Ministerul Educatiei, Culturii si Cercetarii a Republicii Moldova

Academia de Muzică, Teatru și Arte Palstice

Facultatea “Arta teatrala, coregrafica si Multimedia”
Departamentul Arta Teatrala
Sectia Regie

Referat
Modalități de expresie regizorală în creația lui Andrei Șerban

Pedagog: Lidia PANFIL, profesor universitar,

Artist al Poporului, Cavaler al Ordinului Republicii

Elaborat: Valeria Chetrari, an.IV RE

Chișinău, 2019
 PLAN

Introducere

1. Andrei Șerban – activitatea regizorală.

2. Specificul corelației REGIZOR – ACTOR în creația lui Andrei Șerban.

3. Modalități de expresie regizorală în creația lui Andrei Șerban.

Concluzie

Bibliografie
Introducere

Andrei Serban s-a nascut la 21 iunie 1943, la Bucuresti.

In 1968 a absolvit Institutul de Teatru si Cinematografie Bucuresti, clasa Radu

Penciulescu.

Debuteaza la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt cu spectacolele "Arden of

Feversham", de un autor englez anonim din secolul al XVI-lea, "Iulius Cezar" de
Shakespeare, "Omul cel bun din Siciuan" de B. Brecht, iar în Bucuresti, s-a remarcat
cu montarea spectacolului "Iulius Cezar", de Shakespeare, la Bulandra.

In anul 1971 este invitat de Ellen Stewart, director al companiei "La MaMa", in SUA,
la New York, cu o bursa Ford. A obtinut un succes imediat, in urma caruia Peter
Brook il invita la centrul sau de cercetari teatrale, unde Andrei Serban colaboreaza la
realizarea mai multor spectacole.

Ca regizor, a pus in scena spectacole de teatru si opera in 39 de tari.

In SUA, incepand cu 1970, timp de 20 de ani, a fost asociat cu Robert Brustein"s

American Repertory Theatre Company. A lucrat, de asemenea, cu La MaMa Theatre,
the Public Theatre, Lincoln Centre, Circle in the Square, Yale Repertory Theatre, the
Guthrie Theatre, A.C.T. si cu New York City, Seattle si Los Angeles Opera.

In Europa, a lucrat pentru Opera din Paris, Geneva, Viena si Bologna, cu Welsh
National Opera, Covent Garden, Théâtre de la Ville, Helsinki Lilla Teatern, Teatrul
National Bucuresti (1990-1993, ca director), La Comédie Française.

In Japonia a pus in scena spectacole pentru Shiki Company of Tokyo.

In Romania

Ubu Roi (1966)

Julius Caesar (1968) - piesa care ii aduce mai multe premii la concursurile
internationale de teatru.
Jonah (1969)

Trilogia Antica (1990) - considerata drept cea mai originala punere in scena a tragediei
grecesti a sfarsitului de secol XX. A fost invitat la festivalurile internationale de teatru
de la Milano, Paris, Sao Paolo, Salzburg si Edinburg.

Director al Teatrului National Bucuresti (1990 - 1993)

Spectacole de opera puse in scena de regizorul Serban Andrei

Eugene Onegin (1980) la Welsh National Opera, a fost prima productie lirica

Turandot (1984)

Norma (1985)

Fidelio (Covent Garden - 1986)

Opera din Paris : The Puritans (1997), L"Ange de feu (1991), Lucia Di Lammermoor
(1995), L"Italienne a Alger (1998), Les Indes Galantes (1999)

Andrei Serban a fost si este profesor la numeroase universitati: Yale School of Drama,
Harvard University, Le Conservatoire de Paris, Stockholm Dramatic School, Theatre
School of Tokyo, University of California - San Diego, Pittsburgh Theatre Institute
and San Francisco State University, Carnegie-Mellon, Sarah Lawrence, Paris
Conservatoire d"Art Dramatique si A.R.T. Institute for Advanced Theatre Training
Director al Oscar Hammerstein Centre for the Performing Arts at Columbia
University, New York, din 1992
 1. Andrei Șerban – activitatea regizorală.

Prima „încercare" de regie, a regizorului Andrei Șerban, a fost în 1956, când, în

calitate de D'Artagnan, şi-a adunat colegii „muşchetari" şi a hotărât să iasă în stradă
împreună cu ei, să organizeze o manifestaţie de protest, sub forma unei scene de
pantomimă, în faţă la Scala, atunci când a aflat că revoluţia din Ungaria a fost
înăbuşită în sânge. Apoi, în clasa a VII-a regizează “O scrisoare pierdută” interpretată
ca o tragedie lirică cu colegii de la Școala Popa Rusu. După care, în clasa a XI-a
montează Năpasta, jucând și rolul lui Ion Nebunu, la Liceul Iulia Hasdeu, unde era
elev.

La vârsta de 18 ani, în 1961, a început să studieze arta actorului cu Ion Finteșteanu și

Sanda Manu, după care s-a dedicat regiei, absolvind Institutul de Artă teatrală și
cinematografică, în 1968

În vara anului 1965, Andrei Șerban a participat la Festivalul Teatrului studențesc de la

Zagreb, cu “Șeful sectorului suflete”, iar un an mai tîrziu, la același festival, cu “Nu
sunt Turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu, cîștigînd Marele premiu pentru ambele
montări.

Modalitatea de rezolvare a celor două spectacole studențești, la fel cu cea din “Omul
care s-a transformat în cîine” de Osvaldo Dragun, pusă în scenă în 1964, a fost definită
printr-o îndrăzneață asociere de simplitate, ,,nuditate” chiar, și fervoare interioară,
accentul fiind pus pe trăire, angajare și o subliniată simbolistică a gestului și a muzicii.

De asemenea în spectacolele montate în Piatra Neamț - ,, Omul cel bun din Seciuan”
de Bertold Brecht și ,,Noaptea încurcăturilor” de Oliver Goldsmith, în stagiunea 1968-
1969, Andrei Șerban continuă investigațiile pe linia unui limaj modern de mare și
autentică expresivitate, găsind ecuații inedite de asociere a tensiunii lăuntrice cu un
cod gestic complex.
Paralel cu spectacolele de la Piatra Neamț, Șerban a lucrat și la București două
ipostaze dramatice și scenice antinomice și anume, Iuliu Cezar” de Shakespeare și,
Ioana” de Marin Sorescu.

În toamna anului 1969, Andrei Șerban a plecat la New York pentru a lucra cu trupa
Ellen-ei Stewart, “La Mama”. Andrei Șerban a plecat la New York în plină explozie
reformatoare, în plină răsturnare a tot ceea ce pînă atunci fusese un fundament ferm al
artei.

New York-ul i-a oferit lui Andrei Șerban un cîmp de studii și experiențe dintre cele
mai pasionante, dar el nu s-a mulțumit numai cu ele, dornic să fie în mijlocul celor mai
arzătoare descoperiri și de aceea acceptă cu bucurie propunerea de a lucra ca asistent
al lui Peter Brook pentru pregătirea marelui spectacol ,,Orghast” de la Persepolis din
1971, nutrind dorința de a continua experimentul lui Brook, bineînțeles cu alte
elemente, mai apropiate de o comunicare intimă, potrivită unei săli, pornind însă tot de
la situațiile arhetipale conținute de marile tragedii grecești. Și acest gînd se împlinește
în munca pasionantă, de peste patru luni de zile, depusă pentru realizarea tragediei
Medeea pe baza textelor lui Euripide și Seneca, premieră căruia a avut loc la 21
ianuarie 1972, uimind de la început prin insolitul montării, prin starea de încordare,
prin asocierea gestului cu sunete și o intensă trăire.

Un an mai tîrziu, la Paris, la Festivalul de toamnă, Andrei Șerban pune în scenă, cu

aceiași interpreți, Electra de Sofocle.

În 1974, regizorul a adăugat celor două tragedii și Troienele de Euripide, a cărei

premieră oficială a avut loc la New York, la 18 octombrie 1974.

Trilogia s-a reluat în luna mai 1975, în vederea unui lung turneu în Europa și Asia,
participînd în toamna aceluiași an la Festivalul de la Șiraz.

După trilogia antică rămasă în repertoriul trupei, La Mama” pînă în 1979, Andrei
Șerban s-a îndreptat din nou către Brecht. “Opera de trei parale” și ,,Omul cel bun din
Seciuan”, au pus în lumină capacitatea regizorului de a cînta filonul poetic în creația
brechtian. Între spectacolul de la Piatra Neamț și cel din New York au fost ani lungi de
căutări și experimente, ani care l-au situat și nu o dată, alături de Jerzy Grotowski,
Peter Brook, Eugenio Barba sau alți mari oameni de teatru ai timpului nostru.

Pe parcursul activității sale regizorale, Andrei Șerban realizează diverse montări atît în
Teatrul Dramatic cît și în Teatrul Liric. Cu trup și suflet, Andrei Șerban se dedică
totalmente spectacolelor sale, care uimesc nu doar ochii, dar ating și sufletul.

 Spectacole regizate de Andrei Șerban în Teatrul Dramatic:

-Medeea, după Euripide / Seneca , la Mama, New York

Inspirat de lucrul lui Orghast, reîntors la New York, Andrei Șerban a montat la La
Mama Medeea, în greacă și latină. A fost începutul unei noi etape de lucru care a dus
la creația Trilogiei Antice, spectacolul cela mai de durata a carierei regizorului, (jucat
timp de 30 de ani la New York și în turnee prin lume), în care Priscilla Smith a jucat
Medeea, Andromaca și Electra. ”În Medeea lui Andrei Șerban este vorba de o
tentativă de a regăsi rituri arhaice pe care dintotdeauna le purtăm în adîncul sinelui,
dincolo de cultură: modele, arhetipuri, care trebuie reinventate și scoase la lumină.”
(Eugene Ionescu)

În 1972, la un an după ce Peter Brook crease Orghast în ruinele de la Persepolis,

discipolul său – „copilul teribil” al avangardei regizorale americane – reinventa
limbajul scenic, montând, în subsolul Teatrului „La Mama” din New York, tragedia
Medeei, în vechea greacă şi latină!

În 1973, după ce o primă serie de turnee cu Medeea (Amsterdam, Bruxelles, Berlin,

Paris, Spoleto, Baalbeck) se încheia fulminant la Avignon. Medeea după Euripide şi
Seneca reprezintă primul capitol al celebrei Trilogii antice realizate de Andrei Şerban
pentru Teatrul „La Mama”, în 1974, şi totodată, „motorul” care a demarat cariera sa
internaţională. Spectatorii români au putut s-o descopere, însă, abia în anii ’90, în
versiunea, nu mai puţin actuală şi şocantă, montată de regizor pe scena Naţionalului
bucureştean.

-Electra, după Sofocle , Sainte Chapelle și în turneu European

Probabil că textele în greaca veche sunt pentru actori cel mai generos material din cîte
s-au scris vreodată. Sunetele Electrei reverberau cu aceeași forță în piatra de la
Lykavittos, sub bolta de la Sainte-Chapelle, sau pe malul Oceanului Atlantic, evocînd
în participanți un sentiment comun de apartenență la o veche tradiție spirituală.

“Electra a fost poate cea mai abstractă, mai simbolică și totuși mai adinc personală
dintre toate montarile mele. Eram la Paris în timpul repetițiilor cu Electra cînd am aflat
vestea morții mamei mele. Multe imagini din acest spectacol erau legate de speranță:
porumbelul alb, pe care l-am integrat în scenă datorită unei întîmplări neașteptate –
într-o zi, îndreptîndu-mă spre Sainte-Chappelle pentru repetiție, pe malul Senei am
văzut venind spre mine un bătrîn care, cu gestul cel mai firesc, mi-a pus în palme un
porumbel alb și a dispărut fără nici o explicație: renașterea lui Oreste: cel crezut mort
apărea îmbrăcat în alb, pe o scară care părea să coboare din cer, în sunet de clopote
tibetane care aveau o reverberație perfect potrivită cu momentul recunoașterii dintre
sora și fratele revenit printer cei vii.

Mulți ani mai tîrziu, la București, după ultima reprezentație cu Electra, am plantat
copăcelul alb din spectacol la mormîntum mamei mele din cimitirul Bellu și am avut
bucuria să constat de cite ori am revenit în țară că a prins rădăcini și a crescut.

Priscila, o juca nu doar pe Medeea, ci și pe Electra, ăn scena bocetului pentru fratele

căzut mort, ăn loc de motivații psihologice, căutase inspirația în sunetul picăturilor de
ploaie căzînd pe lemn. Silabile grecești rostire de ea sunau ca lacrimile sau stropii de
ploaie, transmițînd în același timp o suferință sfîșietoare. “
 -Troienele, după Euripide La Mama, New York

Preluînd ecouri de ritual și ceremonie din culture diverse, de la cele africane,

braziliene sau asiatice, pînă la bocetul românesc, a continuat cu explorarea limbilor
moarte împreună cu compozitoarea Liz Swados în Troienele, într-o formă muzicală ce
se apropie de operă. Andrei Șerban căuta un fel de a trăi tragedia cu trupul, cu vocea,
în spațiu, în mișcare, în așa fel încît să fie universal receptată, în orice colț al lumii,
făcînd apel la vibrații pe care intelectul rece nu le poate simți.

 Spectacole regizate de Andrei Șerban în Teatrul Liric :

– Trubadurul, G.Verdi, Opera North, Leeds 1983

După cum afirmă însăși regizorul, Trubadurul este dedicat memoriei lui Federico
Garcia Lorca (poet, prozator și dramaturg spaniol), de aceea acțiunea operei este
transpusă în războiul civil din Spania secolului XX. Decorul reprezentă un peron de
gară unde se încrucișează destinele tragice ale personajelor verdiene, iar muzica, după
spusele regizorului ,, avea în acest context o forță imediată, iar povestea, ancorată într-
o realitate recentă, devenea din incredibilă în credibilă. ”

– Flautul fermecat, W.A.Mozart, Opera de Nancy 1981, Theatre du Châtelet,

Paris 1983

Decorul acestei opere este inspirat de vechi miniaturi persane în combinație cu

costume țărănești autentice din Oaș. Regizorul spune că ,,Ideea spectacolului: ca să
ajungi la lumină, trebuie să te familiarizezi întîi cu ăntunericul, doar așa poți să fii
pregătit pentru încercări. Regina nopții necesară ca să poți aprecia lumina și pe
Sarastro.
– Fidelio, L. Beethowen, Royal Opera House, Londra 1986

Decorul: O cutie albă în care sunt plasate alte boxe negre de metal, suspendate în aer,
reprezentînd închisoarea în care zăceau prizonierii-coriști, muzica lui Beethowen fiind
pentru regizor o alegorie spirituală. De aceea, Pizzaro apăre la judecata finală îmbrăcat
cu aripi negre uriașe de liliac, precum diavolul în picturile naive, iar alaiul eliberator al
Guvernatorului era însoțit de heruvimi. Despre Fidelio regizorul spune următoarele
cuvinte: Comentariul politic m-a interest mai puțin în Fidelio. Fidelio a fost un
insucces de zile mari de care sunt mîndru și azi”

2. Specificul corelației REGIZOR – ACTOR în creația lui Andrei Șerban.

“Eu pretind două lucruri. Unul se numește talent, celălalt inimă.” Spuse Andrei
Serban.

Este bine cunoscut faptul că un regizor bun, este atunci cînd are și o echipa bună cu
care lucrează. Este important ca regizorul sa știe să lucreze cu instrumentul sau, care
este actorul. Un regizor bun trebuie să cunoască mai multe căi de a trezi în actor cea
culoare cu care regizorul trebuie să monteze.

În lucrul cu actorii Andrei Șerban alege doua direcții. Una este să lucreze asupra
tehnicii – talentului, asupra vocii lor, a corpului și a mișcării, asupra textului, iar cea
de-a doua direcție – improvizație liberă și totală. După cum afirmă chiar regizorul:
“Ambele sunt importante – împreună”. De asemenea, actorii sunt îndemnați să apeleze
la intuiție.

Dedicația cu care Andrei Șerban cultivă activitatea actorilor e dublată de subtilitatea

cu care îi calauzește, declanșînd, defrișînd, apăsînd pe accelerație sau eliminînd
buruienile și surplusul într-o permanentă luptă cu comoditățile, obișnuințele,
stereotipurile mijloacelor de expresie și cu limbajul cimentat, grosier.
Andrei Șerban deține tehnica jocului cu așteptare, îi pune în stare de veghe artistică și
de start creator, căutînd minuțios în adîncul textului dirijîndu-i s-o facă, la rîndul lor,
dar uimind întoteauna prin sugestia expresivă, prezentînd monilitatea și acest promt la
stare, asanînd sentimentalismul, detașînd situația și descoperindu-i nuanțele cele mai
fine. Pretinde actorilor inteligența emoției, luciditate și viteza în reacții, o controlată
gestionare a exercițiului interior.

Ei au misiunea de a copleși realmente spectatorul, conducîndu-l spre zone

necunoscute, imposibil de a trăi în viața curentă, cu toate că o intersectează și o evocă.
O impun și o refac, din imponderabile, mai mult sau concentrat, mai precutant, mai
zguduitor. Surprizînd și fascinînd.

Andrei Șerban are harul de a-și aplica sistemul – pe cît de complex pe atît de fexibil,
în toate evenimentele teatrale pe care le prilejuește. De aceea, un atelier pentru actori
întotdeauna este un curs intensiv de maximă eficiență, avînd în vedere ca rezultat nu
numai o foarte rapidă de blocare și diversificare a mijloacelor expresive, prin
antrenamentul colectiv, ci și un efect de durată, oferind un set de exerciții menit să
asigure forma maximă și pe viitor. El propune un mod de viață pentru oamenii de
teatru, care să le schimbe profund mentalitatea. Le pune în față obligațiile de exersare
a corporalității, de luare în posesie a propriei înzestrări fizice și spirituale, într-un
sistem ce se transmite prin viu grai, ca învățătură direct. Andrei Șerban vorbește de
faptul că e nevoie de o pregătire înaintea pregătirii.

Trilogia greacă, de la București, ar fi fost imposibil de realizat fără exercițiile

actorilor. Exercițiile nu sunt legate direct de lucrul la roluri, ci de dezvoltare vocală,
fizică, de o stare de spirit interioară, care te face să fii diferit de felul în care ești în
echipa în care vii la repetiții și cum trebuie să intri într-o stare, cu alte necesități pentru
a ajunge să încarnezi aceste roluri extraordinar de grele, ale trilogiei grecești, mai ales
cînd sunt într-o limbă necunoscută.
Andrei Șerban repune în drepturi, cu fermitate, antrenamentul artistic, printr-o
abordare nu numai biomecanică, ci și spiritual a artei actoricești, ca în vechile cărți
indiene, japoneze, chinezești de măiestrie teatrală. Regizorul devine un învățător, în
sensul primordial și integral al cuvîntului, un transmițător, pe toate canalele, al unei
cunoașteri în care se reunesc tradiția europeană, înțelepciunea asiatică, codificările
teatrale de pretutindeni și exercițiile din sport, mișcările. Toate acestea sunt menite să
deschidă irezistibil capacitățile energetice, să mărească și să intensifice cîmpurile
corpului. Acest scop îl urmăreau și exercițiile concepute de Stanislavski, Meyerhold,
Michael Cehov și Grotowski. Ele sunt însă, eșalonate altfel, pornind de la Brook.

Are prețuire pentru actori și forță de-ai închega într-o trupă, asanînd în focul muncii
intense orice aspirații și dimensiuni personale. Leagă generațiile, dirijînu-le insesizabil
să-și transfere înzestrarea. Îi activează pe toți, învățîndu-i să se cunoască și să deguste
textul, să-l adopte, să-l asimileze, să-l pătrundă.

Reintroduce ideea de muzicalitate a textului, înnobilînd astfel și reanimînd demult

uitatul, păgubitul, abandonatul meșteșugar al rostirii. Activizarea cuvintelor presupune
ascultare, aprofundare, însuflețire reciprocă: a vorbei și a interpretului deopotrivă.
Andrei Șerban a adus un alt fel de a lucra nu numai în regie, ci și în instituția teatrală,
demonstrînd necesitatea studiilor actoricești și teatrale, ca în balet clasic, pentru a
obține formă maximă. A folosit alte metode ca regizor care își pregătește și încălzește
trupa, pentru a o unifica și a o face aptă de performanță. A declanșat și a stimulat
exemplar interpreții, testîndu-i în fiecare clipă cu tact și deosebită răbdare. A controlat
interpretarea, conferind un statut mai înalt actorului, afirmîndu-l, impunîndu-l dar și
manipulîndu-l cu metode de catifea.

Disciplina, interesul, pasiunea, abordarea multimplă și complementară a meșteșugului

se îmbină cu modelul de exigență și autoexigență, de delicatețe, directețe, simplitate.
 1. Modalități de expresie regizorală în creația lui Andrei Șerban.

Maestrul Andrei Șerban considerat un adevărat reformator al teatrului american, încă

din anii 70, regizor novator în operă, din anii 80, cu un rol de seamă în modernizarea
și teatralizarea spectacolului liric. Veșnic tînăr regizorul continuă să se considere un
discipol, nutrind aceeași venerație, ca la începuturi, pentru Peter Brook. Revendicîndu-
se de la metodele acestuia, Andrei Șerban a realizat spectacole de mare răsunet,
dedicîndu-se tragediei antice, pe care a reimpus-o, prin viziunile sale de șocantă
originalitate, redescoperindu-i dionisismul originar pe calea împlinirii sonorităților
limbii vechi (greacă și latină) și a imaginilor violente. În aceeași linie brookiană l-a
abordat pe Shakespeare, aspirînd la o viziune monumentală, plurivalentă, general-
omenească și contemporană totodată.

În montările lui Andrei Șerban sunt prezente actualizările și libertățile stilistice

(purtînd ecourile teatrului central-european și românesc al anilor 60, abil sincronizate
cu prezentul), sarcasmul, neliniștea, un anume dinamism în succesiunea dispozițiilor
interioare și poate, predilecția pentru rîsul-plîns care îl leagă pe regizor cu fire
nevăzute de această parte a lumii și pare să-l recheme irezistibil, tot mai des, pe
neobositul călător.

Metoda sa, de altfel, e complexă și resintetizează, în titraj personal, metodele

Stanislavskiene și Meyerholdiene ale lui Brook însuși, de la care regizorul a deprins
sistemul exercițiilor, amplificîndu-l și diversificîndu-l. Regizorul vizează însă
întotdeauna mari evenimente scenice, la capătul experimentelor, ținînd montarea de
anvergură. Sau, mai degrabă, antrenamentul, cercetarea și experimentul au constituit,
ani de zile, metode de parcurs ale unei puneri în scenă, care își ia răgazul unei
prealabile munci pe text într-un răstimp mai amplu (uneori de căteva săptămîni), după
care abia încep repetițiile pe scenă. În numele aceleiași stări de cercetare, de provizorat
experimentist, regizorul încearcă și modifică continuu pînă ce găsește forma care o
simte ca adevărată. Abia în repetițiile cu public, deci înaintea premierei oficiale,
începe testarea montării în raport cu spectatorii, a reacțiilor celor prezenți de ambele
părți ale baricadei – realizatori și receptori, deveniți coparticipanți la finisarea
spectacolului. Etapă extrem de importantă, pentru că ea modelează în detaliu forma
scenică, ritmul desfășurării, dimensiunile reprezentației, soluțiile, într-o suită de
reprezentații pînă cînd spectacolul se așează în parametrii optimi.

Ca mulți alți mari creatori, Andrei Șerban nu practică numai ce predică, spectacolele
sale nefiind doar ceremonii extatice, ci și procese dinamice (în ambele sensuri ale
cuvîntului, de desfășurare ți de confruntare), în care dialectica strălucește într-o
luxurianță de semne.

Conștient de importanța corporalității în teatru, singura care face să interacționeze

diversele sisteme semiotice integrate în spectacol, Andrei Șerban privește critic
tendințele spre tehnologizare. A utilizat instalații video cînd a montat Pericle, dar se
mărturisește sceptic” față de încorporarea tehnicilor de film sau video în teatru, căci
ecranul fură cu ușurință atenția spectatorului, în detrimentul actorului de pe scenă.”

Personalitate carismatică, în mod spontan și firesc, dominatoare Andrei Șerban

impune cu autoritate și eleganță, mereu deschis, prevenitor, atent. Simplitatea lui e
cuceritoare, productivă, generatoare, ținînd de perfecta concentrare pe solicitările
muncii efective. Artistul are darul prezenței permanente, concentrat fără răgaz în ceea
ce face și în propria lui făptură. Se vede din întreaga ținută, cînd stă în picioare, cînd
șade sau merge, din gesturi, din atenția pe care o acordă celorlalți. Această calitate
asigură suplețea minții, a trupului, a spiritului, capacitatea de comunicare cu
colaboratorii, le dă prilejul și răgazul de a crea ei înșiși, de a explora și interpreta într-
adevăr textul, de a se lansa în expediția căutărilor cu îndrăzneală, cunoștință și
autoconștiință. E o dovadă de respect al conlucrării, dar și o modalitate infailibilă de a
trezi și implica intelectual și psihologic interpreții, de a-i obliga să se investească total
în actul creator. De a le mobiliza și acutiza facultățile perceptive. Desigur, controlul îi
rămîne tot regizorului, care integrează organic rezultatele și sugestiile în proiectul său,
arătîndu-se dispus să adopte și oferta propusă de actori.
Concluzie

Andrei Șerban tinde să realizeze spectacole complexe, puternice, vii, construite

impecabil care au ca scop evident să placă publicului, oricărui tip de public, prin
antrenament sistematic și concentrare controlată.

“Ca regizor, nu poţi rămâne neutru, e obligatoriu să ai un punct de vedere, o

atitudine. Când m-am hotărât să devin regizor, a trebuit să lupt multă vreme cu
nevoia pe care o simţeam din copilărie de a fi pe placul altora, de a fi acceptat de
toată lumea. Nu mi-a fost uşor să înving această tendinţă, care în viaţă e bine-
venită, căci e bine să fim acceptaţi şi să-i acceptăm pe semenii noştri, dar în artă e
periculos, căci să fii bine crescut, politicos şi pe placul tuturor e drumul cel mai
sigur spre mediocritate. De aceea, de câte ori se spune că sunt controversat şi că nu
pot să fiu unanim acceptat mi se pare un imens compliment.” A. Serban

De asemenea prin metodele sale de expresie regizorală reușește să își creeze

spectacolele într-un mod absolut diferit, introducînd spectatorul în atmosfera unei
fantezii. Sentimentele pe care le au spectatorii în timpul spectacolelor sunt diverse și
în foarte multe cazuri se suprapun, rîsul înecîndu-se în lacrimi și invers.

Andrei Șerban este un regizor inovator care își realizează specatcolele depunînd multă
muncă, energie, imaginație și nu în ultimul rînd suflet.

Este un adept al teatrului total, un teatru al esențelor. El merge către adîncurile ființei
omenești, către ceea ce reface, fie și pentru o clipă, actul inițial al creației.

Șerban nu i-a învățat pe actorii cu care a lucrat să creeze roluri, ci să fie convingători
și emoțional.
Bibliografie

1. I.Berlogea ,,Teatrul și societatea contemporană”, Meridiane, 1985

2. I.Berlogea ,, Teatrul românesc în sec. XX”, Editura fundației culturale române,

2000

3. C.Dumitrescu ,,Cronici teatrale (1990-1998)” Fundația culturală ,,Camil

Petrescu” 2006

4. M. Popescu ,,Oglinda spartă” , Unitext,1997

5. http://regizorcautpiesa.ro/regizori/Andrei-Serban-1213.html

6. http://www.bulandra.ro/ro/component/content/article/103-regizori/336-andrei-

serban.html