Cuprins

Capitolul I: NOŢIUNI INTRODUCTIVE ŞI DELIMITĂRI CONCEPTUALE............................3

1. Noţiunea de putere executivă...................................................................................................3

1.1. Aspecte generale...............................................................................................................3
1.1.1. Modul de organizare a structurilor puterii executive.......................................................10
1.1.2.Executivul colegial sau directorial................................................................................11
1.1.3.Executivul dualist.........................................................................................................13
1.1.4.Rolul Executivului........................................................................................................14
1.2. Tipologia formelor de guvernământ...................................................................................19
1.2.1.Forma de guvernământ.................................................................................................19
Regele Ferdinand I.................................................................................................................19
1.2.1.1.Monarhia.Forme........................................................................................................22
1.2.1.2 Monarhia constitutionala (limitata)...........................................................................25
1.2.1.3. Monarhia dualista.....................................................................................................25
1.2.1.4. Monarhia parlamentara.............................................................................................26
1.2.2 . Republica. Forme............................................................................................................27
1.2.2.1 Republica parlamentara.............................................................................................27
1.2.2.2. Republica prezidentiala.....................................................................................27
Capitolul II – POZIŢIA ŞI ROLUL ŞEFULUI STATULUI ÎN CONSTITUŢIILE
MONARHICE-..............................................................................................................................29

2.1. Consideraţii introductive....................................................................................................29

2.2. Monarhia constituţională parlamentară 1866 – 1923.........................................................34
2.2. 1. Prezentare generală a instituţiei şefului statului în reglementarea Constituţiei de la
1866.......................................................................................................................................34
2.2.2. Rolul şefului statului la 1866.......................................................................................37
2.2.3. Depunerea jurământului ca domnitor al românilor....................................................39
2.3.Regalitatea sub imperiul Constituţiei din 1923...................................................................45
2.3.1.Aspecte generale privind instituţia regalităţii în reglementarea constituţională de la
1923.......................................................................................................................................45
2.3.1.1 Ereditatea Tronului...................................................................................................47
2.3.1.2 Vacanţa Tronului.......................................................................................................49
2.3.1.3 .Urcarea pe Tron a moştenitorului major...................................................................54
2.3.1.4 Depunerea jurământului de către moştenitorul Tronului...........................................58
2.3.1.5 Regenţa......................................................................................................................59
2.3.1.6 Prerogativele regale...................................................................................................62
2.3.1.7 Inviolabilitatea persoanei Regelui............................................................................68
§2.8Actele regelui..................................................................................................................69
CAPITOLUL lll – Domnia lui Carol al II – le..............................................................................70

CAPITOLUL L IV – Instituţia regalităţii în perioada 1940 -1947................................................76

4.1.Contextul social-politic........................................................................................................76
4.2. Monarhia sub sceptrul regelui Mihai I................................................................................78
1
 4.2.1.Prima domnie (1927 - 1930).........................................................................................78
4.2.1.Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia (1930 - 1940).......................................................79
4.2.2.De la executivul bicefal la „Conducătorul statului”.....................................................80
4.3. .Eşuarea încercărilor de revenire la regimul politic democratic (1944 – 1947). Schimbarea
formei de guvernământ..............................................................................................................84
4.3.1. La 6 martie 1945 este impus Guvernul condus de Petru Groza..................................86
4.4.Monarhia – parte din identitatea naţională a românilor.......................................................87
CONCLUZII..................................................................................................................................95

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................104

2
Capitolul I: NOŢIUNI INTRODUCTIVE ŞI DELIMITĂRI
CONCEPTUALE
1. Noţiunea de putere executivă

1.1. Aspecte generale

În sens sociologic şi aparent tautologic, puterea desemnează ansamblul sau

sistemul relaţiilor de putere constituite într-o societate istoriceşte determinată, exprimând
autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea
unui scop comun, asumat de membrii colectivităţii sau impus acestora de către cei care
exercită puterea. 1
În concepţia profesorului I. Deleanu “ puterea desemnează ansamblul său,
sistemul relaţiilor de putere constituie într-o societate istoriceşte determinată, exprimând
autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea
unui scop comun, asumat de membrii colectivităţii sau impus acestora de către cei care
exercită puterea ”2.
Orice fapt social poate dobândi semnificaţie politică. Fenomenul politic este o
calitate care poate fi ataşat oricărui fapt social, dacă înlăuntrul universului social dat acel
fapt poate fi interpretat ca fiind politic. Aceasta nu înseamnă, bineînţeles, că totul este de
domeniul politicului; înseamnă, însă, că totul este susceptibil de politizare. Calitatea
politică este deci acea dimensiune care se ataşează oricăror fapte, acte sau situaţii în
măsura în care prin aceasta, se exprimă existenţa unui grup uman, relaţiile de autoritate şi
de conformitate stabilite în vederea unui scop comun.

1
G . Bordeau - ,,Droit Constitutionnel ’’ , pag 13
2
Ion Deleanu -Constitutional si Institutii politice, Teoria generala , vol 1 Bucuresti 1991

3
 Statul este privit în doctrina de specialitate dintr-un întreit punct de vedere: juridic,
politic şi social-economic.
Conceptul juridic al statului are o importanţă de necontestat. Cu ajutorul lui se pot
explica relatiile şi situaţiile multiple care se stabilesc între Stat (persoana juridică) subiect
activ şi pasiv, subiect de drepturi şi obligaţii şi celelalte grupări sociale, sau între Stat si
persoanele fizice (indivizii), se poate analiza conţinutul propriu al regulilor juridice ale
Statului.
Conceptul politic asupra Statului îl întâlnim în formulările unor gânditori cu
privire la origine şi formarea Statului, evoluţia lui şi înţelesul său actual, în funcţie de
realitaţile politice.
Conceptul social-economic, vede in stat, un solid sistem de organizare a nestabilei
subordonări şi supraordonări a indivizilor şi grupelor sociale din el, în scop de a stabili un
echilibru de interese între nevoile personale legitime ale particularilor şi interesele obşti,
mai întâi ale naţiunii şi apoi ale ansamblului umanitaţii.
Termenele de putere executive face, de asemenea, parte din terminologia specifică
studiilor privind administraţia publică. Să ne amintim, în primul rand, că Montesquieu a
fost cel care a formulat clar principiul separaţiunii puterilor in stat, in spirit atât din
anticul Aristotel, cât şi de filozoful englez Locke. Mai exact, el a avut modelul regimului
englez, care a cunoscut separaţiunea puterilor încă din sec. XIII. 3

3
Art.3 al Legii nr 30 din18 mai 1944 privind ratificare Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie (cu modificările şi

completările ulterioare) : în baza art. 25 şi 26 din convenţia menţionată România recunoaşte

dreptul la recursul individual în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi

jurisdicţia obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa drepturilor
cuprinse Convenţia Europeană a drepturilor omului precum şi în Protocolul nr. 4
recunoscând anumite drepturi şi libertăţi altele decât cele deja înscrise în Protocolul nr .
7 Strasbourg 22 noiembrie 1984 pentru clauzele în care violarea drepturilor garantate de
aceste texte intervine după intrarea lor în vigoare în România.
4
 Să ne amintim, în primul rând, că Montesquieu a fost cel care a formulat
clar principiul  separaţiunii puterilor în stat, inspirat atât din anticul Aristotel, cât şi de
filozoful englez Locke. Mai exact, el a avut modelul regimului englez, care a cunoscut
separaţiunea puterilor încă din sec. XIII. Acest principiu al separaţiunii puterilor este
indispensabil legat de regimul parlamentar.
În lucrarea sa "De l'esprit des lois", Montesquieu realiza un tip de regim politic în
care se puneaîn valoare o guvernare moderată, in asigurarea separaţiunii puterilor şi a
libertăţilor politice. El afirma că libertățile politice nu se pot exercita decât într-o
guvernare unde puterea este limitată: "Tout homme qui a du pouvoir est porté à en abuser
... Il faut que pouvoir arrete le pouvoir". Montesquieu distingea trei tipuri de putere:
legislativă, executivă şi jdecătorească : "Toutserait perdu si le même homme, où le meme
corps des rincipaux, où des nobles, où du peupleexerçaient ces trois pouvoirs: celui
d'exécuter des résolutions publiques et celui de juger lescrimes où les différends de
particuliers".
În lucrarea sa "De l'esprit des lois", Montesquieu realiza un tip de regim politic în
care se puneaîn valoare o guvernare moderată, in asigurarea separaţiunii puterilor şi a
libertăţilor politice. El afirma că libertățile politice nu se pot exercită decât într-o
guvernare unde puterea este limitată: "Tout homme qui a du pouvoir est porté à en abuser
... Il faut que pouvoir arrete le pouvoir". Montesquieu distingea trei tipuri de putere:
legislativă, executivă şi jdecătorească : "Toutserait perdu si le même homme, où le meme
corps des rincipaux, où des nobles, où du peupleexerçaient ces trois pouvoirs: celui
d'exécuter des résolutions publiques et celui de juger lescrimes où les différends de
particuliers".
Însuşindu-ne explicaţiile, pertinent formulate de profesorul loan Vida, putem
reţine că puterea executivă se defineşte ca o funcţie distinct a statului, alături de cea
legislativă şi de funcţia judecătorească4. În conţinutul acestei funcţii se regăsesc anumite

4
Ioan Vida "Puterea executivă şi administraţia publică", Ed.
Lumina Lex Bucuresti ,1994, p. 29-37.

5
atribuţii care constituie obiectul activităţii unor autorităţi publice distincte. În rândul
acestor atribuţii, Jacques Cadart nominalizează: definirea politicii generale a ţării,
elaborarea proiectelor de legi necesare înfăptuirii acestei politici, adoptarea actelor
normative şi individuale necesare aplicării legilor, luarea deciziilor necesare funcţionării
serviciilor publice, întreprinderea unor măsuri de executare materială, în materie de
ordine publică, dispunerea teritorială a forţelor armate şi acelor de poliţie, precum şi
conducerea relaţiilor internaţionale. Aceste atribuţii se exercită, în viziunea aceluia şi
autor, de către diverse organe care formează fie un executiv monocratic, fie un executiv
colegial, ori reprezintă o combinaţie a acestora5.
Într-o altă opinie, noţiunea de putere executivă sau executiv este o noţiune vagă,
datorită complexităţii fenomenului la care se raportează, a dublei sale accepţiuni –
material şi organice –precum şi datorită concepţiilor diferite care o reflectă.
Elementele contradictorii existente intre sensul etimologic al cuvântului executiv,
care presupune idea de subordonare, de execuţie a legii, şi sensul real al noţiunii care se
revendică din spectrul autorităţii pe care o exercită, pun alte probleme în configurarea
conceptual a puterii executive, unele fiind legate de autonomia noţiunii de executiv. Cu
toate acestea, executivul cuprinde, în mod tradiţional, două categorii de organe: şeful
statului şi guvernul, indiferent că acestea coexist sau nu, atunci când coexist având
funcţii partajate şi responsabilităţi diferite
Spre deosebire de majoritatea reprezentanţilor dreptului constituţional, unii autori
dedrept administrativ exclud idea de "executiv", înlocuind-o cu cea de funcţie
administrativă. În înţelesul acestora, funcţia administrativă este considerată în mod
tradiţional ca una din celetrei funcţii ale statului, alături de funcţia legislativă şi de funcţia
jurisdicţională6.

5
Ioan Alexandru cit., 1999, p. 53 cu trimitere la J. Cadart, "Institutions Politiques et
DroitC o n s t i t u t i o n n e l " , v o l . I , E c o n o m i c a , P a r i s , 1 9 9 0 , p . 3 4 2 .
6
A. de Laubadère, "Traité de Droit Administratif", L.G.D.J., Paris. 1980, p. 229.

6
 În concepţia constituţională clasică, administraţia reprezintă acţiunea puterii
executive, bazată pe procedee de putere publică. În această optică, administraţia nu este
singura sarcină a executivului, dar este o sarcină exclusivă a acestuia.
În argumentarea acestei susţineri se arată că executivul are o serie de sarcini extra-
administrative, exercitate în raporturile constituţiolnale cu Parlamentul sau în relaţiile
internaţionale. în acelaşi timp. Administraţia este sarcina exclusivă a executivului, ea
neputând fi exercitată nici de puterea judecătorească, nici de cea legislativă, în virtutea
principiului separaţiei puterilor în stat"7.
Într-o altă opinie, Jean Rivero admite idea unei diferenţieri între guvern şi
administraţie, deşi delimitarea celor două noţiuni nu este uşor de efectuat. În această
opinie, a guverna înseamnă a lua decizii esenţiale care angajează viitorul naţional, în timp
ce administraţia este o sarcină cotidiană care nu are proporţiile misiunii de a guverna.
Totodată, acţiunea guvernamentală şi conducerea administraţiei publice revin aceloraşi
organe şi se realizează prin acte de aceea şi natură, ceea ce duce la concluzia că distincţia
dintre cele două categorii de organe nu se face pe plan juridic, ea ţinând de elemente
extrajuridice8.
Din aceste opinii se poate trage concluzia că între specialiştii în drept
constituţional şi specialiştii în drept administrativ nu există întotdeauna puncte de vedere
convergente.
În opinia primilor, funcţia executivă a statului nu se confundă cu autorităţile care
exercită  puterea executivă.
În rândul celei de a doua categorii, administraţia de stat şi executivul reprezintăo
unitate structurala unică, în ale cărei sarcini intră întregul conţinut al funcţiei executive.
Ceea ce se poate desprinde din aceste opinii, în pofida contradictorialității lor, este faptul
că puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcţii administrative, fără ca prin aceasta
să se confunde cu administraţia publica sau sa se limiteze la conducerea acesteia.

7
. G . V e d e l , P D e l v o l v e , " D r o i t A d m i n i s t r a t i f " , 1 0 eédition, P.U.F., Paris, p.56 şi urm.
8
J. Rivero, "Droit Administratif", 12 eedition, Paris, 1987, p. 15.

7
 În sensul cel mai general al termenului, executivul sau puterea executivă
desemnează acea funcţie a statului care asigură executarea legii. Această funcţie statală
înglobează astăzi activităţi extrem de diverse.
În rândul acestora intră exercitarea funcţiei de şef al statului, coordonarea acţiunii
administraţiei publice pentru punerea în aplicare a legii, desfăşurarea unor acțiuni directe
de aplicare a legii sau de organizare a aplicării legii, exercitarea unor atribuţii care privesc
impulsionarea procesului legislativ, ca şi conducerea generala a statului. Din punct de
vedere structural, executivul se subsumează autorităţilor publice care exercită funcţia
executivă şi nu se confundă cu administraţia publică.
Dacă avem în vedere componenta executivă a sistemului de guvernare , acesta
acesta are ca prerogative principale punerea în aplicare a legilor votate de parlament, de a
edicta, potrivit puterii sale de reglementare, acte normative (secundum legem), prin care
asigură realizarea programului de guverare în plan intern şi extern şi exercită conducerea
generala a adiministratiei publice.9
Stabilirea unui anumit tip de organizare şi funcţionare a unei instituţii de
guvernare (autorităţi publice) trebuie să ţină seama de tradiţiile politice ale statului
respective ca şi de realităţile concrete existente în momentul obţiunii pentru un model sau
altul.10
Ţinând seamă de structurarea executivului, se poate face distincţie între:
- Executiv monocratic sau monist
- Executiv dualist.
Puterea executivã este una din cele trei puteri ale statului, iar funcţiile ei sunt
îndeplinite de autoritãţi publice distincte. Noţiunea are douã accepţiuni: una materialã,
referitoare la executarea legilor şi o accepţiune formalã sau organicã, organul însãrcinat
cu aceastã executare.În mod tradiţional, executivul cuprinde douã organe: şeful statului şi

9
Cristian Ionescu , „Tratat de Drept International Contemporan ’’ , Editura : ALL BECK -2008
pag. 251
10
G Bordeau , op. Cit.,p 35-38

8
Guvernul, indiferent dacã ele coexistã sau nu, atunci când coexistã având funcţii şi
responsabilitãţi diferite11.
Unii autori înlocuiesc ideea de “executiv” cu cea de funcţie administrativã, pe care
o considerã în mod tradiţional una din cele trei funcţii ale statului.12
Administraţia reprezintã, de fapt, o sarcinã a puterii executive, nu unica, dar o
sarcinã exclusivã a executivului, ea neputând fi exercitatã nici de puterea judecãtoreascã,
nici de cea legislativã, aşa cum rezultã din normele instituite de principiul separaţiei
puterilor în stat.13
În ceea ce priveşte definirea administraţiei şi delimitarea ei de ideea de
guvern, existã pãreri contradictorii între specialiştii de drept constituţional şi cei de drept
administrativ, primii considerând cã funcţia executivã nu se confundã cu autoritãţile care
exercitã puterea executivã, în timp ce a doua categorie de specialişti susţin ideea unitãţii
structurale între administraţia de stat şi executiv, între sarcinile cãreia se numãrã funcţia
de executiv cu intregul ei conţinut.
În sens larg, executivul este funcţia statului ce asigurã executarea legilor. În
activitãţile pe care le desfãşoarã organele executivului intrã: exercitarea funcţiei de şef al
statului, coordonarea acţiunii administraţiei publice pentru aplicarea legii, desfãşurarea
acţiunilor directe de aplicare a legii sau de organizare a aplicãrii legii, exercitarea unor
atribuţii cu privire la impulsionarea procesului legislativ, conducerea generalã a statului.
Structural, puterea executivã se subsumeazã autoritãţilor publice care exercitã funcţia
executivã şi nu se confundã cu administraţia publicã14.

11
Ch. Debbasch, J. Bourdon, J.M. Pontier, J.C. Ricci, Droit Constitutionnel et Institutions Politiques,
3e editions, Economica, Paris, 1990, p.110.
12
Ioan Vida, „Puterea executivã şi administraţia publicã’’. Bucureşti: Regia Autonomã “Monitorul
Oficial”, 1994, p.29.
13
A. de Laubadĕre, „Traité de Droit Administratif ’’ ,G.D.J., Paris, 1980, p.229.
14
Ioan Vida, Op. cit.,p.30

9
1.1.1. Modul de organizare a structurilor puterii executive

În funcţie de numărul si rolul persoanlor care exercită prerogativele de şef al statului , se

distung trei tipuri de organizare a acestei structuri şi a puterii executive

1.2.1. Executivul monocratic

Aceastã tip de guvernare se caracterizeazã prin concentrarea deciziei în mâinile
unui singur organ şi este o reminiscenţã a absolutismului monarhic , adaptatã la regulile
constituţionale. În urma apariţiei principiului separaţiei puterilor, monarhia absolutã s-a
transformat în monarhie limitatã de Constituţie, la exercitarea funcţiei legislative
participând şi Parlamentul. Modelul existã şi astãzi în unele ţãri, dar rolul monarhului
este unul formal, dar şi în regimurile prezidenţiale.Este , în speial cazul S .U.A. 15
Executivul monist poate fi unipersonal (format dintr-o singurã persoanã) sau
Executiv monist colegial (mai multe persoane). Definirea nu se face în funcţie de
numãrul persoanelor care exercitã funcţia, ci în funcţie de numãrul organelor, doar la
subîmpãrţire fiind vorba de numãrul persoanelor.
Executivul monist unipersonal
Este caracteristic monarhiilor absolute, în care întreaga putere este concentratã în
mâinile monarhului, precum şi dictaturilor, unde se ţine cont de voinţa unei singure
persoane, care este dictatorul.
Existã şi o formã democraticã de Executiv monist unipersonal, şi anume, regimul
prezidenţial, unde Preşedintele numeşte miniştrii, stabileşte politica Guvernului, acesta
din urmã fiind doar executant.
Regimul politic instaurat în Statele Unite ale Americii în 1787 este cea mai
reprezentativã formã de regim prezidenţial.
Preşedintele deţine puterea executivã iar limitele executivului nu sunt determinate
de Constituţie, ci de factori extraconstituţionali.16 Existã state care s-au inspirat din
15
În unele lucrări ,acest model este denumit ,,executiv monist unitar ’’( C. Debbasch , şi alţii ,Droit
Constitutionel et institution politiques, Economia Paris, 1983 p.105).
16
Constitutţia Statelor Unite ale Americii art. art.2 ,

10
regimul politic american, aici apãrând şi Guvernul, ceea ce nu modificã natura regimului,
datoritã competenţelor preşedintelui în raport cu Guvernul; aceastã deformare a
modelului american poartã numele de regim prezidenţialist.

1.1.2.Executivul colegial sau directorial

Defineşte situaţia în care guvernarea este realizatã de un organ omogen de decizie,
format din mai multe persoane.
În funcţie de numãrul membrilor colegiului, Executivul colegial a avut mai multe
forme de-a lungul timpului: diumviratul, formã de Executiv cu doi membri, întâlnitã în
antichitate, triumviratul, care presupune trei membri, aplicat în Franţa anului VIII şi
directoratul, care presupune cinci membri, instituit în anul III de Constituţia francezã.
Directoratul existã şi într-o formã contemporanã, reprezentat de Consiliul Federal
Elveţian, compus din şapte membri aleşi de Adunarea federalã pe o perioadã de patru ani.
În monocraţia monarhicã, şeful statului are un rol mai mult sau mai puţin formal în
exercitarea puterilor. Constituţia Belgiei prevede cã puterea legislativã este exercitatã de
Rege, Camera Deputaţilor şi Senat17, iar puterea executivã aparţine regelui18.
Danemarca are o Constituţie asemãnãtoare; aici, puterea legislativã este exercitatã
de Rege şi Falketing (Parlamentul Danemarcei)19 . Regele îşi exercitã autoritatea prin
intermediul miniştrilor, pe care-i numeşte şi pe care poate sã-i revoce , inclusiv primul-
ministru.Se remarcã existenţa unui cabinet ce poartã numele de Consiliul Cabinetului, din
care fac parte miniştrii, subordonaţi primului-ministru şi care iau decizii, acceptate mai
târziu de rege sau supuse Consiliului de Miniştri.
În unele regimuri politice, executivul este redus la preşedinte, responsabil de
executarea sau de aplicarea legii, regimurile politice prezidenţiale fiind cea mai rigidã
expresie a separaţiei puterilor în stat.20

17
Constituţia Belgiei art. 16
18
Constituţia Belgiei art. 19
19
Constituţia Danemarcei art 12
20
Dan Claudiu Dãnişor, ,,Filozofia dreptului ‘’ Ed. All Beck Bucureşti 2002 p 280

11
 Teoretic , modelul are ac trăsături distinctive:
1.stricta egalitate între toţi membrii organului colegial
2. exercitarea puterii în mod colectiv
3.adopatrea deciziilor în unanimitate ,astfel încât exprimarea unui vot împotriva
propunerii oricăruia dintre membrii oragnului colegial , blocheaza adoptarea deciziei. 21
Regimul politic instaurat în Statele Unite ale Americii în 1787 este cea mai
reprezentativã formã de regim prezidenţial. Preşedintele deţine puterea executivã (art.2 al
Constituţiei), iar limitele executivului nu sunt determinate de Constituţie, ci de factori
extraconstituţionali. Existã state care s-au inspirat din regimul politic american, aici
apãrând şi Guvernul, ceea ce nu modificã natura regimului, datoritã competenţelor
preşedintelui în raport cu Guvernul; aceastã deformare a modelului american poartã
numele de regim prezidenţialist.

1.1.3.Executivul dualist

Reprezintã Executivul cu atribuţiile împãrţite între douã organe: o persoanã care

îndeplineşte funcţia de şef de stat şi un organ colegial numit cabinet ministerial. Aceastã
formã de Executiv este întâlnitã în regimurile parlamentare, dar aceste regimuri se
diferenţiazã în funcţie de preponderenţa Şefului statului sau aceea a şefului Guvernului.
Elementul colegial al Executivului dualist poartã numele de Guvern, Cabinet sau
Consiliu de miniştri şi este responsabil în faţa Parlamentului sau a uneia din Camere.
Fiecare membru al Executivului conduce câte un minister, dar existã şi miniştri fãrã
portofoliu. Existã un prim-ministru care nu poate decide nimic fãrã ceilalţi miniştri, dar
nici aceştia, la rândul lor, nu pot funcţiona fãrã un şef al Guvernului.
Guvernãmântul orleanist reprezintã acea situaţie în care Şeful statului are o
preponderenţã asupra organului colegial şi a fost creat în timpul domniei dinastiei de
Orléans, în Franţa, iar guvernãmântul de cabinet este acela în care dominã primul-

21
Cristian Ionescu Op.cit p 252

12
 ministru şi în care Şeful statului nu mai are toate prerogativele, ci doar pe acelea de
reprezentare şi de prezidare onorificã a unor organe.22
În Germania existã un Executiv federal cu douã componente: Preşedintele
Republicii federale şi Guvernul alcãtuit din Cancelarul federal şi miniştrii federali.
Executivului german îi este specificã concentrarea puterii executive în mâinile
Cancelarului, care stabileşte liniile politicii, îşi asumã responsabilitatea politicã şi are
dreptul de a solicita Preşedintelui dizolvarea Bundestagului.
Italia are un executiv bicefal compus din şeful statului şi un Cabinet condus de un
Preşedinte al Consiliului de Miniştri. Preşedintele este ales de Parlament în şedinţã
comunã (art. 83 al Constituţiei ). Guvernul este alcãtuit din preşedintele Consiliului de
Miniştri şi din miniştri, iar compunerea sa este dependentã de acordarea încrederii de
cãtre fiecare Camerã a Parlamentului, în mod separat.
În 1958 s-a creat în Franţa un regim politic în care preşedintele era ales prin vot
indirect, iar în 1962 s-a trecut la varianta alegerii preşedintelui prin vot universal direct.
Potrivit afirmaţiilor generalului de Gaulle, preşedintele trebuia sã se bucure de încrederea
directã a naţiunii, pentru a se putea admite legitimitatea deciziilor sale în diferite situaţii.
Preşedintele Franţei exercitã astfel magistratura supremã a statului şi este în acelaşi timp
garant şi arbitru23.
Specificitatea regimului francez constã în faptul cã amestecarea preşedintelui în
treburile guvernului este asemãnãtoare regimurilor moniste. Şeful statului conduce
lucrãrile Consiliului de Miniştri , semneazã ordonanţele şi decretele adoptate în Consiliul
de Miniştri, numeşte în funcţii militare şi civile, singur sau în Consiliul de Miniştri.
Se poate concluzina că executivul dualist clasic se caracterizează prin faptul că
şeful statului şi guverul sunt plasaţi pe poziţii diferite şi, în principiu , sunt dependenţi
unul de celălalt .Totodată ,şeful statului este independent şi faţă de parlament;
deasemenea, nu are puteri reale şi este iresponsabil din punct de vedere politic.

22
Dan Claudiu Dãnişor, Op. cit., p.280.
23
Ioan Vida, Op. cit., p.36.

13
 În schimb ,primul-ministru conduce efectiv guvernul, formulând şi aplicând
programul de guvernare la nivel naţional.În raport cu parlamemtul , guvernul este
responsabil politic în faţa acestuia.
O asemenea organizare a puteri executive prezintă dezavantajul de a opune şeful
statului parlamentului, ficţiunile între ei putând duce la crize politice.24

1.1.4.Rolul Executivului.

Unii specialişti defineşte statul ca fiind "o colectivitate umană situată pe un

teritoriu şi supusă unei autorităti suverane. Statul desemnează un aparat de instituţii care
îi permite să comande să acţioneze" 25.şi să se organizeze potrivit principiului separaţiei şi
echilibrului puterilor -legislativă, executivă si judecatorească – în cadrul democraţiei
constitutionale.”Se impune remarcată în acest context, maniera modernă în care
principiul este menţionat, prin referire la ideea de democraţie constituţională, fiind avute
astfel în vedere, autorităţile publice, care după cum vom arăta în cele ce urmează, nu pot
fi încadrate strict în nici una din cele trei puteri clasice, fiind de fapt expresia si
consecinţa colaborării lor. Chiar în varianta sa inţială, Constituţia României a consacrat
întregul său titlu al III-lea, autorităţilor publice care realizează cele trei funcţii clasice ale
statului: legislativă, executive si judecatorească, urmărind astfel o consacrare implicită a
acestuia.Cu alte cuvinte, desi legea fundamentală nu a prevazut expres încă de la început
principiul separaţiei puterilor în stat, legiuitorul constituant a organizat autorităţile
publice potrivit exigenţelor acestuia.

De altfel, regimul separaţiei puterilor presupune cooperarea autorităţilor publice,

dar exclude subordonarea faţă de o anume autoritate de stat a tuturor celorlalte chiar dacă
ar fi vorba despre Parlament. Justificarea adoptării unei asemenea poziţii presupune două
precizări importante ce permit de altfel o corectă întelegere a rolului executivului în
dreptul public contemporan.
24
Cristian Ionescu Op.cit p 254
25
Ioan Alexandru, Teoria Adimnistratiei, Editura Economica, Bucuresti, 2001, p. 8
14
 Cât despre puterea executiva, Ioan Alexandru îl nominalizeaza pe cel care a
formulat clar principiul separatiunii puterilor în stat, adica pe Montesquieu. Filozoful
distingea trei tipuri de putere: legislativa, executiva si judecatoreasca.

Ioan Vida defineste puterea executiva ca "o functie distincta a statului, alaturi de
cea legislativa si de functia judecatoreasca"26.

"Executivul cuprinde, în mod traditional, doua categorii de organe: seful statului si

guvernul, indiferent ca acestea au coexistat sau nu, atunci când coexista având functii
departajate si responsabilitati diferite"27.

Unii autori de drept administrativ exclud ideea de "executiv", înlocuind-o cu cea

de functie administrativa. În viziunea acestora, functia administrativa este considerata ca
una dintre cele trei functii ale statului, alaturi de functia adminisrrativa si de functia
jurisdictionala28.

În primul rând, se impune precizarea că, niciodată si nicăieri cele trei puteri nu
au fost complet separate, între ele existând diverse forme de colaborare si control care s-
au accentuat în timp, devenind dominante la ora actuală în organizarea si functionarea
autorităţilor publice.
Formele de colaborare si de control asupra activităţii celor trei puteri în stat nu
impietează asupra principiului separatiei puterilor în stat , ci dimpotriva evidentiază
faptul că, în aplicarea acestui principiu, puterile în stat ar trebui să se afle pe poziţii de
26
 Ioan Vida, Puterea executiva si administratia publica, Bucuresti, 1994, p. 29-37, apud
Ioan Alexandru
27
Ch. Debbasch, J bourdon, J. M ponter, J. C Ricci, Droid Constutitionel et
Institutions Politiques, 3 editions, Economica, Paris, 1990, P. 110, apud Ioan Alexandru
28
A. DE laubadere, Traite de Droit Administratif, L. G. D. J. Paris, 1980, p. 229,apud
Ioan Alexandru.
15
egalitate. Deşi Constituţia din 1923 a consacrat expres principiul separaţiei puterilor în
stat, doctrina interbelica s-a referit în mod constant si la colaborarea dintre puteri ca un
principiu corelativ. De regula, acest din urma principiu rezulta din modul de reglementare
a raporturilor dintre autoritatile ce realizeaza cele trei functii ale statului printre care
mentionam: procedura legislative; formarea si functionarea Guvernului; desemnarea
judecatorilor ; contenciosul administrativ, etc.
În al doilea rând, trebuie mentionata existenta în societatea contemporana a
unor structuri organizatorice învestite cu prerogative de putere publica, reprezentând
deci autoritati publice, cel mai adesea cu atributii de control, care strict stiintific nu pot
fi încadrate în nici una din cele trei puteri ale statului.
Unele constituţii definesc Executivul ca pe un organ cu funcţia de executare a
legii, dar rolul lui este unul mult mai larg. Potrivit teoriei clasice, principalele atribuţii ale
acestuia sunt: executarea legilor, direcţia administraţiei, politica externã şi apãrarea.
Noţiunea de executare a legilor poate fi împãrţitã în douã 29 executarea legii
propriu-zisã (îndeplinirea de acte individuale în aplicarea legii) şi organizarea executãrii
legii (normele generale necesare îndeplinirii actelor individuale în conformitate cu legea).
Unele sisteme conferã rolul de organizare a executãrii legii Şefului statului (Marea
Britanie, Statele Unite ale Americii), în alte state aceastã funcţie revenind Primului
ministru sau chiar Guvernului ca organ colectiv.
În ceea ce priveşte administraţia, Guvernul este cel ce conduce administraţia statului,
ceea ce implicã libertatea organizãrii serviciilor Executivului. Executivul este cel ce
numeşte sau revocã funcţionarii, Parlamentul intervenind doar în cazul numirii sau
revocãrii unor funcţionari superiori.

În literatura juridica de specialitate, profesorul Antonie Iorgovan sustine ca

potrivit art. 80 din Constitutie, Presedintele României îndeplineste trei functii principale:
functia de sef al statului, functia de sef al executivului, functia de mediator.30

29
Dan Claudiu Dãnişor, Op. cit., p.281

16
Functia de sef de stat, în trecut, deriva din faptul ca în monarhiile absolute toate puterile
statului erau concentrate în mâinile unei singure persoane.31.

În prezent, functia de sef de stat implica fie exercitarea unei puteri executiv-
administrative efective (în regimurile prezidentiale), fie natura unei simple reprezentari la
nivel intern si extern (în cazul regimurilor parlamentare). Intermediar se situeaza regimul
semi-prezidential în care autoritatile puterii executive se împart între Presedinte si
Guvern.32

Pe plan extern, Şeful statului este cel care deţine rolul cel mai important: reprezintã
statul, încheie tratate, acrediteazã ambasadorii şi trimişii speciali pe lângã alte state.

Apãrarea este domeniul în care şeful statului deţine titlul de şef al armatei. Executivul nu
dispune de aceastã forţã în afara controlului parlamentar, dar, în unele situaţii, controlul
poate veni prea târziu, dupã ce mãsura a fost luatã. În statele ce dispun de armament
nuclear, declanşarea atacului este remisã Executivului. Daca initial în constitutiile clasice,
principiul separatiei puterilor în stat a fostprevazut expres, din analiza constitutiilor

europene ale ultimelor decenii rezulta tendinta legiuitorilor constituanti de a renunta

treptat la mentionarea sa expresa, principiul fiindmai degraba sugerat, iar separatia
puterilor fiind reglementata de o maniera implicita,prin folosirea unor expresii specifice,
ca cea de functie a statului, autoritate publica, organ statal, etc. Sub acest aspect,
30
 A se vedea Antonie Iorgovan,  ,,Tratat de drept administrativ, ‘’ vol.II, Editura "Nemira", 1996, pag.
380-381; Ion Deleanu,  ,,Drept constitutional si institutii politice’’, vol. II, Fundatia "Chemarea", Iasi,
1992, pag. 206 - prezinta functiile de reprezentare, garant, mediere.
31
A se vedea Tudor Draganu,  ,,Drept constitutional si institutii politice’’ , Editura "Lumina-Lex",
Bucuresti, 1998, vol.II, pag. 236
32
 Regimul politic semi-prezidential a izvorât din combinarea unor trasaturi ale regimului politic
prezidential (alegerea presedintelui prin vot direct de catre cetateni) si ale regimului politic parlamentar
(raspunderea politica a Guvernului fata de Parlament) - a se vedea Cristian Ionescu, " ,,Constitutia
Românieii’’ - ,,Legea de revizuire a Constitutiei comentata si adnotata cu dezbateri parlamentare",
Editura "All Beck", Bucuresti, 2003, pag. 149.

17
Constitutia României din 1991, în varianta sa initiala s-a înscris ca tehnica de redactare si
ca limbaj juridic pe linia constitutiilor europene adoptate în ultimele decenii. Este greu de
apreciat, daca Constitutia din 1991 prin suma atributiilor îi confera Presedintelui
României si calitatea de sef de stat, cu atât mai mult cu cât din Constitutie se desprinde ca
România are un regim semi-prezidential cu o delimitare destul de clara a puterilor
statului33. Deoarece Presedintele încheie tratate internationale în numele României,
negociate de Guvern si la supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil
34
, vom putea spune ca aceasta atributie implica reprezentarea statului român atât pe plan
intern, cât si pe plan extern, ceea ce ar fi caracteristicile functiilor de sef al statului.

De altfel, în numeroase decizii ale sale, Curtea Constitutionala a proclamat separatia si

echilibrul puterilor în stat ca fiind un principiu constitutional. Au existat însa si autori
care au criticat lipsa consacrarii exprese a principiuluiseparatiei puterilor  din Constitutia
României, apreciind ca este vorba despre un principiu verificat, nu numai de o
îndelungata traditie si de consacrarea sa în textele unor Constitutii dintre cele mai diverse,
dar care a fost validat de practica, ca fiind singurul în masura sa garanteze
functionalitatea normala a raporturilor si echilibrului dintre diversele puteri. Acestei
pozitii din doctrina i s-a dat satisfactie cu ocazia revizuirii Constituţiei, prin care s-au
adăugat doua noi alineate articolului 1, primul dintre ele prevazând expres acest
principiu.“

1.2. Tipologia formelor de guvernământ

1.2.1.Forma de guvernământ

33
A se vedea Genoveva Vrabie si Rodica Narcisa Petrescu,  ,,Organizarea politico-etatica a
României’’ ,,. Drept constitutional si institutii politice’’, vol. II, Editura "Cugetarea", Iasi, pag. 51.
34
Constituţia României revizuita .art 91

18
 ,,Nu se domneşte asupra unui popor pentru sine, ci pentru acel popor. În
aceasta constă onestitatea unui rege.’’

Regele Ferdinand I.
Forma de guvernământ poate fi definită ca modalitatea de constituire a organelor
supreme ale statului (în principal şeful statului), care sunt determinate de anumite condiţii
specifice)35.
Asemeni predecesorlor săi, preocupaţi şi ei de tipologia formelor de
guvernământ, o primă preocupare a lui Montesquieu este de a stabili criteriile în virtutea
cărora să ordoneze vastul material istoric referitor la organizarea politică în timpuri
diferite, în locuri diferite, la popoare diferite prin tradiţii, contexte geografice şi climatice,
feluri de organizare economică şi socială.
În mod fundamental aceste criterii sunt două:
-natura guvernământului (cine conduce?)
-principiul care animă natura guvernământului, făcându-l ceea ce este el (ce principiu
animă o anumită natură?)
Selectarea acestor criterii aminteşte de teoria aristotelică a raportului dintre
materie şi formă. Nu este singura influenţă deşi, după cum vom vedea, există şi
importante deosebiri.
Utilizând cele două criterii, Montesqiueu ne oferă următoarea tipologie a formelor
de guvernământ:
a) Guvernământul republican: “acela în care poporul în totalitate sau numai o parte a lui,
deţine puterea suverană”. Din această definiţie din Spiritul legilor rezultă că natura
guvernământului republican, decurgând din întrebarea “cine conduce?” este dată de faptul
că poporul conduce.
b) Guvernământul monarhic

35
Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice , ed. a V-a revizuită şi completată, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag. 255.

19
Monarhia este cea mai veche formă de guvernământ cunoscută în istorie. În timp, ea a
evoluat, trăsăturile sale au suferit modificări, deşi în esenţă ea a rămas neschimbată. 36
Natura sa constă în faptul că unul singur guvernează. Monarhul guvernează
potrivit legilor, legi formulate şi promulgate prin acţiunea “puterilor intermediare” (sau
“corpurilor intermediare”). De fapt, tocmai “puterile intermediare, subordonate şi
dependente, constituie autentica natură a guvernământului monarhic”. Cine sunt aceste
puteri intermediare: parlamentele, nobilimea, clerul. Ele sunt canale prin care puterea
curge de la monarh către popor şi de la popor spre monarh. Ele sunt depozitarele legilor.
Principiul care pune în funcţiune sistemul este onoarea.
În cadrul acestui regim, “statul se menţine fără dragoste de patrie (virtute n.n.) fără
adevărata glorie, fără abnegaţie … fără toate aceste virtuţi eroice despre care noi numai
am auzit vorbindu-se” (Spiritul legilor).

c) Guvernământul despotic
Asemeni monarhiei, natura despotismului este dată de faptul că unul sigur
guvernează; numai că, acest unul singur, guvernează nu coform legilor ci după bunul
plac, potrivit capriciilor. “Un om căruia cele cinci simţuri ale sale îi spun că el este totul,
iar ceilalţi nimic, este în mod firesc: leneş, ingnorant, desfrânat” (Spiritul legilor). În
despoţii, cu cât sunt mai importante treburile obşteşti, cu atât sunt mai puţin dezbătute.
Principiul care pune în funcţiune un asemenea regim, nu este nici virtutea, nici
moderaţia, nici onoarea, el este, pur şi simplu, frica. În faţa despotului, toţi ceilalţi sunt
egali, dar egali cu zero.
La sfârşitul acestei tipologii, putem observa că regimurile politice în
concepţia lui Montesquieu sunt determinate de calitatea societăţilor. Regimul nu este
altceva decât expresia unui anumit tip de societate. Această intuiţie a lui Montesquieu va

36
Gheorghe Iancu, OP.cit pag 255

20
fi reluată şi prezentată de Hegel sub formula: fiecare popor are conducătorii pe care-i
merită.
Principiile care structurează societăţile: virtute (civism), moderaţie, onoare, frică
depind de popoarele care activează şi suportă un anumit regim politic. Trebuie
considerată despotică acea guvernare în care puterile nu sunt împărţite. În orice stat,
spune Montesquieu, există trei puteri: puterea executivă, puterea juridică, puterea
legislativă; întrucât libertatea politică a unui cetăţean constă în pacea sufletească
provenind din convingerea propriei siguranţe, „nu există libertate dacă puterea
judiciară nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă; 37

1.2.1.1.Monarhia.Forme

,, Dacă regele este primul judecător, primul

general, primul financiar, el nu este decât primul servitor al
statului.

Frederic al II-lea cel Mare

2.1 Monarhia absolută este regimul în care puterea de stat, absolută şi invizibilă,
este încarnată de rege ale cărui competenţe sunt limitate de legile tradiţionale, dar nu pot
fi controlate nici de nobilime, nici de reprezentanţii corpului social sau politic din
Adunarea Stărilor Generale. Monarhia absolută se caracterizează prin faptul că monarhul
avea puteri discreţionare. A fost practicată până în perioada contemporană. La începutul
secolului XX existau în Europa două imperii absolute: Imperiul Rus şi Imperiul
Otoman338.
Ideile sale de bază sunt unitatea şi legea, expresie a ordinii şi controlului asupra

37
 MONTESQUIEU- ,,ISTORIA   DEMOCRAŢIEI   ÎN  EUROPA -secolul al XVIII-
lea- http://www.junimea.pitestean.ro/IstoriaDemo.htm

21
societăţii. Limitele puterii regale(executivă, legislativă, juridică) rezultau doar din
responsabilitatea sa în faţa lui Dumnezeu-sursa unică a autorităţii monarhice. Monarhul
este astfel dezlegat (sensul etimologic al termenului absolut) de orice răspundere terestră,
liber de a legifera şi decide singur.
Franta, de exemplu, a cunoscut odata cu centralizarea statala, un regim de
monarhie absoluta exprimat în cunoscutele formule „L’etat c’est moi” si „Aprés moi le
deluge”.39Aceste maxime înfatisau într-o forma concentrate întreaga viziune a monarhiei
absolute despre personificarea puterii statului în persoana regelui si despre paseismul
conceptiei politice care calauzea monarhia franceza. În pofida luarilor de atitudine ale
unor gânditori, ale unor oameni de înalta cultura, care atrageau atentia monarhiei asupra
necesitatii de a se reorienta în concordanta cu noile schimbari intervenite în viata socială,
puterea absolută monarhica venea tot mai des în conflict cu realitatile sociale, cu cele
economice, promovând totodata un sistem care se caracteriza prin abuzuri si încalcarea
oricaror libertati cetatenesti.
Ideile revolutionare promovate de filosofii iluministi, de teoreticienii care
promovau schimbari politice nu aveau sa ramâna fara ecou. Jean Jacques Rousseau,
exprimând un punct de vedere comun gânditorilor timpului sau, declara: „ A renunta la
libertatea ta înseamna a renunta la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar si la
datoriile tale”40
Monarhia este cea mai veche formă de guvernământ cunoscută în istorie. În timp,
ea a evoluat, trăsăturile sale au suferit modificări, deşi în esenţă ea a rămas neschimbată 41.
Din acest motiv putem vorbi de o varietate a acestei forme de guvernământ: monarhia

38
Ichil Benditer, Ioan Muraru, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982,
pag. 66.

39
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat, Ediţia a
II-a revizuită şi adăugită, Volumul I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag. 189.

40
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Op. Cit pag 190
41
Gheorghe Iancu, Op. Cit pag. 255
22
absolută, monarhia limitată, monarhia parlamentară dualistă şi monarhia parlamentară
contemporană.
Sub influenta ideilor înaintate, poporul, dar si o parte a clerului si chiar a nobililor,
vedea necesitatea unor schimbari radicale. Revolutia franceza a inspirit remarcabile
documente de gândire politica si juridica, printre care cunoscuta Declaratie a drepturilor
omului si cetateanului din 1789.
Regimul consular si imperial marcheaza centralizarea puterii si subordonarea rolului
adunarilor. Beneficiind de un urias prestigiu, primul consul – Napoleon Bonaparte - avea
sa-si întareasca puterea în stat, sfârsind prin a se proclama „împarat al tuturor
francezilor”.
Înfrângerea lui Napoleon si restabilirea monarhiei avea să duca pentru o scurtă
perioadă la revitalizarea practicilor „fostului regim”. Cu toate acestea, monarhia franceză
restaurată prin Carta din 4 iunie 1814 avea să păstreze, totusi, o anumită imagine a
fostelor libertăţi, care nu mai puteau fi ignorate de poporul francez.

23
 „Napoleon Bonaparte”

Ca urmare a miscărilor politice în Franţa, în 1830, monarhia acceptă principiul

„Regele domneşte, dar nu guvernează”. Este vorba de o trecere de la regimul absolutist la
un regim democratic, dar bazat pe recunoasterea cenzului ce fusese deja stabilit ca
principiu de vot în 1814. Dacă în 1814 începeau să se întrevadă prioritatile edificării unui
regim parlamentar, acesta în 1830 deja devine o realitate.

1.2.1.2 Monarhia constitutionala (limitata).

Acest tip de monarhie se caracterizează prin limitarea puterii monarhului prin
legea fundamentala a statului, adică prin constituţie, pe care monarhul nu o poate
modifica. Monarhia constituţională îmbracă două forme: monarhie dualistă şi monarhie
parlamentară. Monarhia constituţională a fost caracterizată de doctrină drept o monarhie
absolută. Aceasta apare ca o formă impusă de burghezie pentru a limita puterea absolută a
regelui. Limitarea puterii monarhului începe în Anglia, în 1215, cu edictarea Magnei
Carte. Acest document este considerat în mod tradiţional principala declaraţie a
drepturilor şi libertăţilor englezilor, însă drepturile stipulate în Magna Charta nu erau
valabile pentru întreaga populaţie, ci doar pentru nobili. Totuşi, Carta prevedea faptul că
regalitatea trebuia să acţioneze cu consimţământul comunităţii42.
După alegerea lui Wilhelm al III-lea de Orania, se aduc unele limitări monarhiei
prin împuterniciri acordate Parlamentului. În Franţa, monarhia limitată a fost introdusă în
perioada restauraţiei, prin Carta din 1814. În anii următori a fost introdusă şi în statele
germane43.

1.2.1.3. Monarhia dualista

42
Arborele lumii, Secţiunea Istorie Universală ,Anglia-regalitate şi comunitate (28), pag. 83.
43
Ichil Benditer,Ioan Muraru, op.cit, pag. 67.

24
 Înseamnă că monarhul împarte cu parlamentul funcţia legislativa, ceea ce
înseamnă ca parlamentul si monarhul, din punct de vedere legal, stau pe o poziţie egala .
Cu apariţia acestei forme de guvernare apare parţial si aplicarea teoriei separaţiilor
puterilor în stat, deoarece puterea legislativa se împarte cu monarhul. Deşi se considera
monarhie limitata, totuşi, monarhul poate organiza noi alegeri, poate aplica vetoul absolut
asupra legilor votate de Parlament, detine dreptul de a dizolva Parlamentul. De exemplu,
în Iordania, după dizolvarea de către rege a Parlamentului în 1975 urmatoarele alegeri
parlamentare au avut loc tocmai în 1989 . În monarhiile limitate Guvernul poartă
raspundere politica nu în faţa parlamentului, ci în faţa monarhului. Acesta este un
instrument serios în mâna monarhului, deoarece în cazul în care parlamentul va intra în
conflict cu guvernul, monarhul îl poate dizolva, demonstrând astfel, de fapt,
superioritatea sa vis-a-vis de parlament. Deşi atribuţiile monarhului sunt limitate, el
exercită totuşi unele prerogative în cadrul unui anumit mecanism politic, care face din
Marea Britanie o ţară parlamentară prin excelenţă.44

1.2.1.4. Monarhia parlamentara

Contemporana este forma de guvernare caracterizata printr-o autoritate redusa a
monarhului, deoarece parlamentul formeaza guvernul pe baza majoritatii parlamentare.
Aici deja principiul separarii puterilor în stat se utilizeaza din plin, toate cele trei puteri
(legislativa, executiva si judecatoreasca) fiind separate, iar puterea legislativa se afla chiar
pe o treapta superioara decât executivul sau monarhul. Pentru monarhiile parlamentare
este caracteristica fraza „monarhul domneste, dar nu guverneaza”.
Mai mult ca atât, actele monarhului trebuie contrasemnate de unii membri ai
guvernului, ceea ce înseamna ca responsabilitatea o poarta nu cel care a semnat actul, ci
cel care l-a contrasemnat. De aici a aparut si renumita fraza a englezilor precum ca:
„regele întotdeauna are dreptate”.Caracteristic pentru aceasta forma de guvernare este
faptul ca guvernul poarta responsabilitate politica (demisie) în fata parlamentului.

44
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, op.cit., pag. 345
25
 Monarhia parlamentara exista în prezent în Anglia, Belgia, Suedia, Norvegia,
Danemarca, Olanda, Japonia, Canada, Australi.Unii autori se limiteaza doar la doua
forme de monarhii, cum ar fi cea constitutionala si cea parlamentara.45

1.2.2 . Republica. Forme

Republica este acea forma de guvernamânt în care, asa cum se spune, cetatenii
se guverneaza singuri, desemnându-si sau alegând un sef dg stat, denumit de regula
presedinte. In republica guvernarea se înfaptuieste prin reprezentanti alesi dupa proceduri
electorale. Aici seful de stat-presedintele de republica - este ales fie direct prin vot
universal, fie de catre Parlament, desemnare ce determina clasificari ale acestei forme de
guvernamânt. Republica este o astfel de forma de guvernamant in care puterea superioara
apartine unui organ ales pe un timp limitat. Persoanele care compun organul electiv sunt
responsabile juridic pentru activitatea lor46.

1.2.2.1 Republica parlamentara 

Se caracterizeaza prin alegerea sefului de stat de catre Parlament, singur sau
completat cu delegati, în fata caruia de altfel si raspunde, nuantat desigur. Datorita acestui
lucru, pozitia legala a sefului de stat este inferioara Parlamentului (Italia, Austria,
Germania, Finlanda).
1.2.2.2. Republica prezidentiala 
Se caracterizeaza prin alegerea sefului de stat de catre cetateni, fie direct prin vot
universal, egal, secret si liber exprimat, fie indirect, prin intermediul colegiilor electorale
(S.U.A., de exemplu).
45
Benone Puscă , Andy Puşcă-Drept ,, Constituţional Ccomparat ‘’ Editura Didactică şi. Pedagogică,
Bucureşti, 2006.

46
“Mica Enciclopedie de Politologie”, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1977, pag. 262-
263.

26
 Acest mod de desemnare a preşedintelui republici îl situează, din punct de
vedere legal, pe o pozţie egală cu Parlamentul, în republica prezidenţială prerogativele
şefului de stat sunt puternice, în unele republici prezidenţiale, preşedintele de republică
este si şeful guvernului (S.U.A., de exemplu).În România modalitatea de alegere directă
a Preşedintelui României , se explică prin voiţa Leguitorului Constituţional de a nu lăsa
desemnarea şefului statului la latitudinea jocului politic al partidelor reprezentate în
Parlament.47

47
Mircea Preda ,,Tratat elementar de drept administrativ roman ’’, Editura Lumina LEX Bucureşti
1966 pag 299

27
Capitolul II – POZIŢIA ŞI ROLUL ŞEFULUI STATULUI
ÎN CONSTITUŢIILE MONARHICE-
2.1. Consideraţii introductive

Monarhia a constituit o importanta instituţie a regimului democratic din

Romania, căutând să medieze între puterile statului, astfel încât să se  asigure o
dezvoltare normală a vieţii economice, politice, sociale etc. Soluţiile date in rezolvarea
crizelor de guvern au satisfăcut, adeseori, starea de spirit a populatiei.
Astfel de-alungul istoriei României aceast tip de guverământ a
îmbrăcat mai multe forme. Constituţia din 1866 a condus la modificarea formei de
guvernământ în sensul că România se transforma dintr-o monarhie electivă într-o
monarhie ereditară, ceea ce constituia o repunere în drepturi a doleanţelor Adunărilor
ad-hoc din 1857 şi o ignorare a hotărârilor Convenţiei de la Paris din 1858. Termenul de
„ereditară” şi „străină” erau considerate condiţiile necesare şi suficiente care să evite
declanşarea, în viitor, a unor posibile dispute politice şi dinastice la succesiunea
tronului.48
Noua formă de guvernare se fundamenta pe principiul că toate puterile statului
emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât prin „delegaţiune”, în conformitate cu
principiile şi regulile precizate în Constituţie. Totodată, acest aşezământ constituţional se
întemeia pe principiul separaţiilor puterilor în stat, în sensul că puterea legislativă era
exercitată colectiv de către „Domn” şi de către „Reprezentanţa naţională”, cea executivă

48
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, ,,Drept Constituţional şi Instituţii Politice ‘’, Editura All
Beck, Bucureşti, 2003 

28
fiind încredinţată Domnului, în timp ce puterea judecătorească era exercitată de către
curţi şi tribunale.49
Puterile constituţionale ale Domnului erau ereditare, specificându-se, totodată,
faptul că acesta nu putea exercita alte atribuţii decât acelea date prin Constituţie. Se
introducea, de asemenea, răspunderea ministerială, cu interdicţia ca Domnul să poată
apăra şi exonera de răspundere pe un ministru, prin ordin verbal sau scris. 50
Pentru tema noastră de cercetare este important a sublinia că într-o societate în
care la nivelul deceniului şapte din secolul al XIX-lea, sistemul partidelor politice se afla
abia la începutul închegării sale, formal cele două partide ale liberalilor şi conservatorilor
nefiind încă constituite, monarhul ocupa o poziţie importantă în acţiunea de temperare a
disputelor politice având în practica politică posibilităţi de intervenţie majoră.
Este incontestabil că liberalii şi conservatorii, deschizând o luptă acerbă pentru
putere, au urmărit să şi atragă de partea lor instituţia monarhului.
Preconizând o monarhie cu puteri limitate, după modelul englez, liberalii radicali au
încercat, fără rezultat, să voteze Constituţia înainte de venirea lui Carol I. În ideea
limitării puterii Domnului, proiectul de constituţie prevedea ca acesta să aibă numai
dreptul de „veto suspensiv” în materie legislativă, pe când Constituţia a prevăzut „dreptul
de veto absolut” al monarhului. Pentru înscrierea în Constituţie a acestei importante
atribuţii Carol I a intervenit personal, fiind sprijinit de conservatori, interesaţi în întărirea
atribuţiilor Domnului, pentru ca prin intermediul instituţiei monarhice să poată să
temporizeze ritmul accelerat al reformelor ce se impuneau pentru modernizarea societăţii
româneşti.51
Deşi prerogativele Coroanei au fost mari în vremea lui Carol I (1866-1914),
Domnul şi apoi Regele (1881), prin mijloacele oferite de Constituţie, monarhul a fost
elementul moderator şi de control al celor trei puteri, chemat să asigure stabilitatea

49
Angela Banciu, ,,Istoria Constituţională a României. Deziderate Naţionale şi Realităţi Sociale’’,
Editura Lumina Lex Bucureşti, 2001;
50
Tudor Drăganu, ,,Tratat Elementar de Drept Constituţional’’, Editura Lumina Lex Bucureşti, 2001
51
Cristian Ionescu, ,, Regimul Politic în România’’ , Editura All Beck, Bucureşti, 2002;

29
întregului sistem constituţional. Hotărârile acestuia nu au fost singulare în practica
politică, şefii partidelor politice şi colaboratorii lor apropiaţi participând la elaborarea lor.
Aceştia au devenit factori hotărâtori în luarea deciziilor guvernamentale.
Potrivit Constituţiei de la 1866, România (prima oară numită astfel) este un regat
constituţional şi ereditar, care-l are în Domn pe şeful statului52. Potrivit legii
fundamentale, atribuţiile domnului erau următoarele: sancţiona şi promulga legile, numea
şi revoca miniştrii, numea şi confirma toate funcţiile publice, exercita funcţia de şef al
puterii armate, conferea grade militare şi decoraţii, emitea moneda naţională, încheia cu
alte state „convenţiuni necesare pentru comerţ, navigaţiune şi alte asemenea” 53.
Este important a releva maniera în care Regele intervenea pentru adoptarea soluţiilor
propuse de partidele politice în raport cu nevoile reale ale ţării. Deşi străin prin naştere de
poporul român, Carol I s-a străduit să înţeleagă „pulsul” ţării, favorizând cultivarea
opiniei publice şi acţionând pentru deplina libertate a manifestărilor ei, neîngrădind
exprimarea liberă a părerilor, mai ales, prin presă. „Mesajul Domnesc” din noiembrie
1866 afirma clar ca fiind condiţia principală de stabilitate şi de progres „respectul
Constituţiunii şi stricta exercitare a legilor”, iar pentru îndeplinirea acestui scop, guvernul
„cere concursul activ al tuturor cetăţenilor pentru a stârpi viciile atât de adânc
înrădăcinate în administraţie şi justiţie. Numai cu acest preţ vom putea ridica prestigiul
autorităţii, vom introduce sincera şi leala respectare a instituţiunilor, a libertăţii,
bineînţeles, a legalităţii şi a drepturilor tuturor”54.
În atenţia monarhiei s-au aflat două instituţii socotite ca fiind esenţiale pentru
progresul moral şi cultural al ţării, respectiv justiţia şi învăţământul. „Mesajul Domnesc”
de la începutul anului 1868 releva preocuparea pentru ridicarea justiţiei, ca ramură a
52
Mihai Manea, Bogdan Teodorescu, ,, Istoria românilor de la 1821 până la 1989’’ , Editura didactică
şi pedagogică, Bucureşti, 1995, pag. 113.
53
Cristian Ionescu, ,,Monarhia românească. Destinul unei idei ‚’’ Revista de drept public, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, pag. 4. Tot cu privire la atribuţii, a se vedea şi Gheorghe Cronţ, Vladimir Hanga,
Alexandru Herlea, Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1980. pag. 250-257.
54
Benjamin Constant, ,,Despre Libertate. La Antici şi la Moderni’’, Editura Institutul European, Iaşi,
1996.

30
puterii statului, „la gradul de moralitate şi demnitate, necesară spre a putea exercita o
acţiune salutară asupra societăţii”. Se trasa un program de dezvoltare a instrucţiunii
publice cu deosebire a şcolilor primare pentru care, a firma Carol I: „cred că sacrificiile
ce aduce o ţară nu sunt niciodată prea mari, fiindcă se plătesc în urmă cu interese
îndoite”.Este bine să subliniem că astfel de priorităţi politice ar trebui să nu aparţină
numai trecutului şi să caracterizeze prezentul, din nefericire mult prea neglijat de
guvernanţi în ceea ce priveşte cultura şi în general educaţia naţională.
Încercarea de a defini forma de autoritate reprezentată de monarhia constituţională
prin Legea fundamentală din 1866, ne conduce la constatarea că ea sepoate încadra
într-unul din cele trei tipuri ideale de autoritate identificate de istoricul şi sociologul
german Max Weber şi anume cel de „autoritate tradiţională”. Acest tip s-a bazat, în
principal, pe convingerea şi credinţa românilor în validitatea conducerii ţării de către un
rege constituţional ereditar şi pe competenţa legitimă a acestuia de a aplica legile în mod
echitabil faţă de toţi supuşii, fiind echidistant în disputele politicii interne . Practic, pentru
români tradiţia a fost cea care a conferit legitimitate monarhului, fundamentându-se pe o
relaţie personalizantă în cadrul căreia ascultarea faţă de rege a fost principala datorie a
indivizilor. La rândul său, monarhul le datorează acestora sprijin şi protecţie. Prin această
relaţie biunivocă, monarhul Carol I a fost acceptat şi respectat de români, mai puţin
idolatrizat şi iubit, comparativ cu alţi monarhi constituţionali ai vremii.
Tipul de monarh constituţional instaurat de Carol I pe conceptul de legalitate
conferit de Constituţia din 1866 s-a completat, în timp, cu cel de credibilitate în faţa
clasei politice româneşti şi a ţării. Dezvoltarea sentimentului dinastic a fost rezultatul
unor acţiuni deliberate rezultate prin intermediul dezbaterilor parlamentare, a
învăţământul public, a programelor concrete ale partidelor politice, care au contribuit la
integrarea în viaţa socială a principiilor monarhiei constituţionale. Tratatele trebuiau să
fie aprobate şi ele de Parlament pentru a putea produce efecte juridice. Deşi puterea

31
judecătorească este încredinţată instanţelor judecătoreşti, toate hotărârile sunt executate în
numele Domnului55.
Aplicată pe întreg teritoriul României Mari, Constituţia din 1823 consacra
principiul separaţiei puterilor considerat a fi un mijloc eficient de asigurare a legalităţii,
recunoscând existenţa în stat a celor trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească,
fiecare dintre ele având titulari separaţi: reprezentanţa naţională, regele (guvernul) şi
organele judecătoreşti.
Constituţia din 1923 dezvoltă modalităţile de exercitare independentă a
prerogativelor celor trei puteri. Cu toate acestea, după cum se sublinia şi în literatura
juridică interbelică, sub imperiul Constituţiei din 1923 nu exista un echilibru perfect între
puteri, întrucât Regele era un organ care reprezenta principiul colaborării puterilor, dar şi
exercita un control asupra lor; el juca în consecinţă rolul unei puteri moderatoare.
Păstrând multe din prevederile înscrise în Constituţia din 1866 referitoare la
persoana monarhului, Legea fundamentală din 1923 extinde sensibil atribuţiile
constituţionale ale Regelui în materie de sancţionare şi promulgare a legilor, de numire şi
revocare a miniştrilor, de convocare, prorogare sau dizolvare a Parlamentului. Regele
poate elabora regulamente pentru executarea şi aplicarea legilor, este şeful puterii armate,
are dreptul de a bate monedă, încheie convenţii cu statele străine, care trebuiau ratificate
de puterea executivă. De asemenea, Regele are dreptul de amnistie în materie politică,
precum şi dreptul de a graţia sau micşora pedepsele penale, dar nu poate suspenda cursul
urmăririi sau al judecăţii şi nici nu poate interveni în niciun fel în administrarea justiţiei.
Cu toate că avea asemenea drepturi, Regele nu putea exercita alte atribuţii decât „acele
date lui prin Constituţiune”.56
Este important a sublinia pentru regimul specific monarhiei constituţionale
existent în perioada respectivă că Legea fundamentală din 1923 a servit drept cadru

55
Cristian Ionescu, Monarhia românească. Destinul unei idei ., Revista de drept public, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, pag. 4. Tot cu privire la atribuţii, a se vedea şi Gheorghe Cronţ, Vladimir
Hanga, Alexandru Herlea, Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1980. pag. 250-257.
56
Constituţia României 1923 art. 91

32
juridic pentru aplicarea în practică a formulei politice prin noi înşine, atât de apreciate în
epocă, formulă care, analizată prin prisma consecinţelor sale, a avut un rol pozitiv în
primul deceniu interbelic, potenţând refacerea şi dezvoltarea economică, precum şi
consolidarea poziţiei externe a ţării.
În concluzie, apreciem că funcţionarea mecanismului democratic stabilit prin
Constituţia din 1923 s-a dovedit a fi mai complicată şi dificilă de înfăptuit decât în
Occident. „Uzanţa” constituţională stabilită de Carol I s-a perpetuat şi în timpul lui
Ferdinand I, Carol al II-lea abuzând, apoi, de drepturile sale constituţionale. Deşi
Constituţia adoptase principiul englez (regăsit şi în Constituţia belgiană din 1831),
potrivit căruia regele domneşte, dar nu guvernează, practica vieţii politice a infirmat acest
principiu în perioada lui Carol al II-lea care a căutat să domnească şi să guverneze.
Analizând poziţia monarhiei în practica politică, apreciem că numirea guvernului
de către rege, urmată de dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de noi alegeri,
era, în primul rând, expresia unor înţelegeri realizate de monarh cu delegaţi ai
principalelor partide şi numai într-o mică măsură rezultatul unor subiectivisme şi veleităţi
personale manifestate în jocul politic al vremii.

2.2. Monarhia constituţională parlamentară 1866 – 1923

2.2. 1. Prezentare generală a instituţiei şefului statului în reglementarea

Constituţiei de la 1866
Încă de la instalarea sa pe tron, Carol a numit un nou Consiliu de miniştri condus
de Lascăr Catargiu şi a convocat Adunarea Constituantă pentru a-i atribui misiunea
redactării şi elaborării unei noi Constiuţii a României, care să facă din domnia sa un
regim democratic şi constituţional. Noua lege fundamentală a fost promulgată de
domnitor pe 1 iulie 1866 57.
Constituţia din 1866 a reflectat condiţiile social-economice şi politice ale ţării
existente in acea vreme prin prisma doctrinelor şi a celor două partide politice ce îşi
disputau în Parlament puterea şi influenta politică: conservatorii şi liberalii.
57
“Monitorul Oficial”, Nr 142 din 30 iune 1866

33
 Constituţia din 1866 este cea care instituia în statul roman guvernământul
reprezentativ, principiul separaţiei puterilor, supremaţia Constituţiei, principiul monarhiei
ereditare. în persoana lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, principiul irevocabilităţii
monarhului, pe cel al responsabilităţii ministeriale etc. Constituţia proclama, de
asemenea, drepturile şi libertăţile cetăţenilor români.58
Noua lege fundamentală a fost promulgată de domnitor Carol I de
Hohenzollern-Sigmaringen  pe 1 iulie 186659. Era alcătuită după model belgian, fără
aprobarea Marilor Puteri, având şi caracterul de prima constituţie internă românească. Pe
plan extern, ea a fost percepută ca o manifestare a independenţei, căci prevedea ereditatea
domniei şi atribuţiile unui domn suveran, depăşind statutul de autonomie recunoscut prin
tratatele internaţionale. În acelaşi timp, legea fundamentală a României nu amintea nimic
de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă a puterilor europene.
Noua Constituţie proclama principiul fundamental al separării puterilor în stat.
Puterea executivă era exercitată de un Consiliu de miniştri, puterea legislativă de
Reprezentanţa Naţională, bicamerală, care printre alte atribuţii avea drept de interpelare a
guvernului, iar puterea judecătorească era încredinţată instanţelor de judecată.
Domnitorul era şeful statului, comandatul suprem al armatei, având atât prerogative
executive, cât şi legislative. El putea convoca şi dizolva Parlamentul, numea şi revoca
miniştrii, sancţiona şi promulga regile, având şi drept de veto absolut, declara război şi
încheia pacea. De asemenea, putea iniţia proiecte legislative dacă erau contrasemnate de
ministrul de resort. Aşadar, România devenea o monarhie constituţională. Alte principii
erau suveranitatea naţională, guvernarea reprezentativă şi responsabilă în faţa cetăţenilor,
monarhia ereditară prin drept de primogenitură60.
58
Claudia Gilia - ,, Manual de drept constituţional .Sistemul constituţional românesc’’ . Ed. Hamangiu ,
mai 2010 pag .164
59
„Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă, Aurel Constantin Soare,  „Istoria Românilor
din cele mai vechi timpuri şi până astăzi’’ , Manual pentru clasa a XII-a, e diţia a II-a, Editura Petrion,
Bucureşti, 2000.
60
Constitutia României din 1866 art. 1 Principiul suveranităţii naţionale : ,, Principatele Unite
Române constituie un singur stat indivizibil sub denumirea de România’’;

34
 Totodată, legea fundamentală garanta drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, precum
egalitatea în faţa legii, libertatea învăţământului, a presei, a asocierilor şi întrunirilor, şi
declara proprietatea sacră şi inviolabilă. Noua constituţie includea şi un sistem electoral
bazat pe votul cenzitar. Pentru Adunarea Deputaţilor erau stabilite patru colegii după
criteriul averii. Primele două colegii cuprindeau pe marii proprietari funciari, iar al treilea
burghezia şi liber-profesioniştii. Dacă cetăţenii aparţinând acestor trei colegii votau
direct, colegiul IV, unde votau ţăranii, includea votul indirect prin reprezentanţi. De
asemenea, pentru declanşarea alegerilor, în timp, s-a statuat o practică neobişnuită pentru
un regim democratic. Regele dizolva Corpurile leguitoare, impunându-se convocarea
alegerilor, după care numea un nou Consiliu de miniştri care era însărcinat să organizeze
aceste alegeri. Practica a arătat, cu o singură excepţie în decembrie 1937, că partidul care
forma guvernul destinat să organizeze alegerile, le şi câştiga. Oamenii politici obişnuiau
să se adreseze în momentul când regele dorea să cheme un partid la putere prin expresia:
„daţi-mi guvernul şi vă dau parlamentul”.
Constituţia României din 1866 ţinea cont de condiţiile specifice ale ţării
noastre şi se referea la o diversitate de aspecte care vizau dezvoltarea şi
modernizarea societăţii. În noiembrie 1866 au loc primele alegeri libere pe baza
noului sistem de vot, domnitorul pornind şi o intensă campanie de reorganizare a
armatei şi de construire de căi ferate moderne. 61 În aşezământul constituţional din
1866, un loc privilegiat i-a revenii monarhului. Regele era parte integrantă atât a puterii
legiuitoare: „ruinei legislativă se exercită colectiv de către Domn şi Reprezentaţiunea
naţională", căi şi a celei executive.

61
Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă, Aurel Constantin Soare OP. Cit pag. 107

35
2.2.2. Rolul şefului statului la 1866

Constituţia dispunea că „puterea executivă este încredinţată Domnului, care o

exercită în modul regulat prin Constituţie".62
Regele, fără a mai fi ca altădată „atotputernicul" absolut sau marele Suveran
leuclal din Evul Mediu, era cea mai înaltă personificare a naţiunii pe care o guvernea/ă.
expresie a suveranităţii naţionale, pe «are o reprezenta prin unitatea tiersoanei.
Domnul, în sistemul constituţional de la 1866, reprezenta centrul la care se
raportau toate celelalte puteri: el era şef al puterii executive şi exercita puterea legiuitoare
in mod colectiv c u cele două Camere. În ceea c e priveşte instituţia Şefului stalului -
Domn -, Constituţia a introdus două schimbări fundamentale faţă de situaţia anterioară:
* s-a renunţat la „domniile pământene", adică la condiţia ca Şeful statului sa fie
desemnat dintre români;
* domnia electivă tradiţională în trecutul constituţional al ţârii a fost înlocuită cu
domnia ereditară .63
La 1857, Adunările ad-hoc. exprimând o dorinţă unanimă a ţării, au votat
principiul unui Domnitor străin, deoarece „numai un asemenea prinţ poate insufla în
interiorul şi in afara ţării respectul fără de care cele mai bune legi rămân litere moarte;
numai un prinţ străin poate să ne asigure drepturile, poate impune partidelor, poate să ne
scutească de nepotism; numai un prinţ străin poate pune capăt ambiţiilor nenumăraţilor
aspiranţi la Domnie şi intrigilor acestora şi ale partizanilor lor"64 .
Legea fundamentală stipula că „puterile constituţionale ale Domnului sunt
ereditare în linie coborâtoare directă şi legitimă a Măriei sale Principelui Carol I de
Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat, prin ordinul de pri-mogenitură şi cu

62
Constituţia României din 1866 art. 35 publicată în Monitorul Oficial, Nr. 142 din 30 iunie 1866
63
Cristian Ionescu , Op. Cit pag 40
64
C. Hurmuzachi – În perioada de pregătire a Unirii ,după deschiderea Divanului Ad-hoc al Moldovei
( 22 septembrie 1857) a fost ales membru al comisiilor;

36
excluderea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor" 65. Această excludere se baza mai mult
pe tradiţiile noastre decât pe principii sau pe o necesitate guvernamentală.
Din punct de vedere al formei de guvernământ. Constituţia a întărit caracterul
cvasimonarhic al statului român în favoarea căaiia se pronunţaseră unele dintre fostele
puteri garante ale Principatelor încă clin 1856. Regimul politic instituit avea un caracter
parlamentar.
Domnitorul presta la urcarea pe Tron în faţa celor două Camere reunite ale
Parlamentului, prin jurământ. Rolul Şefului de stat a aspirat să se suprapună celui de
regulator al mecanismului de stal. in vederea atenuării tensiunilor politice. 66
Astfel după refuzul lui Filip de Flandra al Belgiei de a ocupa tronul României,
pe 19 martie 1866, Ion C. Brătianu este trimis de urgenţă la Düsseldorf pentru a obţine
consimţământul venirii în România din partea tânărului principe, a familiei sale şi a
regelui Prusiei Wilhelm I.
Între timp, la Bucureşti, în ziua de 30 martie, Locotenenţa Domnească publică o
proclamaţie către popor, recomandând alegerea prin plebiscit a prinţului Carol de
Hohenzollern ca domnitor al românilor, cu drept de moştenire, care va domni sub
numele de Carol I. Plebiscitul începe la 2 aprilie şi se închide la 8 aprilie, rezultatul fiind
de 685.869 voturi pentru, 224 voturi contra şi 12.837 abţineri. Totodată, în urma
dezbaterilor Adunării Constituante, 109 deputaţi s-au pronunţat pentru alegerea
principelui Carol, în vreme ce numai 6 s-au abţinut.
Regele Prusiei este primul care îşi dă acordul, într-un mod tacit însă, căci tocmai
în acea perioadă izbucnise un grav conflict între Prusia şi Imperiul Habsburgic. Wilhelm
îi recomandă lui Carol să fie prudent: „Dumnezeu să te aibă în pază”. De asemenea, pe 7
aprilie, Carol a avut o întrevedere cu Otto von Bismarck, cancelarul prusac, care l-a
sfătuit „să ia hotărârea îndrăzneaţă de a pleca direct spre România”. În cele din urmă,
după îndelungi sfaturi cu tatăl său, guvernatorul Renaniei, Carol acceptă să vină în
Principate pentru a deveni domnitorul românilor.

65
Constituţia României din 1866 art. 82
66
Claudia Gilia-Op.Cit pag. 164

37
 Pe 29 aprilie 1866, principele Carol a plecat în Elveţia, la Zürich, ţară cunoscută
pentru neutralitatea sa în orice conflict european. Aici, el obţine un paşaport fals pe
numele Karl Hettingen, „călătorind la Odessa pentru afaceri”. Aşadar, cetăţenia
eleveţiană era o bună acoperire pe drumul spre Principate, când trebuia să treacă prin
Austria, care se afla în război cu ţara sa. Călătoria nu a fost lipsită de peripeţii, căci
tânărul principe risca în orice moment să fie prins de autorităţile austriece.
Carol ajunge la Baziaş pe 6 mai, iar aici se întâlneşte cu Ion C. Brătianu care
venea direct de la Paris. După două zile de aşteptare, cei doi se urcă pe un vapor, la clasa
a II-a, iar în timpul călătoriei nu şi-au schimbat niciun cuvânt pentru a nu trezi suspiciuni.
În cele din urmă, Carol şi Brătianu ajung la Turnu-Severin, pe pământ românesc. De aici,
se îmbarcă din nou pe un vapor care să-i ducă pe Dunăre la Giurgiu, iar de aici să se
îndrepte spre Capitala ţării al cărei domnitor urma să fie.

2.2.3. Depunerea jurământului ca domnitor al românilor

Carol ajunge la Bucureşti pe 10 mai 1866. Intră în oraş pe la podul Mogoşoaiei,

unde este întâmpinat de Dimitrie C. Brătianu, primarul Capitalei, care îi înmânează cheile
oraşului. Principele este escortat spre Dealul Mitropoliei, pe drum fiind aclamat frenetic
de mulţimile strânse să-l vadă pe noul suveran 67. Aici se oficiază Tedeumul, apoi este
invitat să depună jurământul în noua sa calitate de domnitor al Principatelor Unite
Române în Palatul Mitropoliei, care era sediul Adunării Constituante. Are loc o şedinţă
extraordinară a celor două camere reunite, a guvernului, a Locotenenţei Domneşti şi a
Înaltului Cler.

67
Mihai Manea, Nicoleta Dumitrescu ,, Istoria romanilor’’ . manual clasa a xii-a
Editura Humanitas Educational pag 77

38
Carol este întâmpinat de preşedintele Adunării, Emanoil Costache Epureanu, care îl
conduce la tronul princiar ridicat pe tribună. 
Mitropolitul Nifon pune crucea şi Evanghelia pe masa aşezată în faţa tronului, iar
colonelul Nicolae Haralambie citeşte formula de jurământ românească, care îi este
tradusă principelui în franceză: „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea
românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional”.

Carol pune mâna dreaptă pe Evanghelie şi rosteşte cu voce fermă în

româneşte: „Jur!”68 . Astfel, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen devine domnitorul
Principatelor Unite Române. Totodată, în momentul depunerii jurământului în faţa
Reprezentanţei Naţionale, tânărul domnitor rosteşte o frază ce va fi emblematică în
dezvoltarea personalităţii sale pe tronul României: „Punând picioarele pe acest pământ,
am şi devenit român!” 69.

68
Ioan Scurtu, Monarhia în România, 1866-1947 ED. DANUBIUS, AN. 1991 p.ag 14-16
69
Ibidem

39
 Într-o scurtă alocuţiune, el şi-a exprimat „devotamentul fără margini către noua
mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei.
Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta
cea bună ca şi cea rea”.
Încă de la instalarea sa pe tron, Carol a numit un nou Consiliu de miniştri condus
de Lascăr Catargiu şi a convocat Adunarea Constituantă pentru a-i atribui misiunea
redactării şi elaborării unei noi Constiuţii a României, care să facă din domnia sa un
regim democratic şi constituţional. Noua lege fundamentală a fost promulgată de
domnitor pe 1 iulie 1866 70.
Primii ani de domnie au însemnat o perioadă de adaptare la realităţile româneşti:
disputele politice înverşunate între liberali şi conservatori, pe care a reuşit să le modereze
sprijinind sistemul bipartit, simpatia francofilă a opiniei publice 71. Viaţa politică agitată a
fost caracterizată şi de o instabilitate guvernamentală. În
perioada mai 1866 - martie 1871, s-au format 10 guverne şi au existat peste 30 de
remanieri.
Pesonalitatea puternică a noului domnitor i-a luat în surprindere pe reprezentanţii
grupărilor politice, în special pe liberalii radicali. Treptat, pe fondul disensiunilor de pe
scena politică erau organizate tot mai multe manifestaţii antimonarhice şi republicane,
care îl acuzau pe Carol că încearcă să profite de situaţia financiară grea a ţării.
Profund îngrijorat că nu mai putea stăpâni patima „partidelor politice care
domnesc în România”, Carol se adresează în repetate rânduri Puterilor Garante , dar
răspunsurile nu au fost încurajatoare . El îşi manifesta intenţia de a modifica Constituţia
pentru a lărgi prerogativele domnitorului şi a răsfrânge anumite libertăţi, însă noul guvern
instalat pe 18 decembrie 1870, condus de Ion Ghica, era un adept al ferm al Constituţiei.
Carol era decis să nu cedeze şi să-şi impună punctul de vedere, ameninţând cu abdicarea.
El a redactat o scrisoare către un prieten fictiv, Auerbach, care a apărut în ziarul

70
Monitorul Oficial ,nr.142 din 30 iunie 1866
71
Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă, Aurel Constantin Soare,  „Istoria Românilor
din cele mai vechi timpuri şi până astăzi’, pag 107

40
„Augusburger Allgemeine Zeitung” la 15 ianuarie 1871, fiind reprodusă şi în presa
românească. Carol aprecia că după cinci ani de domnie n-a putut aduce „decât puţine
servicii acestei frumoase ţări”, imputând acest lucru acelora „care s-au erijat pe ei înşişi în
diriguitorii acestei ţări” şi exprimându-şi dorinţa de a se întoarce „în scumpa mea patrie”.
Unii deputaţi au apreciat această declaraţie că aducea jigniri poporului român, calificând
această ameninţare ca „un act de dezertare, un act de înaltă trădare” .În dimineaţa zilei
de 11 martie 1871, Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu s-au prezentat la Palatul Regal
(Nicolae Haralambie nu era în oraş), iar Carol le-a adus la cunoştinţă hotărârea de a
abdica. Decizia domnitorului de a juca pe o singură carte a produs un efect psihologic.
Puterile Garante nu vedeau cu ochi buni o Românie republicană, plus că plecarea lui
Carol ar fi dezlănţuit mari nenorociri asupra ţării, precum falimentul statului şi o stare de
anarhie generală. Exponenţii clasei conducătoare nu se puteau dispersa de Carol. În
aceste condiţii, la insistenţele ferme ale lui Catargiu domnitorul declară că „vrea să mai
chibzuiască odată”, cerând in schimb „un guvern tare” care să sprijine legea finanţelor şi
modificarea atitudinii Adunării, care în repetate rânduri îşi exprimase ostilitatea faţă de
domnitor.
La 9 septembrie 1878, Consiliul de miniştri a hotărât ca domnitorul Carol I să
poarte titlul de „Alteţă regală”. Prin aceasta se urmărea afirmarea României pe scena
internaţională ca stat suveran şi independent, care a rupt definitv trecutul de vasalitate
faţă de Poartă, şi consolidarea poziţiei lui Carol concomitent cu ridicarea prestigiului
dinastiei de Hohenzollern în faţa celorlalte monarhii europene . În 1879, Reprezentanţa
Naţională promulgă revizuirea Constituţiei în conformitate cu hotărârile luate de
Congresul de Pace. Conservatorii îi acuzau în dese rânduri pe liberali că nu doreau să
proclame monarhia, deoarece în străfundul inimii lor rămâneau republicani. Pentru a
dovedi că acuzaţiile sunt flase, în ziua de 14 martie 1881, guvernul liberal prezintă un
proiect de lege prin care Parlamentul, în puterea dreptului de suveranitate a naţiunii,
Proclamă rege al României pe Alteţa Sa Regală prinţul Carol I”. 72

72
Monitorul Oficial”, nr.60 din 15 martie 1881

41
 Proiectul a fost adoptat în unanimitate de Corpurile legiuitoare şi prevedea:
„Articolul I. România ia titlul de regat. Domnitorul ei, Carol I, ia, pentru sine şi
moştenitorii săi, titlul de rege al României. Articolul II. Moştenitorul tronului va purta
titlul de principe regal.73

Carol I si sotia lui Elisabeta

Pe 10 mai 1881, pe Dealul Mitropoliei, are loc ceremonia de încoronare a lui Carol I şi a
soţiei sale, Elisabeta, ca suverani ai României. Preşedinţii celor două Camere au înmânat
suveranilor coroanele din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna de armata română sub
comanda lui Carol 74.
Puterile: Domnului erau considerabil mai reduse decât cele ale Principelui Cuza.
De altfel, actele sale trebuiau contrasemnate de un ministru care îşi asuma, prin
aceasta, răspunderea pentru act.
Dintre atribuţiile Domnului, menţionăm:
1. sancţionarea şi promulgarea legilor;
2. numirea şi revocarea miniştrilor:
73
Ibidem
74
George Coşbuc,,, Istoria coroanei de oţel’’ , Bucureşti, 1899, p.259

42
 3. numirea şi confirmarea în toate funcţiile publice;
4. elaborarea regulamentelor necesare pentru executarea legilor, fără a putea, însă, să
le modifice sau să le suspende;
5. exercitarea functiei de şef al puterii armate:
6. conferirea gradelor militare şi a decoraţiilor;
7. emiterea monedei naţionale;
8. încheierea cu alte state a convenţiilor necesare pentru comerţ, navigaţie şi alte
asemenea.75
Ca segment al puterii legislative. Domnul deţinea dreptul de iniţiativă legislativă.
Constituţia- prevedea că ,,orice lege cere învoirea a câtor trele ramuri ale puterii
legiuitoare. Nicio lege nu poate fi supusă sancţiunii Domnului, decât după ce se va li
discutai şi volat liber de majoritatea ambelor „Adunări"76. Domnul putea refuza
sancţionarea unui proiect de- lege votai de cele două Iciiuii legislative (art. 93 din
Constituţie). Constituţia nu prevedea in ac est sens mu motivele care îl puteau îndreptăţi
pe Şeful statului să refuze aprobarea (sancţionare) unei legi. nici procedura ulterioară
refuzului de a sancţiona legea respee livă. Plin urmare, dreptul de veto avea un caracter
absolut. Domnul benefic ia de dieptul de a dizolva Camerele, precum şi de a Ic» convoca
în sesiune ordinară şi extraordinară De asemenea, acesta putea să amâne lucrările
Camerelor pentru un termen ce nu putea depăşi o lună.77
Constituţia instituia principiul iresponsabilităţii şi inviolabilităţii Şefului statului. Cei
care răspundeau juridic erau miniştrii, numiţi de Rege. Art. 92 clin Constituţie statua:
„persoana Regelui este inviolabilă. Miniştrii lui sunt răspunzători. Niciun act al
Domnului nu poate avea tărie clacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin
aceasta chiar devine răspunzător de acel act.”

75
Constituţia României din 1866, art 93 : publicată în Monitorul Oficial, Nr. 142 din 30 iunie 1866
76
Constituţia României din anul 1866 art 32 publicată în Monitorul Oficial, Nr. 142 din 30 iunie 1866
77
Claudia Gilia-Op.Cit pag. 165

43
2.3.Regalitatea sub imperiul Constituţiei din 1923

2.3.1.Aspecte generale privind instituţia regalităţii în reglementarea

constituţională de la 1923

Instituţia regală şi-a găsit desăvârşirea sub imperiul Constituţiei din 1923, care a
păstrat în întregime dispoziţiile Constituţiei din 1866 cu privire la regalitate.

Carol l Regele României

Prinţul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen a devenit moştenitor al tronului
după unchiul său fără copii, Regele Carol I al României, în noiembrie 1888, după
renunţarea tatălui şi fratelui său mai în vârstă. Ferdinand I a murit în 1927 şi a fost urmat
la tron de nepotul său, Mihai, sub regenţa celui de-al doilea fiu al lui Ferdinand, Prinţul
Nicolae.
Constituţia, credincioasă principiilor formulate de Revoluţia franceză, venea să
declare că „toate puterile statului emană de la Naţiune, care nu le poate exercita decât
numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţia de faţă". 78

78
Constituţia României din anul 1923 art. 33 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923

44
 Acest text, evidenţia profesorul George Alexianu:
„reprezintă marea evoluţie ce se înfăptuieşte în domeniul dreptului public,
evoluţie care înseamnă dispariţia statului de drept divin şi înlocuirea lui cu statul
cu regim parlamentar, a cărui tendinţă este de a deveni statul de drept".

După 1918, România a continuat să fie un stat cu regim monarhic-constituţional. in

sistemul politic al ţării, Regele ocupa un loc central. Constituţia a păstrat prerogativele
largi acordate Şefului statului prin aşezământul fundamental din 1866.
Legea fundamentală avea la bază principiul potrivii căruia: „Regele domneşte, dar
nu guvernează". În constituţie se stipula că „puterea executivă este încredinţată Regelui,
care o exercită în modul regulat prin Constituţiune". 79 Regele era, deci, şeful puterii
executive, acesta neputând exercita puterile sale în chip discreţionar, ci numai în limitele
şi condiţiile Carol I Regele Romaniei stabilite prin Constituţie. în calitatea Iul de şef al
puterii executive, Regele reprezenta întreaga naţiune, atât în relaţiile interne, cât şi în cele
externe. Puterea executivă se exercita numai de Rege, lără concursul Camerelor. 80
Puterea legislativă (Parlamentul). Dupa 1918 s-a menţinut Parlamentul bicameral,
dar au survenit importante modificări in privinţa modului de alegere a acestuia, ca urmare a
introducerii votului universal. Constituţia din 1923 prevedea: "Puterea legislativă se
exercită in colectiv de rege şi Reprezentaţiunea Natională. Reprezentaţiunea Naţională
81
se împarte în două Adunări: Senatul şi Adunarea Deputatilor . Se facea precizarea că
"membrii Adunărilor reprezintă naţiunea.82 Adunarea Deputaţilor se compunea din deputaţi
aleşi de cetăţenii români majori, prin vot universal, egal, direct, obligatoriu si secret pe
baza reprezentării minoritătilor.

79
Constituţia României din anul 1923 art. 39 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923
80
Claudia Gilia-Op.Cit pag. 166 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923
81
Constituţia României din anul 1923 art. 34 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923
82
Constituţia României din anul 1923 art. 42 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923

45
2.3.1.1 Ereditatea Tronului
Constituţia din 1923, ocupându-se de organizarea regalităţii, înscria în art. 77, ca
un principiu fundamental al acestei instituţii, ideea de ereditate a tronului. Creditatea, în
succesiunea la tron, asigura instituţiei regalităţii o mare durabilitate şi un însemnat
prestigiu.83
Dispoziţiile constituţionale stabileau că puterile constituţionale ale Regelui erau
ereditari? în linie coborâtoare directă şi legitimă a Maiestăţii Sale Regelui Carol I de
Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură si cu
excluderea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor.

Ferdinand, Carol I, Carol al-II-lea

Din examinarea acestor dispoziţii se poate observa că principiul eredităţii suferă

unele derogări, unele de o importanţă deosebită, încât dau tronului un caracter electivo-
ereditar. Prima derogare pe care o aducea Constituantul de la principiul eredităţii era
aceea potrivit căreia puterile constituţionale se transmiteau în linie coborâtoare directă şi

83
Constituţia României din 1923 art. 77- ,,Puterile constituţionale ale Regelui sunt creditoare în linie
coborîtoare directă şi legitimă a Măestăţii Sale Regele Carol l de Hohenzollem Sigmaringen, di publicat în M.Of.
nr. 282/29 mar. 1923n barbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu exclusiunea perpezuă a femeilor şi
coborîtorilor lor’’.

46
legitimă. Rezulta, astfel, că ascendenţii, colateralii şi copiii nelegitimi erau excluşi de la
succesiunea la tron. O a doua derogare o constituia prevederea în Constituţie a
principiului legii salice, adică excluderea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor de la
succesiunea la tron. Constituţia a prevăzut, de asemenea, pentru succesorii cu vocaţie,
ordinea de primogenitură. Aceasta înseamnă că nu toţi copiii de sex masculin aveau
vocaţie la succesiune, ci numai cei dintâi născuţi. Ordinea succesorală era astfel clar
stabilită în Constituţie, spre a nu da naştere, în practică, la nicio neînţelegere. 84
Alineatul ultim al art. 77 declara: „coborâtorii Maiestăţii sale vor ti crescuţi în
religia ortodoxă a Răsăritului". Această dispoziţie a fost edictată de Constituant tocmai
pentru a înlătura conflictele de ordin spiritual ce s-ar fi putut naşte între Şeful statului şi
populaţie. într-un comentariu extrem de pertinent, eminentul constituţionalist George
Alexianu afirma că s-ar putea crede că această dispoziţie a Constituantului constituie mai
mult o recomandare, lipsită de orice sancţiune. Dimpotrivă, susţine autorul, există o
sancţiune foarte puternică, ce se desprinde din litera şi din spiritul Constituţiei.
Reprezentanţa Naţională, chemată să primească jurământul moştenitorului Tronului, care
trebuie să devină Rege, poate refuza primirea acestui jurământ, pe considerentul că
viitorul Rege nu întruneşte una dintre condiţiile prevăzute de Constituţie.
Constituantul a stabilit regulile în cazul în care nu existau coborâtori direcţi în linie
bărbătească ai M.S. Regele Carol I de Hohenzollern 85. In acest caz, succesiunea tronului
se cuvenea celui mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora, după regulile
statornicite în art. 77.
Dacă niciunul dintre fraţii sau coborâtorii lor nu s-ar mai găsi în viaţă sau ar
declara că nu primesc Tronul, atunci va putea indica succesorul său dintr-o dinastie
suverană din Europa, cu acceptul Reprezentaţiunii Naţionale 86, dată în forma prescrisă de
84
Claudia Gilia-Op.Cit pag. 167
85
Constituţia României din 1923 art. 78- ,, În lipsa de coborîtori în linie bărbătească ai Măestăţii Sale
Regele Carol l de Hohenzollem Sigmaringen succesiunea Tronului se va cuveni celui mai in vârstă dintre
fraţii săi sau coborîtorilor acestora , după regulele statornicitte în articolul precedent’’. publicat în
M.Of. nr. 282/29 mar. 1923
86
Constituţia României din 1923 art.79 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923

47
art. 79 din Constituţie. Acest text imită în integralitate textul art. 61 din Constituţia
belgiană.
Dacă niciuna dintre aceste soluţii nu era posibilă, Tronul era vacant.

2.3.1.2 Vacanţa Tronului

Vacanţa tronului era un fapt prevăzut de Constituţie în anumite condiţii precise.
Îndeplinirea acestor condiţii face ca vacanţa să opereze de plin drept. Deşi această stare
opera de plin drept, era, totuşi, nevoie de existenţa unui organ c are să constate
îndeplinirea acestor condiţii şi să declare vacanţa Tronului.87
Art. 79 alin. 1 din Constituţie prevedea că, în caz de vacanta a Imnului ambele
Adunări se întruneau de îndată intr-o singură Adunate, cel mai târziu până în 8 zile de la
întrunirea lor, alegeau un Rege dintr-o dinastie suverană din Europa occidentală. Textul
constituţional nu stabilea un termen înăuntrul căruia Adunările trebuie să se întruneasca,
si se mulţumea sa declare că, în caz de vacanţă a Tronului, ambele adunări se întruneau ,,
de indata".
Acest text trebuie completat cu textul art. 80, care arăta că, „la moartea Regelui,
Adunările se întrunesc chiar fără convocare, cel mai târziu zece zile după declararea
morţii"88. Deci, în caz de vacanţă a Tronului, expresia „de îndată" din art. 79 trebuie
interpretată în înţelesul art. 80, adică cel mai târziu la zece zile de la declararea morţii sau
producerea abdicării.
Constituţia, de teama ca, în caz de vacanţă a Tronului, Consiliul de Miniştri să nu
îşi aroge puterile regale şi să instituie dictatura, s-a gândit să prevadă instituirea
locotenentei regale, pentru a exercita puterile regale în acest timp de vacanţă a Tronului,
adică pentru maximum nouă zile, până la alegerea noului Rege. Deoarece aici este un
termen mai lung decât cel prevăzut în caz de succesiune la tron, moştenitorul Tronului

87
Claudia Gilia-Op.Cit pag. 167
88
Constituţia României din 1923 art. 80- ,, La moartea Regelui , Adunările se întrunesc chiar fără
convocare cel mai tărziu zece zile după declararea morţii.’’, publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923

48
fiind dinainte desemnat, s-a considerat că era necesară instituirea unei locotenente regale,
care să exercite în acest timp puterile regale.
La moartea Regelui puteau apărea următoarele situaţii:
 să nu existe niciunul dintre moştenitorii desemnaţi de Constituţie, adică Tronul să
fie vacant;
 să existe un moştenitor al Tronului, major;
 să existe un moştenitor al Tronului, minor.
Pentru toate aceste trei situaţii, Constituantul a prevăzut dispoziţii diferite.
Am arătat că vacanţa tronului se constata de Adunarea naţională, care se întrunea de
îndată, chiar fără convocare, pentru a alege un nou Rege. Aici este însă ele remarcat
modul cum a fost redactat art. 79. Vacanţa tronului putea proveni nu numai prin moartea
Regelui, ci şi prin alte cauze: spre exemplu. Regele abdică sau cade prizonier în alta ţară
şi întoarcerea sa apare ca îndepărtată. Este deci absolut necesar ca Adunarea naţională să
constate că s-au îndeplinii condiţiile cerute de Constituţie pentru ca Tronul să fie vacant.
Odată această constatare făcută, se trecea la alegerea noului Rege. Procedura după care se
va face alegerea noului Rege era diferită de procedura succesiunii în mod normal la Tron,
înscrisă în art. 80 şi urm.89
Art. 79 alin. 2 din Constituţie cerea prezenţa a trei pătrimi (lin membrii care
compuneau fiecare din ambele Adunări şi majoritatea de două treimi a membrilor
prezenţi, pentru a putea interveni alegerea. Sunt motive suficiente care l-au determinat pi;
Constituant să pretindă o astfel do majoritate pentru valabila constituire a Adunării
Naţionale şi un cvorum calificat pentru luarea hotărârilor. Această majoritate specială mai

89
Constituţia României din 1923 art.80 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923-  ,,De la data morții
Regelui și până la depunerea jurămantului a succesorului său la Tron, puterile constitu ționale ale
Regelui sunt exercitate, în numele poporului, de miniştri, întruni ți în consiliu și sub a lor
responsabilitate’’.

49
era cerută numai atunci când era vorba, în art. 83, de instituirea Regenţei 90 şi, în art. 86,
când era vorba ca Regele să fie şeful altui stat.91
Intenţia legiuitorului constituant a fost, deci, să ceară o majoritate calificată ori de
câte ori era vorba de a se aduce o schimbare sau o întrerupere în ordinea normală a
succesiunii la tron. El cerea o majoritate calificată în cazul în care Tronul fiind vacant,
urma să se aleagă un nou Rege, în cazul în care urma să se instituie regenţa, moştenitorul
tronului fiind minor, şi în cazul în care Regele urmează să primească a fi, totodată, şeful
altui stat, deşi, în acest caz, Adunările lucrează separat. Dacă acestea erau principiile care
guvernau materia, trebuie să spunem că, pentru identitate de raţiune, aceeaşi majoritate
calificată trebuia să existe şi în caz de instituire a locotenentei regale, prevăzută de art. 79
alin. 5, şi în caz de instituire a regenţei.
In afară de raţiune, chiar textele ne îndreptăţesc să dăm această interpretare. Astfel,
instituirea locotenentei regale era prevăzută în art. 79. Deşi legiuitorul nu mai repetă în
alin. 5 principiul înscris în alin. 2 privitor la majoritate, se înţelege însă că Adunarea
naţională, cu majoritate calificată, avea drept să aleagă un nou Rege sau să instituie o
locotenentă regală. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre regenţa prevăzută de art. 84.
Sediul materiei privitoare la regenţă se află înscris în art. 83. In art. 84 este vorba
numai de un nou caz de regenţă: procedura instituirii ei rămâne însă aceea prevăzută de
art. 83, în toate aceste cazuri. Adunarea naţională lua deciziile cu majoritate calificată;

90
Constituţia României din 1923 art.83 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923- ,,Regele, în viată fiind,
poate numi o regenţ a, compusă din trei persoane, care, după moartea Regelui, sa execite puterile regale
în timpul minoritații succesorului Tronului. Aceasta numire se va face cu primirea Reprezenta țiunii
naționale, data în forma prescrisa la Art. 79 din Constituțiunea de fata. Regenta va exercita totdeaodata
și tutela succesorului Tronului în timpul minoritații lui.
Daca, la moartea Regeului, Regenta s'ar gă şi numită și succesorul Tronului ar fi minor, ambele Adunari
întrunite vor numi o regenţă , procedand după toate formele prescrise la Art. 79 din Constitu țiunea de
fată. Membrii Regentei nu intră în funcțiune decât după ce vor fi depus solemn înaintea ambelor Adunari întrunite
juramântul prescris prin Art. 82 din Constituțiunea de fata’’.
91
Constituţia României din 1923 art.86 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923- ,,Regele nu va putea fi totdeodata
și şeful unui alt Stat fara consimțamantul Adunărilor. Nici una din Adunări nu poate delibera asupra acestui obiect
daca nu vor fi prezenți cel puțin două treimi din membrii cari le compun, și hotarirea nu se va putea lua dacat cu
două treimi din voturile membrilor de fată’’.

50
fiind necesară o majoritate simplă numai atunci când primea jurământul moştenitorului
Tronului, care devenea astfel Rege.92
De la acest principiu al majorităţii calificate art. 79 face o singură derogare: în
cazul în care alegerea noului Rege nu era făcută în termenul de opt zile de la întrunirea
Adunării, în a noua zi, la amiază. Adunarea trecea la alegere, oricare ar fi numărul
membrilor prezenţi şi cu majoritatea absolută a voturilor.
În toate cazurile prevăzute de art. 79, art. 83 şi art. 84, votul era secret, deoarece
era vorba de persoane şi este de principiu secretul votului atunci când este vorba să se
facă o desemnare93. Instituirea acestui tip de vot a fost justificată de profesorul George
Alexianu astfel: „Raţiunea este lesne de aflat: spre a se înlătura presiunile, ameninţările,
spre a se evita răzbunările şi jignirea sentimentelor".
În ipoteza în care, la declararea vacanţei Tronului, Adunările ar fi fost dizolvate,
potrivit art. 80 din Constituţie, se întruneau Adunările cele vechi, până la data când
Adunările noi se puteau întruni. Parlamentul vechi continua să existe ca atare, chiar după
dizolvare sau după expirarea mandatului lui, până la constituirea noului Parlament. El se
putea întruni însă numai în aceste cazuri speciale, privitoare la succesiunea la Tron.

2.3.1.3 .Urcarea pe Tron a moştenitorului major

Constituantul se ocupa in art. 80, art. 81 şi art. 82 de situaţia normală când Regele
decedează, având un succesor major. în acest caz, art. 80 arăta că Adunările se întruneau

92
Constituţia României din 1923 art.84 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923- Dacă Regele se află
în imposibilitatea de a domni, miniştrii, după ce au constatat legalmente aceasta imposibilitate,
convoacăîndata Adunarile.
Acestea aleg Regenta, care va forma și tutela.
93
Claudia Gilia-.Op. Cit. Pag 169

51
chiar tară convocare, cel mai târziu in zece zile după declararea morţii. Intre art. 80 şi art.
79 există o interesantă diferenţă. în cazul art. 80 era vorba de un fapt precis, moartea
Regelui. Adunările trebuiau să se întruneaasca in zece zile de la această dată, termenul
fiind înscris numai pentru întrunirea lor, căci ele aveau o singură menire, primirea
jurământului succesorului la tron sau alegerea regenţei.
Constituţia nu prevedea în art. 80 şi art. 81 un termen înăuntru căruia, de la data
întrunirii lor. Adunările trebuiau să primească jurământul moştenitorului Tronului pentru
a deveni Rege. Constituantul nu s-a gândit să lixe/e un termen, deoarece a socotit
suficientă fixarea termenului de întmniir, când Adunările erau obligate, în mod firesc, să
primească jurământul succesorului la Tron.
În regimul constituţional reglementat prin Constituţia de la 1923, puterile Regelui
decedat nu trec de plin drept asupra succesorului său la Imn, aşa cum se petrecea în
regimul statului absolutist. Acest principiu dispune că : „De la data morţii Regelui şi până
la depunerea jurământului a succesorului său la Tron, puterile constituţionale ale Regelui
sunt executate in numele poporului, de miniştri întruniţi în consiliu şi sub a lor
responsabilitate"94.
Dispoziţia art. 81, deşi se găsea înscrisă în Constituţie pentru cazul general când
exista moştenitor major al Tronului, avea totuşi un înţeles general, fiind aplicabilă în
toate cazurile, tic că Regele deceda având moştenitori majori sau minori, fie că el deceda
fără moştenitori. Titularul tuturor drepturilor de suveranitate era poporul român; el
încredinţa, prin „delegaţiune", drepturile şi prerogativele regale; în momentul morţii
acestuia, delegaţia înceta şi drepturile se întorceau la titularul lor, poporul român, care
urma să le delege din nou, pe aceeaşi cale, noului Rege. 95
Cum însă aceste drepturi trebuiau exercitate chiar în acest timp, căci întreruperea
exercitării lor ar fi putut aduce o gravă atingere funcţionării Statului, Constituantul a luat
măsura trecerii lor de drept asupra miniştrilor întruniţi în consiliu, care urmau să le
exercite pe responsabilitatea lor.96
94
Constituţia României din 1923 art.81 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923
95
Claudia Gilia-.Op. Cit. Pag 170
96
Ibidem

52
 Consiliul de Miniştri exercita aceste drepturi în numele poporului român; el avea
dreptul de a promulga legi şi de a adopta toate decretele cerute de împrejurări, precum şi
împreună cu Adunările legiuitoare,avea dreptul de a revizui Constituţia în total sau în
parte 97, iar revizuirea se făcea de Adunari "in acord cu regele' 98.
Legea fundamentală avea la bază principiul potrivit căruia "regele domneste, dar nu
guverneaza', însă prevederile concrete erau susceptibile de interpretări diferite, în fond, nu
exista ramura a activităţii de stat in care monarhul să nu fie implicat.
Deşi textul art. 81 se referea la toate cazurile de succesiune care puteau surveni la
moartea Regelui, redactarea sa era defectuoasă atunci când fixa durata exercitării
puterilor regale de către Consiliul de Miniştri „până la depunerea jurământului a
succesorului său la Tron". Această expresie nu putea fi exactă decât pentru cazul când
exista un succesor major la Tron; când însă succesorul la Tron nu putea depune

97
Constituţia României din 1923 art.129 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923- ,,Constituțiunea
poate fi revizuită în total sau în parte din inițiativa Regelui sau oricarei din Adunarile legiuitoare. In
urma acestei inițiative ambele Adunari, întrunite separat, se vor rosti cu majoritatea absoluta, daca este
locul ca dispozițiunile constituționale sa fie revizuite. Indata ce necesitatea revizuirii a fost admisa,
ambele Corpuri legiuitoare aleg din sanul lor o comisiune mixta, care va propune textele din
Constituțiuni ce urmeaza a fi supuse revizuirii. Dupa ce raportul acestei comisiuni va fi citit în fiecare
adunare, de doua ori în interval de cincisprezece zile, ambele Adunnari intrunite la un loc, sub
presedinția celui mai în varsta dintre presedinți, în prezenta a cel puțin doua treimi din totalitea
membirlor ce le compun, cu majoritatea de doua trimi, stabilesc în mod definitv cari anume articole vor
fi supuse revizuirii.
In urma acestui vot Adunarile sunt de drept dizolvate și se va convoca corpul electoral în termneul
prescris de Constituțiune’’.
98
Constituţia României din 1923 art.130 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923- ,, Adunrile cele noi
proced în acord cu Regele la modificarea punctelor supuse revizuirii. In aces caz Adunarile nu pot
delibera daca cel puțin doua treimi ale membrilor din care se compun nu sunt prezen ți și nici o
schimbare nu se poate adopta daca nu va întruni cel puțin doua treimi ale voturilor. Adunarile alese
pentru revizuirea Constituțiunii au o durata constituționala obisnuita și, în afara de modificarea
Constituțiunii,ele funcționeaza și ca Adunari legiuitoare ordinare. Daca adunarile de revizuire nu- și pot
îndeplini misiunea, noile Adunari vor avea acelas caracter’’.

53
jurământul imediat şi urma să se instituie o regenţă sau o locotenentă regală, Consiliul de
Miniştri exercita puterile regale numai până la depunerea jurământului membrilor acestor
instituţii, membrii care depuneau şi ei acelaşi jurământ ca şi Regele.
Când era vorba de primirea jurământului moştenitorului Tronului, major,
Adunările se întruneau în termenul prevăzut de art. 80 din Constituţie. In acest caz,
Constituţia nu cerea, pentru valabila constituire a Adunării naţionale, o majoritate
calificată; aici fiind vorba numai de exercitarea unei prerogative constituţionale, în cadrul
şi în condiţiile stabilite precis de Constituţie.

2.3.1.4 Depunerea jurământului de către moştenitorul Tronului

Moştenitorul Tronului, major fiind, era obligat să se prezinte în faţa Adunării
naţionale, pentru a depune jurământul de credinţă.. Numai îndeplinind această procedură
el devenea Rege.
Moştenitorul Tronului devenea major la vârsta de optsprezece ani. Art. 82 declară
că „Regele este major la vârsta de optsprezece ani împliniţi".
Moştenitorul Tronului era obligat, la urcarea sa pe Tron, să depună în faţa
Adunării naţionale următorul jurământ:
,, Jur a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, a menţine drepturile lui naţionale
şi integritatea teritoriului".99
Regele nu se putea urca pe Tron, el nu devenea Rege înainte de a depune
jurământul, nu putea dobândi exerciţiul puterilor regale. Jurământul nu era o simplă
formalitate cerută mai mult ad solemnitatem. Cu ocazia jurământului ,Adunarea naţională
constata dacă moştenitorul Tronului îndeplinea toate condiţiile cerute de Constituţie
pentru a deveni Rege; în acest caz, îi primea jurământul, făcându-i delegarea de puteri

99
Constituţia României din 1923 art.82 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923

54
prevăzute de art. 33 din Constituţie100. In sistemul vechii monarhii nu mai era nevoie de
această delegare, căci ea opera de drept, numai prin faptul morţii Regelui.
La moartea Regelui, potrivit art. 81, puterile regale trec asupra Consiliului de
Miniştri, nu asupra moştenitorului Tronului; trecerea lor asupra acestuia nu se poate face
decât de Adunarea naţională, cu ocazia primirii jurământului, când Adunarea este
îndreptăţită să verifice dacă moştenitorul Tronului îndeplinea condiţiile pentru a deveni
Rege. Tronul era, deci, electivo-ereditar.

2.3.1.5 Regenţa
Regenţa era o instituţie însărcinată să exercite puterile regale când cel care avea
vocaţie de a fi Rege nu le putea exercita. Instituţia regalităţii se caracteriza tocmai prin
ideea de continuitate în exercitarea puterilor regale. într-o monarhic nu se poate concepe
niciodată întreruperea puterilor regale.

Regimul constituţional de la 1923 a prevăzut, în caz de succesiune la Tron, trei

instituţii care sunt menite să asigure continuitatea funcţiei regale:
 Consiliul de miniştri;
 regenţa;
 locotenenta regală.
Regenţa se putea institui în următoarele cazuri:
 când moştenitorul Tronului era minor;
 când moştenitorul Tronului era numai conceput, aplicându-se şi
aici principiul conceptus pro nato habetur, când Regele se afla în
imposibilitate de a domni.

100
Constituţia României din 1923 art.33 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923- ,,Toate puterile Statului
emană dela naṭiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaṭiuni ṣi după principiile ṣi regulile
aṣezate în Constituṭiunea de faṭă’’.

55
 Moştenitorul Tronului era minor până la vârsta de optsprezece ani împliniţi. Dacă
succesiunea la Tron se deschidea in timpul minorităţii, puterile regale erau exercitate de
regenţă.
Regenţa se putea institui în două cazuri:
Regele, în viaţă fiind, putea numi o regenţă compusă din trei persoane, care, după
moartea sa, să exercite puterile regale în timpul minorităţii succesorului Tronului.
Această numire urma să se facă cu acordul Reprezentaţiunii naţionale, dată în forma
prescrisă de art. 79 clin Constituţie ;101
„Dacă la moartea Regelui, regenţa nu s-ar găsi numită, şi succesorul Tronului ar fi
minor, ambele Adunări întrunite vor numi o regenţă, procedând după formele prescrise la
art. 79 din Constituţiunea de faţă 102.
Regenţa putea, deci, fie numită de Rege, in timpul vieţii, cu asentimentul Adunării
naţionale, sau după moartea Regelui, numai de Adunarea naţională, cerându-se în ambele
cazuri prezenţa a trei pătrimi din membrii fiecărei Adunări, iar hotărârea să se ia cu
majoritatea a două treimi a membrilor prezenţi
Regenţa este un organ colegial, formată din trei persoane. Constituţia
adaugă,103, că „Regenţa va exercita totodată şi tutela succesorului Tronului în timpul
minorităţii lui". Principial, în noţiunea de regenţă se cuprindea ideea unei instituţii care
era menită să păstreze şi să exercite drepturile Regelui ,într-o epocă în care aceasta nu le
putea exercita ,fie când era minor fie cand era în imposibiltatea de a domni. 104
Era deci firesc ca din regenţa să facă parte persoanele cele mai apropiate de
familiea Regelui.Regenţa nu putea lucra decât cu asentimentul tuturor membrilor care o
compuneau. Nu se puteau deci concepe hotărâri ale regenţei luate în majoritate sau cu
abţinerea vreunui membru al său. Regenţa, odată instituită, lucra în nume propriu, fie că
era vorba de regenţă instituită pentru minoritatea succesorului la Tron, fie că era vorba de
regenţă pentru imposibilitatea de a domni a Regelui.

101
Constituţia României din 1923 art.83 alin 1 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923
102
Constituţia României din 1923 art83 alin 3 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923
103
Constituţia României din 1923 art83 alin 2 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923
104
Claudia Gilia-.Op. Cit. Pag 171

56
 Acest lucru rezulta din însăşi raţiunea de a fi a instituţiei, raţiune întărită şi de
textul art. 83 alin. ultim din Constituţie, care declara că „Membrii regenţei nu intră în
funcţiune decât după ce vor fi depus solemn înaintea ambelor Adunări întrunite
jurământul prescris prin art. 82 din Constituţiunea de faţă", adică jurământul pe care îl
depunea succesorul Tronului la urcarea sa.
Regenţa înceta când succesorul Tronului devenea major şi presta jurământul
prevăzut de Constituţie. De asemenea, ea înceta şi când starea de incapacitate a Regelui
dispărea. în acest din urmă caz, nu era însă suficient un act din partea Regelui pentru a-şi
relua puterile regale, ci Adunarea naţională, care constatase incapacitatea Regelui,
trebuia, în aceeaşi formă, să vină să constate încetarea acestei stări şi reluarea puterilor
regale. Când era vorba de constatarea imposibilităţii de a domni, textul art. 84 creează
aparenţa, prin redactarea sa, că aparţine, în mod exclusiv, miniştrilor dreptul de a constata
imposibilitatea de a domni, că, odată acest fapt constatat legalmente, ei convoacă
Adunările, care nu au alt rol decât acela de a desemna regenţa 105.
Această interpretare nu poate fi admisă, deoarece nu se putea concepe ca un act
atât de grav, cum este punerea sub interdicţie a Regelui, să aparţină numai Consiliului de
Miniştri. Miniştri lucrau în numele Parlamentului şi erau responsabili în faţa acestuia.
Adunările urmau să constate deci imposibilitatea de a domni a Regelui şi ratificau sau nu
constatarea făcută de Consiliul de Miniştri, care avea, în această privinţă, iniţiativa
sesizării Adunării naţionale.
Regenţa urma să exercite toate puterile regale. O singură restricţie impunea
Constituţia, şi anume că nicio modificare nu se putea aduce Constituţiei în timpul
regenţei.106 Această interdicţie era eclictată din cauza formei Constituţiei, care constituia
un pact între Rege şi Naţiune, pentru respectarea unei ordini de drept.
S - a considerat că modificarea Constituţiei este un act foarte important şi
prezenta Regelui cu ocazia modificării, ca şi necesitatea adeziunii sale pot aduce un

105
Claudia Gilia-.Op. Cit. Pag 172
106
Constituţia României din 1923 art.85 alin 1 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923- Nici o modificare
nu se poate face Constituțiunii în timpul Regentei.

57
important temperament tendinţelor prea accentuate, in orice caz, modificarea Constituţiei
nu era bine să se facă în timpul interregnului, deoarece putea da naştere la turburări,
autoritatea puterii regale fiind oarecum micşorată în această epocă.

2.3.1.6 Prerogativele regale

Pentru a asigura regalităţii o poziţie demnă de menirea sa, pentru a-i da un mare
prestigiu, pentru a pune această instituţie în situaţia de a-şi îndeplini chemarea sa,
Constituţia a acordat Regelui o serie de prerogative, dar îi impunea în acelaşi timp şi o
serie de obligaţii. Constituţia a păstrat prerogativele largi acordate Şefului statului prin
Aşezământul fundamental din 1866.
Prima obligaţie era înscrisă în art. 86 din Constituţie, care declara că „Regele nu
va putea fi totdeodată şi şeful unui alt stat fără consimţământul Adunărilor". Această
interdicţie a fost criticată de constituţionaliştii vremii, fiind considerată lipsită de sens în
noile realităţi ale Europei. În acest sens, profesorul Alexianu constata că „Interdicţia
constituţională este un vestigiu prin care Constituantul vrea să se apere de o practică a
monarhiei de drept divin, când Şeful statului, considerându-se stăpân absolut, putea
dispune de stat prin libera voinţă.”
In regimul parlamentar instituit prin Constituţia de la De data aceasta, Adunările
nu mai deliberează întrunite în Adunare naţională, ci fiecare în parte. Constituţia dispunea
că era nevoie de prezenţa a cel puţin două treimi din membrii care compun Adunările, iar
deciziile trebuiau luate cu votul a două treimi din numărul celor prezenţi. Majoritatea
calificată era cerută aici din cauza importanţei deciziei care urma a fi luată.
Regele nu avea alte puteri decât acelea stabilite de Constituţie. Regelui i se
acordau o serie de privilegii, dar i se impunea în acelaşi timp obligaţia de a nu-şi aroga
alte drepturi decât cele expres acordate lui. Dacă nu ar fi existat interdicţia înscrisă în art.
91 din Constituţie, s-ar fi putut crede că prerogativele acordate Regelui erau înscrise în
Constituţie numai cu titlu de exemplu şi că Regele, pe cale de analogie, îşi putea aroga şi
alte privilegii.

58
 Ca prerogative ale Regelui, Constituţia prevedea următoarele107:
1. numea şi revoca miniştrii săi; ca şei al puterii executive, Regele era îndreptăţit
să îşi aleagă colaboratorii şi să îi înlocuiască atunci când credea că nu mai corespund
încrederii ce şi-a pus în ei sau concepţiilor sale despre modul cum trebuiau rezolvate
problemele politice1923, Regele nu putea să îşi exercite în mod liber această prerogativă.
El era obligat să ţină seama de desemnarea pe care o făcea majoritatea parlamentară.
Regele putea să numească miniştrii din afara Parlamentului, însă aceştia trebuiau să se
bucure de acceptul Parlamentului. Numirea miniştrilor se făcea prin decref regal, care
urma să fie contrasemnat de preşedintele de Consiliu. Regele trebuia să respecte două
reguli cu ocazia numirii miniştrilor, a) nimeni nu putea fii ministru dacă nu era cetăţean
108
român sau nu a dobândit naturalizarea ; b) niciun membru al Familiei Regale nu putea
fi numit ministru 109;
2. sancţiona şi promulga legile; putea refuza sancţiunea sa; constituantul de la
1923 a păstrat, printre prerogativele regale, dreptul de a sancţiona legile Regele avea
dreptul să sancţioneze o lege, adică să dea aprobarea sa unei rezoluţii luate de Parlament.
Legea era deci opera colectivă a Parlamentului şi a Regelui. Această idee rezultă nu
numai din prerogativa înscrisă în art. 88 alin. 2 şi 3 din Constituţie, ci şi din dispoziţiile
art. 34.
Cum Regele avea dreptul de a aproba o rezoluţie votată de Parlament, el avea
implicit şi dreptul de a-i refuza aprobarea. O lege care a fost sancţionată tic Rege nu putea
intra in vigoare înainte de a fi promulgată de acesta. Puterea executivă trebuia sa vegheze
ca un text, pe care ordona agenţilor săi să îl aducă la îndeplinire, să fie în confer mitate cu
Constituţia. Este evident faptul că Şeful statului putea examina acest lucru cu ocazia
sancţiunii şi că deci promulgarea, care coincide cu sancţiunea şi în practică se face prin
acelaşi act, este o formă în plus. Formula utilizată a fost stabilită în 1866 şi avea
107
Constituţia României din 1923 art.88 alin 1 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923
108
Constituţia României din 1923 art.94 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923- ,,Nu poate fi ministru
decat cel care este roman sau cel care a dobandit naturalizarea.’’.
109
Constituţia României din 1923 art.95 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923- ,,Nici un membru al
Familiei Regale nu poate fi Ministru’’.

59
următorul conţinut: „Promulgăm această lege, ordonăm să fie învestită cu sigiliul Statului
şi publicată în Monitorul Oficial". Constituţia nu a prevăzut un termen in care legea să fie
promulgată. 110
Promulgarea se făcea prin decret regal; avea dreptul de amnistie în materie
politică; constituantul nostru de la 1923 a decis ca amnistia să se acorde prin decret, însă
numai în materie politică, pentru a nu se lăsa să creadă că Regele ar putea acorda amnistie
şi în materie de drept comun. Decretele prin care se acorda graţierea sau amnistia nu
puteau fi atacate pe nicio cale şi de către nicio parte; avea dreptul de a micşora pedepsele
în materii criminale, afară de ceea ce se statornicea în privinţa miniştrilor;
3. numea sau confirma în funcţiile publice potrivit legilor; Regele numea
funcţionarii publici, începând cu cei mai înalţi, miniştrii. Pentru a se înlătura controversa
dacă Regele trebuia să îi numească pe toţi funcţionarii prin decret, art. 88 alin. 7 a
precizat că va face acest lucru „potrivit legilor"111. Dacă legea prevedea că numirea se
face prin decret, se respecta forma cerută; clacă legea prevedea că numirea se face prin
decizie ministerială, se respectau întocmai dispoziţiile legii 112. Decretul prin care se făcea
numirea trebuia să fie publicat în Monitorul Oficial pentru a fi valabil; nu putea crea o
nouă funcţie fără o lege specială; o nouă funcţie se putea înfiinţa numai prin dispoziţiile
unei legi. Funcţiile înfiinţate pe cale de lege nu puteau fi desfiinţate decât tot prin lege;
4.făcea regulamente necesare pentru executarea legilor, fără să poată
modifica sau suspenda legile, şi nu putea scuti pe nimeni de executarea lor; regulamentul
era actul edictat de puterea executivă pentru viitor şi avea putere obligatorie faţă de toţi
cetăţenii ca şi legea, însă era subordonat legii. El nu putea să dezvolte sau să completeze
dispoziţiile generale edictate de lege, nu putea să contrazică sau să abroge legea, trebuia
să o respecte în litera şi spiritul său. Dispoziţia înscrisă în art. 88 alin. 9 din Constituţie
110
Claudia Gilia-.Op. Cit. Pag 173
111
Constituţia României din 1923 art.88 alin 7 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923- ,,El numeste sau
confirma în funcțiunile publice potrivit legilor.’’
112
Constituţia României din 1923 art.88 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923- ,,El face regulamente
necesare pentru executarea legilor, fara sa poata vreodata modifica sau suspenda legile și nu poate scuti
pe nimeni de executarea lor.’’

60
avea drept menire asigurarea principiului separaţiei puterilor. Prin dispoziţiile
constituţionale s-a dorit evitarea ca Regele, pe calea regulamentului, să poată modifica
sau suspenda legile sau scuti de aplicarea lor;
5.era capul puterii armate; Constituţia de la 1923 considera armata o forţă
naţională: „tot Românul, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, face
113
parte din unul din elementele puterii armate, conform legilor speciale" . Armata era,
deci, unul dintre elementele Naţiunii, iar Regele reprezentând Naţiunea, este absolut
necesar ca el să fie capul armatei;
 conferea gradele militare în conformitate cu legea;
 conferea decoraţii conform unei anumite legi;
 avea dreptul de a bate monedă conform unei legi speciale;
Pentru a nu-şi exercita în mod discreţionar prerogativele, Constituantul a statuat ca
toate acestea să fie exercitate numai în baza legii;
7. încheia cu statele străine convenţii necesare pentru comerţ, navigaţie şi
alte asemenea. Pentru ca aceste convenţii să aibă autoritate, era necesar să fie supuse
ulterior aprobării puterii legiuitoare. încheierea acestor convenţii era supusă autorizării
prealabile a Parlamentului, care îmbrăca forma ratificării.
Parlamentul nu avea dreptul să modifice acordul încheiat. El nu putea decât să îl
aprobe sau să îl infirme.
In art. 90, Constituţia prevedea o serie de prerogative, în raport cu funcţionarea
Parlamentului, privitoare la convocarea, deschiderea şi dizolvarea Parlamentului. Regele
era cel care deschidea sesiunea parlamentară printr-un mesaj, la care Adunările pregăteau
răspunsurile lor. Tot Regele era cel care pronunţa închiderea sesiunii. O altă prerogativă a
sa era aceea de a convoca Adunările în sesiune extraordinară. 114
113
Constituţia României din 1923 119 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923- ,,Tot Romanul, fara
deosebire de origine etnica, de limba sau de religie, face parte din unul din elementele puterii armate,
conform legilor speciale. Puterea armata se compune din : armata activa cu cadrele ei permanente,
rezerva ei și milițiile’’.
114
Constituţia României din 1923 art.90 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923-  ,,La 1 5 octomvrie a
fiecarui an, Adunarea deputaților și Senatul se întrunesc fara convocare, daca Regele nu le-a convocat

61
 Regele putea dizolva ambele Adunări sau numai una dintre acestea. Actul de
dizolvare trebuia să conţină convocarea alegătorilor până la întrunirea unui termen de
două luni, iar a Adunărilor până la trei luni. Regele putea amâna întrunirea Adunărilor,
amânare care nu putea depăşi termenul de o lună.

2.3.1.7 Inviolabilitatea persoanei Regelui

Datorită poziţiei pe care o ocupa Regele in Stat şi datorită tradiţiei, care vedea în
Rege reprezentantul divinităţii pe pământ. Constituţia declara, , că „Persoana Regelui este
inviolabilă’’115. Miniştrii lui sunt răspunzători". în vechile monarhii de drept divin,
persoana Regelui era declarată sacră şi inviolabilă. Această formulă utilizată de
Constituant însemna că Regele nu răspundea pentru actele şi faptele sale. fie că ele erau
săvârşite in calitatea sa de Rege, fie că erau făcute în calitatea lui de persoană particulară.
Atunci când era utilizată formula „persoana Regelui este inviolabilă", erau analizate mai
multe aspecte:

- legile penale acordau persoanei Regelui o protecţie specială. Astfel, Codul

penal pedepsea, în mod special, orice atentat sau complot împotriva persoanei
Regelui sau a familiei sale, precum şi ofensele aduse în public contra persoanei
Regelui sau a membrilor familiei sale;

mai înainte.
Durata fiecarei sesiuni este de cinci luni.
Regele deschide sesiunea prin un Mesaj la care Adunarile fac raspunsurile lor.
Regele pronunta închiderea sesiunii.
El are dreptul de a dizolva ambele Adunari deodata sau numai una din ele.
Actul de dizolvare trebue sa conțina convocarea alegatorilor pana în doua luni de zile și a Adunarilor
pana în trei luni.
Regele poate amana Adunarile; oricum amanarea nu poate depași termenul de o luna, nici a fi reînoita
în aceeas sesiune fara consimtamantul Adunarilor.’’
115
Constituţia României din 1923 art.87 publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923

62
 - Regele nu răspundea pentru actele făcute în calitatea sa de Rege. Această
iresponsabilitate este justificată, deoarece Constituţia a adăugat că miniştrii sunt
răspunzători pentru toate aceste acte 116. Regele nu putea face niciun act fără ca
acesta să fie contrasemnat de un ministru, care, prin aceasta chiar, îşi lua şi
răspunderea. Actul regal era deci un act complex, întocmii cu concursul voinţei
ministrului şi a Regelui, răspunderea aparţinând în întregime numai ministiului.
Ministrul putea refuza oricând semnarea unui aci care îi angaja răspunderea. Dacă
Regele persista în voinţa de ai face actul, ministrul trebuia sa si demisioneze;

- Regele nu răspundea, din punct de vedere penal, pentru actele si faptele sale,
făcute fie în calitate de Rege, fie în afara exerciţiul atributiilor sale.

Raţiunea pentru care Constituţia a luat o astfel de măsură trebuie găsită în

faptul că Regele, în principiu, nu putea face rău. Chiar dacă, totuşi, în cazuri
excepţionale, Regele ar comite un fapt penal, gravitatea acestui fapt nu poate
întrece gravitatea situaţiei care ar rezulta din punerea Regelui sub urmărire.
Această iresponsabilitate era edictată de Constituţie numai pentru persoana
Regelui;

- Regele putea fi subiect în raporturi patrimoniale: el putea avea un patrimoniu

privat, ca şi bunuri afectate Coroanei, în toate aceste cazuri, răspunderea pentru
actele făcute nu aparţinea Regelui, ci Administraţiei bunurilor Casei Regale.
Regele nu putea fi chemat în judecată, el nu putea apărea ca martor.

Administraţia bunurilor sale era încredinţată unei autorităţi care se bucura de

personalitate juridică şi care răspundea de toate actele făcute în administrarea bunurilor
Regelui sau ale Coroanei.117

§2.8Actele regelui

116
Claudia Gilia-.Op. Cit. Pag 175
117
Claudia Gilia-.Op. Cit. Pag 176

63
 Actele pe care le emitea Regele erau decretele. Niciun act al Regelui nu avea
valoare dacă nu era contrasemnat de un ministru. Art. 87 alin. 2 din Constituţie exprima
această idee in mod clar: „Niciun act al Regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi
contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act".
Acest principiu era consecinţa inviolabilităţii persoanei Regelui. Regele nu putea
face niciun act fără semnătura unui ministru. Constituţia nu impunea obligaţia ca actul să
fie semnat de ministrul de resort. Oricare dintre miniştri putea contrasemna un act al
Regelui; era suficient să se găsească un ministru care să îşi asume răspunderea, pentru ca
actul să se poată înfăptui.
Erau însă cazuri când Regele se găsea în imposibilitate de a-şi exercita
prerogativele sale din cauza faptului că miniştrii refuzau contrasemnarea act

CAPITOLUL lll – Domnia lui Carol al II – le

Cel mai controversat dintre cei patru Regi ai României este, fără îndoială, Carol al
ll-lea. Foarte mulţi au văzut în el principalul vinovat pentru dezmembrarea statului român
la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. în 1927, Regele Ferdinand s-a stins din
viaţă. Tronul revenindu-i lui Mihai insă, pe fondul unei situaţii politice interne instabile
şi al crizei mondiale, Carol s-a reîntors în ţară, pe 6 iunie 1930, înlăturându-şi fiul de pe
tron şi proclamânclu-se Rege.

64
 Regele Carol al ll-lea
Regele Carol al ll-lea a domnit zece ani, între anii 1930-1940. Aceşti ani au fost
marcaţi, pe de o parte, de o creştere economică marcată, de o intensă dezvoltare culturală,
iar, pe de altă parte, de o destrămare a vieţii politice democratice. Un rol însemnat în
fărâmiţarea partidelor l-a avut şi abilul joc politic al Regelui Carol al ll-lea, care de la
început avea să îşi manifeste tendinţele autoritare. In plus, camarila care s-a format în
jurul său a jucat un rol nefast.118
In 1938, Regele Carol a dizolvat partidele politice, a abolit Constituţia democratică
din 1923 şi a instaurat regimul de dictatură personală. Asumându-si responsabilităţi atât
de extinse, Carol şi-a pregătit practic, fără voia lui, propria abdicare. Lipsa de suport
extern clin partea aliaţilor tradiţionali, Anglia şi Franţa, debutul războiului mondial şi, în
1940, destrămarea României Mari, prin ocuparea Basarabiei de către ruşi şi a
Transilvaniei de nord-vest de către Ungaria, au dus la erodarea completă a sprijinului
politic pentru regimul lui Carol al ll-lea. Pe fondul tulburărilor interne, el este nevoit să
abdice, în septembrie 1940, lăsând tronul fiului său, Mihai, iar prerogativele de guvernare
generalului Ion Antonescu.

118
Claudia Gilia-.Op. Cit. Pag 177

65
 Guvernării democratice, întemeiată pe Constituţia din 1923, i-au urmat succesiv
două regimuri politice care, din punct de vedere formal, au avut un caracter autoritar, dar
care în practică au recurs concomitent şi la metode de conducere proprii democraţiei
tradiţionale (Cristian lonescu). Venirea la tronul ţării a lui Carol al ll-lea a reprezentat
începutul unei perioade în care, treptat şi sistematic, direct sau indirect, instituţiile
parlamentare au fost subminate, în vederea atingerii scopului final urmărit: instaurarea
guvernării personale a Regelui.
După restauraţie, intenţiile lui Carol al ll-lea au trebuit să străbată o perioadă de
aşteptare impusă de nevoia consolidării poziţiei sale în stat, încă contestată de unele
cercuri politice. Aşa se explică numirea în iunie 1930 a Guvernului (13 iunie - 8
octombrie 1930) prezidat de luliu Maniu, care se sprijinea pa majoritatea parlamentară
existentă in acel moment.
In data de 8 iunie 1930, Parlamentul a decis anularea actului de la 4 ianuarie 1926.
In consecinţă, în temeiul art. 77 şi art. 79 din Constituţie, Reprezentanţa naţională
constata că succesiunea Tronului României se cuvine de drept Alteţei Sale Regale
Principele Carol, coborâtor direct şi legitim în ordine de primogenitură bărbătească al
regelui Ferdinand I119.
Printr-o altă lege, fostul Rege a devenit moştenitor al Tronului, primind titlul de
„Mare Voievod de Alba lulia", pe care N. lorga l-a contestat, considerându-l „nepotrivit şi
ridicol".
Alcătuită din oameni politici de o coloratură diversă, care nu puteau spera la o
ascensiune rapidă în cadrele partidelor politice, din afacerişti veroşi, animaţi de o adâncă
119
Articolul unic. Corpurile legiuitoare, întrunite într-o singura Adunare si constituite ca
Reprezentatiunea Nationala, declara anulata:

Legea promulgata prin înaltul decret regal nr. 13, publicata în "Monitorul oficial", nr. 4 din 5
ianuarie 1926, prin care s-a primit renuntarea Altetei Sale Regale principelui Carol la succesiunea tronului
si la toate drepturile, titlurile si prerogativele de care, în virtutea Constitutiei si a Statutelor regale, se
bucura ca principe mostenitor si ca membru al familiei domnitoare.

66
sete de dominaţie şi de îmbogăţire, camarila regală urmărea să conducă din umbră
întreaga viaţă politică şi economică a României; în acest scop, a acţionat cu perseverenţă
pentru creşterea rolului monarhiei in viaţa de stat, pentru discreditarea regimului
parlamentar-conslituţional existent, pentru măcinarea principalelor partide politice,
sprijinind deschis oameni politici şi grupări pro-dictatoriale. Treptat, camarila a reuşit să
se interpună intre Rege şi partidele politice, să îl influenţeze pe suveran în sensul
intereselor ei. să contribuie la luarea unor decizii care contraveneau normelor regimului
parlamentar.
Regele va încerca să dea o primă lovitură regimului parlamentar din România.
Profitând de adâncirea crizei economice, de agravarea conflictelor sociale şi de scăderea
popularităţii Guvernului naţional-ţărănesc, el a provocal demisia acestuia cu gândul ca,
sub masca unui Guvern de „uniune naţională" (aprilie 1931- mai 1932), să instaureze un
început de dictatură personală.
Astfel, în aprilie 1931, se formează Guvernul condus de Nicolae lorga. însuşi N.
lorga recunoştea că Guvernul său işi datora existenţa voinţei regale Acestui Guvern i-au
urmat încă două conduse de luliu Maniu (20 octombrie 1932 13 ianuarie 1933) şi de A.
Vaida-Voevod (14 ianuarie 1933 - 13 noiembrie 19 ) i». l-a urmat apoi Guvernul condus
de Gh. Tătărăscu. care a trebuit să îşi subordoneze însă tot mai mult iniţiativele influenţei
regale şi intereselor camarilei, recurgând la compromisuri care i-au redus în mare măsură
Independenţa de acţiune (Tudor Drăganu). Lipsit de o bază reală şi fiind prea şubred prin
compoziţia lui pentru a face faţă împrejurărilor, Guvernul Goga-Cuza. a cărui constituire
nu îşi găsea explicaţia decât în dorinţa Regelui de a compromite regimul parlamentar şi
de a grăbi clipa venii dictaturii personale, nu s-a putut menţine la putere decât 44 de zile
(29 decembrie 1937 - 10 februarie 1938).
Finele guvernării lui Goga a însemnat începutul dictaturii regale. Fără să respecte
vreuna dintre formele de revizuire a Constituţiei în vigoare, el a promulgat prin decret
(Decretul Regal nr. 1045 din 27 februarie 1938) o nouă Constituţie 120. Redefinirea actului
fundamental în termenii unei concesii pa cere Regele o face Naţiunii, Constituţia nefiind
120
Decretul Regal nr. 1045 din 27 februarie 1938 publicat în M. Of. nr. 48 din 27 februarie 1938

67
„un contract de drepturi şi îndatoriri încheiat între Rege şi ţară, ci o cartă acordată ţării de
121
către Rege", are drept corolar natural abolirea abordării „pozitiviste". Discuţia nu se
mai poartă în teritoriul guvernat de exigenţele dreptului constituţional, ci în spaţiul
„existenţelor mistice", acolo uncie limitările legale devin irelevante.
Electoratul era convocat să se pronunţe prin plebiscit în legătură cu o nouă
Constituţie. Art. 100 din Constituţie prevedea însă că, indiferent de rezultatul
plebiscitului, aceasta intra automat în vigoare. Rezultatul votului arată că electoratul a
sprijinit deciziile Regelui Carol al ll-lea (4.297.581 voturi pentru şi 5.483 voturi contra).
In concepţia lui Carol, măsurile sale autoritare aveau un caracter vremelnic şi răspundeau
rezolvării crizei politice interne.
Indiscutabil, personalitatea, temperamentul lui Carol al ll-lea i-au influenţat într-o
anumită măsură deciziile politice interne şi internaţionale. Cu toate acestea, ar fi greşit să
vedem în el un „dictator de tip fascist sau aventurier politic", „agent al comunităţii
evreieşti şi al democraţiilor occidentale", „discipol al aristocratismului". Mai degrabă,
Carol al ll-lea, fără aliaţi interni, a optat pentru un regim politic autoritar, întrucât nu a
avut de ales în faţa presiunii germane şi a pericolului sovietic, fiind abandonat de
Occident. Formula folosită de Carol în Proclamaţia din 20 februarie 1938 este relevantă
pentru contextul politic intern şi extern în care se hotărau destinele ţării:
Salvarea Patriei este pentru Mine singura porunci, care Mă îndrumează în aceste
vremuri îngrijorătoare de nelinişte sufletească (...). Prin această Noua Constituţie se
proclamă hotărăt întâietatea Naţiunii Române, care prin jertfele şi credinţa sa a creat
Statul nostru naţional".
Anatomia noii Constituţii nu e este una care să mizeze pe resursele dreptului
constituţional. Mai mult decât modificări punctuale care să afecteze logica mecanismului
de stat actul din februarie 1938 aduce cu sine sfârşitul unui ciclu istoric al „formelor fără
fond" (loan Stanomir). Constituţia monarhiei autoritare vine să sancţioneze închiderea
unui ciclu, cel dominat de omul politic de partid.122

121
Claudia Gilia-.Op. Cit. Pag 178

68
 Constituţia din 1938 a instituit unele modificări, de esenţă, ale unor principii
constituţionale. Dintre acestea, menţionăm:
- accentuarea limitării factorului individual în favoarea extinderii factorilor sociali
comunitari (Statul);
- concentrarea puterii politice în mâinile Regelui (monarhul exercita puterea
legislativă prin Reprezentanţa Naţională constituită pe baze corporative,
profesionale; Guvernul era numit şi revocat de Rege şi nu răspundea politic în faţă
Parlamentului);
Regele era declarat „Capul Statului" (art. 30). Procedura de exercitare a puterii
legislative, este modificată în favoarea Regelui. Potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. 1 din
Constituţie, puterea legislativă se exercita de Rege prin Reprezentanţa Naţională, care se
compunea din două Adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.

Regele era cel care sancţiona şi promulga legile. Constituţia prevedea în mod
expre că legea nu era valabilă clacă nu era înainte sancţionată de Rege. Se prevedea însă
posibilitatea Regelui de a refuza sancţionarea legii. Anterior procedurii de sancţionare a
legii, aceasta trebuia să fie discutată şi votată de majoritatea ambelor adunări. Regele
dispunea de drept de iniţiativă legislativă, în acest fel implicarea sa în procesul legislativ
era şi mai profundă.
Puterea executivă capătă o deplină preponderenţă asupra celei legislative.
Guvernul, numit şi revocat de Rege, îşi asuma răspunderea politică în faţa acestuia (art.
65 alin. 3 din Constituţie)123. Monarhul era învestit cu dreptul de a emite decrete cu putere
de lege „în orice privinţă" în perioada în care Parlamentul era dizolvat, precum şi în
122
Textul Constitutiei din 1938 este reprodus dupa "Monitorul Oficial", partea I, nr. 48 din 27 februarie
1938. Constitutia din 1938 a fost suspendata prin Decretul-Regal nr. 3052 din 5 septembrie 1940
(publicat in Monitorul Oficial nr. 205 din 5 septembrie 1940).

69
intervalul dintre sesiunile parlamentare. Decretele urmau să fie supuse Adunărilor spre
ratificare la proxima sesiune a acestora (art. 46 alin. 6 din Constituţie). Toate celelalte
atribuţii prevăzute de Constituţia clin 1923 se regăseau şi în Constituţia clin 1938. 124

CAPITOLUL L IV – Instituţia regalităţii în perioada 1940

-1947
4.1.Contextul social-politic

In vara anului 1940, România este constrânsă ele Germania şi Uniunea Sovietică
să accepte importante cesiuni teritoriale în favoarea URSS şi a Ungariei. In toamna
aceluiaşi an, şi Bulgaria anexează teritoriul române., situai la sud de Dunăre.

123
Constitutia României din 1938 art65 alin 3. Publicata în Monitorul Oficial", partea I, nr. 48 din 27
februarie 1938
124
Claudia Gilia-.Op. Cit. Pag 179

70
 Pe plan intern, regimul politic carlist pierde sprijinul acordai iniţial de partidele
politice. Mişcarea legionară devine tot mai puternică şi se opune cile goric lui Carol al ll-
lea, pe care îl acuză de uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu şi de haosul politic intern,
La finele lunii august 1940 ,România se afla într-o gravă criză politică internă,
amplificată de izolarea ei pe plan internaţional şi de consecinţele anexărilor teritoriale ce
i-au fost impuse prin concertarea presiunilor exercitate de Germania, Uniunea Sovietică
şi Italia. în aceste condiţii politice interne se hotărăsc să îl silească pe Carol al ll-lea să
abdice în favoarea fiului său, Mihai.
Răspunderea pentru dezastrul ţării era trecut exclusiv pe umerii monarhului.
Constrâns de partidele politice să renunţe la guvernarea autoritară, Carol al ll-lea acceptă
demisia cabinetului condus de patriarhul Miron Cristea (4 septembrie 1940) şi îl numeşte
în funcţia de prim-ministru pe generalul Ion Antonescu.
În 5 septembrie 1940, suspendă Constituţia din 27 februarie 1938, care constituia
baza fundamentală a regimului său personal, şi dizolvă corpurile legiuitoare. 125 (Decretul
Regal nr. 3052 din 1940).
Pe aceeaşi dată, Carol îl învesteşte pe primul-mî nistru cu depline puteri pentru
conducerea statului şi reduce prerogativele regale la un minimum de competenţe
decorative (Decretul Regal nr. 3053 din 5 septembrie 1940). Stabilirea prerogativelor
regale fiind prin esenţă un atribut al Constituantei, şi nu al factorului constituţional,
rezultă că procedura de reducere a acestora nu a avut un caracter constituţional. 126
Potrivit Decretului Regal prin care prerogativele regale au fost reduse, monarhului
îi reveneau următoarele atribuţii:
 Capul Oştirii;
 emiterea monedei;
 conferirea decoraţiilor;
 dreptul de graţiere;

125
Decretul Regal nr. 3052 din 1940).
126
Claudia Gilia-.Op. Cit. Pag 180

71
  primirea şi acreditarea ambasadorilor şi miniştrilor
plenipotenţiali;
 încheierea tratatelor internaţionale;
 modificarea legilor organice şi numirea miniştrilor şi
subsecretarilor de stat.
In Proclamaţia către ţară, noul prim-ministru, învestit cu depline puteri, preciza că
formarea noului cabinet nu este o simplă schimbare de guvern, ci o schimbare de regim
politic:
„(...) Voi Constitui Guvernul pe baze noi. Programul vi-l voi prezenta, ca să-l
judecaţi cu toţii. El va izvorî în întregime din crezul naţionalist integral. Treptat, vom
proceda la reforma Statului (...)".127
Actele regale purtau denumirea de decrete regale. Decretul regal cuprindea un
dispozitiv împărţit în articole. Ultimul articol cuprindea o însărcinare dată Preşedintelui
Consiliului de Miniştri de a aduce la îndeplinire decretul. Decretul regal era datat, semnat
de Rege şi contrasemnat de Preşedintele Consiliului - Conducător al Statului.

4.2. Monarhia sub sceptrul regelui Mihai I

4.2.1.Prima domnie (1927 - 1930)

Naşterea unui nou principe a fost vestită în toată ţara prin salve de tun. Acest
eveniment asigura întărirea dinastiei şi, implicit, a instituţiei monarhice, lată cum anunţa
regele Ferdinand venirea pe lume a lui Mihai:
,,Ferdinand I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa Naţională Rege al României. La toţi de
faţă şi viitori sănătate! Astăzi Pronia Cerească a hărăzit Dinastiei un nou vlăstar. Alteţa
Sa Regală Principesa Moştenitoare Elena a României a dat naştere unui fiu, care a
primit numele de Mihai. Sunt încredinţat că întreg poporul roman, care atât în clipele de
bucurie ca şi în cele de griji a fost întotdeauna sprijinul Tronului şi Dinastiei, va

127
Proclamaţia Domnului Prim-ministru, General Ion Antonescu, către Ţară, 6 septembrie 1940

72
sărbători cu însufleţire fericitul eveniment împreună cu Mine şi Familia Mea.Dragostei
poporului Meu prea iubit încredinţez pe principele nou născut."128
Dat la Palatul Regal în ziua de 25 octombrie 1921, No 4266.
Nu trecuseră decât puţini ani de la încetarea Primului Război Mondial, iar în România
aveau loc mari reforme politice şi sociale. Reforma agrară promisă de către Regele
Ferdinand ostaşilor de pe câmpurile de luptă a fost pusă în aplicare, astfel că sute de mii
de ţărani deveneau proprietari ele pământ. în 1923, Parlamentul României aproba o nouă
Constituţie, considerată a fi una dintre cele mai liberale din Europa acelor vremuri, in
această Constituţie se stipula că Tronul României este moştenit clin tată în fiu. cu
excluderea perpetuă a femeilor de la succesiune. Astfel, Mihai devenea al doilea in linia
directă a succesiunii la tron.

4.2.1.Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia (1930 - 1940)

La reîntoarcerea lui Carol al ll-lea a contribuit clin plin situaţia din ţară, viaţa
politică fiind marcată de numeroasele divergenţe existente între partidele politice ale
acelor vremuri. Introducerea votului universal nu a adus numai foloase prin posibilitatea
tuturor cetăţenilor do a-şi exprima opţiunile, ci a generat şi o fărâmiţare a vieţii politice.
Dacă înainte de Primul Război Mondial în România existau două partide puternice
liberalii şi conservatorii , a căror alternanţă la putere asigura stabilitatea sistemului
politic", după război situaţia s-a schimbat radical. Partidul Conservator s-a dezintegrat,
locul său pe scena politica fiind luat de alte partide. în schimb. Partidul Liberal condus
cu o mână de fier de către Ionel Brătianu a rămas o bună bucală de timp la guvernare,
fiind de altfel şi principala grupare politică ce se opunea reîntoarcerii lui t arol pe tron129.
Insă moartea lui Ionel Brătianu, la smn timp după cea a Regelui Ferdinand în anul
1927, a diminuat mult clin autoritatea Guvernului, in ai eloşl timp, Regenţa nu avea nici
ea autoritatea necesară şi aceasta in primul rând pentru c ă Principele Nicolae, fratele lui

128
*** Ziarul „Universul", vineri. 28 octombrie 1921
129
Claudia Gilia-.Op. Cit. Pag 181

73
Carol şi unchiul lui Mihai, care ar fi trebuit să fie Stâlpul Regenţei, era total dezinteresat
de politică. Nicolae considera obligaţiile sale de regent ca pe un şir de corvezi. De altfel,
Principele Nicolae nici nu avea să se opună reîntoarcerii fratelui său pe tron, ba, din
contră, a favorizat discret curentul „carlist".
Anul 1928 avea să marcheze venirea la putere pentru prima oară a Partidului
Naţional Ţărănesc, partid format din fuziunea Partidului Naţional din Ardeal, condus de
luliu Maniu, cu Partidul Ţărănesc din vechiul Regat, condus de Ion Mihalache. Noul
Guvern venea la putere cu un enorm capital de popularitate, insă criza economică
mondială, ca şi problemele interne au făcut ca instabilitatea politică din România să se
accentueze. Pe acest fond, curentul „carlist" a început să se mărească, din ce în ce mai
multă lume văzând în Carol omul care ar putea pune capăt certurilor politice dintre
partide.
A doua domnie a Regelui Minai (1940-1947) a început în condiţii dramatice,
într-o Românie mică,ciuntită din toate părţile ,într-o Europă în război.Prerogativele regale
fusese drastic limitate , întreaga putere executivă aflându-se în mâinile lui Ion Antonescu
şi a Guvernului său compus în mare parte din membrii mişcării legionare.130

4.2.2.De la executivul bicefal la „Conducătorul statului”

Regimul instituit după 5 septembrie 1940, consolidat, într-o primă etapă, prin
abdicarea Regelui Carol al ll-lea şi, într-o etapă ulterioară, prin abolirea rolului oficial al
mişcării legionare ca unic partid oficial, propune, prin contrast, o soluţie similară de
concentrare a puterilor, dar imaginată în beneficiul titularului funcţiei de preşedinte de
Consiliu, ridicat la rangul de Conducător al stolului. Evoluţia care se schiţa conducea,
previzibil, la plasarea şefului de stat. Regele, în cea mai puţin influentă poziţie
constituţională imaginabilă, poziţie care îl reduce la postura de auxiliar al Conducătorului
statului, cu prezervarea unui rol ceremonial. Paradoxul epocii stă în absenţa unei
Constituţii, în sensul pur formal, ca reuniune de articole într-un text sistematic organizat.
Fundamentul regimului este reprezentat de o succesiune de acte cu valoare
130
Claudia Gilia-.Op. Cit. Pag 182

74
constituţională, emanând de la Şeful statului, Regele, a căror finalitate este reglementarea
chestiunii suveranităţii, în latura ei imediat-pragmatică, anume relaţia dintre Şeful de stat
şi şeful de Guvern 131.
Noul regim instaurat privilegia concentrarea puterilor în dauna separaţiei
puterilor şi controlului reciproc. De această concentrare beneficiază şeful Guvernului,
căruia i se rezervă, în condiţiile absenţei Reprezentanţei naţionale, poziţia de legiuitor, pe
care o exercită în cadrul Consiliului de Miniştri. Regimul astfel conturat deschide o
epocă, cea de până la 1946, în care reglementarea primară a relaţiilor sociale cade în
sarcina ramurii executive, ce îşi extinde prerogativele, graţie decre-telor-lege, în sfera
alocată până atunci, cel puţin teoretic, Adunărilor legiuitoare.
Pe data de 6 septembrie 1940, Carol al ll-lea abdică în favoarea fiului său, Mihai,
Marele Voievod de Alba-lulia. Mihai urma să depună jurământul de credinţă faţă de
Naţiunea română:
„Jur credinţă Naţiunii Române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile Statului. Jur să păzesc
şi să apăr fiinţa Stalului şi integritatea teritoriului României"132.

131
 Ioan Stanomir –O istorie a constituţionalismului românesc, Editura. Polirom, Iaşi, 2005
132
Decretul-lege nr. 3064 din 6 septembrie 1940

75
 REGELE MIHAI l

Este interesant de observat că depunerea jurământului de credinţă al Regelui nu

s-a făcut după procedura stabilită în Constituţia din 1938. Potrivit art. 39 din Constituţia
lui Carol al ll-lea, la suirea pe Tron, Regele depunea în faţa celor două corpuri legiuitoare
următorul jurământ: „Jur a păzi Constituţia şi legile naţiunii române, a menţine drepturile
ei naţionale şi integritatea teritoriului".

Acest jurământ nu a fost prestat de Regele Mihai, întrucât cele două corpuri
legiuitoare fuseseră dizolvate, iar Constituţia însăşi fusese suspendată, in aceste condiţii,
Decretul-lege nr. 3064 din 6 septembrie 1940 referitor la reglementarea succesiunii la
Tronul României a Marelui Voievod Mihai de Alba-lulia a prevăzut, în art. II, că Regele
va depune jurământul de credinţă în faţa Preşedintelui Consiliului de Miniştri, a
Patriarhului Bisericii Ortodoxe a României şi a primului preşedinte al înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.
Rezultă din aceste schimbări de procedură constituţională că urcarea pe Tron a
Regelui Mihai I s-a făcut în baza unui act al puterii executive, şi nu al Constituantei, aşa
cum era firesc. Prin această schimbare de procedură s-a produs o discontinuitate în
regimul juridic al succesiunii la Tron stabilit prin Constituţia din 1866. Chiar depunerea
jurământului nu era conformă uzanţei, ceea ce a avut ca rezultat reducerea legitimităţii
prerogativelor regale. Personalităţile în faţa cărora s-a depus jurământul nu erau expresia
puterii suverane a poporului, ci reprezentau puterea executivă, puterea judecătorească şi
autoritatea spirituală a Bisericii Ortodoxe Române (generalului Ion Antonescu,
Patriarhului Nicodim şi Prim-preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Gheorghe
Lupu). Derogarea de la prevederile constituţionale în ceea ce priveşte urcarea la Tron a
Regelui Mihai este de natură a ridica semne de întrebare în legătură cu legitimitate.)
instituţiei regalităţii după abdicarea lui Carol al ll-lea.
Pentru învestirea cu depline puteri pentru conducerea statului, prerogativele
Regelui se reduc şi mai mult (monarhul pierde atribuţia de a modifica legile organice şi

76
de a-i numi pe miniştrii şi subsecretarii de stat; în schimb, este expres stipulată
prerogativa de a-l numi pe primul-minislru)133. Ulterior, Regele este învestit numai cu
atribuţii onorifice: a) Cap al emiterii monedei; b). conferirea decoraţiilor de primirea şi
acreditarea ambasadorilor; c) numirea primului-ministru, însărcinat cu puteri depline; d).
dreptul de amnistie şi graţiere;134.
În data de 14 septembrie 1940. statul român devine Stat Naţional Liberal.135
. Prin Decretul Regal nr. 214 din 15 februarie 1941, s-a abrogat denumirea de
stal naţional-legionar.
Potrivit noilor acte constituţionale, Conducătorul statului a devenii princi-
palul factor de putere în stat. Toate aceste acte au dobândit consacrarea fundamentală
prin plebiscitul organizat.
,,Regimul politic din 1940 consacră, deci, cele mai caracteristici principii de
conducere: al autorităţii şi al competenţei în continuu controlate de spiritul popular care
a creat şi impus pe Conducătorul statului”(Paul Negulescu ,George Alexianu).136
În calitate de Conducător al statului, Primul-ministru concentrează în
mâinile sale puterea executivă, dar şi pe cea legislativă. Cu toate acestea, Ion Antonescu
nu a guvernat ca un dictator. în adoptarea unora dintre actele sale de guvernare (decrete-
legi) şi l-a asociat pe Regele Mihai. De asemenea, tolerează şi chiar impulsionează
activitatea cvasinormală (legală) a vârfurilor organizatorice ale partidelor istorice, ca şi
activitatea „diplomatică" a unora dintre liderii acestora (Cristian lonescu).
Alături de prerogativele încadrabile în sfera legiferării şi guvernării,
Conducătorul statului deţine, în baza înaltelor Decrete Regale de constituire a regimului,
şi un set de atribuţii care, tradiţional, reveneau, până la 1938, suveranului, în colaborare

133
Decretul Regal nr. 3067 din 6 septembrie 1940
134
Regal nr. 1072 din 14 septembrie 1940
135
Decretul Regal nr. 3151, publicat în M. Of. nr. 214 clin 14 septembrie 1940
136
Paul Negulescu şi George Alexianu, Tratat de drept public, vol. 2, Bucureşti,  ED.Casa Şcoalelor

77
cu Adunările: dreptul de a încheia convenţii şi tratate internaţionale, ca şi pe cel de a
declara război şi de a încheia pace.137
Regimul constituţional antonescian nu poate fi calificat drept unul totalitar, în
măsura în care sunt absente dominaţia partidului unic şi mobilizarea politică a întregii
societăţi, dar prezintă un set de caracteristici discursive şi legale ce îl fac sincron şi
similar cu un număr de regimuri autoritare clin Europa, de la cel franchist şi salazarian,
până la fascismul mussolian (loan Stanomir).
Regimul politic autoritar condus de generalul Ion Antonescu a fost înlăturat
la 23 august 1944 prin arestarea acestuia din ordinul Regelui Mihai, potrivit unui plan
anterior întocmit împreună cu reprezentanţii Partidului Naţional Liberal (Dinu Brătianu),
Partidului Naţional Ţărănesc (luliu Maniu şi Ion Mihalache), Partidului Social Democrat
(Titel Predescu) şi Partidului Comunist Român.138

4.3. .Eşuarea încercărilor de revenire la regimul politic democratic

(1944 – 1947). Schimbarea formei de guvernământ

După înlăturarea regimului personal (autoritar) antonescian prin lovitura de stat

de la 23 august 1944, au fost adoptate o serie de acte politice şi legislative (unele de
natură constituţională) care au creat un cadru nou de exercitare a puterii politice convenit
de către cele patru partide componente ale Blocului Naţional Democratic constituit la 20
iulie 1944. în Declaraţia de constituire a Blocului se arăta că partidele respective aveau ca
scop, printre altele, înlocuirea guvernării autoritare antonesciene cu „un regim
constituţional democratic, pe baza acordării drepturilor şi libertăţilor civile tuturor
cetăţenilor ţării" .139
În această perioadă, România nu a parcurs un proces de dezvoltare
constituţională, ci o involuţie constituţională şi, în general, a cunoscut o degradare a vieţii

137
Claudia Gilia-.Op. Cit. Pag 183
138
Claudia Gilia-.Op. Cit. Pag 184
139
Cristian Ionescu, ,,Drept constituţional si instituţii politice’’ , Tratat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2007

78
politice, care va culmina spre sfârşitul anului 1947 cu blocarea mecanismelor democraţiei
parlamentare. în condiţiile continuării războiului, nu puteau fi convocate corpurile
legiuitoare (ca Adunare Constituantă), dizolvate de altfel de Carol al ll-lea în 1940. De
aceea, se apelează la o formulă inedită: repunerea în vigoare a unor dispoziţii
constituţionale anterioare, abrogate în februarie 1938.
Prin Decretul-lege nr. 1626 clin 31 august 1944 s-a repus în vigoare, cu
unele rezerve, Constituţia din 1923. Rezervele priveau îndeosebi puterea legislativă.140
Decretul constituţional a stabilit un regim derogatoriu de la Constituţia din 1923 în ceea
ce priveşte procedura de exercitare a prerogativelor legislative.
Potrivit acestui document, puterea legislativă se exercita de Rege la
propunerea Consiliului de Miniştri. Această prevedere conferea Guvernului o putere
considerabilă în reglementarea relaţiilor sociale. Parlamentul urma să fie organizat în
baza unui decret dat în temeiul unei hotărâri a Guvernului.
Ambiguitatea statutului constituţional de care beneficiază Regatul
României, în baza acestui decret regal, devine manifestă odată cu revizuirile implicite pe
cere textul din 1923 le suferă prin adoptarea de acte normative care receptează principiile
de drept la care statul a aderat, prin ratificarea Convenţiei de armistiţiu cu puterile aliate.
141

140
Decretul-lege nr. 1626 clin 31 august 1944
141
Claudia Gilia-.Op. Cit. Pag 185

79
 Procesul de subminare a ordinii constituţionale debutează prin chiar obligaţiile
pe care statul şi le asumă, care implică, pe de o parte, modificarea cadrului legal şi, pe de
altă parte, supervizarea aplicării obligaţiilor de către un organism cu prerogative militare
şi politice. Impactul obligaţiilor asumate de statul român se traduce în modificările
suferite de regimul puterii judecătoreşti şi fragilizarea garanţiilor civile şi politice

4.3.1. La 6 martie 1945 este impus Guvernul condus de Petru Groza.

Prin sprijin din afară, dar şi cu ajutorul Partidului Comunist Român se încearcă
marginalizarea partidelor politice şi a monarhiei. Un prim pas a fost făcut prin arestarea,
la 14 iulie 1947, a lui luliu Maniu, Ion Mihalache şi a altor fruntaşi naţional-ţărănişti,
urmată de condamnarea lor la pedepse privative de libertate, de dizolvarea partidelor
politice, de întemni'area fruntaşilor. Ziarele acestor partide au fost suprimate, sediile lor
închise. Prin violenţă şi abuzuri, Guvernul Groza a eliminat orice împotrivire politică.
Deşi partidele politice fusese lichidate, un ultim bastion de rezistenţă mai
stătea în calea politicii Guvernului lui Groza de totală aservire faşă de Uniunea Sovietică
şi de comunizarea ţării - monarhia (Tudor Drăganu)142.
Printr-o suită de măsuri cu caracter politic şi administrativ, PCR îl sileşte pe
Regele Mihai să abdice pentru el şi urmaşii lui de la Tronul României. Apărea, astfel
posibilitatea schimbării formei de guvernământ.
În data de 30 decembrie 1947, s-a convocat Adunarea Deputaţilor şi s-a
adoptat, fără respectarea procedurii constituţionale de revizuire a Constituţiei, Legea nr.
363 (M. Of., Partea I, nr. 300 bis din 30 decembrie 1947) pentru constituirea statului
român în republică populară. Legea a fost ulterior completată prin Decretul nr. 3 clin 8
ianuarie 1948 (M. Of., Partea I, nr. 7 din 9 ianuarie 1947) pentru fixarea atribuţiilor
Prezidiului Republicii Populare Române143.

142
Tudor Drăganu,  Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în. România până în
anul 1916, Cluj, Editura Dacia, 1991

80
 Legea nr. 363 clin 30 decembrie 1947 a pus capăt democraţiei parlamentare
în România, instituită cu aproape un secol în urmă. Legea a înlăturat principiul separaţiei
puterilor în stat; a dat posibilitatea ca, în viitor, un partid politic să îşi subordoneze nu
numai viaţa parlamentară, ci şi vârfurile structurilor executive ale statului. Legea pentru
constituirea statului român în Republică Populară a consfinţit în mod logic, după actul de
abdicare a Regelui, noua formă de guvernământ; a abrogat Constituţia din 1923; a stabilit
o altă procedură de exercitare a puterii legislative (specifică Republicii); a instituit un
organism însărcinat să exercite puterea executivă (Prezidiul R.P.R., ca organism executiv
colegial - şef al statului - ce îşi subordona Guvernul).
Pe data adoptării legii, regimul constituţional tranzitoriu făurit la 31 august 1944
şi-a încetat existenţa. Până la adoptarea unei noi Constituţii, puterea legislativă urma să fie
exercitată de Adunarea Deputaţilor până la dizolvarea ei şi până la constituirea unei adunări
legislative constituante. Puterea executivă urma să fie exercitată de un prezidium, compus din
cinci membri aleşi, cu majoritate, de Adunarea Deputaţilor dintre personalităţile vieţii publice,
ştiinţifice şi culturale ale Republicii Populare Române.
Separarea puterilor, respectarea prerogativelor regale, primatul legii şi principiu!
statului de drept dispar ca puncte de reper, graţie unei acţiuni metodice de utilizare a instituţiilor
constituţionale într-un scop contrar celui care fusese vizat prin crearea lor (loan Stanomir).

4.4.Monarhia – parte din identitatea naţională a românilor

De la bun început trebuie să precizez că sunt unul dintre cei care cred că România
ar fi avut un alt parcurs dacă istoria firească nu s-ar fi întrerupt la 30 decembrie 1947.
Momentul acesta a însemnat pentru români o dublă nenorocire: înlocuirea unei
forme de guvernare acceptate de sute de ani cu o alta, străină de tradiţia şi înţelegerea
acestui popor, dar şi înlocuirea unui sistem destul de democratic cu un altul totalitar, de
sorginte comunistă.
143
Decretul nr. 3 clin 8 ianuarie 1948 publicat în M. Of., Partea I, nr. 7 din 9 ianuarie
1947
81
 Aşadar, românii au cunoscut ca formă de guvernare monarhia de sute de ani.
Republica le-a fost impusă prin forţa tancurilor sovietice, la 30 decembrie 1947, şi prin
intrigile a circa 1.000 de comunişti dintre care o bună parte erau agenţi ai sovieticilor.
Republica a început în România ca o republică de tip comunist şi nu are ca vârstă decât
65 de ani, dintre care 45 au fost ani de dictatură comunistă.144
Monarhia constituţională, în accepţiunea clasică a termenului, a început în ţara
noastră la 1 iulie 1866 cu adoptarea Constituţiei prin care principele Carol de
Hohenzollern - Sigmaringen devenea monarhul constituţional al României. Constituţia
introduce trei principii cunoscute: suveranitatea naţională, guvernarea reprezentativă şi
separarea puterilor în stat. Suveranul era considerat elementul ponderator între cele trei
puteri, cel care trebuia să reprezinte principiul colaborării puterilor.
Conform constituţiei din anul 1866, dar şi a celei din 1923, regii României, cu
excepţia lui Carol al II-lea, au domnit dar nu au guvernat. Primul rege, Carol I
(1866-1914), a fost stăpânit mai mult decât de orice altceva de simţământul datoriei.
Măcar din acest punct de vedere domnia sa îndelungată, o jumătate de veac, a fost
benefică pentru ţară. Pe plan extern, România deschide agenţii diplomatice la Viena,
Berlin, Roma, stabileşte convenţii poştale cu vecinii, iar în 1875 încheie cu
Austro-Ungaria convenţia comercială, în condiţii de egalitate juridică. Toate acestea
culminează cu actul de la 9 mai 1877, declaraţia de independenţă, participarea României
la Războiul Balcanic între 1877 şi 1878, şi recunoaşterea internaţională a independenţei
României la Berlin, în cadrul Congresului de Pace ce a avut loc în 1878.
De acum statul român ia un aspect european modern. La sfârşitul secolului al
XIX-lea, reţeaua de căi ferate ajunge la 3.180 km, fiind îndreptată spre Europa apuseană,
ţinta şi modelul societăţii româneşti. La 1900, existau 26.544 km de şosele pietruite, iar
fluviul Dunărea era navigabil pentru vasele al căror tonaj putea atinge 6.500 de tone. În

144
Ion Bulei,  ,,Scurtă istorie a românilor’’ , Editura Meronia, Bucureşti, 1996, 224 p., ed. a II-
a, Bucureşt, http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?
option=com_content&view=article&id=4753:file-de-istorie&catid=424:restituiri-ianuarie-
2012&Itemid=118

82
acelaşi an, 1900, pe calea apei s-au exportat mărfuri în valoare de 233 de milioane de lei
(1 leu=1 franc francez). Statul român încurajează investiţiile în industrie prin legi precum
cele din 1887, 1895, 1912.
În acest sens, se remarcă industria petrolieră care de la 50.000 de tone în anul
1890 ajunge în anul 1913 la două milioane, situând România pe locul patru în lume în
această ramură.
Al doilea monarh al României, Ferdinand I (1914-1927), a avut preocupări, la fel ca şi
înaintaşul său, pentru creşterea prestigiului ţării. Implicând România în Primul Război
Mondial, el a urmărit obiectivul naţional, anume reîntregirea teritorială a României. Cu
riscul de a se fi văzut eliminat din familia germană a Hohenzollernilor, şi de a lupta
împotriva ţării sale natale, Ferdinand a ţinut cont de voinţa poporului său. La sfârşitul
războiului, România aşează în coroana sa perlele ce îi lipseau: Banatul, Crişana,
Maramureşul, Transilvania, Bucovina şi Basarabia. Astfel se înfăptuia statul naţional
român unitar.
De la 137.000 km2, cât avea România veche, cea nouă, după unire, ajunge la
295.049 km2, adică printre ţările mijlocii ale Europei. De la 7.897.311 locuitori ai vechii
Românii, cea nouă trece de 16.267.177. În ţara noastră s-au stabilit 28.580 de cetăţeni
străini, 11.700 de români din afara regatului. anul 1919. Pe acelaşi drum se înscriu şi
adoptarea reformei agrare din 1921 şi a noii constituţii în 1923. Venitul pe cap de locuitor
în România anului 1938 era superior celui din Grecia şi Bulgaria, dar inferior celui din
Ungaria şi Franţa.145
În ţara noastră, în acelaşi an erau 716 milionari. Relativa bunăstare, mai ales a
populaţiei din mediul urban, chiar şi a lucrătorilor, explică slaba activitate revoluţionară a
muncitorimii din România, care nu s-a manifestat prin demonstraţii şi greve decât în
1920, 1929, 1933.

145
*** Arhivele Naţionale Române, Direcţia Judeţeană Argeş, http://www.centrul-cultural-
pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=4753:file-de-
istorie&catid=424:restituiri-ianuarie-2012&Itemid=118

83
 Societatea românească, mai ales sub regele Carol al II-lea (1930-1940), cunoaşte
în anii interbelici progrese în plan cultural. În anul 1930, 57% din populaţia ţării ştia
carte, bugetul instrucţiunii publice s-a triplat, iar şcoala obligatorie este extinsă de la
patru la şapte clase. Existau patru universităţi, la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi, o
Academie de Comerţ la Cluj, una de Drept, la Oradea şi un Institut Teologic, la Chişinău.
Se naşte o generaţie culturală, cum o numea Mircea Eliade, care nu mai este determinată
istoric.
De aici provin inovaţiile lui Constantin Brâncuşi în sculptură, Ion Barbu, Tudor
Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, în poezie, Eugen Ionescu, în teatru, George
Enescu, în muzică, gândirea spre spiritualitate a lui Mircea Eliade sau Emil Cioran, dar şi
filosofia spaţiului local, românesc, reprezentată de Nae Ionescu, Nichifor Crainic sau
Lucian Blaga.
Evenimentele internaţionale, instaurarea unor dictaturi de extremă dreaptă, cel
de-Al doilea Război Mondial au influenţat rapid şi decisiv destinul ţării noastre. Regele
Carol al II-lea şi mareşalul Ion Antonescu nu au făcut altceva decât să se supună
vremurilor în care au condus România. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu ultimul rege
Mihai I. În condiţiile în care guvernul dr. Petru Groza pregătea comunizarea ţării, luând
măsuri dure împotriva oricăror opozanţi, fie civili, fie militari, cuvântul de ordine în
rândul acestora era: pentru Rege, Patrie şi Credinţă. În anul 1946, în condiţiile campaniei
electorale, notele informative şi contrainformative confirmau faptul că numeroşi ofiţeri ai
Armatei Regale Române se implicau în transmiterea şi răspândirea unor manifeste
antiguvernamentale care se încheiau de fiecare dată cu trimitere la Rege, Neam, Ţară. Iată
două exemple:
Primul manifest
Ofiţeri, Subofiţeri, Soldaţi
Vin alegerile şi odată cu ele momentul salvării ţării. Partidul Naţional Ţărănesc
de sub preşedenţia D-lui Iuliu Maniu, care adăposteşte sub faldurile drapelului său pe toţi

84
acei ce luptă cinstit pentru rege şi Neam, pentru dezrobirea poporului şi independenţa
Ţării, vă cheamă în rândurile lui.146
Ştim ce vă spun propagandiştii guvernului din E.C.P. şi vă întindem mâna
cavalerească a P.N.Ţ. – Iuliu Maniu. Votaţi P.N.Ţ., pentru reabilitarea armatei, pentru
redarea dreptului suprimat, pentru înscăunarea ordinei şi dreptului în armată şi Ţară.
Numai aşa vă veţi salva pe voi şi pe ai voştri şi viitorul vostru, numai aşa veţi apăra
familia şi avutul vostru. Numai aşa veţi fi la înălţimea gloriei pe care v-aţi câştigat-o cu
sacrificii aşa de mari. Numai aşa vom reuşi să ne păstrăm integritatea naţională şi
graniţele pământului plămădit cu sângele vostru. Partidul Naţional Ţărănesc – Iuliu
Maniu, e gata pentru a face sacrificii în slujba Regelui, a Ţării şi a Neamului românesc.
Votaţi P.N.Ţ. – Iuliu Maniu
Tinerii militari Naţional Ţărănişti

Al doilea document:
Chemare
Trăim zilele cele mai triste din istoria armatei noastre. Ofiţeri, subofiţeri
eminenţi sunt daţi afară din armată pentru că nu se încadrează regimului.
Cunoaştem fiecare cel puţin unul din aceste triste cazuri. Aceeaşi soartă ne
aşteaptă pe fiecare dintre noi. E de ajuns un raport al unui vândut şi a doua zi veţi fi
aruncat în stradă chiar dacă sunteţi şefi de promoţie, chiar dacă sunteţi cavaleri ai
Ordinului ,,Mihai Viteazul”, chiar dacă sunteţi cei mai buni fii ai neamului.
Aveţi dreptul la viaţă dacă sunteţi oamenii Guvernului. Servicii nu oferă ofiţerii
sau subofiţerii deblocaţi care sunt consideraţi reacţionari, deci proscrişi.Vi se cere să vă
vindeţi sufletul pentru o bucată de pâine. Nu-i decât o soluţie:
Alegerile.

Arhivele Militare Române , http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?

146

option=com_content&view=article&id=4753:file-de-istorie&catid=424:restituiri-ianuarie-
2012&Itemid=118

85
 Îngrijiţi-vă credinţa, apăraţi-vă Regele şi Neamul, aşa cum aţi făcut totdeauna.
Reabilitaţi noţiunea de patrie pe care o pângăresc laşii (…). Restabiliţi prestigiul armatei
pe care guvernul a vândut-o comuniştilor.
Ştergeţi scuipatul pe care-l aruncă pe rănile voastre comuniştii şi trădătorii de
Neam.
Pentru Rege, pentru Neam, pentru fraţii şi camarazii voştri şi cei alături de voi, pentru cei
schilozi care vând ţigări la colţ de stradă şi care vă cer, Faceţi-vă datoria!
Este evident ataşamentul de netăgăduit al Armatei, al elitelor sale, dar şi al
partidelor ,,istorice”, faţă de Rege şi faţă de Ţară.
Anul 1947 a fost marcat de încheierea tratatelor de pace după cel de-Al Doilea
Război Mondial, de războiul rece, de cortina de fier dintre Est şi Vest. În acest context,
sprijinit puternic de consilierii sovieticei şi de prezenţa armatei sovietice în ţară, Partidul
Comunist Român a dezlănţuit ura faţă de tot ceea ce era valoare romanescă considerată
fascistă, reacţionară, antisovietică. În felul acesta se urmărea anihilarea opoziţiei şi apoi a
Monarhiei.147
În ziua de 25 octombrie 1947, la Tribunalul Militar Bucureşti începea judecarea
conducătorilor P.N.Ţ. La 13 noiembrie 1947 se dă sentinţa nr. 1.988 prin care s-au fixat
pedepse grele pentru conducătorii partidului. Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu P.N.L. şi
P.S.D.I. – Titel Petrescu. Singurul obstacol în calea preluării totale a controlului ţării de
către comunişti mai rămăsese Monarhia.
În ziua de 29 decembrie 1947, Regele Mihai I, supus unei presiuni formidabile
(discuţia cu Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, în condiţiile în care aceştia erau
înarmaţi, firele telefoanelor Palatului Regal, tăiate, garda Palatului, arestată, iar Palatul,
înconjurat de trupele Diviziei „Tudor Vladimirescu”) a semnat actul prin care ,,de bună
voie” renunţa la tronul ţării. Cu trei zile înainte, toţi ofiţerii au fost consemnaţi în unităţile
militare. În seara zilei de 30 decembrie 1947, ofiţerii au fost strânşi în careu, iar
comandanţii li s-au adresat: „Din acest moment, ţara este Republică. Prin abdicarea

147
FILE DE ISTORIE scris de Ion I. Ştefan http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?
option=com_content&view=article&id=4753:file-de-istorie&catid=424:restituiri-ianuarie-2012&Itemid=118

86
fostului Rege Mihai I, Monarhia a fost înlăturată. Cine nu este de acord să facă un pas în
faţă”. Dacă nimeni nu ieşea în faţă, urmau cuvintele: „Deci cu toţii suntem de acord”.
Ofiţerii care au făcut pasul în faţă au plătit cu anii grei de temniţă sau chiar cu viaţa gestul
lor.
În aceeaşi zi, 30 decembrie, la ora 19, a fost convocată Adunarea Naţională,
parlamentul fiind în vacanţă. În prezenţa mai multor figuranţi decât parlamentari, s-a
votat în unanimitate Legea nr. 365/1947, prin care Regatul României devenea Republică
Populară Română, în prezidiu fiind aleşi printre alţii Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec şi
musceleanul Constantin I. Parhon. Pe 3 ianuarie 1948, regele Mihai I, familia şi suita sa
au părăsit ţara, iar la 22 mai 1948, guvernul Petru Groza i-a retras cetăţenia română, deşi
Constituţia aflată în vigoare la data aceea prevedea că „cetăţenia română nu poate fi
retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere”. Puterea comunistă din anul 1947 a ignorat
acest lucru, aşa cum l-a ignorat şi puterea de la Bucureşti, instalată în urma evenimentelor
din decembrie 1989, cea care în 1991 l-a alungat pe rege sosit după 43 de ani în ţara în
care s-a născut şi al cărui suveran constituţional fusese.
Măsura luată de autorităţile comuniste la 30 decembrie 1947 nu a putut şterge
sentimentele de simpatie ale românilor faţă de dinastie. O dovedesc şi conţinuturile a
două note informative, una din judeţul Muscel, iar cealaltă din judeţul Argeş.
Prima notă, din 12 ianuarie 1948, se referă la un eveniment ce a avut loc în
localitatea musceleană Dragoslavele. La hora ţărănească având loc cu prilejul nunţii
brigadierului silvic Constantin Angelescu, a participat ca invitat şi colonelul comunist
Mircea Predoi. Locuitorii Nică Drăgan, Longin Predoiu şi Constantin Predoiu au strigat
Trăiască Regele! Aducând insulte la adresa colonelului.
A doua notă se referă la evenimentul petrecut în localităţile argeşene Racoviţa şi
Livezeni, în aceeaşi zi de 12 ianuarie 1948. Iată conţinutul integral al notei:
În ziua de 1 ianuarie 1948, Preotul comunei Racoviţa, după luminarea slujbei
religioase, s-a exprimat că a plecat păstorul şi a rămas turma fără păstor, adică a plecat
Regele şi a rămas poporul.

87
 Tot în ziua de 1 ianuarie 1948, primarul Gh. Popescu din comuna Livezeni s-a
exprimat că nu-i nimic că a plecat Regele, că a rămas credinţa.
Într-adevăr, pe tot timpul regimului comunist, credinţa şi dragostea faţă de
Dumnezeu nu au încetat nicio clipă să fie prezente în sufletul românilor. Cu atât mai mult
cu cât comunismul a pus în practică aşa-zisele idei novatoare ale Revoluţiei Franceze de
la 1789. Ca şi atunci, şi la începutul regimului comunist în România loviturile cele mai
dure au fost date Bisericii, Tradiţiei şi Şcolii. Ca şi atunci, au fost distruse biserici, au fost
chinuiţi şi ucişi preoţi, au fost introduse sărbători străine poporului român, iar Moş
Crăciun a devenit Moş Gerilă. Toate acestea au fost aduse în Republica Populară
Română, toate grozăviile ce s-au întâmplat cu poporul român au fost subsumate unei
ideologii şi unei forme de guvernare fără tradiţie la noi, la români.
Astăzi, asistăm şi la românii, ca şi la alte popoare, la înlocuirea unei autorităţi
bazate pe valorile perene, verificate în secole, cu o autoritate care adeseori se dovedeşte
discutabilă deşi provine din aşa-zisul sistem democratic autohton, original.
Până la urmă, „identitatea naţională este matricea spirituală a unui popor”  –
scria un distins cărturar din judeţul nostru. Până la urmă, Biserica, Tradiţia, Monarhia fac
parte, ca şi o triadă, din această matrice spirituală. Una din ele dacă lipseşte, identitatea
naţională este mai săracă. Să privim la ce se întâmplă în jurul nostru, ce se întâmplă cu
noi românii. Ne lipseşte ceva …simboluri?, modele?, credinţă?...
N.B. În actuala constituţie a României se precizează că forma republicană de
guvernământ nu poate fi supusă revizuirii. O întrebare pentru specialiştii în drept
constituţional: Care a fost argumentul unei asemenea precizări?148

FILE DE ISTORIE scris de Ion I. Ştefan http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?

148

option=com_content&view=article&id=4753:file-de-istorie&catid=424:restituiri-ianuarie-2012&Itemid=118

88
CONCLUZII

Ca şi concluzii ale lucrării mele, m-am gândit să prezint mai multe opinii dezbătute de catre
personalităţile actuale cu privire la rolul pe care l-a avut monarhia în România modernă,pentru ca
în final să îmi prezint propiile idei.
Aşadar momentul aniversării regale reprezintă şi un prilej ca problema monarahică să fie
pusă pe agenda publică.

Dincolo de încărcătura simbolică, momentul aniversării regale reprezintă şi un

prilej pentru ca problema monarhică să fie pusă pe agenda publică, a spus Radu Călin
Cristea, la dezbaterea  „Rolul monarhiei în România modernă”. Jurnalistul  susţine că
există un electorat care se află în aşteptarea unei alte oferte politice, iar monarhia ar putea
reprezenta această alternativă. Istoricul Dinu C. Giurescua declarat că trebuie iniţiată o
dezbatere publică privind regimul monarhic, pentru că oamenii ştiu foarte puţin despre
89
rolul monarhiei în istoria României. Cărţile de istorie sunt cenzurate, iar astfel oamenii nu
pot afla că în România  tradiţia republicană s-a format aruncând asupra monarhiei hârdaie
de lături, a mai spus Dinu Giurescu. Există tot mai mulţi oameni care se gândesc că
regimul republican nu e potrivit pentru România şi că monarhia ar fi mai potrivită. De
aici pornind, putem vedea cum această idee poate deveni eficientă, a spus şi
istoricul Vlad Nistor.

Dezbaterea Rolul Monarhiei în România Modernă organizată de Jockey

Club, Fundaţia Horia Rusu,Institutul Român de Istorie Recentă şi Institutul pentru
Liberă Iniţiativă a adus în discuţie rolul modernizator al instituţiei monarhice pentru
România şi relevanţa pe care modelul acestei instituţii încă o mai are pentru societatea
noastră contemporană, aflată în eternă tranziţie.  Dezbatarea s-a desfăşurat în ambianţa
Jockey Club, instituţie cu tradiţie şi prestigiu, al cărei preşedinte este chiar Majestatea Sa
Regele Mihai. Vicepreşedintele Jockey Club, Constantin Avramescu, a deschis şi a
încheiat dezbaterea cu câte o mărturisire. Prima, legată de Imnul Regal, ascultat în
deschiderea evenimentului, care îl emoţionează şi astăzi la fel ca în copilărie. A doua,
legată de 30 decembrie 1947, momentul abdicării Regelui. „În seara zilei de 30
decembrie, eram cu prietenii, ne pregăteam să mergem la un ceai, când a venit cineva şi
ne-a spus: ” A abdicat Regele”. Am simţit cum mi-a trecut un fior de gheaţă prin ceafă şi
mi-am dat seama că am rămas ai nimănui, că nu mai putem avea niciun sprijin şi nicio
speranţă”, a spus Constantin Avramescu.

Adrian Cioroianu: Dezbaterea legată de monarhie s-a accentuat în ultimii ani.

Moderatorul dezbaterii, istoricul Adrian Cioroianu a introdus principalele teme de

discuţie. Printre acestea s-au numărat felul în care studiul monarhiei trebuie abordat, rolul
de arbitru pe care instituţia monarhică l-a jucat în politica României şi felul în care
monarhia a înţeles să slujească interesul naţional reprezentat de Constituţia de la 1866 şi
cea de la 1923 şi, nu în ultimul rând, dacă monarhia ţine, sau nu, doar de istorie fiind un
sistem învechit, în contrast cu republica, o formă mai modernă de guvernământ.

90
 Emil Constantinescu: Meritul regilor este cel că au reuşit să coaguleze în jurul lor
această dorinţă de modernizare

Preşedintele Emil Constantinescu a vorbit despre nevoia schimbării de mentalitate,

considerând că, pentru a putea fi conducătorul legitim al unei ţări, ai cărei cetăţeni caută
încă un salvator, acesta trebuie să respecte legea şi instituţiile nu numai în litera lor, dar şi
în spiritul acestora. Amintind apoi despre mandatul său de preşedinte al României,
domnul Emil Constantinescu a menţionat faptul că, în pofida schimbărilor
modernizatoare, nu s-a putut înfăptui schimbarea mentalităţii induse în anii
comunismului, inclusiv ideea „omului nou.” Cu toate acestea, „prezenţa Regelui Mihai a
fost importantă pentru a beneficia de experienţa unui om care nu are doar o cultură
deosebită, nu doar un trecut excepţional dar şi o viziune luminoasă şi foarte
ponderată,” exprimându-şi regretul pentru faptul că, dacă Majestatea Sa a înţeles
proiectul de modernizare al României, elitele nu au făcut-o. Conform preşedintelui,
procesul de modernizare şi de rupere de trecutul comunist nu poate fi înfăptuit doar prin
enunţarea sa, ci reprezintă „un proces îndelung de schimbare a mentalităţii începând cu
propriile sechele.” Emil Constantinescu a atras atenţia asupra pericolului de a aborda
studiul monarhiei printr-o prismă hagiografică şi a scoaterii evenimentului din context. În
opinia sa, nu putem judeca evenimentele din perioada interbelică fără să ţinem cont de
contextul istoric al acelei perioade, marcat de mişcări totalitare, şi doar prin prisma
contextului societăţii democratice în care trăim. În aceste condiţii, rolul elitelor
intelectuale devine crucial, pentru că ele sunt cele care au înţeles şi preluat mesajul
modernizator al monarhului.

Dinu C. Giurescu: Tradiţia republicană în 1947 era absolut nulă. Prestigiul Regelui
Mihai copleşea absolut toate celelalte personalităţi politice

Istoricul Dinu C. Giurescu a pus în contrast inexistenţa tradiţiei republicane cu

prestigiul de care se bucura Casa Regală a României în perioada de după al doilea război
mondial, evocând mărturia unui ofiţer american care, cu doar câteva luni înaintea
abdicării forţate, constata că „prestigiul regelui copleşeşte absolut toate celelalte

91
personalităţi politice.” Pentru Dinu Giurescu,rolul de arbitru jucat de instituţia monarhică
„este indiscutabil: democraţiile actuale sunt conduse de oameni de partid. Monarhia şi-a
jucat până în 1938 şi din 1944 clar rolul de arbitru.” Prestigiul regelui covârşea toate
personalităţile politice din ţară.  Tradiţia republicană s-a făcut aruncând cu hârdaie de
lături asupra monarhiei”, a spus Dinu Giurescu. Istoricul crede că circul pe care l-am avut
în Parlament în legătură cu discursul regelui dovedeşte cât de greu se schimbă
mentalităţile în România. În ceea ce priveşte relevanţa monarhiei,Dinu Giurescu a
comentat ironic că „lumea aşa merge” – din punct de vedere statistic, monarhia este, într-
adevăr, o formă de guvernământ aflată în minoritate, explicaţia, în opinia sa, fiind faptul
că „republica pare mai distractivă”.

Stelian Tănase: 30 decembrie 1947 este o cicatrice care nu s-a închis şi nici nu se
va închide curând

Stelian Tănase a  răspuns la întrebarea de ce statul român se bucură de atât de

puţin prestigiu în ochii oamenilor, considerând că, la baza acestui dispreţ popular se
găseşte fractura provocată de actul de abdicare forţată a regelui la 30 decembrie 1947.

În opinia lui Stelian Tănase, regimul care a luat fiinţă la 1 ianuarie 1948 a fost un
regim impus de către o armată de ocupaţie, fapt care a golit statul de conţinut. Statul
comunist a devenit o „mare umbră” de care se temea toată lumea – „nu a fost res

92
publica ci dictatură”, bazat nu pe o renunţare populară la regimul monarhic, ci pe
ocupaţia militară şi ideologică a României, fiind astfel lipsit de substanţă şi
legitimitate. Stelian Tănase a criticat felul în care cele două constituţii post decembriste
au impus forma de guvernământ republicană, fără aducerea acestui subiect în dezbatere
publică, el considerând că, astfel, întregul eşafodaj al statului nu se bucură de niciun fel
de prestigiu.

Adrian-Silvan Ionescu: 1821 – 1881, scurta perioadă în care România a trecut de

la şs la monarhie constituţională.

Profesorul Adrian-Silvan Ionescu a descris, în intervenţia sa, marele prestigiu de

care se bucura monarhul şi în sânul clasei politice româneşti, dar şi peste hotare, în timpul
domniei lui Carol I, dar şi în timpul domniei lui Mihai. Acesta a povestit un episod în
care jurnalista Lee Miller vine în România ca reporter de front, iar în 1946 face o vizită la
Castelul Peleş. Fotografiile făcute cu această ocazie au fost publicate în revista „Vogue”,
alături de un articol în care era susţinut faptul că „faţă de toţi monarhii nepotriviţi din
ţările potrivite, regele Mihai este apreciat de toţi [...] fapt esenţial de unitate al
ţării.”Totodată, Adrian-Silvan Ionescu a ţinut să contrazică nişte mituri ţesute în jurul
primului monarh al României, demonstrând că regele Carol nu a „prusianizat” armata
română şi că, dimpotrivă, cu excepţia regimentelor de jandarmi călare care aveau o
uniformă similară cu cea prusacă, uniforma armatei române, în special cea a dorobanţilor,
se baza pe costumul naţional. Totodată, deşi regele, având pregătire militară, aprecia
cultura „la nivelul unui ofiţer,” renaşterea culturală română din timpul domniei sale i se
datorează reginei Elisabeta (Carmen Sylva) care a încurajat creaţia în toate artele liberale,
valorificând portul popular şi impunând purtarea acestuia la sărbătorile naţionale.

Radu Călin Cristea: Momentul aniversării regale reprezintă şi un prilej ca

problema monarhică să fie pusă pe agenda publică Jurnalistul Radu Călin Cristea a făcut
o paralelă între rolul liderilor liberali, care l-au invitat pe viitorul principe Carol să
domnească peste Principatele Unite în 1866, şi rolul aceluiaşi partid de a-l invita pe
regele Mihai să ţină un discurs în faţa Parlamentului României. Radu Călin Cristea a

93
ilustrat rolul monarhiei în modernizarea societăţii româneşti considerând că, deşi orice şef
de stat poate fi pus în faţa unui asemenea proiect, care poate avea succes sau poate eşua,
Carol I şi Ferdinand I au reuşit pentru că au înţeles că este nevoie ca acest proiect să fie
naţional şi de anvengură; au luptat prin reforme şi alte proiecte îndrăzneţe pentru
schimbarea mentalităţii autarhice româneşti către o societate burgheză. În pofida
frecuşurilor dintre partidele politice, cei doi monarhi au asigurat o pace politică necesară
reformelor; au promovat două Constituţii revoluţionare pentru vremurile lor, care trasau
direcţii clare pentru societate; au asigurat sacralitatea şi inviolabilitatea proprietăţii
private; au promovat o politică externă sănătoasă, necesară pentru a face faţă crizelor
internaţionale ale vremii (Războiul de independenţă), Regele menţinându-se deasupra
jocurilor politice; au încurajat o presă solidă şi liberă, aceasta fiind protejată prin articole
în Constituţie introduse la dorinţa expresă a regelui; a constituit un model şi un exemplu
personal pentru cetăţenii săi. În încheiere, Radu Călin Cristea a propus ca, dincolo de
încărcătura simbolică, momentul aniversării regale reprezintă şi un prilej ca problema
monarhică să fie pusă pe agenda publică, jurnalistul considerând că există un electorat
care se află în aşteptarea unei alte oferte politice, iar monarhia ar putea reprezenta această
alternativă.

Dinu Zamfirescu: Trebuie să ne aplecăm şi asupra celor 40 de ani de exil impus

Regelui Mihai de către acei puţin comunişti români străini de neam.

Unul din liderii exilului românesc, Dinu Zamfirescu a evocat perioada exilului
regal, Regele rămânînd, chiar şi în această perioadă „cutia de rezonanţă a celor din ţară,”
sursa de legimitate a statului român şi speranţa unui întreg popor spre libertate şi
democraţie. „Regele a încercat prin toate căile care îi erau la îndemână să se opună
rusificării şi sovietizării României. Este important ca analiza istorică să se bazeze pe
dovezi clare şi autentice şi nu pe zvonuri, „basmele românilor.” Trebuie să ne bazăm pe
dovezile documentare pentru ca românii de astăzi, şi mai ales tinerii, să cunoască
adevărul istoric.”Conform lui Dinu Zamfirescu, exilul regal poate fi împărţit în două mari
perioade: cea începută pe 3 ianuarie 1948, când Regele a fost forţat să părăsească ţara, act

94
denunţat prin declaraţia de la Londra din 4 martie 1948, prin care regele respingea actul
de abdicare şi se declara în continuare în slujba poporului român, şi cea dintre decembrie
1989 până la reîntoarcerea Majestăţii Sale în ţară, perioadă întreruptă o singură dată, în
1992, când i-a fost permis să revină în ţară fiind întâmpinat de 1 milion de români.

Vlad Nistor: Există mulţi oameni care cred că regimul republican nu e potrivit
pentru România.

Decanul Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti, Vlad Nistor a

punctat faptul că orice dezbatere despre monarhie trebuie să pornească de la trei realităţi:
rolul monarhiei în istoria modernă – pentru că fără prezenţa monarhiei, România
modernă nu ar fi existat -, personalitatea Regelui Mihai – existenţa personajului istoric
care trebuie tratat distinct de rolul monarhiei în ansamblul ei – , problema regimului
moharhic sau a republicii în România. Vlad Nistor consideră că, dacă nu vom trata diferit
cele trei realităţi, nu vom ajunge nicăieri, nici din perspectivă istorică, nici din
perspectivă politică. În legătură cu punerea problemei monarhiei pe agenda publică, Vlad
Nistor a declarat că „există tot mai mulţi oameni care se gândesc că regimul republican
nu e potrivit pentru România, că mai potrivit ar fi cel monarhic, iar de aici trebuie să
vedem cum această idee poate deveni eficientă, lucru care nu se va face pre uşor.

În ceea ce mă priveşte, cred că regalitatea ar conferi ţării noastre constanta,

prestigiu si demnitate în relaţia cu celelate state ale lumii. În relatia cu natiunea,
monarhul ar putea furniza exemplul de moralitate si de conduita pe care noi, ceilalti,
sa-l luam ca reper, si de care, trebuie sa recunoastem, avem atata nevoie.
o Mai cred că o monarhie constituţională ar putea impune stabilitatea
politică de care ducem lipsă acum. În plus, monarhul ar fi o figură suprapartinică si
neutră pentru ca ce nu este schimbat la o anumită perioada de timp (deci nu ar alerga
după funcţii şi capital electoral) si nici nu provine din vreun partid (deci ar putea fi un
arbitru al vieţii politice).
o Argumentele de ordin financiar în sprijinul monarhiei sunt si ele pertinente:
un rege nu ar avea nevoie de campanie electorală la fiecare 4-5 ani, asa că, din acest

95
punct de vedere, cheltuielile de funcţionare ar fi mai mici decat într-o republică
prezidenţială.
o Nu pot să nu iau îin calcul şi realizările majore pe care România le-a
îinfăptuit în timpul în care a fost condusă de principii de Hohenzollern: cucerirea
independenţei si Marea Unire sunt primele care imi vin îin minte.
o Nu în ultimul rând, de ce să nu recunosc, figurile regale, felul în care sunt
crescute si educate, rafinamentul în care îşi duc existenţa, valorile pe care le susţin,
toate acestea m-au fascinat dintotdeauna.
o Totusi, nu sunt convinsă că o monarhie constitutională ar fi un regim viabil
pentru România. Cred că pentru un asemenea regim ar fi nevoie, aşa cum declara omul
politic Ion Diaconescu în anii precedenţi, “de un sistem politic cu stat puternic, cu legi
moderne, cu o capacitate administrativă şi cu justiţie puternică”. În acelaşi timp, nu
ştiu cât ar fi de pregătit românii să renunţe la dreptul de a-si vota preşedintele.
o La 30 decembrie 1947, cursul firesc al istoriei României a fost întrerupt
brutal, prin forţarea Majestăţii Sale Regele Mihai I al României să abdice. Monarhia
constituţională, care a pus temelia României moderne, a fost abrogată, fiind instituită
republică – o instituţie adusă în România de recent condamnatul regim comunist, o
instituţie fără tradiţii, şi fără sprijin popular. A fost începutul celei mai negre perioade
din istoria României.
o Revoluţia din decembrie 1989 ar fi trebuit să fie semnalul reîntoarcerii
noastre la tradiţiile democratice pe care am fost siliţi să le abandonăm în decembrie
1947. Din păcate, cei care au preluat puterea atunci au făcut tot ce le-a stat în putinţă
pentru a împiedica acest lucru, ba mai mult decât atât, pentru compromiterea ideii de
Monarhie Constituţională.
o Au trecut mai bine de 21 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989.
România a ajuns, astăzi, într-o criză morală şi economică fără precedent. Lipsa de
încredere a oamenilor în instituţiile Statului, în dreptate şi în justiţie este din ce în ce

96
mai mare, cu fiecare zi ce trece. Republica se dovedeşte a fi incapabilă să readucă
România la statutul european pe care l-a avut până în 1947.
o În schimb, Familia Regală a României şi-a dovedit ataşamentul faţă de
România, faţă de valorile ei democratice în nenumărate rânduri. Familia Regală a
României a ajuns să fie privită astăzi ca unica rază de speranţă în readucerea
moralităţii în viaţa publică, redarea încrederii populaţiei în instituţiile Statului şi
redevenirea României.

97
BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice,

Editura All Beck, Bucureşti, 2003 ;
2. Angela Banciu, Istoria Constituţională a României. Deziderate Naţionale şi
Realităţi Sociale, Editura Lumina Lex Bucureşti, 2001;
3. Tudor Drăganu, Tratat Elementar de Drept Constituţional, Editura Lumina Lex
Bucureşti, 2001;
4. Cristian Ionescu, Regimul Politic în România, Editura All Beck, Bucureşti, 2002;
5. Benjamin Constant, Despre Libertate. La Antici şi la Moderni, Editura Institutul
European, Iaşi, 1996.

6.Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politic, ed. a V-a revizuită şi

completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag. 255.
7. Ichil Benditer, Ioan Muraru, Drept constituţional, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1982, pag. 66.
8 Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional
comparat, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Volumul I, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1999, pag. 189.
9. Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura
Universul Juridic,Bucureşti, 2006, pag. 81.
10. Tudor Drăgan, Drept constituţional, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1972, pag. 138.

98
 11. Mihai Manea, Bogdan Teodorescu, Istoria românilor de la 1821 până la 1989,
Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1995, pag. 113
12. Cristian Ionescu, Monarhia românească. Destinul unei idei., Revista de drept
public, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 4. Tot cu privire la atribuţii, a se vedea
şi Gheorghe Cronţ, Vladimir Hanga, Alexandru Herlea, Istoria dreptului românesc,
Editura Academiei, Bucureşti, 1980. pag. 250-257.
13. Elisabeta Hurezeanu, Maria Totu, Gheorghe Smarandache, Istoria modernă a
României, Manual pentru clasa a IX-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti 1982,
pag. 83.
14. Valentin Hosu-Longin, Monarhia românească, Editura Litera, Bucureşti, 1994,
pag. 86.
15 Simion Bărnuţiu, Drept natural, Iaşi 1870 (Fragment). Institutul de studii istorice
şi social politice de pe lângă C.C al P.C.R., pag. 109-110.
Alte surse: - INTERNET

99