Capitolul-4 CRF

CAPITOLUL 4
LUCRĂRI CONTABILE DE ÎNCHIDERE A EXERCIŢIULUI FINANCIAR
4.1. Inventarierea patrimoniului
4.1.1. Metodologia efectuării inventarierii
Inventarierea, potrivit opiniei specialiştilor în domeniu, are numeroase implicaţii în viaţa

entităţii, care, la modul general, se referă la „Stabilirea situaţiei iniţiale la momentul intrării într-o
afacere, a situaţei gestionare în timpul exerciţiului financiar, determinarea responsabilităţilor în
păstrarea integrităţii patrimoniale şi a gradului real de depreciere a valorilor, inclusiv a rezultatelor
obţinute”2.
Unităţile care îşi organizează contabilitate proprie „au obligaţia să efectueze inventarierea
generală a elementelor de activ şi de pasiv deţinute la începutul activităţii, cel puţin o dată pe
an pe parcursul funcţionării lor, în cazul fuziunii sau încetării activităţii, precum şi în
următoarele situaţii:3”.
 la cererea organelor de control;
 ori de câte ori sunt indicii că există lipsuri sau plusuri în gestiune care nu pot fi stabilite
cert decât prin inventariere;
 în cazul predării-primirii gestiunii;
 cu prilejul reorganizării gestiunilor;
 ca urmare a calamităţilor naturale ş.a.
Inventarierea se efectuează în scopul stabilirii situaţiei reale a tuturor elementelor de activ şi
de pasiv ale fiecărei unităţi, precum şi a bunurilor şi valorilor deţinute cu orice titlu aparţinând altor
persoane juridice sau fizice, în vederea întocmirii situaţiilor financiare anuale care trebuie să ofere
o imagine fidelă a poziţiei financiare şi a performanţei unităţii pentru respectivul exerciţiu financiar.
Prin inventariere se înţelege ansamblul operaţiilor care permit constatarea existenţei
tuturor elementelor de activ şi de pasiv, cantitativ şi valoric sau numai valoric, după caz,
existente în patrimoniul şi în păstrarea unităţii la un moment dat.
Inventarierea care se efectuează la începutul activităţii, la constituirea unităţii, are ca
obiectiv principal atât constatarea existenţei, cât şi evaluarea elementelor patrimoniale aportate în
natură de către acţionari sau asociaţi.
Pe parcursul funcţionării unităţii, inventarierea întregului patrimoniu se efectuează cel puţin
odată pe an şi în principiu cu prilejul încheierii exerciţiului financiar.
De la această regulă fac excepţie disponibilităţile băneşti din casierie, hârtiile de valoare,
cecurile şi alte valori existente în casierie care se inventariază în conformitate cu Regulamentul
operaţiunilor de casă, emis de Banca Naţională a României.
Pentru efectuarea inventarierii şi îndeosebi a celei anuale, administratorii sau alte persoane care
au obligaţia gestionării elementelor de activ şi de pasiv trebuie să asigure condiţiile necesare
desfăşurării inventarierii potrivit prevederilor legale în domeniu, dintre care se amintesc:
- organizarea depozitării bunurilor grupate pe sortotipodimensiuni, codificarea acestora şi
întocmirea etichetelor de raft;
- ţinerea la zi a evidenţei tehnico-operative la gestiuni şi a celei contabile şi efectuarea
confruntării datelor din aceste evidenţe;
2
Emil Horomnea – Bazele contabilităţii. Concepte, aplicaţii, lexicon, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003, pag.273.
3
Ordinul ministrului finanţelor publice, nr. 1753/22.11.2004, privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor
de activ şi de pasiv.
1
- participarea întregii comisii de inventariere la lucrările de inventariere;
- asigurarea participării la identificarea bunurilor inventariate (calitate, preţ, sort ş.a.) a unor
specialişti din unitate sau din afara acesteia;
- dotarea comisiei de inventariere cu mijloace tehnice de calcul şi de sigilare a spaţiilor
inventariate;
- asigurarea securităţii uşilor, ferestrelor, porţilor etc. De la magazine, depozite, gestiuni etc.
La rândul său, comisia de inventariere desemnată de către administrator are obligaţia să
asigure îndeplinirea mai multor măsuri organizatorice, dintre care se amintesc cele considerate ca
fiind principale.
a. O primă astfel de măsură constă în luarea unei declaraţii scrise persoanei care gestionează
bunurile ce urmează a fi inventariate, document în care trebuie să se precizeze, atunci când este
cazul, aspecte ce privesc:
- dacă există mai multe spaţii de depozitare şi care sunt acestea;
- bunuri aparţinând terţilor, primite cu sau fără documente;
- plusuri sau minusuri în gestiune despre care are cunoştinţă;
- bunuri primite şi nerecepţionate sau bunurile înscrise în documente de livrare şi
neexpediate;
- bunuri primite sau eliberate fără documente legale;
- documente de primire-eliberare neoperate în evidenţa gestiunii sau nepredate la
contabilitate ş.a.
Este, de asemenea, obligatoriu să se menţioneze în această declaraţie numărul şi data
ultimului document de intrare/ieşire de bunuri în/din gestiune, precum şi data la care a fost scrisă.
b. O altă măsură organizatorică se referă la identificarea tuturor locurilor (încăperilor) în
care se află bunuri ce urmează a fi inventariate.
c. Pentru fiecare spaţiu de depozitare se asigură închiderea şi sigilarea, în prezenţa
gestionarului, ori de câte ori se întrerupe inventarierea şi se părăseşte gestiunea.
d. Fişele de magazie se barează şi semnează la ultima operaţie pe care o conţin,
menţionându-se data la care s-a efectuat inventarierea.
e. Numerarul existent în gestiune se verifică, se înscrie în monetar şi se depune la casierie
etc.
În continuare se amintesc doar aspectele mai importante ce privesc efectuarea propriu-zisă a
inventarierii.
Efectuarea faptică a inventarierii şi valorificarea rezultatelor acesteia se realizează de comisii
constituite în acest scop, din cel puţin 2 persoane, numite prin dispoziţia scrisă a conducerii unităţii,
cu precizarea responsabilului comisiei. Fiecărei comisii i se precizează elementele patrimoniale
supuse inventarierii şi data începerii şi terminării acestei operaţiuni.
Inventarierea se efectuează la locurile unde se află depozitate sau păstrate bunurile supuse
inventarierii, în prezenţa obligatorie a gestionarului sau a persoanei care-l reprezintă în mod legal.
Determinarea şi consemnarea în listele de inventar a existenţei faptice a elementelor
patrimoniale se efectuează prin numărare, cântărire, măsurare sau prin alte mijloace adecvate.
În timpul desfăşurării inventarierii este indicat să se sisteze operaţiile de predare-primire de
bunuri din şi în gestiune, iar în situaţii obiective, eliberarea sau primirea valorilor materiale se face
în prezenţa comisiei de inventariere, iar pe documentele care se întocmesc se face menţiunea
„primit sau eliberat în timpul inventarierii”.
Toate bunurile care se inventariază se grupează pe categorii de bunuri, iar constatările
faptice se înscriu în liste de inventariere, care se semnează de către persoanele împuternicite să
efectueze inventarierea.
Bunurile care la data inventarierii se află asupra angajaţilor, sunt deteriorate parţial sau total sau
aparţin altor persoane fizice sau juridice sub forma custodiei, consignaţiei, pentru prelucrare, închiriere
ş.a. se înscriu în liste distincte de inventariere. Pentru bunurile aparţinând terţilor, câte o copie de pe
2
aceste liste se trimite, de regulă, şi persoanei juridice sau fizice, după caz, căreia îi aparţin bunurile
respective.
Pe ultima listă (filă) de inventariere, gestionarul are obligaţia să menţioneze dacă inventarierea s-
a făcut în prezenţa sa, dacă bunurile inventariate se află în păstrare directă şi dacă are obiecţii în ceea ce
priveşte modul cum a fost efectuată inventarierea.
Fiecare listă (filă) de inventariere se semnează atât de membrii comisiei, cât şi de gestionar sau
de toţi gestionarii, în cazul gestiunilor colective.
În ceea ce priveşte inventarierea anuală se reţine şi faptul că există şi unele particularităţi
în legătură cu perioada sau modalităţile de efectuare, dintre care se amintesc cele mai semnificative.
Imobilizările corporale care se află plecate în curse de lungă durată (vapoare,
locomotive, avioane ş.a.) sau se găsesc la reparaţii în afara unităţii (maşini de forţă şi utilaje
energetice, maşini, utilaje şi instalaţii de lucru, mijloace de transport etc.) se inventariază înaintea
ieşirii lor temporare din unitate.
Terenurile se inventariază pe baza documentelor care atestă proprietatea acestora şi a
schiţelor de amplasare.
Imobilizările necorporale se inventariază prin constatarea existenţei şi apartenenţei lor la
unitatea deţinătoare, iar pentru brevete, licenţe, know–how şi mărci de fabrică este necesară
dovedirea existenţei acestora pe baza titlurilor de proprietate.
Cu prilejul inventarierii, disponibilităţile aflate în conturile de la bănci, precum şi creanţele
şi obligaţiile faţă de terţi sunt supuse, de regulă, verificării şi confirmării pe baza extraselor de cont sau
punctajelor reciproce, în funcţie de necesităţi.
Inventarierea disponibilităţilor băneşti în numerar, în lei şi în valută, precum şi a
celorlalte valori aflate în casieria entităţii prezintă unele particularităţi, în sensul că se verifică
existenţa lor în ultima zi lucrătoare a exerciţiului financiar, după înregistrarea tuturor operaţiunilor
de încasări şi plăţi privind exerciţiul respectiv, confruntându-se soldurile din registrul de casă cu
cele din contabilitate.
În ceea ce priveşte inventarierea creanţelor şi obligaţiilor, se urmăreşte stabilirea cu
exactitate a soldurilor conturilor în care sunt înregistrate, verificându-se cu atenţie sumele
înregistrate ca majorări sau diminuări şi documentele justificative în care au fost consemnate. În
cazul furnizorilor pentru livrări nefacturate este necesară confirmarea acestora privind exactitatea
livrărilor în cauză, a preţurilor şi a valorilor totale, precum şi solicitarea expresă a facturilor de
vânzare a valorilor materiale în cauză.
Pentru soldurile conturilor privind creanţele şi datoriile unităţii se practică, de regulă,
sistemul extraselor de cont sau al cererilor confirmate de cei în cauză.
Pentru creanţe şi obligaţii de natura debitorilor şi creditorilor se întocmesc procese verbale de
inventariere în care, printre altele, se consemnează: creanţele şi obligaţiile inventariate; sumele pentru
care există divergenţe între părţi; debitorii litigioşi; sumele în curs de lămurire; creanţele şi obligaţiile
ale căror termene de urmărire au expirat, inclusiv cauzele şi persoanele vinovate pentru depăşirea
acestor termene ş.a.
Pentru bunurile depreciate, inutilizabile sau deteriorate, fără desfacere sau greu vandabile,
comenzi în curs, abandonate sau sistate, precum şi pentru creanţele şi obligaţiile incerte şi în litigiu,
se întocmesc, de regulă, liste de inventariere distincte.
3
4.1.2. Evaluarea şi stabilirea rezultatelor inventarierii
Evaluarea elementelor de activ şi de pasiv supuse inventarierii constă în exprimarea lor

valorică cu ajutorul etalonului bănesc, avându-se în vedere forma sub care se află sau stadiul în care
se găsesc în momentul inventarierii. Totodată, se au în vedere reglementările contabile aplicabile şi
principiul permanenţei metodelor.
Cu riscul unor repetări inerente, considerăm că este util ca în cele ce urmează să amintim, în
mod succint, câteva aspecte privind evaluarea elementelor ce se inventariază.
a. Bunurile de natura imobilizărilor şi a stocurilor se evaluează la valoarea actuală a
fiecărui element, denumită valoarea de inventar, care se stabileşte în funcţie de utilitatea bunului,
starea acestuia şi preţul pieţei. Totodată, se ţine seama, potrivit principiului prudenţei, de toate
ajustările de valoare aferente deprecierilor.
Imobilizările corporale şi necorporale, precum şi alte elemente de activ pentru care anterior
au fost constituite ajustări pentru depreciere se înscriu în listele de inventariere la valoarea contabilă
netă, care se compară cu valoarea lor actuală stabilită cu ocazia inventarierii, determinându-se astfel
eventuale diferenţe în minus sau plus, după caz.
În cazul imobilizărilor corporale, cu excepţia terenurilor, precum şi a celor necorporale se
corectează valoarea contabilă netă (mai mică) prin înregistrarea unei amortizări suplimentare ori
prin efectuarea unei ajustări pentru depreciere, după cum aceasta este ireversibilă (definitivă, cum
este cazul imobilizărilor corporale inutilizabile propuse pentru casare) şi, respectiv, relativă,
produsă de cauze cum sunt: apariţia unei uzuri morale de care nu s-a ţinut seama cu ocazia
amortizării, supraevaluarea imobilizărilor corporale cu ocazia reevaluării, lipsa de utilitate pentru
unitate în momentul inventarierii etc.
b. Activele de natura stocurilor se evaluează la valoarea actuală, iar corectarea valorii
contabile mai mari decât valoarea de inventar se actualizează numai pe seama ajustărilor pentru
depreciere.
În cazul în care valorile de inventar sunt superioare celor existente în contabilitate, în listele
de inventariere se înscriu acestea din urmă.
În situaţia valorilor de inventar inferioare celor contabile, în listele de inventariere se înscriu,
de asemenea, cele din urmă, cu menţiunea că pentru diferenţa în cauză trebuie efectuată o ajustare
pentru depreciere şi aceasta chiar dacă nu se admite deducerea cheltuielilor respective.
Diferenţele între soldurile scriptice corespunzătoare bunurilor respective şi valoarea stocurilor
constatate cu prilejul inventarierii se înregistrează în contabilitate ca plusuri sau minusuri de inventar,
după efectuarea, în prealabil, a compensărilor admise, atunci când există riscul de confuzie între
sorturile aceluiaşi bun material şi numai pentru aceeaşi perioadă de gestiune şi aceeaşi gestiune.
Creanţele şi datoriile exprimate în lei se evaluează, de regulă, la valoarea lor probabilă de încasare
sau de plată, constituindu-se, atunci când este cazul, ajustări pentru deprecierea creanţelor, ca active
circulante.
c. Creanţele şi datoriile exprimate în valută se evaluează la cursul de schimb valutar al
Băncii Naţionale a României din ziua de 31 decembrie, iar diferenţele stabilite faţă de acest curs se
reflectă în contabilitate cu ajutorul conturilor de cheltuieli sau venituri din diferenţe de curs valutar,
după cum sunt nefavorabile şi, respectiv, favorabile.
d. Disponibilităţile în valută şi depozitele bancare în valută, precum şi acreditivele în valută
existente la sfârşitul anului, se evaluează ca în cazul creanţelor şi datoriilor în valută, iar diferenţele
ce se stabilesc influenţează, după caz, cheltuielile sau veniturile financiare privind modificarea
cursului valutar.
f. Valorile mobiliare pe termen scurt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată se
evaluează la valoarea de cotaţie din ultima zi de tranzacţionare.
4
La rândul lor, valorile mobiliare pe termen scurt netranzacţionate pe o piaţă reglementată,
precum şi valorile mobiliare pe termen lung se evaluează la costul istoric diminuat cu eventualele
ajustări pentru pierderi anterioare de valoare.
g. Bunurile constatate ca plusuri în gestiune se evaluează la valoarea justă.
h. Bunurile constatate ca minusuri imputabile în sarcina unor persoane vinovate se
evaluează la valoarea de înlocuire, prin care se înţelege costul de achiziţie al unui bun cu
caracteristici şi grad de uzură similare celui lipsă în gestiune, la data producerii pagubei.
Pe baza listelor de inventariere obişnuite (varianta simplificată), întocmite de către comisiile
constituite cu acest scop, se procedează la confruntarea datelor scriptice cu cele faptice,
completându-se listele de inventariere finale sau centralizatoare (cod 14-3-12) numai pentru
poziţiile cu diferenţe, în plus sau în minus, delimitate pe grupe şi feluri de elemente patrimoniale şi
aceasta pentru gestiunile care se urmăresc în contabilitate atât cantitativ, cât şi valoric, cum sunt
cele de materii prime şi materiale consumabile, de produse finite, de mărfuri prin comerţul en gros
şi altele. În situaţia gestiunilor oglindite în contabilitate numai valoric, cum este cazul celor din
comerţul cu amănuntul, această operaţiune se realizează prin compararea valorii totale a
inventarului cu soldul scriptic existent în contabilitate, stabilindu-se plusul sau minusul valoric total
aferent gestiunii verificate.
În cazul în care la anumite sortimente sau elemente patrimoniale de natura imobilizărilor
corporale sau valorilor stocabile se constată plusuri sau minusuri cantitative este necesară evaluarea
diferenţelor şi numai după aceasta se efectuează încadrarea lor pe cauze în vederea soluţionării şi
înregistrării în contabilitate.
Rezultatele inventarierii se consemnează într-un proces verbal de inventariere, în care se
înscriu, printre altele, următoarele elemente: perioada şi gestiunea inventariată, precum şi
persoanele care au efectuat inventarierea, plusurile şi minusurile constatate; compensările efectuate;
bunurile depreciate, precum şi creanţele şi obligaţiile incerte şi în litigiu; valorificarea rezultatelor
inventarierii; constituirea şi regularizarea ajustărilor, precum şi alte elemente privind concluziile şi
propunerile referitoare la inventarierea efectuată.
Procesul verbal de inventariere şi listele de inventariere centralizatoare, atunci când este
cazul, reprezintă documentele pe baza cărora se soluţionează şi se înregistrează în contabilitate
plusurile şi minusurile constatate, avându-se în vedere în acest sens următoarea ordine de efectuare
a operaţiilor respective:
– efectuarea şi înregistrarea în contabilitate a compensărilor legale;
– stabilirea plusurilor definitive (finale) şi înregistrarea lor în contabilitate, după efectuarea
compensărilor legale;
– determinarea şi înregistrarea lipsurilor neimputabile şi a pierderilor din calamităţi;
– imputarea în sarcina celor vinovaţi a lipsurilor provenite din vina unor salariaţi sau a
terţilor;
– înregistrarea lipsurilor în curs de clarificare;
– constituirea ajustărilor pentru depreciere ori înregistrarea unor amortizări suplimentare,
acolo unde este cazul, cu menţionarea cauzelor care au determinat asemenea deprecieri etc.
Pentru fiecare din operaţiile menţionate anterior se vor prezenta atât aspectele mai
importante de natură metodologică, cât şi cele privind reflectarea în contabilitate a influenţelor pe
care le generează asupra patrimoniului supus inventarierii.
Datele pe care le conţin procesul verbal de inventariere şi listele întocmite cu prilejul acestei
operaţiuni se utilizează, de asemenea, pentru completarea Registrului – inventar, care este un
document contabil obligatoriu, în care se înregistrează, la sfârşitul fiecărui an, toate elementele
patrimoniale de activ şi de pasiv inventariate, grupate după natura lor, potrivit posturilor de bilanţ,
ceea ce justifică realitatea valorii fiecărui post din bilanţ, în sensul concordanţei sale cu situaţia
faptică.
5
4.2.3. Soluţionarea contabilă a compensării minusurilor cu plusurile de inventar
Compensarea minusurilor cu plusurile de inventar este admisă de reglementările în vigoare

numai atunci când lipsurile în gestiune nu sunt considerate infracţiuni, menţionându-se că
numeroase aspecte ce privesc această problemă se regăsesc în numeroase lucrări anterioare, dintre
care amintim pe cea aferentă situaţiilor financiare anuale4.
Admiterea compensărilor se aprobă anual de către administratorul unităţii, cu îndeplinirea
unor condiţii restrictive, respectiv numai când există posibilitatea de confuzie între sorturile
aceluiaşi bun material, din cauza asemănării în ceea ce priveşte aspectul exterior (culoare, desen,
model, 9imensiuni, ambalaj sau alte elemente), iar diferenţele în plus şi în minus se referă la aceeaşi
gestiune şi perioadă de gestiune.
Sorturile de bunuri materiale (produse, mărfuri, ambalaje şi alte valori materiale) pentru care
se admite compensarea se întocmesc şi aprobă anual către administratorul fiecărei entităţi.
Compensarea nu se admite în cazurile în care lipsurile constatate la inventariere provin din
sustrageri sau din degradări de bunuri provenite din vinovăţia persoanelor răspunzătoare de
gestionarea bunurilor respective.
Compensarea se efectuează numai pentru cantităţi egale şi în funcţie de valorile acestora.
În cazul în care cantităţile aferente sorturilor la care se constată plusuri supuse compensării
sunt mai mari decât cantităţile corespunzătoare sorturilor la care s-au stabilit minusuri admise la
compensare se procedează la stabilirea egalităţii cantitative prin eliminarea din calcul a diferenţei în
plus. Această operaţie se realizează începând cu sorturile care au preţurile unitare cele mai scăzute,
în ordine crescătoare.
În urma compensării pot rezulta:
– plusuri cantitativ–valorice, atunci când cantitatea plusurilor supuse compensării este mai mare
decât cea a minusurilor care se compensează;
– plusuri valorice, în cazul în care cantitatea în plus a fost epuizată prin compensare, dar
valoarea plusului nu a fost utilizată integral datorită preţurilor unitare mai mari comparativ cu cele
aferente minusurilor compensate;
– minusuri cantitativ–valorice, atunci când cantitatea totală în minus este mai mare decât
cantitatea plusurilor admise pentru compensare;
– minusuri valorice, când cantitatea minusului a fost compensată de cantitatea în plus, dar
valoarea minusului a fost mai mare datorită ordinii de compensare şi în speţă de începere a acesteia
cu sorturile cu preţul cel mai scăzut.
Dacă în urma compensării au fost acoperite integral diferenţele în minus şi mai rămân diferenţe
cantitative şi/sau valorice în plus neutilizate, acestea se consideră plusuri la inventariere şi se
înregistrează în evidenţa operativă şi în contabilitatea sintetică şi analitică aşa cum se va prezenta
ulterior.
În situaţia în care, în urma compensării, diferenţele cantitative în minus nu au fost
soluţionate (acoperite) integral, acestea sunt considerate diferenţe nete în minus şi pot fi diminuate
în continuare prin acordarea scăzămintelor legale, în limita cotelor procentuale legale. Eventualele
diferenţe valorice în minus datorită preţurilor unitare diferite se înregistrează în mod distinct prin
intermediul conturilor de cheltuieli, care se debitează prin creditul conturilor de imobilizări sau de
stocuri, după caz.
În mod excepţional se pot aproba compensări şi între gestiuni diferite, însă acestea numai în
situaţia în care între gestiunile respective există legături de cauzalitate, respectânduse, totodată,
celelalte condiţii restrictive.
4
Constantin Staicu şi colectiv – Situaţii financiare şi raportări semestriale. Abordare naţională şi europeană, Editura
Universitaria Craiova, 2004, pag.94-96.
6
Operaţiile propriu-zise de compensare se înregistrează atât în evidenţa operativă (fişe de
magazie), cât şi în contabilitatea analitică (fişe de cont cantitativ-valorice) în coloana de intrări în
gestiune şi respectiv de debit cu sume în negru la sorturile de bunuri materiale constatate în plus şi
supuse compensării şi cu sume în roşu pentru sorturile la care s-au stabilit minusuri admise la
compensare.
Diferenţele valorice în plus sau în minus stabilite ca urmare a efectuării operaţiei de compensare
se înregistrează numai în contabilitatea sintetică, ca plusuri şi respectiv minusuri imputabile.
4.2.4. Stabilirea şi înregistrarea plusurilor definitive (finale)
Aceste operaţiuni se realizează, atunci când este cazul, după efectuarea compensărilor
legale. În funcţie de preţurile unitare de evidenţă se stabileşte valoarea care urmează să fie reflectată
în contabilitate, delimitată pe categorii de bunuri şi pe conturi sintetice folosite pentru oglindirea
lor, aşa cum se prezintă în continuare.
a. Plusurile constatate la inventarierea activelor necorporale şi a celor corporale se
înregistrează la valoarea justă, respectiv de inventar, stabilită în funcţie de preţul pieţei şi de
utilitatea bunului în cadrul entităţii, în creditul contului 4754 „Plusuri de inventar de natura
imobilizărilor” şi debitul conturilor corespunzătoare categoriilor de elemente în cauză.
Pentru imobilizările corporale amortizabile este necesar să se înregistreze în lunile următoare cota
parte aferentă amortizării, debitându-se contul 4754 „Plusuri de inventar de natura imobilizărilor” prin
creditul contului 7584 „Venituri din subvenţii pentru investiţii”. Concomitent se debitează contul 6811
„Cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor”, prin corespondenţă cu creditul contului 281
„Amortizări privind imobilizările corporale”, aşa cum se exemplifică în continuare.
Nr. Conţinutul operaţiei Document Conturi Valoare
crt. D C – lei -
1 Un calculator în plus, de 2.000 lei Proces verbal de inv. 213 4754 2000
2 Amortizarea imobilizării anterioare Notă de contabilitate 6811 281 300
3 Realizarea de venituri corespunzător Notă de contabilitate 4754 7814 300
amortizării anterioare
b. Plusurile constatate la valorile stocabile destinate consumului, cum sunt: materiile

prime, materialele consumabile, materialele de natura obiectelor de inventar şi ambalajele, se
înregistrează la preţul de evidenţă, debitându-se conturile sintetice de gradul I sau de gradul II, după
caz, cu ajutorul cărora sunt reflectate în contabilitate, prin creditul conturilor corespunzătoare de
cheltuieli, după cum se observă din exemplele ce urmează.
b1. Plusuri la materii prime şi materiale consumabile
crt. D C – lei -
2 Plus de materii prime, de 300 lei Proces verbal de inv. 301 601 300
3 Corectare rulaje Notă de contabilitate 601 601 -300
4 Plus de materiale consumabile, Proces verbal de inv. 302 602 500
de 500 lei
Precizare contabilă :
La contul 602 „Cheltuieli cu materialele consumabile”, se folosesc, de regulă, subconturile
aferente categoriilor de materiale consumabile urmărite distinct şi anume: 6021 „Cheltuieli cu
materialele auxiliare”; 6022 „Cheltuieli privind combustibilul”; 6023 „Cheltuieli privind materialele
pentru ambalat”; 6024 „Cheltuieli privind piesele de schimb” ş.a.
7
b2. Plusuri la materiale de natura obiectelor de inventar
crt. D C – lei -
1 Plus de echipament de lucru, de 400 lei Proces verbal de inv. 303 603 400
b3. Plusuri la ambalaje
crt. D C – lei -
1 Plus de ambalaje, de 250 lei Proces verbal de inv. 381 608 250
c. Plusurile constatate la inventarierea valorilor stocabile din producţie proprie şi la

animale şi păsări obţinute din producţie proprie, cum sunt: semifabricatele, produsele finite,
animalele şi păsările, se înregistrează la preţul de evidenţă, debitându-se conturile sintetice de
gradul I cu ajutorul cărora se oglindesc în contabilitate, prin creditul contului privind veniturile din
variaţia stocurilor potrivit înregistrărillor de mai jos.
crt. D C – lei -
1 Plus de semifabricate din Proces verbal de inv. 341 711 350
producţie proprie, de 350 lei
2 Plus de produse finite din Proces verbal de inv. 345 711 450
producţie proprie, de 450 lei
3 Plus de animale din producţie Proces verbal de inv. 361 711 700
proprie, de 700 lei
d. Plusurile constatate la inventarierea mărfurilor se înregistrează în mod asemănător cu

cele privind valorile stocabile destinate consumului. Deosebirea constă în aceea că în cazul în care
evidenţa mărfurilor este organizată la preţul de vânzare cu amănuntul sau alt preţ de vânzare care
conţine şi TVA aferentă neexigibilă, ceea ce impune folosirea, pe lângă conturile de mărfuri şi
cheltuieli, şi a conturilor 378 „Diferenţe de preţ la mărfuri” şi 4428 „TVA neexigibilă”.
Evaluarea mărfurilor constatate în plus se face la valoarea justă corespunzătoare sortului sau
articolului din care face parte plusul, preţ asupra căruia se calculează adaosul comercial, iar suma
celor două elemente constituie baza de calcul pentru TVA neexigibilă.
Totalul preţului de vânzare, inclusiv TVA neexigibilă, se înregistrează în debitul contului
371 „Mărfuri” şi în creditul conturilor:
– 607 „Cheltuieli privind mărfurile”, pentru preţul de cumpărare sau alt preţ asimilat cu
acesta;
– 378 „Diferenţe de preţ la mărfuri”, cu adaosul comercial luat în calcul pentru determinarea
preţului de vânzare;
– 4428 „TVA neexigibilă”, cu suma corespunzătoare cotei de 19% şi preţului de vânzare
fără TVA sau de 15,966% şi preţului de vânzare cu amănuntul, inclusiv TVA.
În acest caz, formula contabilă se prezintă astfel:
371 = % 357 lei
„Mărfuri” 607 200 lei
„Cheltuieli privind mărfurile”
378 100 lei
„Diferenţe de preţ la mărfuri”
4428 57 lei
„TVA neexigibilă”
8
Determinarea mărimii elementelor de mai sus se poate face şi prin folosirea preţului de
vânzare total, inclusiv TVA neexigibilă, din care se deduc atât rabatul sau adaosul comercial, prin
folosirea cotei medii determinate în luna anterioară, cât şi TVA neexigibilă, pe baza cotei de
15,966%. Această ultimă cotă se înmulţeşte cu preţul de vânzare total, inclusiv TVA neexigibilă, iar
cota privind rabatul sau adaosul comercial se înmulţeşte cu preţul de vânzare fără TVA.
e. Plusurile constatate la inventarierea casieriei şi a altor valori păstrate în casierie, se

înregistrează în debitul contului 531 „Casa”, respectiv 532 „Alte valori” şi creditul contului 768
„Alte venituri financiare”, putându-se exemplifica astfel:

crt. D C – lei -
1 Plus de numerar, de 100 lei Proces verbal de inv. 5311 7588 100
sau
5314
1 Plus de alte valori, de 150 lei Proces verbal de inv. 532 7588 150
f. La rândul lor, toate plusurile de valori mobiliare de natura investiţiilor pe termen

scurt, valori urmărite în contabilitate prin intermediul conturilor din grupa 50, se înregistrează, de
asemenea, prin debitarea conturilor în cauză, dar prin creditarea contului 768 „Alte venituri
financiare”, aşa cum se prezintă în continuare.

crt. D C – lei -
1 Plus de titluri de plasament, de Proces verbal de inv. 50 768 380
380 lei
4.2.5. Determinarea şi înregistrarea lipsurilor neimputabile şi a pierderilor din calamităţi
Lipsurile neimputabile şi pierderile din calamităţi se analizează împreună datorită

asemănărilor pe care le prezintă în ceea ce priveşte reflectarea lor în contabilitate.
În categoria lipsurilor neimputabile sunt incluse, în principal, pierderile normale (inerente)
care se produc în timpul depozitării-păstrării, transportului, manipulării şi vânzării unor active
circulante materiale. Asemenea pierderi apar ca urmare a uscării, prăfuirii, volatilizării, fărămiţării,
spargerii etc., fiind inevitabile, fapt pentru care sunt stabilite norme şi cote procentuale legale pentru
suportarea lor de către întreprindere, care sunt deductibile fiscal.
La rândul lor, pierderile din calamităţi naturale se pot constata atât la elementele patrimoniale de
natura imobilizărilor, cât şi la cele privind activele circulante materiale, iar pe baza documentelor
justificative constatatoare se suportă de către unitate.
Pentru înregistrarea în contabilitate a lipsurilor neimputabile şi a pierderilor din calamităţi se
are în vedere natura elementelor patrimoniale de la care provin, precum si simbolizarea acestora în
Planul de conturi general, aşa cum se prezintă în continuare:
a. Lipsurile neimputabile şi pierderile din calamităţi constatate la imobilizări corporale
se reflectă în creditul conturilor cu simbolurile 212, 213 şi 214, la valoarea de intrare în entitate, prin
debitul conturilor: 281 „Amortizări privind imobilizările corporale”, pentru amortizarea înregistrată
anterior în contabilitate, şi 658 „Alte cheltuieli de exploatare”, respectiv 6587 (Cheltuieli privind
calamităţile şi alte evenimente similare) cu valoarea neamortizată, potrivit exemplului care se prezintă
în continuare.
9
crt. D C – lei -
1 Lipsa neimputabilă la Proces verbal de Grupa 10.000
imobilizări corporale, de 10.000 inv. % 21 1.500
lei, cu amortizare de 8.500 lei 6583 8.500
281
2 Pierderi din calamităţi la Proces verbal de Grupa 9.000
imobilizări corporale, de 9.000 inv. % 21 3.000
lei, cu amortizare de 6.000 lei 6587 6.000
281
La conturile de imobilizări corporale şi 281 „Amortizări privind imobilizările corporale” se

folosesc subconturile corespunzătoare categoriilor de active imobilizate din care fac parte lipsurile
ce se înregistrează.
b. Lipsurile neimputabile şi pierderile din calamităţi constatate la materii prime şi

materiale consumabile se oglindesc în creditul conturilor de valori materiale în cauză (301 şi 302)
la preţul de înregistrare, prin debitul conturilor corespondente de cheltuieli (601 şi 602). În debitul
sau creditul acestor conturi de cheltuieli, prin corespondenţă cu contul 308 „Diferenţe de preţ la
materii prime şi materiale”, se înregistrează cota proporţională din diferenţele în plus sau în minus
aferente lipsurilor sau pierderilor în cauză. Pentru pierderile din calamităţi se face numai
înregistrarea de majorare a cheltuielilor extraordinare (6587) şi de scădere a gestiunilor în cauză
(301 şi 302), pentru costul efectiv de achiziţie, după cum se prezintă mai jos.

crt. D C – lei -
1 Lipsuri neimputabile la materii Proces verbal de inv. 601 301 100
prime, de 100 lei şi auxiliare, de
75 lei 602 302 75
2 Repartizarea diferenţelor de Notă de contabilitate % 308 20
preţ nefavorabile, de 15 lei şi 601 15
respectiv 5 lei (op.1) 602 5
3 Repartizarea diferenţelor de Notă de contabilitate % 308 -20
preţ favorabile, de 15 lei şi 601 -15
respectiv 5 lei (op.1) 602 -5
4 Distrugeri din calamităţi, de 300 Notă de contabilitate 6587 301 sau 300
lei 302
Pentru eventualele diferenţe de preţ se procedează ca în cazul înregistrărilor anterioare.
c. Lipsurile neimputabile la materiale de natura obiectelor de inventar se înregistrează

în creditul contului 303 „Materiale de natura obiectelor de inventar”, prin debitul contului 603
„Cheltuieli privind materialele de natura obiectelor de inventar”, care va oglindi, în plus, şi
diferenţele de preţ aferente, în debit sau în credit, după cum acestea sunt în plus şi, respectiv, în
minus. Atunci când este cazul se face şi înregistrarea obişnuită privind pierderile din calamităţi, aşa
cum reiese şi din înregistrările ce urmează.
crt. D C – lei -
1 Lipsuri neimputabile la obiectele de Proces verbal 8035 1.000
inventar în folosinţă, uzate integral, de inv. -
de 1.000 lei
10
2 Pierderi din calamităţi la obiectele de Proces verbal 8035 200
inventar în folosinţă, uzate integral, de casare -
de 200 lei
3 Lipsuri neimputabile la obiectele de Proces verbal 603 303 800
inventar din magazie, de 800 lei de inv.
4 Pierderi din calamităţi la obiectele de Proces verbal 6587 303 150
inventar din magazie, de 150 lei de inv.
d. Lipsurile neimputabile la semifabricate, produse finite şi produse reziduale se

înregistrează în creditul conturilor de gestiune (341, 345 şi 346), prin debitul contului 711 „Variaţia
stocurilor”, la valoarea de evidenţă. Prin intermediul acestui cont de venituri se înregistrează şi
diferenţele de preţ aferente, în debit sau în credit, după cum sunt în plus sau în minus. Pentru
pierderile din calamităţi se face numai înregistrarea de majorare a cheltuielilor (6587) şi de scădere
a gestiunilor în cauză (341, 345, 346) pentru costul efectiv de producţie, aşa cum rezultă şi din
exemplele următoare.

crt. D C – lei -
1 Lipsuri neimputabile la Proces verbal de inv. 711 % 440
semifabricate din producţie 341 140
proprie şi produse finite, de 140 345 300
lei şi respectiv 300 lei
2 Repartizarea diferenţelor de preţ Notă de contabilitate 711 348 50
nefavorabile aferente op.1, de
50 lei
3 Pierderi din calamităţi la Proces verbal de inv. 6587 34 800
stocurile din producţie proprie,
de 800 lei
Diferenţele de preţ în minus (favorabile) se înregistrează prin inversarea formulei contabile

de la operaţia 2.
e. Lipsurile neimputabile şi pierderile la animale şi păsări se înregistrează în contabilitate

în funcţie de modul cum au fost procurate, din producţia proprie sau de la terţi.
Lipsurile neimputabile şi pierderile din calamităţi, la animale şi păsări provenite anterior din
producţie proprie, se înregistrează în mod similar cu aceleaşi categorii de minusuri constatate la
inventarierea produselor, cu menţiunea că se folosesc conturile de gestiune şi de diferenţe de preţ
corespunzătoare acestui element de stocuri, după cum urmează:

crt. D C – lei -
1 Lipsuri neimputabile la animalele şi Proces verbal 711 361 600
păsările din producţie proprie, de 600 de inv.
lei
2 Repartizarea diferenţelor de preţ Notă de 711 368 50
aferente, nefavorabile, de 50 lei contabilitate
3 Pierderi din calamităţi la animale şi Proces verbal 6587 361 800
păsări din producţie proprie, de 800 lei de inv.
11
Lipsurile şi pierderile care se referă la animale şi păsări de la terţi se înregistrează în mod
similar cu cele constatate la materii prime şi materiale consumabile, folosindu-se conturile specifice
de cheltuieli (606) şi de diferenţe de preţ (368), aşa cum reiese din înregistrările următoare:

crt. D C – lei -
1 Lipsuri neimputabile la animalele şi Proces verbal de 606 361 600
păsările primite de la terţi, de 600 lei inv.
3 Pierderi din calamităţi la animale şi Proces verbal de 6587 361 700
păsări primite de la terţi, de 700 lei inv.
f. Lipsurile şi pierderile constatate la gestiunile de mărfuri cu amănuntul, comparativ

cu cele redate anterior, prezintă unele particularităţi în cazul în care evidenţa acestora se
organizează la preţ de vânzare cu amănuntul, inclusiv TVA.
Pentru scăderea din evidenţă a minusurilor constatate este necesar să se determine şi să fie
înregistrate rabatul sau adaosul comercial şi TVA neexigibilă aferente. În acest scop se folosesc
cota de 15,966% de TVA şi coeficientul de rabat sau adaos comercial calculat în luna anterioară.
Acestea se aplică la preţul cu amănuntul total şi, respectiv, de cumpărare cumulat cu adaosul
comercial, deci preţul cu amănuntul total diminuat cu TVA determinată, aferente minusului în
gestiune, iar valorile care se determină se înregistrează în debitul conturilor 4428 „TVA
neexigibilă” şi respectiv 378 „Diferenţe de preţ la mărfuri”, aşa cum reiese din înregistrările
următoare:
crt. D C – lei -
1 Lipsuri neimputabile la mărfuri în unităţi Proces % 371 595
cu amănuntul, de 595 lei, din care 400 lei verbal de 607 400
-preţ de înregistrare, 100 lei adaos inv. 378 100
comercial şi 95 lei TVA 4428 95
2 Pierderi din calamităţi la mărfuri Proces % 371 595
utilizându-se datele anterioare verbal de 6587 400
inv. 378 100
4428 95
Se menţionează că în cazul evidenţei gestiunilor de mărfuri la un alt preţ decât cel de

vânzare cu amănuntul, înregistrarea în contabilitate a lipsurilor neimptabule şi a pierderilor din
calamităţi se efectuează în mod similar cu cele prezentate la materii prime şi materiale consumabile,
deci fără să mai intervină conturile 378 „Diferenţe de preţ la mărfuri”, pentru adaosul comercial, şi
4428 „TVA neexigibilă”, pentru TVA aferentă.
g. Lipsurile neimputabile şi pierderile din calamităţi stabilite la ambalaje, comparativ
cu materiile prime şi materialele consumabile, nu prezintă particularităţi în legătură cu reflectarea
lor în contabilitate, iar înregistrările în cauză sunt următoarele:

crt. D C – lei -
1 Lipsuri neimputabile la Proces verbal de 608 381 670
ambalaje, de 650 lei inv.
12
3 Pierderi din calamităţi la Proces verbal de 6587 381 310
ambalaje, de 310 lei inv.
Precizare contabilă :
Lipsurile neimputabile reprezintă cheltuieli fără deducere fiscală integral, dacă bunurile
constatate lipsă la inventar nu sunt asigurate, sau compania de asigurări nu decontează lipsa
acestora, parţial, pentru suma rămasă neacoperită din prima de asigurare. De asemenea, pentru
valorile neacoperite din primele de asigurare se pierde dreptul de deducere al TVA, prin debitarea
contului de cheltuieli utilizate pentru înregistrarea lispurilor şi creditarea contului de 4426 TVA
deductibilă, urmată de corecţia rulajului contului 4426 TVA deductibilă.
Cheltuielile cu pierderile din calamităţi sunt admise la deducere doar pentru acele
evenimente constatate şi declarate ca fiind calamităţi naturale de către o autoritate a statului şi
publicate în Monitorul Oficial.
4.2.6. Imputarea lipsurilor provenite din vina salariaţilor sau a terţilor
Înregistrarea lipsurilor imputabile ocazionează, într-o primă etapă, includerea în cheltuieli a

costului lor efectiv de achiziţie sau a altei valori, ca în cazul minusurilor neimputabile, utilizându-se
conturile de cheltuieli corespunzătoare categoriilor de bunuri din care fac parte minusurile care se
impută.
În cea de a doua etapă se înregistrează operaţia de imputare propriu-zisă a valorii de
înlocuire, deci a costului de achiziţie al unui bun cu caracteristici şi grad de uzură similare celui
lipsă în gestiune, la data producerii pagubei, inclusiv TVA aferentă, atunci când este cazul,
debitându-se contul 4282 „Alte creanţe în legătură cu personalul” sau 461 „Debitori diverşi”, după
cum minusul în cauză provine din vina unor salariaţi ai unităţii sau din vina terţilor, care pot fi
persoane fizice sau juridice. În ambele situaţii se creditează conturile 7588 „Alte venituri din
exploatare” şi 4427 „TVA colectată”, pentru costul de achiziţie sau altă valoare de imputare şi,
respectiv, TVA aferentă. Debitele care nu se mai pot încasa de la terţi ca urmare a insolvabilităţii
acestora se înregistrează în debitul contul 654 „Pierderi din creanţe şi debitori diverşi”, prin creditul
contului 461 „Debitori diverşi”, astfel cum se exemplifică în continuare.
crt. D C – lei -
1 Lipsurile imputabile la valori Proces verbal de 60x 3xx 670
stocabile, de 670 lei, se scad din inv. sau
evidenţă 711
2 Repartizarea diferenţelor de preţ Notă de 60x 3x8 30
aferente, nefavorabile, de 30 lei contabilitate sau
711
3 Imputarea unor sume salariaţilor sau Decizie de 4282 % 833
terţilor, de 700 lei, cu 133 lei TVA imputare sau 461 7588 700
4428 133
4 Minus de monetar din vina Proces verbal de 6588 531 100
casierului, de 100 lei, se scade din inv.
evidenţă
5 Imputarea sumei de 100 lei în sarcina Decizie de 4282 7588 100
casierului imputare
6 Încasarea de la salariaţi sau de la terţi Dispoziţie de 531 4282 100
a sumelor imputate încasare, sau 512 sau
chitanţă sau 461
13
ordin de plată
7 Reţinerea din drepturile salariale a Stat de salarii 421 4282 100
sumelor imputate
8 Debite care nu se mai pot recupera, Notă de 654 461 400
de 400 lei contabilitate sau 4282
4.2.7. Înregistrarea lipsurilor în curs de clarificare
O categorie distinctă de lipsuri la inventariere o constituie cele care nu pot fi soluţionate şi,
implicit, nu pot influenţa cheltuielile sau rezultatele financiare în momentul constatării lor.
Asemenea lipsuri se referă la valorile materiale şi băneşti care se scad din conturile de gestiune
datorită degradării sau lipsei lor efective, dar pentru care nu pot fi luate măsuri de urmărire sau de
soluţionare întrucât necesită cercetări suplimentare în vederea stabilirii cauzelor care le-au
determinat, inclusiv de organele de urmărire penală în cazul furturilor efectuate de autori
necunoscuţi. Clarificarea lipsurilor analizate se face în maximum trei luni, reţinându-se că
soluţionarea lor trebuie să se regăsească în bilanţul aferent exerciţiului în care au fost constatate.
Contabilitatea lipsurilor nesoluţionate se organizează cu ajutorul contului bifuncţional 473
„Decontări din operaţii în curs de clarificare”, care reflectă în debit sumele ce nu pot fi
înregistrate definitiv într-un alt cont, iar în credit pe cele soluţionate. Se debitează cu lipsurile
evaluate la costul efectiv de intrare în patrimoniu sau alt preţ de evaluare, prin creditul contului în
care acest cost se găseşte înregistrat. Altfel spus, contul în cauză se interpune între conturile de
active circulante şi cele de cheltuieli.
Contul analizat se creditează prin debitul conturilor de cheltuieli care se folosesc pentru
înregistrarea lipsurilor în momentul soluţionării lor. Soldul contului în cauză reprezintă lipsurile
înregistrate şi nesoluţionate.
În continuare se prezintă câteva exemple de înregistrări contabile privind lipsurile în curs
de clarificare constatate la active stocabile.
Nr. Conţinutul operaţiei Document Conturi Val.
crt. D C – lei -
1 Lipsuri în curs de clarificare, de 800 Proces verbal de 473 3xx 800
lei inv.
2 Repartizarea diferenţelor de preţ Notă de 473 3x8 80
3 Repartizarea diferenţelor de preţ Notă de 3x8 473 70
aferente, favorabile, de 70 lei contabilitate sau:
473 3x8 -70
4 Soluţionarea lipsurilor în curs de Notă de 6587 473 800
clarificare ca pierderi din calamităţi contabilitate
5 Descărcarea gestiunii pentru lipsuri în Notă de 60x 473 700
curs de clarificare imputate, de 700 contabilitate
lei
6 Imputarea lipsurilor în sarcina Hotărâre 4282 % 833
salariaţilor sau a terţilor, cu TVA de judecătorească sau 461 7588 700
133 lei 4428 133
14
4.2.8. Contabilitatea ajustărilor pentru depreciere sau pierdere de valoare
la elementele de activ
Pentru elementele patrimoniale la care se constată deprecieri se întocmesc liste de

inventariere distincte, iar comisia de inventariere, în procesul verbal ce se întocmeşte, menţionează
cauzele care au determinat deprecierile respective şi, totodată, face propuneri de constituire a
ajustărilor pentru depreciere sau de înregistrare a unor amortizări suplimentare, după caz, aşa cum
se prezintă în continuare.
Ajustările care se constituie pentru deprecieri, nu sunt deductibile fiscal. Fac excepţie cele
prevăzute în reglementările legale în vigoare: clienţii neîncasaţi în condiţiile legii 31, clienţi
neîncasaţi în cazul declarării falimentului acestora, pierderile din diferenţe de curs valutar aferente
creanţelor şi obligaţiilor în valută de la sfârşitul exerciţiului financiar, inclusiv cele aferente
creditelor pentru investiţii.
Imobilizările corporale se evaluează la valoarea lor actuală, în cazul în care se constată că
sunt depreciate, şi la valoarea contabilă rămasă neamortizată, atunci când nu sunt depreciate.
În cazul imobilizărilor corporale depreciate, înscrise în listele de inventariere la o valoare
inferioară celei contabile, se au în vedere operaţiile privind:
– înregistrarea amortizării suplimentare pentru deprecierile ireversibile sau definitive, cum
este cazul activelor corporale inutilizabile şi propuse pentru casare (6811 = 281);
– constituirea de ajustări pentru deprecierile relative cauzate de apariţia unei uzuri morale
neprevăzute, supraevaluării cu prilejul reevaluării, lipsei de utilitate ş.a. (6813 = 291).
Precizare contabilă:
În cazul imobilizărilor necorporale şi a celor în curs de execuţie se efectuează, atunci

când este cazul, fie prima formulă contabilă, fie următoarea, cu menţiunea că se utilizează conturile
corespunzătoare de ajustări (290, 293).
Elementele stocabile se înscriu în listele de inventariere la valoarea lor actuală, denumită şi
valoare de inventar, care se stabileşte în funcţie de utilitatea bunului pentru unitate şi preţul pieţei.
În cazul în care se constată unele deprecieri relative (nedefinitive), în sensul că valoarea de
inventar este mai mică decât cea contabilă, este necesar să se constituie ajustări pentru depreciere,
indiferent de situaţia financiară a agentului economic respectiv (6814 = 391-398).
Creanţele exprimate în lei se consemnează în listele de inventariere, de regulă, la valoarea
lor probabilă de încasare sau de plată, constituindu-se, atunci când este cazul, ajustări pentru
deprecierea creanţelor, pentru creşterea datoriilor şi, de asemenea, pentru sumele aflate în litigiu şi
pentru creanţele neîncasabile (6814 = 491 sau 496).
Pentru creanţele - decontări în cadrul grupului şi cu acţionarii/asociaţii şi exprimate în
lei se constituie provizioane pentru pierderea probabilă stabilită la inventariere (6814 = 495).
Creanţele exprimate în valută se evaluează la cursul de referinţă al B.N.R. din ziua de 31
decembrie, iar eventualele diferenţe faţă de acest curs, reprezentând pierderi sau câştiguri latente, se
reflectă în contabilitate cu ajutorul conturilor privind diferenţele de curs valutar.
Creanţele exprimate în valută, însă care se decontează în lei, se evaluează la cursul de
referinţă al B.N.R. din ziua de 31 decembrie, iar eventualele diferenţe faţă de acest curs,
reprezentând pierderi sau câştiguri latente, se reflectă în contabilitate cu ajutorul conturilor privind
altecheltuieli financiare.
Imobilizările financiare şi investiţiile pe termen scurt se evaluează, cu respectarea
principiului prudenţei, la valoarea de cotare din ziua de 31 decembrie sau la valoarea lor probabilă
de vânzare, determinată în funcţie de rezultatele financiare ale unităţilor unde sunt deţinute, după
cum sunt cotate şi, respectiv, necotate. Pentru titlurile cu valoare de inventar inferioară celei
contabile se constituie ajustări pentru pierdere de valoare (6863 = 296, sau 6864=591-598).
15
Din cele prezentate anterior se poate observa că pentru elementele patrimoniale de activ care
nu sunt amortizabile este caracteristic faptul că se pot deprecia, iar diferenţa de valoare în minus se
regularizează pe baza datelor stabilite cu prilejul inventarierii anuale. Deprecierile în cauză au
caracter reversibil, calculându-se de fiecare dată prin deducerea valorii de inventar (mai mică) din
valoarea contabilă de intrare în patrimoniu. Deprecierea care se determină poate fi superioară sau
inferioară celei stabilite cu prilejul inventarierii anterioare, ceea ce necesită suplimentarea şi,
respectiv, diminuarea ajustărilor existente în contabilitate şi înregistrate la încheierea exerciţiului
precedent.
Operaţiile economice privind constituirea şi diminuarea ajustărilor se găsesc înregistrate în
capitolele anterioare, considerent pentru care prezentăm în următoarele exemple numai gruparea
conturilor de cheltuieli cu cele de ajustări şi implicit cu cele de venituri, precum şi metodologia
generală de efectuare a înregistrărilor contabile.
Contabilitatea suplimentării sau constituirii ajustărilor pentru deprecierea elementelor
patrimoniale de activ se organizează cu ajutorul unor conturi distincte de cheltuieli, care se
debitează, şi a altor conturi de ajustări, care se creditează, conturi grupate astfel:
a. Contul de cheltuieli (6813) se debitează prin creditul oricăruia din cele trei conturi de
ajustări pentru deprecierea imobilizărilor (290, 291, 293) în funcţie de categoria în care se
încadrează elementele patrimoniale pentru care se constituie sau se suplimentează, după caz,
ajustările pentru depreciere.
b. Contul de cheltuieli (6814) se debitează prin creditul oricăruia din conturile de ajustări
pentru deprecierea activelor circulante (391-398, 491, 495, 496) în funcţie de categoria în care se
încadrează elementele patrimoniale pentru care se constituie sau se suplimentează, după caz,
ajustările pentru depreciere;
c. Contul de cheltuieli (6863) se debitează prin creditul oricăruia din contului de ajustări
pentru deprecierea imobilizărilor financiare (296);
d. Contul de cheltuieli (6864) se debitează prin creditul oricăruia din conturile de ajustări
pentru deprecierea trezoreriei (591-598) în funcţie de categoria în care se încadrează elementele
patrimoniale pentru care se constituie sau se suplimentează, după caz, ajustările pentru depreciere.
Din cele prezentate anterior se poate observa că pentru fiecare din cele două categorii de
activităţi ale entităţii (de exploatare şi financiară) este constituită câte o grupă distinctă alcătuită
dintr-un cont de cheltuieli şi unul sau mai multe conturi de ajustări. În plus, este creată, ca o grupă
distinctă privind cheltuielile şi ajustările pentru deprecierea imobilizărilor neamortizabile de natura
celor necorporale, corporale şi în curs de execuţie.
Contabilitatea diminuării sau anulării ajustărilor pentru depreciere sau pierdere de
valoare la elementele patrimoniale de activ se organizează prin debitarea conturilor de ajustări
amintite anterior şi creditarea unor conturi distincte de venituri, conturi care fac perechi cu cele de
cheltuieli utilizate anterior pentru constituirea sau suplimentarea ajustărilor în cauză, şi anume:
 7812 „Venituri din provizioane” (6812)
 7813 „Venituri din ajustări pentru deprecierea imobilizărilor” (6813);
 7814 „Venituri din ajustări pentru deprecierea activelor circulante” (6814);
 7863 „Venituri financiare din ajustări pentru pierderea de valoare a imobilizărilor
financiare” (6863);
 7864 „Venituri financiare din ajustări pentru pierderea de valoare a activelor
circulante” (6864).
Se observă că pentru fiecare din cele patru grupe de ajustări este creat câte un cont distinct
de venituri din ajustări. Pentru diminuarea sau anularea ajustărilor, toate conturile de ajustări din
cadrul grupei se debitează prin creditul contului de venituri corespunzător grupei respective,
prezentându-se formula contabilă pentru cel privind „grupa a”, şi anume:
16
% = 7813
290 „Venituri din ajustări pentru
„Ajustări pentru deprecierea deprecierea imobilizărilor”
imobilizărilor necorporale”
291
„Ajustări pentru deprecierea
imobilizărilor corporale”
293
„Ajustări pentru deprecierea
imobilizărilor în curs de execuţie”
Înregistrarea în contabilitate a deprecierilor care se stabilesc cu prilejul inventarierii se poate

realiza şi prin folosirea metodei anulării integrale a ajustărilor existente de la încheierea exerciţiului
anterior şi înregistrarea integrală a celor determinate la ultima inventariere. Operaţiunea de anulare
şi cea de constituire a ajustărilor se reflectă în contabilitate în mod identic cu cele privind
diminuarea şi respectiv suplimentarea ajustărilor, ceea ce, sintetizând, se pot prezenta astfel:
Nr. Conţinutul operaţiei Document Grupe de conturi

crt. D C
1 Constituiri sau suplimentări privind Proces verbal de % 78
ajustările pentru depreciere inv. 29
Notă de 39
contabilitate 49
59
2 Anulări sau diminuări privind ajustările Proces verbal de 68 %
pentru depreciere inv. 29
Notă de 39
contabilitate 49
59
De altfel, aceste două tipuri de înregistrări contabile se folosesc în mod similar şi pentru
provizioanele privind riscurile şi cheltuielile.
4.3. Determinarea și repartizarea rezultatului exercițiului
4.3.1. Determinarea rezultatului exerciţiului
Operaţiunea de stabilire a mărimii rezultatului final se realizează după înregistrarea în

contabilitate a tuturor operaţiilor ce privesc perioada la care acesta se referă, inclusiv a diferenţelor
în plus sau în minus constatate la inventariere, a ajustărilor pentru depreciere şi pierdere de valoare,
precum şi a provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli.
În vederea realizării acestei operaţiuni este justificat să se întocmească o balanţă de
verificare intermediară a conturilor sintetice, care permite identificarea unor eventuale erori de
înregistrare sau de calcul şi obţinerea unor date certe pentru determinarea mărimii reale a
rezultatului exerciţiului.
În scopul determinării acestui rezultat se compară veniturile şi cheltuielile înregistrate până
la sfârşitul perioadei de gestiune pentru care se efectuează calculul, operaţiune care se realizează
prin intermediul contului bifuncţional 121”Profit sau pierdere”. Acest cont se creditează cu
veniturile oglindite în conturile din clasa a 7-a”Conturi de venituri” şi se debitează cu cheltuielile
17
reflectate în conturile din clasa a 6-a”Conturi de cheltuieli”. Soldul reprezintă rezultatul
exerciţiului, profit sau pierdere, după cum este creditor şi, respectiv, debitor.
Operaţiunea de comparare a veniturilor cu cheltuielile aferente, în vederea determinării
rezultatului exerciţiului, se efectuează după formula generală:
VENITURI - CHELTUIELI = PROFIT
sau:
CHELTUIELI - VENITURI = PIERDERE
Stabilirea mărimii profitului brut sau a pierderii contabile se realizează sub forma soldului
final al contului 121 ”Profit sau pierdere”, care se calculează după înregistrarea în contabilitate a
următoarelor două categorii de operaţii:
a. închiderea conturilor de venituri, prin virarea în creditul contului de rezultate a rulajelor
sau a soldurilor finale creditoare, după caz, aferente perioadei de referinţă, pe total şi pe feluri de
venituri, utilizându-se formula contabilă cu caracter general:
Conturi de venituri = 121
(Clasa 7) Profit sau pierdere
b. închiderea conturilor de cheltuieli, prin virarea în debitul contului de rezultate a rulajelor
sau soldurilor finale debitoare, după caz, aferente perioadei pentru care se face calculul, pe total şi
pe feluri de cheltuieli, după formula contabilă:
121 = Conturi de cheltuieli
Profit sau pierdere (Clasa 6)
Operaţiile de închidere a conturilor de venituri şi a celor de cheltuieli, din considerente de
analiză şi raportare, se efectuează pe total şi pe categorii de activităţi şi anume: exploatare,
financiară şi extraordinară, ceea ce permite determinarea rezultatului exerciţiului, de asemenea, pe
total şi pe fiecare activitate amintită.
Totodată, se determină rezultatul curent al exerciţiului, comparându-se veniturile din
exploatare însumate cu cele financiare cu totalul cheltuielilor corespunzătoare acestor două
categorii de activităţi.
Din profitul brut total determinat pentru sfârşitul exerciţiului se repartizează anumite sume,
de regulă relativ mici, pe destinaţii reglementate în mod expres, aşa cum se va prezenta ulterior,
după care se efectuează operaţiunea de impozitare, analizată anterior, iar cheltuielile în cauză se
decontează (virează) în mod obişnuit, potrivit formulei contabile:
121 = %
”Profit sau pierdere” 691
”Cheltuieli cu impozitul pe profit”
sau:
698
” Cheltuieli cu impozitul pe venit
şi cu alte impozite care nu apar în
elementele de mai sus”
În urma acestei ultime operaţii înregistrate în contabilitate, soldul debitor al contului 121 „Profit
sau pierdere” reflectă pierdere, iar soldul creditor oglindeşte profit, care se soluţionează şi, respectiv,
repartizează potrivit hotărârii adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor şi implicit cu respectarea
reglementărilor în vigoare.
18
4.3.2. Contabilitatea operaţiilor privind repartizarea profitului
4.3.2.1. Repartizarea profitului la entităţile cu capital integral sau majoritar de stat
În categoria acestor entităţi economice, pentru care se prezintă operaţiile de repartizare a

profitului, sunt incluse societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu
capital integral sau majoritar de stat, precum şi regiile autonome.
În vederea efectuării operaţiunii amintite, se au în vedere prevederile legale în vigoare,
potrivit cărora profitul contabil rămas după deducerea impozitului pe profit se repartizează,
începând cu exerciţiul 20045, pe destinaţiile şi în ordinea ce se prezintă în exemplul următor.
Exemple de înregistrări contabile privind repartizarea profitului la
la entităţile cu capital integral sau majoritar de stat
Nr. Conturi
Conţinutul operaţiei Document
crt. D C
1 Constituirea/majorarea rezervelor legale, în limita Notă de 129 1061
cotei de 5% din profitul brut, până la nivelul a 20% contabilitate
din capitalul social/patrimoniul regiei autonome,
exclusiv patrimoniul public
2 Constituirea/majorarea altor rezerve cu sumele Notă de 129 1068
reprezentând facilităţi fiscale şi alte repartizări contabilitate Analitice
prevăzute de lege, din profitul brut distincte
3 Se acoperă din profitul brut pierderile din anii Notă de 121 117
precedenţi, după aprobarea situaţiilor financiare contabilitate,
Hotarâre AGA
4 Se înregistrează acoperirea pierderii din exercițiul Notă de 121 117
recent încheiat, după aprobarea situaţiilor contabilitate,
financiare Hotarâre AGA
5 Se înregistrează profitul rămas de repartizat, după Notă de 121 117
aprobarea situaţiilor financiare contabilitate
6 După aprobarea bilanţului contabil, se repartizează Notă de 117 446
profitul aferent vărsămintelor la bugetul de stat sau contabilitate, sau: 457
dividendelor, după caz, în cotă de minim 50%,după Hotarâre AGA
deducerea sumelor aferente destinaţiilor de la pct.
1-4
7 La finele exerciţiului, se înregistrează constituirea Notă de 6812 1518
surselor de participare a salariaţilor la profit, în contabilitate şi:
cota de maxim 10% din profitul net, dar nu mai 121 6812
mult de nivelul unui salariu de baza mediu lunar
realizat la nivelul agentului economic, în exerciţiul
financiar de referinţă; după deducerea sumelor
aferente destinaţiilor de la pct. 1-4, pentru sumele
brute cuvenite acestora, inclusiv contribuţiile legale
8 După apobarea situaţiilor financiare, se Stat de plată 644 424
5
• Ordonanţa Guvernului României nr. 64/2001 privind repartizarea profitului la entităţile economice cu capital integral
sau majoritar de stat, M. Of. nr. 536/2001.
• Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 128/15.02.2005 privind unele reglementări contabile aplicabile agenţilor
economici, M.Of. nr.153/21.02.2005, modificat prin Ordinul M.F.P. nr.418/06.04.2005 privind unele precizări contabile
aplicabile agenţilor economici, M.Of. nr.310/13.04.2005.
19
înregistrează sumele cuvenite salariaţilor pentru şi:
participarea la profit, inclusiv cu cheltuieli privind 645 431
asigurările şi protecţia socială şi:
1518 7812
9 După aprobarea situaţiilor financiare, eventualele Notă de 117 1068
sume rămase nerepartizate, se repartizează la alte contabilitate,
rezerve şi pentru surse proprii de finanţare. Hotarâre AGA
10 La începutul exerciţiului următor, în situaţia în care Notă de 1171 121
exerciţiul precedent s-a înregistrat pierdere, contabilitate,
aceasta se preia ca rezultat reportat Hotarâre AGA
În situaţia în care, prin hotărârea A.G.A. sau C.A., se amână repartizarea unei sume din
profitul net se debitează, ulterior depunerii situaţiilor financiare, contul 121 „Profit sau pierdere”
prin creditul contului 117 „Rezultatul reportat”.
9.3.2.2. Repartizarea profitului la entităţile cu capital majoritar privat
La societăţile comerciale cu capital majoritar privat, profitul net se repartizează avându-se în

vedere destinaţiile legale obligatorii, precum şi hotărârea AGA. Înregistrările contabile se
efectuează, de regulă, la finele exerciţiului curent pentru destinaţiile obligatorii prevăzute de lege, şi
respectiv după aprobarea bilanţului contabil pentru destinaţiile hotărâte de AGA, aşa cum se
prezintă în continuare:
Nr. Conţinutul operaţiei Document Conturi
crt. D C
1 Constituirea/majorarea rezervelor legale, în Notă de contabilitate 129 1061
limita cotei de 5% din profitul brut, până la
nivelul a 20% din capitalul social
2 Constituirea/majorarea altor rezerve cu sumele Notă de contabilitate 129 1068
reprezentând facilități fiscale și alte repartizări Analitice
prevăzute de lege, din profitul brut distincte
3 Se acoperă, din profitul brut, pierderile din anii Notă de 121 1171
precedenţi, după aprobarea situaţiilor financiare contabilitate,
Hotarâre AGA
4 Se înregistrează acoperirea pierderii din Notă de contabilitate 121 117
exerciţiul recent încheiat, după aprobarea Hotarâre AGA
situaţiilor financiare
5 Se înregistrează profitul rămas de repartizat, Notă de contabilitate 121 1171
după aprobarea situaţiilor financiare
6 După aprobarea situaţiilor financiare, se Notă de contabilitate 117 457
înregistrează repartizarea profitului pentru Hotarâre AGA sau:
dividende, creşterea surselor proprii de finanţare, 1067
majorarea capitalului social sau:
1012
7 La finele exerciţiului, se înregistrează Notă de contabilitate 6812 1518
constituirea surselor de participare a salariaţilor și:
la profit, pentru sumele brute cuvenite acestora,
inclusiv contribuţiile legale 121 6812
8 După apobarea situaţiilor financiare, se Stat de plată 644 424

înregistrează sumele cuvenite salariaţilor pentru şi:
20
participarea la profit 645 431
şi:
1518 7812
9 După apobarea situaţiilor financiare, în situaţia Notă de contabilitate 1171 121
în care exerciţiul precedent s-a înregistrat Hotarâre AGA
pierdere, aceasta se preia ca rezultat reportat
Pierderea din exerciţiul curent se preia în debitul contului 1171 „Rezultatul reportat
reprezentând profitul nerepartizat sau pierderea neacoperită”, după aprobarea situaţiilor financiare
anuale aferente acestui exerciţiu (1171=121).
Profitul contabil rămas după deducerea sumelor anterioare se transferă în creditul contului
117 „Rezultatul reportat”, iar în exerciţiul următor se repartizează pe destinaţiile stabilite prin
hotărârea adunării generale a acţionarilor, cum este cazul dividendelor cuvenite deţinătorilor de
instrumente de capitaluri proprii (117 = 457), surselor proprii de finanţare (117 = 1068) ş.a.
Utilizarea contului 117 „Rezultatul raportat” pentru dividendele şi celelalte sume repartizate
din profitul net, propuse sau declarate cu ocazia aprobării situaţiilor financiare, este justificată prin
faptul că asemenea sume nu pot fi recunoscute ca datorii cu prilejul întocmirii raportărilor de
sinteză amintite.
4.3.2.3. Contabilitatea operaţiilor privind închiderea contului de rezultate
Operaţiile premergătoare inchiderii exerciţiului, specifice sfârşitului de an, precum şi

aprobarea situaţiilor financiare şi repartizarea profitului se situează, din punct de vedere
calendaristic, într-o perioadă de timp care se încheie în exerciţiul următor, odată cu depunearea
acestora la organul fiscal, perioadă care, în raport cu reglementările în vigoare, nu este mai mica de
90 zile. În aceste condiţii, în vederea respectării principiilor şi normelor contabile se impune
efectuarea înregistrărilor contabile de închidere a contului de rezultate într-o anume manieră, aşa
cum se prezintă în continuare.
a. Pierderea înregistrată la sfârşitul exerciţiului financiar recent încheiat, de către oricare din
categoriile de agenţi economici la care ne-am referit, se înregistrează după aprobarea situaţiilor
financiare anuale astfel:
117 = 121
Rezultatul reportat Profit sau pierdere
b. La rândul său, profitul a cărui repartizare a fost amânată pentru exerciţiile următoare se
înregistrează potrivit formulei contabile:
121 = 117
„Profit sau pierdere” „Rezultatul reportat”
c. Totodată, în cadrul lucrărilor contabile din exerciţiul următor, după aprobarea situaţiilor
financiare, se închid conturile 121 „Profit şi pierdere” şi 129 „Repartizarea profitului”, pentru
profitul aferent anului financiar încheiat şi repartizat pentru rezerve legale şi alte rezerve provenite
din facilităţi fiscale, efectuându-se înregistrarea conabilă:
121 = 129
„Profit sau pierdere” „Repartizarea profitului”
21
d. În urma acestei ultime înregistrări contabile, în cele două conturi utilizate, atât în debit cât
şi în credit, se reflectă profitul obţinut în exerciţiul încheiat şi, totodată, repartizat (oper. c), ceea ce
majorează în mod nejustificat rulajele conturilorîn cauză pentru noul exerciţiu financiar. Pentru
evitarea acestei situaţii se efectuează operaţia de anulare sau, altfel spus, de corectare a rulajelor
celor două conturi, 121 „Profit sau pierdere” şi 129 „Repartizarea profitului”, debitându-se şi
creditându-se acelaşi cont cu suma în roşu, astfel:
121 = 121 Suma în roşu
şi:
129 = 129 Suma în roşu
4.4. Auditarea sau verificarea situaţiilor financiare anuale
Situaţiile financiare anuale, cu toate componentele lor, după ce au fost întocmite şi semnate
de persoanele împuternicite în acest sens, administratorul entităţii şi directorul financiar-contabil
sau o altă persoană care îndeplineşte această funcţie, sunt supuse operaţiilor de auditare sau
verificare în vederea prezentării (depunerii) lor ulterioare la direcţia judeţeană a finanţelor publice şi
la Oficiul registrului comerţului.
Auditarea sau verificarea situaţiilor financiare anuale constituie un atribut al auditorilor
financiari independenţi, persoane fizice sau juridice, membrii ai Camerei Auditorilor Financiari din
România, sau al Comisiei de cenzori din cadrul aceleiaşi entităţi, după caz. În vederea îndeplinirii
acestui atribut este stabilit ca administratorul entităţii să prezinte cenzorilor sau altor persoane
autorizate, cu cel puţin o lună înainte de ziua stabilită pentru adunarea generală a acţionarilor sau
asociaţilor, bilanţul exerciţiului încheiat, contul de profit şi pierdere, notele explicative, raportul
administratorului şi atunci când este cazul situaţia modificărilor capitalului propriu şi situaţia
fluxurilor de trezorerie, precum şi documentele justificative pe baza cărora s-au întocmit aceste
lucrări de sinteză.
Operaţiunea de auditare a situaţiilor financiare anuale se efectuează pe baza unei examinări
riguroase a acestora, misiune în urma căreia, într-o primă etapă se exprimă o opinie referitoare la
gradul de conformitate a raportului administratorilor cu situaţiile financiare anuale la care se referă.
La rândul său, operaţiunea de verificare se efectuează potrivit prevederilor legislaţiei
aferente activităţii cenzorilor statutari. În acest scop se au în vedere şi verificările din cursul anului
şi orice alte elemente sau aspecte care prezintă interes, întocmindu-se un raport detaliat cu
constatările făcute. Acest raport se elaborează şi se prezintă în termen de maximum o lună adunării
generale a acţionarilor şi asociaţilor.
În cadrul raportului ce se întocmeşte de către cenzori şi, totodată, pentru îndeplinirea
obligaţiei acestora de supraveghere a gestiunii entităţii este necesar să se facă menţiuni privind
legalitatea întocmirii situaţiilor financiare anuale, a concordanţei datelor pe care acestea le conţin cu
cele din registrele contabile, a respectării regulilor stabilite privind evaluarea patrimoniului de la
sfârşitul exerciţiului ş.a. În acest context, se menţionează câteva elemente sau aspecte obligatorii pe
care trebuie să le conţină raportul în cauză şi anume: reflectarea în contabilitate a capitalului social
şi modificarea acestuia; modul de valorificare şi cuprindere în bilanţ a rezultatelor inventarierii;
modul de organizare a gestiunilor şi evidenţei contabile şi analitice privind elementele patrimoniale;
respectarea prevederilor legale referitoare la ţinerea corectă şi la zi a contabilităţii; preluarea corectă
a datelor din balanţa de verificare a conturilor sintetice pentru completarea bilanţului; respectarea
reglementărilor în vigoare privind determinarea profitului şi a repartizării acestuia pe destinaţii;
propuneri şi măsuri care să fie avute în vedere de consiliul de administraţie şi adunarea generală.
22
Pe baza constatărilor făcute şi consemnate în raportul întocmit, situaţiile financiare anuale
pot fi certificate fără rezerve, iar în cazuri justificate şi menţionate în raport se efectuează
certificarea cu rezerve sau se refuză certificarea acestora, ceea ce impune efectuarea corectărilor
şi/sau completărilor necesare.
În ceea ce priveşte persoanele care efectuează operaţiunile de verificare şi certificare, se
reţine necesitatea precizării în rapoartele în formă scurtă pe care le prezintă direcţiilor generale ale
finanţelor publice a elementelor care privesc: numele şi prenumele, calitatea în baza căreia a
efectuat operaţiunea în cauză (expert contabil sau contabil autorizat cu studii superioare) şi
modalitatea de angajare a lucrării (contract de prestări servicii financiar-contabile sau mandat de
cenzor).
Pentru cenzorii care nu au calitatea de expert contabil sau contabil autorizat cu studii
superioare se menţionează pe proprie răspundere pregătirea profesională de economist.
În legătură cu raportul auditorilor financiari independenţi (contractuali) sunt stabilite câteva
elemente pe care acesta trebuie să le conţină, care se menţionează, în mod succint, în cele ce
urmează.
 Situaţiile financiare anuale care fac obiectul auditului se menţionează sub aspectul
componentelor pe care le conţin, împreună cu cadrul de raportare financiară care a fost aplicat la
întocmirea lor.
 Auditul financiar se descrie în ceea ce priveşte standardele de audit potrivit cărora s-a
desfăşurat activitatea respectivă.
 Raportul la care ne referim va conţine opinia clară a auditorilor potrivit căreia situaţiile
financiare anuale oferă o imagine fidelă conform cadrului relevant de raportare financiară şi, după
caz, dacă situaţiile financiare anuale respectă cerinţele legale. Opinia de audit este fără rezerve, cu
rezerve, o opinie contrară sau, dacă auditorii financiari nu au fost în măsură să exprime o opinie de
audit, imposibilitatea exprimării unei opinii.
 Atunci când este cazul, raportul de audit conţine referiri, printr-un paragraf distinct la
aspectele asupra cărora se atenţionează entitatea, fără ca opinia de audit să fie cu rezerve.
În finalul raportului de audit se exprimă opinia privind gradul de conformitate a raportului
administratorilor cu situaţiile financiare anuale pentru acelaşi exerciţiu financiar, după care se
semnează de către auditori şi se datează.
4.5. Aprobarea, semnarea şi publicarea situaţiilor financiare anuale
Una dintre primele condiţii ce trebuie îndeplinite de situaţiile financiare anuale se referă la
datele de identificare ale persoanei care le-a întocmit şi anume: numele şi prenumele în clar,
calitatea (director economic, contabil şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această
funcţie, expert contabil, contabil autorizat), precum şi numărul de înregistrare în organismul
profesional, dacă este cazul.
Totodată, menţionăm faptul că termenul maxim privind întocmirea, aprobarea şi depunerea
la organul fiscal a situaţiilor financiare anuale este de 150 de zile de la încheierea exerciţiului
financiar pentru care se elaborează, în cazul societăţilor comerciale, societăţilor/companiilor
naţionale, regiilor autonome şi institutelor naţionale de cercetare-dezvoltare şi de 120 de zile, în
situaţia celorlalte categorii de entităţi care intră sub incidenţa legii contabilităţii.
Aprobarea situaţiilor financiare anuale reprezintă o altă activitate importantă privind
finalizarea încheierii exerciţiului şi este de competenţa consiliului de administraţie şi a adunării
generale a acţionarilor sau asociaţilor. În acest scop se face o analiză detaliată a tuturor
componentelor pe care le conţin situaţiile financiare anuale, precum şi a raportului administratorului
şi a raportului auditorilor sau cenzorilor, după caz. Cu acest prilej se analizează în mod deosebit
repartizarea profitului pe destinaţii legale şi, totodată, în raport cu interesele acţionarilor sau
asociaţilor.
23
Analiza şi aprobarea situaţiilor financiare anuale constituie o condiţie indispensabilă pentru
realizarea funcţiei de gestiune a acestora. În acest sens, se are în vedere faptul că prin intermediul
aprobării se descarcă gestionar conducerea entităţii şi, totodată, se stabilesc măsurile ce se impun
pentru evoluţia viitoare a acesteia şi pentru creşterea eficienţei economice.
Situaţiile financiare anuale aprobate în mod corespunzător, şi raportul administratorilor,
împreună cu raportul de audit sau raportul de verificare, după caz, se publică în conformitate cu
legislaţia în vigoare. Totodată, se publică propunerea de distribuire a profitului sau de acoperire a
pierderii contabile, care sunt prezentate în notele explicative.
Raportul de audit sau de verificare, după caz, se publică integral numai în cazul în care şi
situaţiile financiare anuale, împreună cu raportul administratorilor se publică, de asemenea, integral
în forma şi conţinutul pe baza căror s-a efectuat auditul sau verificarea. Altfel, raportul de audit nu
se publică, dar se menţionează dacă a fost exprimată o opinie de audit fără rezerve, cu rezerve sau
contrară, sau dacă auditorii financiari nu au fost în măsură să exprime o opinie de audit şi dacă
raportul face referire la aspecte asupra cărora auditorii financiari atrag atenţia printr-un paragraf
distinct, fără ca opinia de audit să fie cu rezerve.
La rândul lor, organele financiare de specialitate care primesc situaţiile financiare anuale
efectuează operaţiunea de verificare atât sub aspect formal, cât şi în ceea ce priveşte fondul.
Verificarea sub aspect formal se referă la respectarea termenului de prezentare, dacă sunt
completaţi toţi indicatorii pe care acestea îi conţin, la existenţa corelaţiilor dintre indicatorii înscrişi
în bilanţ şi cei din notele explicative ş.a., ceea ce se realizează cu uşurinţă prin utilizarea atât a
normelor metodologice care folosesc numerotarea unitară a tuturor rândurilor şi coloanelor din
componentele situaţiilor financiare anuale, cât şi a programului informatic, elaborate în acest sens
de Ministerul Finanţelor Publice.
Totodată, prezintă importanţă verificarea datelor de identificare ale entităţii emitente
(unitatea, adresa, telefon sau fax, după caz, şi numărul de la Oficiul registrului comerţului), precum
şi cele referitoare la încadrarea corectă în forma de organizare şi codul fiscal, citeţ, fără a se folosi
prescurtări sau iniţiale.
Verificarea de fond are, în general, obiective reduse ca număr, dintre care se au în vedere, în
mod deosebit, cele privind respectarea destinaţiilor legale ale repartizării profitului şi calcularea
corectă şi decontarea în termen a obligaţiilor fiscale.
În cazul în care se constată erori sau încălcări ale prevederilor legale privind întocmirea
situaţiilor financiare anuale se efectuează corectările necesare de entitatea emitentă, după care sunt
acceptate şi vizate în acest scop.
Fiecare direcţie generală financiară teritorială centralizează datele pe care le conţin situaţiile
financiare ale entităţilor din raza sa de activitate, iar situaţia astfel obţinută se depune la Ministerul
Finanţelor Publice în vederea centralizării şi determinării indicatorilor la nivel macroeconomic.
4.6. Tratamente conforme cu standardele internaţionale de raportare financiară aplicate în

cadrul lucrărilor de închidere a exerciţiului financiar
În cadrul lucrărilor de închidere a exerciţiului întocmirea situaţiilor financiare anuale ocupă

un loc esenţial atât datorită complexităţii acestei lucrări, cât a importanţei primordiale pe care aceste
documente de sinteză o au în procesul de comunicare financiară. Prin urmare, în cadrul acestui
subcapitol, ne vom axa pe analiza comparativă a principalelor caracteristici specifice componentelor
situaţiilor financiare.
Conţinutul situaţiilor financiare întocmite şi prezentate conform referenţiarului internaţional
este conturat prin Cadrul general privind întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare şi prin
IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare”. Structurile financiar-contabile care prezintă importanţă
deosebită pentru utilizatorii de informaţii sunt identificate în cadrul general şi sunt reluate prin
enumerare în IAS 1, fiind aduse în discuţie:
24
 activele;
 datoriile;
 capitalurile proprii;
 veniturile şi cheltuielile;
 alte modificări în capital;
 fluxurile de numerar.
A. Bilanţul contabil
Cadrul general IASB descrie conceptele de bază în funcţie de care se întocmesc situaţiile
financiare. Realizează acest lucru prin definirea obiectivelor situaţiilor financiare identificând
caracteristicile calitative care fac utile informaţiile prezentate în cadrul acestora şi definind
elementele de bază ale documentelor de sinteză, precum şi conceptele pentru recunoaşterea şi
evaluarea acestora.
Elementele situaţiilor financiare constituie o clasificare largă şi grupări ce oglindesc efectele
financiare ale tranzacţiilor şi evenimentelor suportate de entitate. Pentru a fi incluse în situaţiile
financiare, un eveniment sau o tranzacţie trebuie să întrunească o definiţie, anumite criterii de
recunoaştere şi evaluare, toate acestea fiind stabilite în Cadrul general.
Definiţiile activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii identifică trăsăturile esenţiale ale
acestora, dar nu încearcă să specifice criteriile ce trebuie îndeplinite pentru a fi recunoscute în
situaţiile financiare.
Pentru toate aceste structuri cadrul general al IASB formulează definiţii, criterii de
recunoaştere şi metode de evaluare:
a. activele reprezintă resurse controlate de entitate ca rezultat al unor evenimente trecute,
de la care se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru entitate şi al căror
cost poate fi evaluat în mod credibil;
b. datoriile sunt obligaţii actuale ale entităţii ce decurg din evenimente trecute şi prin
decontarea cărora se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează beneficii
economice;
c. capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei entităţi
după deducerea tuturor datoriilor sale.
Spre deosebire de reglementările contabile conforme cu directivele europene care impun un
anumit format al bilanţului, IAS 1 prezintă numai o serie de elemente considerate relevante ce
trebuie publicate fie în cadrul situaţiilor financiare principale, fie în notele explicative.
Aşadar, activele, datoriile şi capitalurile proprii sunt definite în mod similar
reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, însă apar diferenţe semnificative
între cele două referenţiale în ceea ce priveşte clasificarea activelor şi datoriilor.
IAS 1 grupează activele şi datoriile în curente şi necurente (pe termen lung). Reglementările
contabile conforme cu directivele europene grupează activele în imobilizate şi circulante, iar
datoriile în sume care trebuie plătite într-o perioadă de până al un an şi sume care trebuie plătite
într-o perioadă mai mare de un an.
În mare, activele circulante sunt active curente, iar activele imobilizate sunt active
necurente. De fapt problema delimitării între conceptul de curent şi cel de necurent este mult mi
complexă, întrucât IAS 1 precizează în mod explicit care sunt criteriile în funcţie de care un activ
sau o datorie trebuie considerate curente.
Conform IAS 1, un activ este clasificat activ curent când satisface una din următoarele
condiţii:
a. se aşteaptă să fie realizat sau este deţinut pentru vânzare sau consum în cursul
normal al ciclului de exploatare al întreprinderii;
b. este deţinut, în principal, în scopul comercializării;
c. se aşteaptă să fie realizat în termen de 12 luni de la data bilanţului;
25
d. reprezintă numerar sau echivalente de numerar a căror utilizare nu este
restricţionată.
Toate celelalte active sunt necurente.
Delimitarea curent/necurent se efectuează în funcţie de durata de realizare a activelor
raportată fie la durata exerciţiului financiar, fie la durata ciclului de exploatare.
Problematica devine şi mai complexă atunci când, în cadrul aceleaşi entităţi, se disting mai
multe cicluri de exploatare, unele superioare, iar altele inferioare exerciţiului financiar sau când
entitatea îşi schimbă obiectul de activitate sau se restructurează.
Potrivit reglementărilor contabile conforme cu directivele europene un activ se consideră
activ circulant atunci când:
a. este achiziţionat sau produs pentru consum propriu sau în scopul comercializării şi se
aşteaptă să fie realizat în termen de 12 luni de la data bilanţului;
b. este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare;
c. este reprezentat de trezorerie sau echivalente de trezorerie a căror utilizare nu este
restricţionată.
Deci, se poate observa că potrivit reglementărilor naţionale toate creanţele aferente ciclului
de exploatare sunt considerate active circulante. Conform IAS 1 trebuie înscrise în bilanţ la active
necurente creanţele care au fost generate de realizarea ciclului de exploatare şi care nu vor fi
încasate decât după terminarea acestuia, chiar dacă încasarea se va face într-o perioadă mai mică de
un an.
Pe de altă parte, standardul internaţional sugerează ca stocurile şi creanţele comerciale să fie
clasificate ca active curente chiar dacă nu se aşteaptă a fi realizate în mai puţin de 12 luni de la data
bilanţului. Termenul de creanţe comerciale se referă la sumele de recuperat de la clienţi ca urmare a
tranzacţiilor normale ale societăţii.
Conform IAS 1, o datorie trebuie clasificată ca fiind curentă atunci când este
îndeplinită una din următoarele condiţii:
a. se aşteaptă să fie decontată în cursul normal al ciclului de exploatare al
întreprinderii;
b. este exigibilă în termen de 12 luni de la data bilanţului;
c. este deţinută în principal pentru a fi comercializată;
d. societatea nu are drept irevocabil să amâne scadenţa datoriei pentru cel puţin 12
luni după data bilanţului.
Toate celelalte datorii trebuie clasificate ca fiind necurente.
Potrivit reglementărilor naţionale, o datorie trebuie clasificată ca fiind pe termen scurt
(curentă) atunci când este îndeplinită una din următoarele condiţii:
a. se aşteaptă să fie decontată în cursul normal al ciclului de exploatare al întreprinderii;
b. este exigibilă în termen de 12 luni de la data bilanţului;
În viziunea standardului internaţional, datoriile comerciale, cele legate de relaţiile cu salariaţii şi
altele asemănătoare, utilizate în ciclul normal de exploatare sunt considerate curente chiar dacă vor fi
achitate într-o perioadă mai mare de un an.
IAS 1 revizuit solicită ca o datorie care s-a contabilizat, iniţial, cu scopul de a fi consecinţa
unei operaţii de comercializare, să fie clasificată în categoria datoriilor curente.
O datorie financiară plătibilă într-un interval de 12 luni de la data bilanţului sau pentru care
entitatea nu are dreptul necondiţionat de a amâna achitarea ei pentru cel puţin 12 luni după data
bilanţului, trebuie să fie clasificată ca datorie curentă. Această clasificare este cerută chiar dacă este
încheiată o înţelegere de a refinanţa sau de a reeşalona plăţile, pe termen lung, după data bilanţului
şi înainte ca situaţiile financiare să fie autorizate pentru prezentare.
În situaţiile în care o datorie financiară pe termen lung este plătibilă la cerere, deoarece
întreprinderea a încălcat o condiţie a acordului înainte de data bilanţului, IAS 1 revizuit solicită ca
datoria să fie clasificată în categoria datoriilor curente la data bilanţului chiar dacă, după această
dată şi înainte ca situaţiile financiare să fie autorizate pentru prezentare, creditorul a fost de acord să
26
nu ceară plata, ca o consecinţă a încălcării.
Din cele prezentate se poate desprinde concluzia că bilanţul întocmit de întreprinderile din
România, în conformitate cu OMFP nr. 1752/2005, nu îndeplineşte în totalitate cerinţele IAS 1
“Prezentarea situaţiilor financiare”, chiar dacă în general răspunde exigenţelor impuse de aplicarea
standardelor internaţionale, fiind mai aproape de cerinţele Directivei a IV-a CEE. Trecerea de la
bilanţul conform reglementărilor naţionale la bilanţul conform IFRS presupune reconsiderarea
anumitor tratamente contabile, a procedurilor de recunoaştere a activelor şi datoriilor, precum şi a
anumitor politici contabile aplicate anterior şi, totodată, obligă într-o mai mare măsură specialiştii
să facă apel la raţionamentul profesional.
B. Contul de profit şi pierdere

Referitor la contul de profit şi pierdere, între reglementările contabile conforme cu
directivele europene şi standardele internaţionale, apar anumite diferenţe pe care le prezentăm
sintetizat în cele ce urmează.
Cadrul contabil conceptual IASB defineşte elementele ce descriu performanţa financiară a
întreprinderii putând fi sesizată o legătură de autodeterminare, în sensul că veniturile şi cheltuielile
sunt definite ca rezultând din modificări ale activelor şi datoriilor:
- veniturile sunt creşteri de avantaje economice viitoare în cursul perioadei contabile, care
au ca rezultat o creştere a capitalurilor proprii, diferită de cea care provine din
contribuţiile proprietarilor;
- cheltuielile sunt diminuări de avantaje economice în cursul perioadei contabile, ce au ca
rezultat o diminuare a capitalurilor proprii, diferită de cea care provine din distribuirile în
favoarea proprietarilor de capital.
Aşadar cadrul conceptual internaţional defineşte conceptele de venit şi cheltuială prin
raportare la capitalurile proprii (calculate ca diferenţă între active şi datorii) care exprimă de fapt
averea proprietarilor.
Definiţiile propuse de cadrul contabil IASB sunt foarte cuprinzătoare, referindu-se atât la
venituri / cheltuieli angajate în cursul normal al activităţilor, cât şi la câştiguri / pierderi, plusuri /
minusuri de valoare survenite pe parcursul perioadei, indiferent dacă sunt latente sau realizate.
Există şi elemente care, deşi corespund definiţiilor specifice veniturilor şi cheltuielilor, întrucât
generează creşteri sau diminuări de capitaluri proprii, nu sunt incluse în contul de profit şi pierdere,
ci figurează în capitalurile proprii.
Un venit / cheltuială va fi recunoscut(ă) în contabilitate dacă: răspunde definiţiei şi dacă
majorarea / diminuarea de avantaje economice viitoare poate fi măsurată fiabil.
Reglementările contabile conforme cu directivele europene consideră veniturile şi
cheltuielile ca fiind:
- veniturile sunt sumele sau valorile încasate sau de încasat în nume propriu din activităţi
curente, cât şi câştigurile din orice alte surse. Câştigurile reprezintă creşteri ale
beneficilor economice care pot apărea sau nu ca rezultat din activitatea curentă, dar nu
diferă ca natură de veniturile din această activitate.
- cheltuielile entităţii reprezintă valorile plătite sau de plătit pentru: consumuri de stocuri,
lucrări executate şi servicii prestate de care beneficiază entitatea; cheltuieli cu
personalul, executarea unor obligaţii legale sau contractuale etc. Pierderile reprezintă
reduceri ale beneficiilor economice şi pot rezulta sau nu ca urmare a desfăşurării
activităţii curente a entităţii.
IAS 1 lasă posibilitatea întreprinderilor să decidă structura şi conţinutul contului de profit şi
pierdere oferind o listă minimă de posturi. Astfel, întreprinderile pot opta între o prezentare a
cheltuielilor după natură sau după funcţii. Facem precizarea că distincţia între cele două criterii de
clasificare se realizează numai la nivelul rezultatului din exploatare, structura veniturilor şi
cheltuielilor financiare şi a celor extraordinare fiind identică. Prin urmare prezentarea după natură
clasifică cheltuielile după natura economică (consum de materii prime, salarii, amortizare etc.), fără
27
să le aloce pe funcţiuni ale întreprinderii, pe când varianta după destinaţie (funcţii) clasifică
cheltuielile în funcţie de locul / activitatea de provenienţă (costul vânzărilor, cheltuieli de
distribuţie, cheltuieli administrative etc.).
Standardele internaţionale nu propun o structură rigidă a situaţiilor financiare, ci presupun
exercitarea raţionamentului profesional în aprecierea caracterului semnificativ al unui element de
venit sau cheltuială.
Reglementările naţionale restrâng libertatea întreprinderilor de a opta între cele două forme
de prezentare, impunând formatul listă cu gruparea cheltuielilor după natură.
Clasificarea cheltuielilor după natură este orientată spre satisfacerea nevoilor informaţionale
ale puterii publice în vederea calculării anumitor indicatori la nivel macroeconomic. Produsul intern
brut se determină luând în calcul valoarea adăugată, indicator determinat cu uşurinţă cu ajutorul
unui cont de profit şi pierdere prezentat după natură.
Reglementările naţionale prezintă în cadrul notei explicative nr. 4 “Analiza rezultatului din
exploatare” informaţii privind gruparea cheltuielilor după funcţii. Însă, detalierea costului bunurilor
vândute şi al serviciilor prestate se îndepărtează de spiritul normelor internaţionale şi al principiilor
contabile, conectarea cheltuielilor la venituri nemaifiind respectată deoarece relaţia este valabilă
pentru determinarea costului de producţie şi nu a costului bunurilor vândute.
C. Situaţia modificărilor capitalului propriu
După cum este ştiut rezultatul se poate determina fie ca diferenţă între venituri şi cheltuieli,
fiind proiectat în situaţiile financiare prin intermediul contului de profit şi pierdere, fie ca variaţie a
capitalului, exclusiv tranzacţiile cu acţionarii.
Deşi majoritatea variaţiilor activului net sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere,
există şi anumite situaţii în care câştigurile şi pierderile nu tranzitează această componentă a
documentelor de sinteză, dintre care amintim: reevaluările imobilizărilor necorporale şi corporale,
variaţiile cursului valutar rezultate din conversia situaţiilor financiare ale entităţilor externe,
evaluarea ulterioară a activelor financiare disponibile pentru vânzare, modificările de politici
contabile şi corecţiile de erori etc.
Astfel, prezentarea performanţei nu se mai poate realiza numai prin intermediul contului de
profit şi pierdere apărând necesitatea unei situaţii care să detalieze acele venituri şi cheltuieli
nerealizate şi recunoscute direct în capital.
Potrivit IAS 1 situaţia modificării capitalurilor proprii trebuie să conţină:
a. profitul sau pierderea perioadei;
b. fiecare element de venit şi cheltuială care, ca urmare a prevederilor unui standard sau
interpretare, este recunoscut direct în capitalurile proprii şi totalul acestor elemente;
c. totalul cheltuielilor şi veniturilor perioadei, calculat ca sumă a elementelor prezentate la
punctele a şi b, prezentând separat sumele atribuibile acţionarilor societăţii mamă şi
minoritarilor;
d. efectele schimbărilor de politică contabilă şi corecţiile de erori potrivit IAS 8 “Politici
contabile, modificări în estimările contabile şi erori”;
e. valorile aferente tranzacţiilor cu proprietarii şi distribuirile către aceştia;
f. soldul iniţial şi final al profitului sau pierderii cumulate şi modificările în cursul
perioadei;
g. o reconciliere între valoarea contabilă a fiecărei clase de capital şi de rezerve la începutul
şi la sfârşitul perioadei, cu prezentarea distinctă a fiecărei modificări.
Reglementările contabile conforme cu directivele europene nu oferă decât o structură
exemplificativă a situaţiei modificărilor capitalului propriu, care este inspirată din cerinţele IAS 1.
Dacă pentru entităţile care aplică reglementările naţionale, în prezent, această situaţie este
obligatorie numai în cazul în care acestea se încadrează în criteriile de mărime solicitate, pentru
unităţile care aplică IFRS întocmirea acestui document este obligatorie.
28
D. Situaţia fluxurilor de trezorerie
Informaţiile istorice privind fluxurile monetare stau la baza previziunii fluxurilor de
trezorerie viitoare, creându-se astfel premisele pentru estimarea valorii întreprinderii. Totodată,
Situaţia fluxurilor de trezorerie permite evaluarea capacităţii întreprinderii de a degaja lichidităţi,
determinarea necesarului de lichidităţi, previziunea scadenţelor, precum şi riscul aferent încasărilor
viitoare. Pe baza informaţiilor furnizate de această situaţie utilizatorii pot să evalueze schimbările
activului net al întreprinderii în structura sa financiară şi capacitatea de adaptare la diferite
conjuncturi.
Aşa cum aminteam în cadrul capitolului 5, referitor la Situaţia fluxurilor de trezorerie,
reglementările naţionale nu prezintă decât cerinţe legate de conţinut, preluate din IAS 7, fără a oferi
alte informaţii suplimentare, lăsând libertate societăţilor în prezentarea formatului de raportare şi în
alegerea metodei de calcul a fluxurilor de trezorerie aferente activităţilor de exploatare.
E. Notele explicative
IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare”, precum şi reglementările naţionale conţin
referinţe detaliate privind conţinutul Notelor explicative şi modalităţile de prezentare. Scopul
întocmirii şi prezentării acestora rezidă în dezvoltarea şi completarea informaţiilor oglindite în
celelalte componente ale situaţiilor financiare.
Reglementările naţionale prezintă în mod explicit, cu titlu de exemplu, formatul acestei
componente a situaţiilor financiare precizând că entităţile sunt cele care stabilesc formatul final,
însă, cu toate acestea, acest format este inclus ca atare în formularul de prezentare a situaţiilor
financiare elaborat de Ministerul Finanţelor Publice. Acest lucru restricţionează exercitarea
raţionamentului profesional şi, nu în ultimul rând, posibilitatea întocmirii unor situaţii financiare
conforme cu referenţiarul internaţional.
În timp ce normele naţionale solicită prezentarea prin intermediul Notelor explicative a unor
informaţii privind anumite elemente enumerate în mod direct (active imobilizate, provizioane,
repartizarea profitului, analiza rezultatului din exploatare, situaţia creanţelor şi datoriilor, principii,
politici şi metode contabile etc.), IAS 1 nu oferă repere atât de exacte despre elementele ce trebuie
prezentate în cadrul notelor, făcând doar referiri la ordinea în care acestea trebuie prezentate, astfel:
a. o declaraţie a conformităţii cu IFRS;
b. un rezumat al celor mai semnificative politici contabile aplicate;
c. informaţii care stau la baza elementelor prezentate în cadrul celorlalte componente ale
situaţiilor financiare;
d. alte elemente referitoare la datorii contingente şi angajamente contractuale
nerecunoscute, precum şi o serie de informaţii nefinanciare privind obiectivele şi
politicile gestionări riscului financiar al entităţii.
29

Capitolul-4 CRF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul-4 CRF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL 4

LUCRĂRI CONTABILE DE ÎNCHIDERE A EXERCIŢIULUI FINANCIAR

4.1. Inventarierea patrimoniului

4.1.1. Metodologia efectuării inventarierii

Inventarierea, potrivit opiniei specialiştilor în domeniu, are numeroase implicaţii în viaţa

Evaluarea elementelor de activ şi de pasiv supuse inventarierii constă în exprimarea lor

Compensarea minusurilor cu plusurile de inventar este admisă de reglementările în vigoare

4.2.4. Stabilirea şi înregistrarea plusurilor definitive (finale)

b. Plusurile constatate la valorile stocabile destinate consumului, cum sunt: materiile

c. Plusurile constatate la inventarierea valorilor stocabile din producţie proprie şi la

d. Plusurile constatate la inventarierea mărfurilor se înregistrează în mod asemănător cu

e. Plusurile constatate la inventarierea casieriei şi a altor valori păstrate în casierie, se

Nr. Conţinutul operaţiei Document Conturi Valoare

f. La rândul lor, toate plusurile de valori mobiliare de natura investiţiilor pe termen

Nr. Conţinutul operaţiei Document Conturi Valoare

4.2.5. Determinarea şi înregistrarea lipsurilor neimputabile şi a pierderilor din calamităţi

Lipsurile neimputabile şi pierderile din calamităţi se analizează împreună datorită

La conturile de imobilizări corporale şi 281 „Amortizări privind imobilizările corporale” se

b. Lipsurile neimputabile şi pierderile din calamităţi constatate la materii prime şi

Nr. Conţinutul operaţiei Document Conturi Valoare

c. Lipsurile neimputabile la materiale de natura obiectelor de inventar se înregistrează

d. Lipsurile neimputabile la semifabricate, produse finite şi produse reziduale se

Nr. Conţinutul operaţiei Document Conturi Valoare

Diferenţele de preţ în minus (favorabile) se înregistrează prin inversarea formulei contabile

e. Lipsurile neimputabile şi pierderile la animale şi păsări se înregistrează în contabilitate

Nr. Conţinutul operaţiei Document Conturi Valoare

Nr. Conţinutul operaţiei Document Conturi Valoare

f. Lipsurile şi pierderile constatate la gestiunile de mărfuri cu amănuntul, comparativ

Se menţionează că în cazul evidenţei gestiunilor de mărfuri la un alt preţ decât cel de

Nr. Conţinutul operaţiei Document Conturi Valoare

4.2.6. Imputarea lipsurilor provenite din vina salariaţilor sau a terţilor

Înregistrarea lipsurilor imputabile ocazionează, într-o primă etapă, includerea în cheltuieli a

4.2.7. Înregistrarea lipsurilor în curs de clarificare

Pentru elementele patrimoniale la care se constată deprecieri se întocmesc liste de

În cazul imobilizărilor necorporale şi a celor în curs de execuţie se efectuează, atunci

Înregistrarea în contabilitate a deprecierilor care se stabilesc cu prilejul inventarierii se poate

Nr. Conţinutul operaţiei Document Grupe de conturi

4.3. Determinarea și repartizarea rezultatului exercițiului

4.3.1. Determinarea rezultatului exerciţiului

Operaţiunea de stabilire a mărimii rezultatului final se realizează după înregistrarea în

4.3.2.1. Repartizarea profitului la entităţile cu capital integral sau majoritar de stat

În categoria acestor entităţi economice, pentru care se prezintă operaţiile de repartizare a

9.3.2.2. Repartizarea profitului la entităţile cu capital majoritar privat

La societăţile comerciale cu capital majoritar privat, profitul net se repartizează avându-se în

8 După apobarea situaţiilor financiare, se Stat de plată 644 424

4.3.2.3. Contabilitatea operaţiilor privind închiderea contului de rezultate

Operaţiile premergătoare inchiderii exerciţiului, specifice sfârşitului de an, precum şi

121 = 121 Suma în roşu

129 = 129 Suma în roşu

4.4. Auditarea sau verificarea situaţiilor financiare anuale

4.5. Aprobarea, semnarea şi publicarea situaţiilor financiare anuale

4.6. Tratamente conforme cu standardele internaţionale de raportare financiară aplicate în

În cadrul lucrărilor de închidere a exerciţiului întocmirea situaţiilor financiare anuale ocupă

B. Contul de profit şi pierdere

C. Situaţia modificărilor capitalului propriu

S-ar putea să vă placă și