Capitolul 4 - Mamiferele din România

Autori Ovidiu IONESCU, Georgeta IONESCU, Ramon JURJ, Constantin CAZACU, Mihai ADAMESCU,
Ancuţa COTOVELEA, Claudiu PAŞCA, Marius POPA, Ion MIREA, George SÎRBU, Silviu CHIRIAC, Mihai
POP, Şandor ATTILLA şi Răzvan DEJU.

2. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND CONSERVAREA SPECIILOR DE MAMIFERE SĂLBATICE

Datorită aşezării geografice, reliefului şi a interacţiunii cu factorii abiotici variabili la scară de timp şi
spaţiu, România este caracterizată de o diversitate mare a speciilor de floră şi faună sălba tice şi a
habitatelor naturale. Din punct de vedere al bogăţiei specifice, în România se regăsesc 102 specii de
mamifere sălba - tice, din cele 182 de specii prezente la nivelul Uniunii Europene. Conform
informaţiilor prezentate în Strategia naţională şi Planul de acţiune pentru conservarea biodiversităţii
2014 – 2020, promovată de către MMSC în vederea aprobării de către Guvernul României, un număr
însemnat dintre aceste specii sunt ameninţate, 74 % din speciile de mamifere fiind prezente în Cartea
Roşie a Vertebratelor din România (2005). România, prin aderarea la convenţiile şi acordurile
internaţionale şi regionale privind protecţia naturii, precum şi prin aderarea la UE, şi-a asumat
obligaţia de a stabili şi aplica la nivel naţional măsuri de conservare care să asigure menţinerea sau
refacerea populaţiilor speciilor sălbatice şi a habitatelor naturale. Astfel, protecţia speciilor de
mamifere sălbatice, şi în particular a celor terestre, este reglementată de: 2.1. Acte normative prin
care România a ratificat sau a aderat la convenţii internaţionale -

Legea nr. 13/1993 pentru aderarea României la Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a
habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna la 19 septembrie 1979. Convenţia privind
conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa (Convenţia de la Berna) are ca scop
asigurarea conservării speciilor de floră şi faună sălbatice, precum şi a habitatelor lor naturale, în
special a speciilor şi habitatelor a căror conservare necesită cooperarea mai multor state. Convenţia
de la Berna stabileşte obligaţia statelor contractante de a lua măsuri legislative şi administrative
adecvate şi necesare pentru protejarea habitatelor speciilor sălbatice de floră şi faună, în special a
acelora enumerate în anexele nr. I şi II (specii strict protejate de floră sălbatică şi respectiv specii
strict protejate de faună sălbatică) şi pentru protejarea habitatelor naturale ameninţate, precum şi
protejarea zonelor care au importanţă pentru speciile migratoare incluse în anexa II şi anexa III ale
convenţiei (specii strict protejate de faună sălbatică, şi respectiv specii protejate de faună sălbatică).
În cadrul acestei convenţii, pentru protecţia speciilor de mamifere a fost derulată o activitate
considerabilă, în special pentru carnivorele mari, fiind adoptate recomandări şi planuri acţiune
pentru anumite specii (pentru toate speciile de carnivore mari, bizonul european, specii de lilieci
etc.). De asemenea, a fost stabilită Iniţiativa pentru Europa privind Carnivorele Mari (Large
Carnivores Initiative for Europe - LCIE), care în prezent este inclus ca grup de lucru în cadrul Comisiei
privind Supravieţuirea Speciilor IUCN. În baza prevederilor Convenţiei de la Berna, a fost constituită
reţeaua Emerald, reţea ecologică constituită din arii de interes special conservativ, a cărui obiectiv
este asigurarea supravieţuirii pe termen lung a speciilor sălbatice şi habitatelor care necesită măsuri
de protecţie specifice. Constituirea reţelei Emerald la nivel naţional este considerată una din
principalele mijloace prin care sunt îndeplinite obligaţiile asumate de către statele contractante la
Convenţia de la Berna. Constituirea reţelei Natura 2000 la nivelul statelor membre UE reprezintă
contribuţia acestora şi a UE, în calitate de părţi contractante la Convenţia de la Berna, la reţeua
Emerald. 16 Ghid sintetic de monitorizare pentru speciile de mamifere de interes comunitar din
România - Legea nr. 58/1994 pentru ratificarea Convenţiei privind diversitatea biologică, semnată la
Rio de Janeiro la 5 iunie 1992. Convenţia privind diversitatea biologică (CBD) porneşte de la
recunoaşterea valorii intrinseci a diversităţii biologice la toate cele patru nivele de abordare
(diversitatea sistemelor ecologice, diversitatea speciilor, diversitatea genetică şi diversitatea
etnoculturală), a valorii ecologice, genetice, socio-economice, ştiinţifice, educaţionale, culturale,
recreative şi estetice ale acesteia, precum şi importanţei diversităţii biologice pentru evoluţie şi
pentru conservarea sistemelor de susţinere a bio - sferei. CBD este o convenţie cadru, stabilind
măsurile generale de conservare şi utilizare durabilă, pentru implementarea acestor prevederi fiind
necesară elaborarea de strategii, planuri sau programe naţionale, precum şi integrarea conservării şi
utilizării durabile a diversităţii biologice în planurile, programele şi politicile sectoriale şi
intersectoriale pertinente. La nivel naţional, Strategiile şi Planurile de acţiune pentru conservarea
biodiversităţii realizate până în prezent nu au fost asumate de către factorii politici, acestea nefiind
adoptate prin acte normative. De asemenea, conform prevederilor art. 7 lit. b) al acestei convenţii,
ţara noastră are obligaţia de a monitoriza componentele diversităţii biologice importante pentru
conservarea şi utilizarea durabilă a acesteia. În anul 2011, Comisia Europeană (CE) a adoptat
Strategia UE privind biodiversitatea pentru 2020, care asi - gură un cadru de acţiune care va permite
UE să îşi atingă obiectivul principal pentru 2020 privind biodiversitatea propus de Comisie, respectiv
“Stoparea pierderii biodiversităţii şi a degradării serviciilor ecosistemice din UE până în 2020 şi
refacerea acestora în măsura posibilului, odată cu sporirea contribuţiei UE la combaterea pierderii
biodiversităţii pe plan mondial”. Strategia UE privind biodiversitatea pentru 2020 include şase
obiective aflate într-o relaţie de interdependenţă şi complementaritate, subordonate obiectivului
principal pentru 2020, care vor contribui la stoparea pierderii biodiversităţii şi a degradării serviciilor
ecosistemice. Startegia include, de asemenea, măsuri specifice pentru îmbunătăţirea monitorizării şi
a raportării (elaborarea unui sistem nou de raportare cu privie la păsări, dezvoltarea sistemului de
raportare prevăzut la art. 17 din Directiva Habitate, îmbunătăţirea fluxului, accesibiltăţii şi relevanţei
datelor legate de Reţeaua Natura 2000, crearea unui instrument specific ca parte a sistemului
european de informaţii privind biodiversitatea). La începutul anului 2014, strategia va face obiectul
unei evaluări intermediare, astfel încât rezultatele acesteia să poată fi incluse în cel de al cincilea
raport al UE conform obligaţiilor stabilite de CBD. - Legea nr. 69/1994 pentru aderarea României la
Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră pe cale de dispariţie,
adoptată la Washington la 3 martie 1973. Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice
de faună şi floră pe cale de dispariţie (CITES) asigură protecţia speciilor periclitate prin reglementarea
comerţului cu acestea, printr-un sistem de permise, fiind autorizat doar în anumite condiţii, astfel
încât această activitate să nu pună în pericol supravieţuirea speciei în mediul sălbatic. Comerţul
internaţional şi intern cu specii de floră şi faună sălbatică este reglementat la nivelul UE printr-un set
de regulamente care asigură implementarea prevederilor CITES, Regulamentul (CE) nr. 338/97
privind protecţia speciilor faunei şi florei sălbatice prin controlul comerţului cu acestea, cu
modificările ulterioare, fiind regulamentul de bază. - Legea nr. 13/1998 pentru aderarea României la
Convenţia privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice, adoptată la Bonn la 23 iunie
1979. Convenţia privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice (CMS) are ca scop
conservarea speciilor migratoare şi a habitatelor acestor specii la nivel global. Întrucât este singura
convenţie care vizează conservarea speciilor migratoare la nivel global, a habitatelor şi rutelor de
Cadrul legislativ privind conservarea ... 17 migraţie ale acestor specii, CMS este complementară
celorlalte convenţii din domeniul protecţiei vieţii sălbatice. CMS este o convenţie cadru din care
derivă instrumente independente, la acest moment fiind încheiate un număr de 7 acorduri şi 19
memorandumuri de întelegere sub CMS. Statele Părţi la CMS au obligaţia de a stabili măsuri stricte
de protecţie, de a conserva şi reface habitatele speciilor migratoare ameninţate cu dispariţia incluse
în Anexa I a convenţiei, precum şi de a asigura reducerea barierelor în calea migraţiei acestor specii.
CMS încurajează statele din aria de distribuţie a speciilor migratoare care au o stare nefavorabilă de
conservare, incluse în Anexa II a convenţiei, să încheie acorduri globale sau regionale pentru
conservarea şi managementul acestor specii. - Legea nr. 389/2006 pentru ratificarea Convenţiei-
cadru privind protecţia şi dezvoltarea durabilă a Carpaţilor, adoptată la Kiev la 22 mai 2003. Pentru
atingerea obiectivelor Convenţiei-cadru privind protecţia şi dezvoltarea durabilă a Carpaţilor
(Convenţia Carpatică) statele Părţi urmăresc realizarea unei politici cuprinzătoare şi vor coopera
pentru păstrarea şi dezvoltarea durabilă a Carpaţilor, printre altele şi în vederea îmbunătăţirii calităţii
vieţii, întăririi economiei şi comunităţilor locale şi conservării valorilor naturale şi moştenirii culturale.
Conform art. 4 din Convenţia Carpatică, părţile trebuie să întreprindă măsuri adecvate pentru
asigurarea unui nivel ridicat al protecţiei şi utilizării durabile a habitatelor naturale şi seminaturale, a
continuităţii şi conectivităţii acestora şi a speciilor de floră şi faună care sunt caracteristice regiunii, în
special pentru protecţia speciilor ameninţate, a speciilor endemice Carpaţilor şi a carnivorelor mari.
În baza acestor prevederi, a fost încheiat Protocolul privind conservarea şi utilizarea durabilă a
diversităţii biologice şi a diversităţii peisajelor, adoptat şi semnat la Bucureşti la 19 iunie 2008, la
Convenţia-cadru privind protecţia şi dezvoltarea durabilă a Carpaţilor, adoptată la Kiev la 22 mai
2003, care a fost ratificat prin Legea nr. 137/2010.