintea
arma ostașilor care aveau ordinul de a nu scăpa niciun civil. Grozăvia sinistrului
era așa de puternică încât tulburase adânc pe toți cei de față, soldați și comandanți.
 Într-o stare sufletească în care rațiunea era gonită și înăbușită de instinct,
oamenii confirmau misiunile primite, le executau febril sau se ascundeau,
retrăgându-se deoparte, după cum, probabil, era firea fiecăruia. Astfel unii soldați
trăgeau încruntați, calm, alții se închinau și trăgeau, iar arma le tremura în mână,
alții trăgeau aiurea, alții chiar evitau să tragă. (...) Cei dinăuntrul magaziilor,
îngroziți de chinurile morții, încercau să evadeze sau se ridicau pe geamuri în
mijlocul flăcărilor, implorând să fie împușcați. Cei mai mulți dintre ofițerii ce erau
la fața locului erau impresionați la lacrimi de ceea ce erau nevoiți să facă și unii
dintre ei abandonau poziția, eschivându-se sau chiar ascunzându-se printre alți
soldați fără misiune.”
A doua zi, la 25 octombrie, generalul Macici a raportat execuția a alți 13 000 de
evrei și comuniști, 400 dintre ei fiind spânzurați pe străzi sau in piețele Odesei.

Concluzie
 Bătălia de la Odessa a fost parte a luptelor de pe frontului de răsărit al
celui de-al doilea război mondial din anul 1941. Armata română, după
eliberarea Basarabiei, a declanșat în august 1941 operațiunea de cucerire a Odesei,
fără sprijin german, constituind o operațiune militară strict românească. Corpul IV
de Armată, comandat de generalul Nicolae Ciupercă, a trecut Nistrul, urmat de
Corpul V (format din Divizia a XV-a de Infanterie, Brigada I-a de cavalerie și
Divizia I-a blindată), între Tighina și Dubăsari. Armata a IV-a a încercat să
cucerească rapid Odesa dar s-a oprit în fața unor linii de apărare fortificate,
pregătite din timp de către sovietici. Datorită rezistenței forțelor Armatei
Roșii din Odessa, armata română a luptat trei luni ca să cucerească orașul puternic
fortificat. Victoria românilor în bătălia de la Odesa a constituit cea mai mare
victorie militară românească din cel de-al doilea război mondial.
Recent, OSCE a adoptat o rezoluție în care condamnă URSS pentru
declanșarea celui de-al doilea război mondial, având o vină egală cu a Germaniei.
Rezoluția arată că URSS a ocupat prin forță teritorii din Finlanda, Țările Baltice,
Slovacia, Ungaria și România determinând aceste țări să lupte pentru recuperarea
teritoriilor. Acest lucru aruncă o lumină nouă asupra participării României la
război, schimbând datele asupra caracterului războiului.