Povestea lui Harap Alb, Ion Creangă

Basmul este o specie epică ampla, pe tema conflictului dintre bine şi rău, care implică un număr relativ mare de
personaje, unele cu puteri supranaturale, cu o acţiune stereotipă în care se îmbină elemente reale şi fabuloase, având un
puternic mesaj moralizator. O astfel de operă este „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, un basm cult publicat in
revista „Convorbiri literare”, în 1877. Basmul cult are un autor consacrat, cu un stil propriu, o acţiune mai complexă, realul
predomină faţă de fantastic, personaje sunt individualizate, iar mijloacele de expunere utilizate alături de naraţiune, dialogul
şi descrierea, au rol de caracterizare a personajelor. .
Viziunea autorului despre lume este in primul rand una realista, deoarece dincolo de elementul fabulos,
evenimentele sunt verosimile, prezentand initierea in viata a oricarui tanar, intr-o maniera taraneasca, humulesteana. Se
adauga o viziune fabuloasa, deoarece basmul intra in categoria estetica a miraculosului, autorul propunând cititorului o
conventie in baza careia acesta poate accepta fara sa se mire tot ceea ce este neobisnuit. In cele din urma exista si o viziune
moralizatoare conform careia autorul ne transmite mesajul ca toti cei care fac bine, sunt rasplatiti, iar cei rai pedepsiti,
dovedind astfel increderea in valorile umane.
Tema principală a basmului este lupta binelui impotriva raului, incheiata prin triumful binelui. Aceasta se
combină cu tema iniţierii. Concret, eroul parcurge o aventura eroica imaginara, un drum al maturizarii, pentru dobandirea
unor valori morale si etice. Motivele narative specifice sunt superioritatea mezinului, calatoria, supunerea prin viclesug,
muncile, demascarea raufacatorului, peadapsa, casatoria.
Titlul basmului conţine numele personajului principal, după schimbarea statutului său de către Spân, în scena în
care îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână: "Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte
Spânului şi se bagă în fântână, fără să-1 trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla". Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv
de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului. Titltu poate fi un
oximoron, deoarece Harap-Alb înseamnă "negru alb", "harapul" fiind un "rob negru ". Oximoronul semnifică, pe de o
parte, apartenenţa mezinului în acelaşi timp la cele două categorii, stăpân şi sclav, iar pe de altă parte, amestecul de bine şi
rău existent în orice fiinţă umană, ceea ce accentuează realismul basmului. Acelaşi rol îl are şi substantivul „poveste”,
sugerând că cele relatate au fost trăite.
Formula initiala a basmului poarta rolul de incipit: “Amu cică era odată”, autorul schimbând formula
tradiţională: “amu” este un adverb care face referire la timpul si lumea povestitorului fiind cuvantul prin care alege sa i se
adreseseze la inceput. Adverbul “cica” marcheaza subiectivitatea si pune sub semnul intrebarii veridicitatea celor
povestite. Verbul la imperfect “era” marcheaza timpul mitic specific basmului, insistand mai mult pe repetabilitatea
evenimentelor, iar adverbul “odata” marcheaza ca in orice basm imposibilitatea plasarii intr-un timp anume a
intamplarilor. Finalul este reprezentat de formula “Cine se duce acolo be si mananca, iar la noi, cine are bani bea si
mananca, iara cine nu, se uita si rabda !”, si prezinta si el o inovatie , deoarece povestitorul face referire la o tema sociala
si la present, ceea ce nu este specific intr-un basm. Relatia incipit - final este una speicifica acestei specii deoarece
avertizeaza cititorul ca va patrunde intr-o lume unde totul este posibil, iar apoi v-a iesi de acolo, facandu-l sa accepte ca
normal, tot ceea ce se intampla. In acelasi timp aceste formule pun granite intre lumea reala si cea fabuloasa, desi in
ambele fragmente exista elemente apartinand verosimilului.
Timpul este mitic, deoarece prezinta o experienta de initiere, ceea ce face ca mezinul să devină un model pentru
tinerii de felul său iar spaţiul este specific basmului, deoarece exista două tărâmuri, separate de gradul de cunoaştere a
acestora de către erou: unul cunoscut, reprezentat de casa părintească, un spaţiu ocrotitor, sigur, al copilăriei si altul
necunoscut având forma unui labirint, necunoscut, periculos, plin de probe şi de capcane, al iniţierii. Între cele două spaţii
trecerea este asigurata de un pod, alt loc simbolic, o legătură între vârste. Un spaţiu cu adevărat fabulos în basm este
ostrovul Sfintei Dumineci, unde nu se ajunge decât în zbor şi unde fiinţele magice există (Statu-Palmă-Barbă-Cot).
Actiunea basmului se desfasoara linear si respecta modelul structural stereotip. Parcurgerea drumului
maturizarii de catre erou, presupune un lant de actiuni conventionale care corespund momentelor subiectului: o situatie
initiala de echilibru, o parte pregatitoare , un eveniment care tulbura echilibrul initial, aparitia donatorilor si ajutoarelor,
actiunea de recuperare a echilibrului/trecerea probelor, restabilirea echilibrului si rasplatirea eroului. Situatia initiala
presupune o stare de echilibru: un crai avea trei feciori, iar in alt capat de lume un frate mai mare, Verde Imparat, el avea
doar fete. Tulburarea echilibrului are drept cauza o lipsa relevanta de scrisoarea lui Verde-Imparat: absenta mostenitorului
de linie masculine. Craiul este rugat de fratele sau sa il trimita “ pe cel mai vrednic dintre nepoti ca sa-l urmeze la tron”.
Din acest moment incepe actiunea de recuperare a echilibrului/desfasurarea actiunii. Cautarea eroului se concretizeaza
prin incercarea la care isi supune craiul baietii: se imbraca in piele de urs si iese in fata lor de sub un pod. Conform
structurii formale al basmului, reuseste sa treaca aceasta proba a curajului, fiul cel mic, conditie initiala, obligatorie pentru
cel care aspira la tronul imparatesc. Drept rasplata pentru milostenia aratata Sf. Duminici, deghizata in cersatoare, mezinul
este sfatuit de acesta sa ia “calul, armele si hainele” cu care tatal sau a fost mire pentru a izbandi. Se sugereaza astfel ca
tanarul v-a repeta initierea tatalui, in aceleasi conditii. Calul, care este descoperit cu tava de jaratec dupa trei incercari si
are puteri supranaturale, va deveni tovarasul si sfatuitorul tanarului.
Intrucat podul simbolizeaza trecerea la alta etapa a vietii “trecere primejdioasa de la un mod de existent la altul: de
la imaturitate la maturitate”, tatal ii da in acest loc primele indicatii despre noua lume: sa se fereasca de omul Span si de
omul ros, si ii daruieste pielea de urs. Aceste indicatii constituie interdictia, element specific basmului. Pe drum dupa ce
rataceste in padurea-labirint, fiul cel mic al craiului se intalneste cu un om Span, care ii cere sa-l ia in slujba lui. Cum are
nevoie de un initiator, cele trei aparitii ale Spanului il determina sa incalce sfatul parintesc si crezand ca se afla in “tara
Spanilor”, intocmeste ca sluga. Inca naiv “boboc in felul sau la trebi de aieste” feciorul craiului marturiseste ca l-a sfatuit
tatal si coboara in fantana, fara a se gandi la urmari. Popasul de la fantana reprezinta o secventa narativa importanta in
economia actiunii, intrucat inselatoria provoaca evolutia conflictului: naivitatea se inscrie in codul ritual al initierii prin
care trece fiul craiului. Lipsa de maturitate este sanctionata prin pierderea semnelor originii si a dreptului de a deveni
imparat. Spanul ii fura identitatea, il transforma in rob si ii da numele de Harap Alb. Eroul are de trecut mai multe serii de
probe, potrivit avertismentului dat de tata : “sa te feresti de omul ros, iar mai ales de omul Span, cat ii putea sa n-ai de a
face cu dansii ca sunt foarte sugubeti”.Lichidarea inselatoriei si actiunea reparatorie, corespunzatoare punctului culminant,
debuteaza la sfarsitul ultimei probe. Harap-Alb se intoarce la curtea lui Verde Imparat cu fata Imparatului Rosu care,
dezvaluie adevarata lui identitate. Incercarea Spanului de a-l ucide pe Harap Alb este ratata. Lichidarea violentei lui nu-I
apartine eroului, ca in basmul popular, ci apartine altui personaj. Prin moartea si prin reinvierea sa, Harap Alb v-a trece
intr-o alta etapa existential, la o alta identitate. Nunta si schimbarea statului social confirma maturizarea eroului.
Deznodământul consta in refacerea echilibrului si rasplata eroului.
In basm, conflictul principal se desfăşoară intre bine si rau se incheie prin victoria fortelor binelui. Rolul său este
de a duce la iniţierea personajului şi de a transmite un mesaj pozitiv, care sa asigure cititorul că binele este mereu răsplătit.
Aici, binele este reprezentat de Harap Alb, Sf. Duminică, Împăratul Verde, craiul, cei cinci tovarăşi, calul, fiicele de
împărat. Se observă că răul este în acest basm preponderent de natură umană şi este reprezentat de către Spân, Împăratul
Roşu, urs şi cerb.
Personajele, purtatoare ale unor valuri simbolice si ale unor functii specifice basmului, sunt, ca în orice basm, un
protagonist , Harap Alb si antagonistii: Spanul si Imparatul Ros. Spre deosebire de basm insa, aceste personaje reprezinta
binele si raul de natura umana, personajul principal fara a avea puteri iesite din comun, confrantandu-se cu viclenia
rautatea, minciuna, nedreptatea. Alte categorii de personaje: ajutoare, ce 5 tovarasi calul si Sf. Duminica si donatori:
Craiasa Albinelor , Craiasa Furnicilor si Sf. Duminica. Fiind un basm, are si personaje reale : Harap Alb, Imparatii si
Spanul, personaje cu puteri iesit din comun: Calul, Gerila, Flamanzila si Setila, si personaje supranatule Sf.Duminica.
Harap-Alb, fecior de crai, este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, dar rămâne în zona
umanului, fiind prietenos, cuminte şi ascultător, ca un flăcău din Humuleşti. El este un personaj pozitiv şi întruchipează
înaltele principii morale cultivate de orice basm, ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia,
trăsături ce reies indirect din întâmplări, fapte, din propriile vorbe şi gânduri şi direct din ceea ce alte personaje spun
despre el.
Ca modalitati de caracterizare retinem: caracterizarea directa, autocaracterizarea ”Razi, tu, razi Harap-Alb”,
caracterizarea de catre alte personaje, onomastica personajelor, modalitatile de expunere-naratiunea, dialogul,descrierea,
monologul interior umorul, ironia si autoironia. Caracterizarea directa este facuta de narator ”fiul craiului, boboc in felul
sau…”, „naiv”, „credul”, de Sf .Duminica („luminate craisor”, ”slab de inger”, ”mai fricos decat o femeie”, ”gaina
plouata”), de cal ”nu te stiam asa de fricos”, de span ”Pentru vrednicia lui mi l-a dat tata” ; autocaracterizarea si
caracterizarea indirecta: prin nume (oximoronul Harap-negru,Alb), prin limbaj, gesturi, fapte („ca tovaras, era partas la
toate, si la paguba si la castig, si prietenos cu fiecare pentru ca avea nevoie de dansii, in calatoria sa la imparatul Ros”;
ocoleste nunta de furnici, primejduindu-si viata; dragostea pentru albine si furnici il fac sa le ocroteasca si sa le ajute
atunci cand le intalneste in drumul sau,chiar daca pentru asta trebuie sa treaca prin apa sau sa zaboveasca pentru a le
construi un adapost) si prin relatiile cu celelalte personaje (stie cum sa se comporte cu cei din jur: cal, albine, furnici si cei
cinci voinici, si de aceea primeste ajutorul acestora).
Apariţia sa iniţială în basm îl surprinde într-o ipostază specifică eroului de basm: este mezinul, desconsiderat de
toţi, marginalizat prin raportarea la fraţii mai mari. De aceea, craiul îi ceartă pe toţi fiii săi pentru nereuşită, neluând în
calcul faptul că mezinul ar fi putut izbândi unde fraţii săi au eşuat. Eroul este, totuşi, în copil, dovadă modul în care
reacţionează: fuge în grădină şi plânge. Orgoliul său rănit îl împiedică să dea importanţă bătrânei care îi cere un bănuţ, altă
dovadă a minţii sale necoapte şi a egoismului specific vârstelor mici. Insistenţa bătrânei dă roade doar atunci când reuşeşte
să capteze interesul mezinului făcând referire la viitorul impresionant care îl aşteaptă. Ascultător, el îi urmează sfaturile şi
merge să ceară voie tatălui să încerce şi el să ajungă la Împăratul Verde. Nu mai reacţionează la lipsa acestuia de încredere
şi porneşte la treabă, dovedind cu hărnicie şi pricepere că este în stare să se pregătească singur, nu ca fraţii săi. Doar în
alegerea calului dă greş, încălcând sfatul bătrânei cerşetoare. Este prea necopt ca să vadă dincolo de aparenţe, iar greşeala
este imediat pedepsită de armăsar prin cele trei zboruri în care tânărul crede că era să se prăpădească. Astfel, învaţă o
primă lecţie, de care va ţine cont mai târziu: răul este pedepsit cu rău.
Modest şi cuviincios, se prezintă în faţa tatălui pentru binecuvântare, iar apoi pleacă ducând cu el şi cartea pentru
unchiul său. Proba podului, esenţială pentru a dovedi destoinicia şi capacitatea sa de a reuşi în încercarea grea la care
pornise, o trece cu bine, cu ajutorul calului care se repede asupra ursului şi a curajului şi a prezenţei sale de spirit. Cu cea
mai mare seriozitate dă ascultare ultimelor sfaturi ale tatălui şi apoi pleacă hotărât la drum.
Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea formării lui pentru a deveni
conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze. El parcurge o perioadă de a deprinde şi alte lucruri decât
cele obişnuite, de a învăţa şi alte aspecte ale unei lumi necunoscute până atunci, experienţă necesară viitorului adult.
Faptele eroului rămân şi ele în limita umanului, probele care depăşesc sfera realului fiind trecute cu ajutorul celorlalte
personaje, înzestrate cu puteri supranaturale.
Un prim episod semnificativ pentru tema iniţierii/ pentru naivitatea eroului/ pentru evoluţia relaţiei dintre
cele două personaje este rătăcirea în codrul în care se rătăceşte şi care simbolizează lumea necunoscută flăcăului, care
greşeşte pentru prima oară, neţinând cont de sfatul tatălui său, de a se feri de omul spân. Deşi cuminte şi ascultător de felul
său, nesocotirea acestei restricţii declanşează asupra flăcăului un şir nesfârşit de întâmplări neplăcute şi periculoase, care-i
vor pune deseori viaţa în primejdie. Prima dată, spânul se adresează tânărului cu îndrăzneală, oferindu-se să-l conducă prin
aceste locuri primejdioase. El îl refuză, „uitându-se ţintă în ochii spânului”, pentru că îşi amintea de avertizarea tatălui şi
deoarece dorea să-i arate că nu se teme de el. A doua oară, spânul îi iese înainte schimbat în alte straie, cu altă voce şi cu o
altă atitudine şi îi propune acelaşi lucru, încercând să-l impresioneze cu soarta lui nefericită, dându-se drept un om bun,
dar cu o viţă foarte grea, singuratică. Mezinul refuză iarăşi, cu mâna pe buzdugan, ceea ce sugerează că este gata de a se
apăra singur, dacă este cazul, neavând nevoie de ajutor. A treia oară, spânul procedează la fel, apărând schimbat la port, la
voce şi ca atitudine: este sigur pe el şi binevoitor, îl avertizează despre pericolele ce îl pândesc (un taur fioros). Tânărul
vorbeşte despre ceilalţi doi spâni întâlniţi, dovadă ca nu a fost în stare să-şi dea seama că a avut de-a face cu aceeaşi
persoană şi că nu face diferenţa dintre esenţă şi aparenţă. Conştient că încalcă sfatul tatălui şi că are de-a face cu un spân,
ajunge la concluzia că este mai rău singur şi acceptă ajutorul acestuia. Astfel, a dovedit că este începător în ale vieţii, că nu
este pregătit să dea piept cu greutăţile ei, căzând în capcana spânului care îi văzuse naivitatea şi a profitat de ea.
Un al doilea episod semnificativ pentru tema iniţierii/ pentru naivitatea eroului/ pentru evoluţia relaţiei
dintre cele două personaje este coborârea în fântână. Primul coboară spânul, constatând că este răcoare şi bine, lăudând
exagerat pe cel care aridicat fântâna. Ba chiar nu ar mai ieşi de acolo, de răcoare ce este. Apoi îl invită pe mezin să se
bucure şi el, iar acesta, naiv, se lasă păcălit, uitând iarăşi de avertizarea tatălui. Odată coborât în fântână, este închis acolo
şi obligat să spună totul despre el, ca să mai poată vedea din nou lumina soarelui. Răutăcios şi plin de ură, spânul se
bucură că l-a putut prinde, în ciuda faptului că tatăl flăcăului îl sfătuise să se ferească de oamenii răi, considerând o
victorie personală acest lucru. Aflat la strâmtoare, mezinul mărturiseşte că se ducea la unchiul său pentru a-i fi urmaş la
tron, ceea ce îi dă spânului ideea de a i se substitui. Îl obligă pe tânăr să jure pe paloş că îi va da ascultare până va muri şi
va învia iar, că îi va fi slugă şi că nu va divulga nimic din ce s-a întâmplat şi abia apoi îi permite să iasă din fântână. Acest
jurământ este mai mult decât o promisiune: este o obligaţie cavalerească, pe care şi-o asumă şi este o metaforă a
transformării pe care trebuie să o sufere pentru a ieşi de sub imperiul său: trebuie ca cel de acum să moară şi în locul său
să apară un altul. Aşa se face că episodul reprezintă un ritual de iniţiere în urma căruia se naşte neofitul, neexperimentatul
care va începe experienţele maturizării sale de pe treapta de jos a societăţii, construindu-şi sub conducerea spânului o nouă
personalitate.
Astfel, lipsit de experienţă, "boboc în felul său la trebi de aieste,", mezinul craiului devine sluga spânului, îşi
asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş,
îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume
vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui. Cinstit din fire, Harap-Alb nu-1 trădează
niciodată pe spân, deşi un stăpân tiran ca acesta ar fi meritat. De pildă, atunci când se întoarce spre împărăţie cu pielea şi
capul cerbului fabulos, "piatra cea mare din capul cerbului strălucea" atât de tare, încât mulţi crai şi împăraţi îl rugară să-i
"deie bănăret cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate din împărăţie, altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă", dar
Harap-Alb şi-a urmat calea fără să clipească, ducând bogăţia întreagă stăpânului. O singură dată a şovăit voinicul, atunci
când, îndrăgostindu-se de fata împăratului Roş, "mai nu-i venea s-o ducă" spânului.
Probele la care îl supune spânul sunt menite a-1 deprinde pe flăcău cu greutăţile vieţii, cu faptul că omul trebuie
să învingă toate piedicile ivite în viaţa sa, pregătindu-l pentru viitor, când va trebui să-şi conducă propria gospodărie,
propria familie. Ca şi în viaţa reală, flăcăul este ajutat de cei mai buni prieteni, calul fabulos şi de Sfânta Duminică. Harap-
Alb este umanizat, el se teme, se plânge de soartă, cere numai ajutorul acelora în care avea încredere, semn că învăţase
ceva din experienţa cu spânul. Depăşind cu bine toate probele, flăcăul demonstrează că e "soi bun" (G.Călinescu) prin
valorile morale care compun codul comportamentului ţărănesc: inteligenţa, bunătatea, perseverenţa, răbdarea, capacitatea
de adaptare la diverse situaţii ale vieţii. De asemenea, altruismul, sufletul lui bun, dragostea şi grija pentru vietăţile
mărunte, sub rangul său (albinele şi furnicile) îl fac să le ocrotească şi să le ajute atunci când le întâlneşte în drumul său,
chiar dacă pentru asta trebuie să treacă prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Cele două întâmplări
sunt simbolice, deoarece subliniază capacitatea lui Harap-Alb de a se coborî la nivelul unor fiinţe inferioare, pentru a
urmări binele lor, nu pe al său. Aşa va reacţiona şi în calitate de conducător, pentru binele supuşilor săi. Sigur că binele pe
care Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor salvându-i, de
asemenea, viaţa.
O experienţă determinantă pentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu omul roş, care este un alt pericol de
care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl. Episodul călătoriei spre curtea împăratului Roş este un necontenit
prilej de iniţiere a flăcăului (călătoria este un mijloc de cunoaştere), deprinzând acum învăţătura că orice om, cât de
neînsemnat ori de ciudat ar părea, poate fi de folos, tânărul deprinzând experienţă mai ales în cunoaşterea speciei umane.
Harap-Alb are capacitatea de a-şi face prieteni adevăraţi, loiali, care să-1 ajute în orice împrejurare dificilă a vieţii sale,
aceştia folosindu-şi tocmai trăsăturile dominante, devenite - la nevoie - adevărate talente: "tot omul are un dar şi un amar,
şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul".
În această perioadă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsă pentru o fată de împărat, care vine, aşadar,
din aceeaşi lume cu el, pregătindu-1 pentru căsătorie, unul dintre reperele finale ale devenirii sale. Probele de la împărăţia
fetei trimit spre ritualurile ţărăneşti ale peţitului, între care însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc,
alegerea motivată a miresei, ospăţul oferit de gazdă sunt tot atâtea încercări la care îl supune viitorul socru şi cărora mirele
trebuie să le facă faţă. Ultima probă la care îl supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calităţilor viitoarei soţii,
care va şti să aibă grijă de bărbatul ei, să-i stea aproape la bine şi la rău, acest fapt fiind ilustrat atunci când ea îi salvează
viaţa, trezindu-1 din morţi. Această întâmplare simbolizează ideea că acum Harap-Alb redevine el însuşi, fiul craiului,
scăpând de povara jurământului făcut spânului, acela că îi va fi slugă "până când va muri şi iar va învia".
Spânul reprezintă răul de natura umana înţeles ca necesitate în destinul tânărului aflat pe drumul maturizarii.
Trăsătura sa de bază este viclenia, de care se foloseste pentru a-l atrage pe mezin în capcană şi a-l înşela pe Verde Împărat.
În episodul în care îşi face apariţia dă dovadă şi de inteligenţă diabolică, de o fină cunoaştere a psihologiei umane, de
insistenţă şi adaptabilitate. Episodul fântânii scoate deja la iveală răutatea gratuită îndreptată asupra celor din jur. Modul în
care se adresează mezinului („pui de viperă”) sugerează chiar o invidie şi o ură faţă de toţi cei superiori lui. Pe parcursul
evenimentelor dovedeşte iarăşi răutate, cruzime (îl pălmuieşte pe Harap Alb fără motiv), mândrie şi lăudăroşenie (îşi
asumă meritele lui Harap-Alb). Din probele la care îl supune pe flăcău reies cruzimea şi dorinţa de a scăpa de martorul
schimbării sale. Îl judecă greşit pe Harap-Alb şi se consideră îndreptăţit să îl omoare. Sfârşitul său este pedeapsa pentru
toate aceste fapte şi încetarea rolului său de iniţiator. Relaţia dintre el şi Harap-Alb este specifica basmului, pentru ca ele
reprezintă cele doua forte aflate in conflict şi pentru că Spânul este un factor al maturizării mezinului. Este o dovadă a
nevoii tânărului de a avea în viaţă o călăuză în drumul iniţierii. Ea debutează cu nesiguranţa mezinului, care îl face să
accepte ajutorul spânului şi se termină cu încheierea procesului de maturizare al acestuia, ceea ce duce şi la finalul relaţiei
lor. Chiar dacă personajele reprezintă cele două forţe aflate în conflict specifice basmului, important este rolul de iniţiator
al spânului, de rău necesar maturizării.
Naratorul este in mare parte la persoana a III- a, deci obiectiv, omniscient si omniprezent, perspectiva fiind
obiectiva, iar viziunea “dindărat” cu focalizare 0. Insa exista pasaje, in care naratorul se adreseaza direct cititorilor,
devenind astfel subiectiv, participand alaturi de personajele sale la actiune. Actiunea se desfasoara linear, secventele
narative fiind construite prin inlantuire in mod logic si cronologic. Cateodata ca in orice basm, ele sunt legate prin formule
mediane: “Si mai merge el, cat mai merge”, “Ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este”, care starnesc interesul
cititorului si mentin suspansul.
Limbajul naratorului si al personajului cuprinde: termini si expresii populare, regionalism fonetice sau lexicale,
ziceri tipice/ eruditia paramiologica. Placerea zicerii, verva, jovialitatea se reflecta in mijloacele lingvistice de realizare a
umorului, precum: ironia, porecle si apelative caricaturale; diminutive cu valoare augumentativa, caracterizari pitoresti.
Oralitatea stilului se realizeaza prin diferite mijloace precum expresii narative tipice si narative, exprimarea afectiva in
propozitii interrogative si exclamative, dativul etic, inserarea de fraze ritmate sau versuri populare.
Astfel, „Povestea lui Harap Alb” este un basm cult avand ca particularităţi: reflectarea viziunii despre lume a
scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul si specificul limbajului. Insa asemenea
basmului popular pune in evidenta idealul de dreptate si de adevar, fiind : “o oglindire …. a vietii in moduri fabuloase”.
Autorul prezintă într-un mod particular, care îmbină realismul cu fabulosul, povestea oricărui tânăr plecat să se realizeze
în viaţă. Pericolele ce îl pândesc nu sunt de natură miraculoasă, ci mult mai mari, căci ţin de răutatea umană. În acest mod,
relaţia dintre HA şi spân constă în acomodarea tânărului cu răul, obişnuinţa de a-i face faţă şi, în cele din urmă, de a-l
învinge. În acel moment maturizarea este totală, iar mesajul ce decurge din relaţia personajelor, foarte clar: calităţile
umane sunt răsplătite întotdeauna.
“POVESTEA LUI HARAP-ALB”, Ion Creangă
1. Scena nr. 1 reprezentativă pentru naivitatea personajului şi pentru relaţia cu spânul
Și merg ei o zi, merg două, și merg patruzeci și nouă, până ce de la o vreme le intră calea în codru și atunci numai iaca ce
le iese înainte un om spân și zice cu îndrăzneală fiului de crai:
— Bun întâlnișul, voinice! Nu ai trebuință de slugă la drum? Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur; nu cumva
să-ți iasă vro dihanie ceva înainte și să-ți scurteze cărările. Eu cunosc bine pe-aici, și poate mai încolo să ai nevoie de unul
ca mine.
— Poate să am, poate să n-am, zise fiul craiului, uitându-se țintă în ochii Spânului, dar acum deodată mă las în voia
întâmplării, și apoi, dând pinteni calului, pornește.
Mai merge el înainte prin codru cât merge, și, la o strâmtoare, numai iaca ce Spânul iar îi iese înainte, prefăcut în alte
straie, și zice cu glas subțiratic și necunoscut:
— Bună calea, drumețule! — Bună să-ți fie inima, cum ți-i căutătura, zise fiul craiului. — Cât despre inima mea, s-o dea
Dumnezeu oricui, zise Spânul oftând... Numai ce folos? Omul bun n-are noroc; asta-i știută; rogu-te, să nu-ți fie cu
supărare, drumețule, dar fiindcă a venit vorba de-așa, îți spun, ca la un frate, că din cruda copilărie slujesc prin străini, și
încaltea nu mi-ar fi ciudă, când n-aș vra să mă dau la treabă, căci cu munca m-am trezit. Dar așa, muncesc, muncesc, și nu
s-alege nimica de mine; pentru că tot de stăpâni calici mi-am avut parte. Și vorba ceea: La calic slujești, calic rămâi. Când
aș da odată peste un stăpân cum gândesc eu, n-aș ști ce să fac să nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuință de slugă, voinice?
Cum te văd, sameni a avea seu la rărunchi. De ce te scumpești pentru nimica toată și nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie
mână de ajutor la drum? Locurile aiestea sunt șugubețe; de unde știi cum vine întâmplarea, și, Doamne ferește, să nu-ți
cadă greu singur.
— Acum deodată încă tot nu, zise fiul craiului cu mâna pe buzdugan; m-oi mai sluji și eu singur, cum oi putea, și dând iar
pinteni calului, pornește mai repede.
Și mergând el tot înainte prin codri întunecoși, de la un loc se închide calea și încep a i se încurca cărările, încât nu se mai
pricepe fiul craiului acum încotro să apuce și pe unde să meargă.
— Ptiu, drace! iaca în ce încurcătură am intrat! Asta-i mai rău decât poftim la masă, zise el. Nici tu sat, nici tu târg, nici tu
nimica. De ce mergi înainte, numai peste pustietăți dai; parcă a pierit sămânța omenească de pe fața pământului. Îmi pare
rău că n-am luat măcar spânul cel de-al doilea cu mine. Dacă s-a aruncat în partea mâne-sa, ce-i vinovat el? Tata așa a zis,
însă la mare nevoie ce-i de făcut? vorba ceea: Rău-i cu rău, dar e mai rău făr' de rău. Și tot horhăind el când pe o cărare,
când pe un drum părăsit, numai iaca ce iar îi iese Spânul înainte, îmbrăcat altfel și călare pe un cal frumos, și, prefăcându-
și glasul, începe a căina pe fiul craiului, zicând:
— Sărmane omule, rău drum ai apucat! Se vede că ești străin și nu cunoști locurile pe aici. Ai avut mare noroc de mine,
de n-ai apucat a coborî priporul ista, că erai prăpădit. Ia, colo devale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mulți bezmetici
le-a curmat zilele. Și eu, mai deunăzi, cât mă vezi de voinic, de-abia am scăpat de dânsul, ca prin urechile acului. Întoarce-
te înapoi, ori, dacă ai de dus înainte, ia-ți un ajutor pe cineva. Chiar și eu m-aș tocmi la d-ta, dacă ți-a fi cu plăcere.
— Așa ar trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului, dar ți-oi spune drept: tata mi-a dat în grijă, când am pornit de-acasă,
ca să mă feresc de omul roș, iară mai ales de cel spân, cât oi putea; să n-am de a face cu dânșii nici în clin, nici în mînecă;
și dacă n-ai fi spân, bucuros te-aș tocmi.
— Hei, hei! călătorule. Dacă ți-i vorba de-așa, ai să-ți rupi ciochinele umblând și tot n-ai să găsești slugă cum cauți d-ta,
că pe-aici sunt numai oameni spâni. Ș-apoi, când este la adicălea, te-aș întreba: ca' ce fel de zăticneală ai putea să
întâmpini din pricina asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea: că de păr și de coate-goale nu se plânge nimene. Și când nu
sunt ochi negri, săruți și albaștri! Așa și d-ta: mulțumește lui Dumnezeu că m-ai găsit și tocmește-mă. Și dacă-i apuca
odată a te deprinde cu mine, știu bine că n-am să pot scăpa ușor de d-ta, căci așa sunt eu în felul meu, știu una și bună: să-
mi slujesc stăpânul cu dreptate. Hai, nu mai sta la îndoială, că mă tem să nu ne-apuce noaptea pe aici. Și când ai avea
încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smârțogul ista îți duc vergile.
— Apoi dă, Spânule, nu știu cum să fac, zise fiul craiului. Din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată și, tocmindu-te
pe tine, parcă-mi vine nu știu cum. Dar, fiindcă mi-au mai ieșit până acum înainte încă doi spâni, și cu tine al treilea, apoi
mai-mi vine a crede că asta-i țara spânilor și n-am încotro; mort-copt, trebuie să te iau cu mine, dacă zici că știi bine
locurile pe aici.
Și, din două vorbe, fiul craiului îl tocmește și după aceea pornesc împreună să iasă la drum, pe unde arată Spânul.
1. Scena nr. 2 reprezentativă pentru naivitatea personajului şi pentru relaţia cu spânul
Spânul atunci zâmbește puțin și, coborându-se în fântână, umple întâi plosca și o pune la șold. Apoi, mai stând acolo în
fund pe scară, aproape de fața apei, zice:
— Ei, da' ce răcoare-i aici! "Chima răului pe malul pârăului!" Îmi vine să nu mai ies afară. Dumnezeu să ușureze păcatele
celui cu fântâna, că bun lucru a mai făcut. Pe arșițele ieste, o răcoreală ca asta mult plătește!
Mai șede el acolo puțin și apoi iese afară, zicând: — Doamne, stăpâne, nu știi cât mă simțesc de ușor; parcă îmi vine să
zbor, nu altăceva! Ia vâră-te și d-ta oleacă, să vezi cum ai să te răcorești; așa are să-ți vină de îndemână după asta, de are
să ți se pară că ești ușor cum îi pana...
Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului și se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin
minte ce i se poate întâmpla. Și cum sta și el acolo de se răcorea, Spânul face tranc! capacul pe gura fântânii, apoi se suie
deasupra lui și zice cu glas răutăcios:
— Alelei! fecior de om viclean ce te găsești; tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat. Ei, că bine mi te-am căptușit! Acum
să-mi spui tu cine ești, de unde vii și încotro te duci, că, de nu, acolo îți putrezesc ciolanele!
Fiul craiului ce era să facă? Îi spune cu de-amănuntul, căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate?
— Bine, atâta am vrut să aflu din gura ta, pui de viperă ce mi-ai fost, zice atunci Spânul: numai cată să fie așa, că, de te-oi
prinde cu oca mică, greu are să-ți cadă. Chiar acum aș putea să te omor, în voia cea bună, dar mi-i milă de tinerețile tale...
Dacă vrei să mai vezi soarele cu ochii și să mai calci pe iarbă verde, atunci jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da
ascultare și supunere întru toate, chiar și-n foc de ți-aș zice să te arunci. Și, de azi înainte, eu o să fiu în locul tău nepotul
împăratului, despre care mi-ai vorbit, iară tu — sluga mea; și atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri și iar îi învia.
Și oriunde vei merge cu mine, nu care cumva să bleștești din gură către cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am
șters de pe fața pământului. Îți place așa să mai trăiești, bine-de-bine; iară de nu, spune-mi verde în ochi, ca să știu ce leac
trebuie să-ți fac...
Fiul craiului, văzându-se prins în clește și fără nicio putere, îi jură credință și supunere întru toate, lăsându-se în știrea lui
Dumnezeu, cum a vrea el să facă. Atunci Spânul pune mâna pe cartea, pe banii și pe armele fiului de crai și le ia la sine;
apoi îl scoate din fântână și-i dă paloșul să-l sărute, ca semn de pecetluire a jurământului, zicând:
— De-acum înainte să știi că te cheamă Harap-Alb; aista ți-i numele, și altul nu.
După aceasta încalecă, fiecare pe calul său, și pornesc, Spânul înainte, ca stăpân, Harap-Alb în urmă, ca slugă, mergând
spre împărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.