Sunteți pe pagina 1din 68

CUVÂNT ROMÂNESC

REVISTĂ  SEMESTRIALĂ  DE  LITERATURĂ,  
FONDATĂ  LA MADRID,  ÎN 2019

Anul II,  nr. 3,  semestrul  II  2020

Revistă editată de
Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și
Artiștilor Români din Spania
și
Editura Ego Liberum
CUVÂNT ROMÂNESC

Revistă de literatură

Anul II, nr. 3

Noiembrie
2020
CUVÂNT ROMÂNESC
Revistă de literatură
Fondată la Madrid, în anul 2019

Fondator: În acest număr au publicat:


Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor
Români din Spania
Adina Velcea
Editori: Adrian Dinu Rachieru
Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Adrian Grauenfels
Români din Spania Angela-Melania Cristea
Editura Ego Liberum
Cezar C. Viziniuck
Director revistă: Christian W. Schenk
Ovidiu Constantin Cornilă Costinel Lungu
Daniel Luca
Redactori:
Diana Ciugureanu
Eugeniu Nistor            
Costinel Lungu Etgard Bitel
Cezar C. Viziniuck Eugenia Popeanga Chelaru
Lavinia Elena Niculicea
Secretar de redacție: Lucian Victor Bota
Mariana Vlad                                                      
Maria Dirul
Tehnoredactor: Mihaela Alina Niga
Costinel Lungu Ovidiu Constantin Cornilă
Silvia Bodea Sălăjan
Corector:
Serea Tănase
Ana Maria Cornilă
Tudorița Dănilă Ardag
Corespondență: cuvantulromanesc.lb@yahoo.com Veronica Balaj
                                
Sursă foto coperta 1: www.pinterest.com                                           
           Anca Bulgaru - Toamna în fereastră
                                                        
ISSN - 2659 – 9929
EDITORIAL CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Logos și Kratos în poezia lui


Nichita Stănescu

Ovidiu Constantin Cornilă,


director al revistei de literatură
Cuvânt românesc

              Alături de Lucian Blaga și Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, sau îngerul blond, cum mai este supranumit, se identifică deplin în calitate
de al treilea element al tridentului de aur al literaturii române. Înfăptuitor de limbaj poetic original, el deschide o nouă viziune a poeziei, creând și
transmițând prin vasta sa operă o forță impactantă a logosului.
Limbajul poetic stănescian, pe lângă faptul de a fi inedit, poate fi considerat unul aflat într-o permanentă aventură. Poetul refuză să își vadă
propria creație în calitate de grafie, de semn fizic sau literă. Acesta nu e decât o încercare de evadare a sinelui, o golire a trupului neîncăpător, o
pierdere uriaşă, care echivalează cu tendinţa de a exista în afara tuturor limitărilor.

                  În timp ce Tudor Arghezi manifestă o voință artizanală, demiurgică, în felul ei, de a conferi cuvintelor o reprezentare materială, la
Nichita Stănescu se poate intui și chiar simți acel tip de frustrare în incapacitatea de a nu putea concepe logosul ca o unitate de sens, ca simbol
al realității. În calitate de realitate a comunicării orale și transpus în viziunea temporală blagiană, cuvântul stănescian înoată numai în timpul
cascadă, adică în trecut, nefiind o entitate reprezentată de timpul prezent sau fluviu, poetul experimentând astfel la rece direcțiile profund
temporale și direcționate deliberat ale sensului. Intenționalitatea creativă a poetului s-a axat pe procesarea dinamică a logosului, oferindu-i o
forță coercitivă, un kratos al mișcării. Spre exemplu, Stănescu a utilizat infinitive lungi, precum „mirare”, „fluturare”, „chemare”, derivate
din substantive. Pentru poet, ele sunt concepte în curs de închegare, sensul lor rezidând din transformarea semantică emitentă. Limbajul poetic
stănescian se constituie, așadar, printr-o mutație a limitelor semantice a cuvântului nepoetic în actul vorbirii curente. Aceasta este una dintre
cheile originalității lui Nichita Stănescu, faptul că orice cuvânt nu înseamnă altceva decât acțiune-îndeplinire.

               Altă particularitate demnă de a fi luată în seamă este tendința random a poetului de a iniția orice poem. O face întâmplător, cu orice
idee care îi trece prin minte, neținând cont de o anumită ordine firească de tip cap, corp, coadă. Ideile sunt îmbrăcate în nuclee semantice care
pot fi izolate sau rupte și tocmai din acest motiv poemul său poate fi interpretat ca fiind neunitar, incomplet, neînțeles. Ceea ce se întâmplă, de
fapt, este că poetul concepe alt sens, independent de cel noțional, diverse simboluri cu iz clasic fiind introduse în corpul creației ca motive
frastice convertite în elemente ale fabulosului sau absconsului. Urmând linia acestui aspect, poezia lui Nichita Stănescu are o latură intuibilă
superioară, care atrage cititorul în încercarea de a dezvălui noi sensuri. De aceea poate fi deosebit de anevoios să căutăm idei clare în poemul
stănescian, deoarece autorul a eliminat deliberat intuibilul în favoarea încifrării, a vagului, a unui tip nou de vers îndrăzneț, care a rupt modelul
poetic tradițional.  

                  Discursul liric poate mima demonstraţia, de pildă, ca în poezia Pentru că înot şi zbor în sus, unde ne este sugerată
imaginea splendidă a topirii în Cosmos: „Pentru că înot şi zbor în sus/Abia mă mai ajung din urmă/Amintirile/Ca nişte
bule de aer, unde mişcătoare”.

                

3
EDITORIAL CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

                  Nichita Stănescu poate la fel de bine interpreta și rolul de regizor suprarealist al unui dicteu automat. Exemplul poate fi adus cu
dulcele stil clasic: „Nu pot să înaintez niciunde;/De la eu la eu, distanţa/ E acoperită de moarte. [...]/Ah, deci singur! Ah, deci înăuntru/Înspre
mine, dinspre mine/Cerul cel mai depărtat e/Coasta de întunecime”.
În același timp, poetul reface realitatea în logos, acesta pendulând între aventură și dramă în incinta versului: „Orice cuvânt e un sfârșit/Orice
cuvânt din orice limbă/Este un strigăt de moarte/Al unei specii din nesfârșitele specii/Care-au murit fără să se nască”.  

              La Nichita Stănescu, necuvintele, aceste prototipuri negative în viziunea platoniană, reprezintă cuvintele care nu au valoare prin sau
numai prin funcțiile lor lingvistice obișnuite, ci și prin existența virtuală a unor corespondențe care pot conduce la o cheie semnificativă a
textului poetic. În acest sens, vorbim de asocierea cuvintelor pe baza unor analogii sonore: un cuvânt-temă este anticipat, repetat sau prelungit
în structura sonoră a altui cuvânt: „Să se lase ninsoare, soare, ori Vine norul şi ne plouă/Noroire, negre ouă”.

               În joaca lui de-a cuvântul, poetul stabilește legături ilogice, neobișnuite între termenii poeziei. Totul e privit pe dos; totul pare un joc
nevinovat, care ne propune însă un limbaj poetic cu desăvârşire nou, precum în: „eram erând; alergam alergând”, sau acest fragment,
în care se observă o forţare a logicii: „Şi-am zis verde de albastru/Mă doare un cal măiastru/Şi-am zis pară de un
măr/Minciună de adevăr/Şi-am zis pasăre de peşte/Descleştarea de ce creşte?”

                Deosebit de interesant este faptul că, prin crearea de structuri noi, prin desprinderea dintr-un cuvânt a anumitor structuri sonore, se
realizează valențe expresive, nu atât prin natura sunetelor repetate, cât, mai ales, prin simetriile realizate sau prin contaminările dintre
cuvintele-temă (prin analogie sau contrast): „În spatele meu, zeul cu un singur ochi/Rânjind, mă trage de mânecă,/De
braţ, de umăr, de umbră,/De la revedere, de la, de re/De ve şi de şi re”.

                 Poetul ignoră contextele gramaticale specifice ale diferitelor părţi de vorbire, ceea ce constituie un fenomen sintactic original: „Mai
urât decât sunt/Pot fi văzut,/Mai frumos, nu!.../Mai scabie, da./Mai scut”.
                  Pe de altă parte, adjectivele, numeralele, substantivele apar în contexte specifice unor forme verbale personale, după conjuncţia „să”
şi după pronumele reflexiv „se”: „N-ai să vii şi n-ai să morţi,/N-ai să şapte între sorţi,/N-ai să iarnă
primăvară,/N-ai să doamnă domnişoară”.
  
                  Poezia lui Nichita Stănescu angajează actul comunicării dincolo de logos kratos, în zona conexiunilor virtuale ale textului, în
zona sugestiei imaculate. În dinamica lui semantică, discursul poetic operează schimbări de semnificaţii şi, în acest sens, metafora stănesciană
devine liberă, gratuită. Aceasta acceptă și neagă o interpretare a limbii ca expresie. Poetul dejoacă metafora prin metonimie; o reanalizează.
Metafora are avantajul de a denumi chiar câmpul semantic în care s-a efectuat metonimia. De exemplu, un vers cum ar fi „Un tânăr metal
transparent despărţea cuvântul de idee, raza de stea” dezvăluie o analiză profundă a altui vers: „Plutea o floare de tei
înlăuntrul unei gândiri abstracte”. În cazul acesta, „tânărul metal transparent” nu e decât diamantul, ce stabileşte
diferenţa dintre metafora din primul vers, specific stănesciană, şi metafora de esenţă eminesciană, cu inefabilul parfum al florii de tei. Metafora
nichitiană este vehicul pentru un conţinut, pentru o idee. Pentru Stănescu, metafora nu este numai figură de cuvânt, ci eschivă
flexibilă. Este un permanent enunţ imperfect, anacolutic, eliptic. Acesta presupune o frângere a sintaxei: „Ha, ha, voi credeţi că eu,
eu însumi/Aş fi trist vreodată/Chiar dacă poate doar din faptul c-aş avea făptură?” (se poate folosi aici ca reper
versul eminescian cu sintaxă ruptă Nu credeam să-nvăţ a trăi vreodată).
              Mulţimea determinantelor sintactice subliniate ocolesc ce-ul propriu-zis al mesajului comunicării, îl deschid şi îl amână, refuză să-l
introducă, făcându-l palpabil înainte de a fi exprimat propriu-zis.

               Iată doar câteva motive și exemple prin intermediul cărora Nichita Stănescu demonstrează a fi cel mai neaşteptat poet al generaţiei
sale. Frumusețea și unicitatea limbajului său poetic, descoperirea unor noi teritorii lirice, rolul de narator pe care şi l-a asumat, căutarea unui
destin diferit al poeziei, curajul experimentului şi al aventurii, exuberanţa jocului verbal, apetenţa înnoirii şi riscul eşecului sunt caracteristicile
care îl proiectează pe Nichita Stănescu într-un Olimp al poeților de unde logos kratos, adică puterea cuvântului său, a scris o nouă carte de
istorie a literaturii universale dintotdeauna.
                    

              

4
STUDIU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Eugeniu Nistor (Târgu-Mureș) - scriitor, filosof, cercetător


științific grad 1, colaborator permanent.

Constantin Rădulescu-Motru
și Eminescu

        
EUGENIU NISTOR

              Nu se ştie, cel puţin până acum, despre vreo întâlnire faţă în faţă între filosoful
Constantin Rădulescu-Motru şi poetul Mihai Eminescu. Născut la 2 februarie 1868, în
aşezarea Butoieşti, din judeţul Mehedinţi, acesta ajunge la Bucureşti la 17 ani (adică în
anul 1885), când se înscrie la Universitatea din Cetatea lui Bucur, urmând în paralel
cursurile complete a două specializări: drept şi filosofie. Era vremea când poetul intra sub
cerul umbrit al vieţii sale şi venea doar ocazional în Bucureşti, fiind spitalizat în mai multe
rânduri şi în mai multe sanatorii, iar între perioadele dintre tratamente se refugia la
Botoşani sau activa ca subdirector al Bibliotecii Centrale din Iaşi (având ordinul de
mutare pe post încă din 9 octombrie 1884, cu o leafă lunară de 200 lei). Abia în
primăvara lui 1886 călătoreşte poetul la Bucureşti, însă pentru foarte scurt timp, apoi
este internat din nou la Spitalul „Sf. Spiridon” din Botoşani, iar în anul următor ia drumul

Constantin Rădulescu-Motru
Vienei, fiind „sanatorizat” la sanatoriul din Hall, situat în apropiere de Innsbruck, unde va
fi sub tratament în lunile iulie-august. Revenit la Bucureşti în aprilie 1888, la solicitarea
Veronicăi Micle, aparent înzdrăvenit, îşi reia activitatea publicistică, prietenii şi
admiratorii din lumea literată, oferindu-i conducerea revistei Fântâna Blanduziei,
editând primul ei număr pe 4 decembrie, acelaşi an, cu articolul-program caligrafiat chiar
de el. Cu puţină vreme mai înainte (mai precis, la 27 noiembrie), la propunerea lui Mihail
Kogălniceanu, Senatul României a votat în unanimitate proiectul de lege privind
acordarea unei pensii viagere poetului, în cuantum de 250 de lei pe lună.  
Sursa foto: Eugeniu Nistor

Practic doar în această scurtă şi frământată felie de timp (1885-1889) mâine le termin din Ist(oria) filosofiei franceze (...) Ieri, sâmbătă,
ar fi putut studentul eminent Constantin Rădulescu să-l întâlnească pe în 17 iunie 1889, pe la 51/2 d(upă) p(rânz) serviciu funebru la
Eminescu. Dar nu există dovezi în acest sens. A întâlnit însă cu biserica „Sf. Gheorghe Nou”... Eminescu, în coşciug deschis,
certitudine altceva, care îl poate lega de Eminescu: ideile fertile, sub desfigurat de nu se mai cunoştea, numai sprâncenele negre îl
aspect cultural-filosofic, ale lui Titu Maiorescu – aceleaşi idei care au aminteau. Erau de faţă în biserică Lascăr Catargiu, Mih(ail)
ridicat fundamentul culturii româneşti la nivelul modernităţii occidentale Kogălniceanu, Teo(dor) Rosetti, N. Mandrea, Anicuţa, eu, Stemill
către sfârşitul veacului al XIX-lea. (director în ministerul Cultelor) şi o lume de şcolari şi studenţi. Pe
Cert este că pe 2 februarie 1889 poetul se afla internat în Sanatoriul coşciug, vreo 6 coroane enorme de la Acad(emia) Română, de la
Doctorului Șuțu din Bucureşti, „în total declin sufletesc”, iar la 15 iunie, Presa română, de la Constituţional, de la Naţionalul
acelaşi an, „în jurul orei 3 după-amiază întreaga suflare românească este (conservator), de la societ(atea) studenţilor Unirea şi de la amici
înveşmântată în doliu naţional”.(1) Alte detalii legate de destinul tragic al (şi eu aici). Apoi pe jos prin Bulevard, Calea Victoriei, la cimitirul
lui Eminescu găsim în Însemnările zilnice ale lui Maiorescu, din care Bellu. (...) Am terminat tot ieri între 4-5 1/2 cu examenele la
spicuim câteva rânduri: „Joi, 15 iunie 1889. Pe la 6 a venit Stemill şi Universitate şi cu teza lui C. Rădulescu-Motru”.(2)
Vitzu la mine să-mi spună că astăzi a murit Eminescu la Institutul de În acelaşi an Maiorescu scrie studiul Eminescu şi poeziile lui,
alienaţi al D-rului Şuţu (strada Plantelor, Bucureşti), de embolie. Vineri, în care arată influenţa operei acestuia asupra tinerei generaţii, el
16 iunie 89. Am terminat ieri examenele de Logică, personificând „cu atâta strălucire ultima fază a poeziei române...”(3)

5
STUDIU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Devenit studentul preferat al lui Maiorescu – care era profesor titular al


cursurilor de Logică şi Istoria filosofiei contemporane –
studentul Constantin Rădulescu se familiarizează cu cele mai noi descoperiri
ale gândirii occidentale, relaţiile dintre dascăl şi discipol fiind cu timpul tot
mai strânse, chiar „transformându-se în legături de prietenie.”(4) În
perspectivele rodnice ale „direcţiei maioresciene” – deschise ca pârtii largi
de urmat în epocă sub îndrumarea spiritului rector al mişcării junimiste – se
ştia că acesta îşi asumase drept misie educarea unei noi generaţii de
intelectuali români („cea de-a doua Junime”) după rigorile raţionalismului
modern european. Licenţa în filosofie a tânărului Constantin Rădulescu, cu
lucrarea Realitatea empirică şi condiţiunile cunoştinţei, sub
tutela Maestrului, şi apoi doctoratul, în cadrul Facultăţii de Filosofie din
Leipzig, sub îndrumarea strălucitului dascăl-filosof Wilhelm Wundt, cu teza:
Cu privire la geneza teoriei lui Kant asupra cauzalităţii
în natură (în 1893) – arată că acesta şi-a însuşit pe deplin ideile şi căile
de urmat pentru configurarea unui destin în istoria culturii româneşti.
Aprecierea de care se bucura tânărul Constantin Rădulescu din partea
gânditorului german rezultă şi din faptul că acesta îi publică teza de doctorat
în chiar anul susţinerii ei, în revista Philosophische Studien, iar
importanţa acesteia este semnificativă din moment ce însuşi filosoful francez
Henri Bergson o citează în volumul său, Introduction à la
métaphysique.(5)
Întors în ţară, Constantin Rădulescu, care îşi adăugase la nume şi apelativul
„Motru” – în semn de preţuire faţă de obârşiile sale – va face înaltă carieră
universitară, devenind conferenţiar de Istoria filosofiei antice şi
Estetică, în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din
Bucureşti, apoi este avansat profesor şi coordonator al Catedrei de
Psihologie, Logică şi Teoria cunoştinţei (1904); iniţiază prima
revistă românească axată pe filosofie – Studii filosofice (1905-1923);
devine director al Teatrului Naţional (în 1918); este fondatorul Societăţii
Române de Filosofie (în 1910) şi al Revistei de Filosofie (în 1923);
membru al Academiei (1923), preşedinte al „Secţiunii literare”,
vicepreşedinte al Academiei (în două rânduri, între 1935-1938 şi 1941-
1944) şi preşedinte al acesteia (1938-1941).

C. Rădulescu-Motru a aparţinut unei generaţii luminate de dascăli universitari care au marcat profund învăţământul românesc din prima jumătate
a veacului XX, între care se numără şi: Ion Petrovici, P.P. Negulescu, Mircea Florian ş.a.
Cu toate că nu s-a dovedit a fi un literat prea strălucit – cele câteva piese de teatru ale sale nefiind considerate ca reprezentative pentru literatura
română (deşi comedia într-un act Domnul Luca, din1910, şi drama în patru acte Păr de lup, din 1911, au fost jucate pe marea scenă a
Naţionalului, sub directoratul lui Pompiliu Eliade) – Constantin Rădulescu-Motru a fost educat însă să recunoască şi să preţuiască valoarea unei
mari opere şi a unei mari personalităţi, cum a fost cea a lui Eminescu, iar acest lucru este vizibil în două scrieri ale sale, mai precis în articolul
Unicitatea operei (din 1914) şi în discursul academic Cuvântare omagială la Academia Română (din 16 iunie 1939), în care
regăsim scheletul solid al ideilor lui Titu Maiorescu din  studiul scris în 1889 – Eminescu şi poeziile lui.

NOTE ŞI BIBLIOGRAFIE:
     1. Vezi vol. Ei l-au cunoscut pe Eminescu, antologie, ediţie, note şi bibliografie de Cristina Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1989, p. 53.
     2. Ibidem, p. 266.
     3. Ibidem, p. 267.
     4. N. Bagdasar – Scrieri, ediţie îngrijită, introducere şi note de Gh. Vlăduţescu, colecţia Biblioteca de filosofie a culturii româneşti, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1988, p. 66.
     5. Vezi masivul tom: Constantin Rădulescu-Motru – Personalismul energetic şi alte scrieri, studiu, antologie şi note de Gh. Al. Cazan, cu
textul stabilit de Gh. Pienescu, colecţia Biblioteca de filosofie a culturii româneşti, Editura Eminescu, 1984, pp. VIII-IX.

6
CRITICĂ LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Adrian Dinu Rachieru (Timișoara)  


Scriitor, critic literar, sociolog, colaborator permanent.

                                      

EMINESCIANA

REÎNTOARCEREA  LA
EMINESCU

              Îndemnuri repetate, rostite cu aplomb de cohorta elitiştilor Disputat cu febrilitate, aşadar, răstălmăcit, recitat, sărbătorit, redus
„deromânizaţi”, ne invită să-l abandonăm pe Eminescu. Ieşind din la clişeu, falsificat (conjunctural, de regulă), Eminescu, suportând
zodia naţionalului, cum ni se tot explică, nici Eminescu, ca poet varii „jocuri de imagine”, a fost, de fapt, o victimă.Taberele în conflict
naţional, nu mai poate supravieţui. El (ne) apare ca „exasperant de (apărători indignaţi vs. contestatari iritaţi) au exploatat, fără milă,
învechit” şi nu mai poate interesa. E drept, reproşurile sunt tema Eminescu. Încât, ceea ce ştim azi despre marele poet este
îndreptăţite dacă ne gândim la revărsarea de osanale şi apologia ceea ce au făcut alţii din Eminescu: tratat festivist, cu admiraţie
somnoroasă, căzând în banalitate şi blocaj clişeistic, condamnând protocolară, mortificat prin obligativitate şcolară, mustrat, trecut
eminescologia la trândăvie intelectuală și hibernare sinucigaşă. prin demascări, revizuiri, penalizări etc., supus ironiilor şi corecţiilor
Eminescu n-are, însă, a se teme de spiritul critic. Iar acesta nu sau, dimpotrivă, îngropat sub stratul gros al aberaţiilor pioase.
înseamnă zel demolator, aşa cum îşi închipuie defăimătorii de azi, Fiindcă, negreşit, „caracuda publicistică” se înfruptă cu astfel de
seduşi de moda demitizării, ca înfloritoare mitologie enormităţi, exagerând în ambele sensuri. Un Eminescu confiscat,
postdecembristă, stimulaţi de un reprobabil şi profitabil clişeizat, desfigurat, împovărat prin cumul etichetologic (profetism,
„antiromânism românesc”. Inferiorita, generată de o cultură mică, titanism, ecumenism, teleportare ş.a.) şi, mai ales, necitit, sfârşeşte
apăsată de complexe, face ravagii în contrast cu războiul orgoliilor, prin a fi înstrăinat de sine. Acesta e marele pericol al despărţirii de
purtat cu zgomot mediatic de atâtea personalităţi gonflate. O Eminescu. În locul unui Eminescu viu, avertiza Solomon Marcus,
discuţie pe această temă presupune, obligatoriu, reîntoarcerea la riscăm să avem doar o statuie.
Eminescu. A redescoperi prospeţimea textelor prin lectură, dincolo
de colbuitele clişee didactice, dincolo de avalanşa de sinteze şi
analize (urmând doar a fi ingurgitate), procură pricepătorilor, prin
iradierile Operei, delicii nevestejite. Evident, nu putem nesocoti flora
exegetică, acea „vegetaţie barocă”, „parazitară”, cum zic cârcotaşii.
Dar a ne reîntoarce la text, bucurându-ne de bogăţia spirituală
revărsată acolo, înseamnă a evita mortificarea.
Între convenţionalitatea elogiilor, revărsate nemilos, şi etichetele
infamante, oferite nu mai puţin generos, adulatul Eminescu rămâne o
prezenţă disputată, stânjenitoare, pentru unii; şi, trebuie să
recunoaştem, fără efecte concrete în Istoria şi destinul nostru.
Ideea Eminescu n-a avut, într-un secol caragialean, care, din
păcate, continuă, şi o funcţie modelatoare. Am fost în atâtea rânduri
gata să ne despărţim de genialul poet numai pentru a nu supăra pe
unii sau pe alţii, dovedind o obedienţă condamnabilă. Inflexibil,
Eminescu este atipic şi incomodează. În numele ajustării, Eminescu e
repus, periodic, în discuţie. Ceea ce, desigur, e bine-venit. Doar că
propunând „detronarea”, atacând centralitatea canonică eminesciană
ca maladivă, mortificantă etc., discuţiile cad în încrâncenare,
provocând polarizări: fie exagerări pioase, prin „repetiții Sursă foto: www.myhero.com
instituționalizate”, observa V. Nemoianu, fie furii demolatoare,
ignorând tocmai esenţialul, aprofundarea analitică.

7
CRITICĂ LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Totuși, de o permanentă actualitate, actualizat abuziv (deseori),


castrat, decontextualizat, folosit ca stindard sau pretext
propagandistic, Eminescu, prin propensiunea enciclopedică, rămâne,
spunea Pompiliu Constantinescu, „un teren de întâlnire”, fiind parte
constitutivă a identităţii noastre. Dacă, prin 1990, Dan C. Mihăilescu
cerea „să se tacă mult” despre poetul-gazetar, recomandând „o cură
de decenţă”, observăm că nu tăcerea ar fi soluţia.   De fapt, nici nu
s-a tăcut; iar decenţa incriminează, în egală măsură, atât jenantele
exhibiţii eminescofobe, cât şi abundenţa encomiastică. Până la urmă,
şi „ghiduşiile iconoclaste” (cf. Dan C. Mihăilescu) din buclucaşul
număr al Dilemei (nr. 265 / 27 februarie-5 martie 1998) au
Sursă foto: www.twinkl.escreatepreviewT-CR-
revitalizat interesul, iscând dezbateri aprinse şi dovedind că
1229045-mihai-eminescu
Eminescu rămâne un scriitor viu, invitându-ne în „cercul
fermecat al eminescologiei” (cf. Pompiliu Constantinescu). Chiar
Pentru cultura română, problema Eminescu rămâne, se ştie, un dacă, fatalmente, strădaniile unor generaţii succesive, bănuia
război imagologic. Admirat sau contestat, considerat un reper axial, criticul, produc „o alternanţă de dominante”. Arsenalul combatanţilor
intangibil sau, dimpotrivă, un scriitor alternativ, expirat, Eminescu din „Galaxia Grama”, invocând, repetitiv, o originalitate discutabilă şi
trebuie citit din perspectivă holistă, îmbrăţişând – deopotrivă – lirica o biată valabilitate locală (şi ea contestată), întreţine o benefică
şi jurnalistica sa. Or, tocmai dualismul eminescian întreţine polemică.
vrajba. Considerată „o eroare”, gazetăria a fost repudiată de unii, Îngrijorat de simptomele înstrăinării, Alex Ştefănescu se întreba
exploatată, amputată şi deformată (dogmatizată) de alţii, deşi ce s-ar putea face pentru „relansarea” operei lui Eminescu,
Eminescu – un spirit inflexibil, netranzacţional – nu a fost un îngust înţelegând că soluţia ar fi să recucerim o altă stare de spirit*).
doctrinar de partid. Încât asumarea eminescianismului, „Ca în vremurile noastre bune”, zice criticul, invadat de nostalgie. Ne
captându-i „vocile”, vădind organicismul viziunii (ca tematică putem întreba, fără a fi neapărat maliţioşi, când or fi fost ele...  
identitară) devine un imperativ, urmărind, în timp, şi devenirea sa, Oricum, faţă de Eminescu, ne prevenea Noica, convieţuind cu el,
prin efectele catalitice şi metamorfoza canonului eminescian, în trebuie „să ne aşezăm în răspundere”. N. Iorga, în 1930, scria
siajul cărora a crescut literatura română. Verificând „rezistenţa” mustrător: „îl pomenesc mulţi, îl studiază câţiva şi nu-l urmează
celulei româneşti, angajând, ca perpetuă provocare, destinul nimeni”. Încât, acelaşi Noica, acceptând punerea lui în cumpănă,
culturii noastre. Iar lumea românească, cu ipocriziile ei, în agitaţie cerea – imperativ – să fie făcută „cu tot atâta cuprindere şi belşug
haotică, măcinându-şi energiile în eterna ciondăneală politică, de idei”. Cine ar fi cutezătorul? Chiar ivindu-se, nimeni, dincolo de
cunoaşte, în Evul Media, şi o deculturalizare freatică, „birjărind” opţiuni, rivalităţi, orgolii inflamate etc., nu poate semna ex-
limba. O Românie schizoidă, gâlcevitoare, întârzie asimilarea lui comunicarea. În cazul lui Eminescu vorbim despre o despărţire
Eminescu. Despre El, spunea Tudor Arghezi, ar trebui să vorbim imposibilă. Deşi un „ritual al iconoclastiei” bântuie, vizând nume
„mai des şi cât mai des”, cu dorinţa de a-l avea mereu în preajmă. Or, mari ale culturii. Eminescu, însă, rezistă. Din fericire, fixat în
sub flamura revizuirilor, demistificatorii, „sătui de Eminescu”, foiesc, epicentrul fondului sentimental al neamului, ca „divinitate
întreținând – au pretenția – o „operă sanitară”, denunțând obsesia intangibilă” (cum glăsuiesc unii, îngrijoraţi şi alergizaţi de
specificului național, autohtonismul exacerbat, chiar formula îndărătnicia mitului), Eminescu, prin operă şi viaţă, stârneşte
„suspectă”, „ilegitimă” de poet național într-o vreme a polemici înverşunate într-o lume turmentată, centrifugă, bântuită, în
destructurărilor.  Cel care, pentru Noica, era „o lume”, devine – plin vacarm, de febra contestatară. Fireşte, nu (îi) dorim o posteritate
pentru alții – un mit împovărător, un terorist „urât de elevi”, băgat somnoroasă, inerţială şi, de altminteri, nici un nume nu trebuie scutit
„pe gât”, chiar o sursă a răului românesc prin protolegionarism, în de tratamentul critic. Dar de aici şi până a propune „desfiinţarea”
ochii lui I. Negoițescu. Interesat de anatomia răului politic, până și unor personalităţi literare e cale lungă. Ceea ce nu pare să-i
Adrian-Paul Iliescu, pornind de la ipoteza (corectă!) că „în Eminescu descurajeze pe furibunzii şi inclemenţii pigmei literari. Să fie
există mai mulți Eminescu, toți adevărați”, îmbrățișează teza Eminescu un expirat, printre „cadavrele care nu se dau la o parte
disjuncției, vorbind despre „lărgimea spirituală” a poetului în singure”?
simbioză, însă, cu „îngustimea morală” a publicistului visceral, atins
de „orbire maniacală”!

*) Încercând a trezi, în regim de captatio, curiozitatea neiniţiaţilor, refuzând orice fandoseli speculative şi exegeze
hipersofisticate, proiectul lui Alex Ştefănescu, Eminescu, poem cu poem, propunea o lectură (recitire) relaxată, „la firul
ierbii”, provocând fie entuziasm (Tudorel Urian), fie reacţii tăioase, anunţând ratarea ca eminescolog a criticului (Şerban
Axinte).

8
CRITICĂ LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Uitând, vinovaţi, de datoria de a urca înspre Eminescu, spre acel ins Chiar dacă respectiva construcţie lexicală pare a-l scufunda pe
netranzacţional, blamând – în epocă – „negustoria de principii”, într-o marele poet în atemporalitate, chiar dacă apelul la Eminescu (anexat
lume, azi, în picaj moral, pragmatizată, achizitivă, confecţionând ideologic în varii direcţii) are un indiscutabil rol legitimant, sintagma
efemere vedete în eprubetele media, iubind etichetologia şi preţuind, a suportat „succesive redesenări” (cf. Ioan Stanomir). Cei preocupaţi
în democraţia noastră uşuratică şi zgomotoasă, defăimarea unor de „istoria şi anatomia unui mit cultural” deplâng, se pare, rezistenţa
simboluri. „Consumat” istoriceşte (după unele voci), mumificat, supus etichetei fondatoare, firească, de altminteri, pentru o cultură
tirului de acuze (paseism, reacţionarism, xenofobie, antisemitism începătoare, în căutare de sine, bântuită de spaime identitare şi
ş.c.l.), idolatrizat şi clişeizat, Eminescu se încăpăţânează să rămână o acuzând febril nevoia de repere. Tinereţea culturii noastre avea
permanenţă. Problema Eminescu animă şi agită spiritele. nevoie de această identificare, consacrând simbolic un construct
cultural pe tipar mitic. Şi supus, inevitabil, uzurii simbolice, cu
deosebire prin grila didactică, rulând un buchet de bătătorite teme
critice.
În biografia ultimilor ani eminescieni, ne încredinţa testamentar
Petru Creţia, vom găsi mereu „ceva adânc de aflat”. Antimitologul
Lucian Boia, devenit – prin şarja de la Humanitas – un istoric
„popular”, crede, dimpotrivă, că mitul eminescian „e pe cale de a se
disloca”, poetul revenind la condiţia lui originară.    Mai mult,
într-o carte de ecou (Mihai Eminescu, românul absolut,
2015), analizând „facerea şi desfacerea unui mit” şi recunoscând că
practică, de fapt, o mitologie răsturnată, Lucian Boia, contestând, şi
el, „fabrica de mituri conspiraţioniste”, afirmă senin că „subiectul”,
ambalat în formula lui Petre Ţuţea, a încetat să intereseze! Totuşi,
dacă „transfigurarea” (emergenţa mitului în imaginarul românilor) se
bucură de inventarierea scrupuloasă a ingredientelor,
„destructurarea” e doar anunţată. Aşadar, „desfacerea” mitului se
amână! Dl. Boia, contrazicând spusele lui M. Eliade, pentru care, prin
Eminescu, era salvată identitatea neamului, ne rămâne dator cu o
demonstraţie imposibilă! Chiar și Cioran, negaționistul radical, era de
părere că fără Eminescu am fi un neam „aproape de disprețuit”.
Imprevizibil, cum mărturiseşte, refuzând înregimentarea, cu „vocaţie
Sursă foto: www.pixabay.comesvectorsmihai-eminescu de om liber” (v. dialogul cu Eugen Stancu, în Istoriile mele, Ed.
Humanitas, 2012), Lucian Boia vrea o Istorie inteligentă;
asta ar însemna un „joc intelectual”, în care istoricul îşi pune,
neostenit, întrebări, căutând răspunsuri noi, ferindu-se, de regulă, de
Încât, posteritatea eminesciană e vie, expansivă şi controversele verdictele tari. Or, Lucian Boia, dovedind hărnicie şi stil gazetăresc
iscate îi asigură o longevitate străină de supravieţuirea muzeală, cu (împins spre tabloidizare), contrariază. Cultivă dezinvolt colajul de
iz funerar. Sunt, aşadar, semne că „odihna” eminescologiei, idei şi pozează în demolator, preocupat de teme fierbinţi. Pledează
întreţinută o vreme de dulcea hibernare post-călinesciană a fost pentru o Românie altfel, ca unicitate în negativism, marşând pe
curmată. Ca reper absolut, Eminescu are dreptul la o posteritate vie, „condiţia de frontieră” (între impulsuri contrarii, între izolare şi
ceea ce s-ar putea traduce prin râvnita schimbare de imagine. receptare); în ochii lui Alex Ştefănescu apare ca „un profesionist al
Împovărat de îngheţata clişeistică didactică, întreţinând un halo denigrării românilor”. Evident, subiectul Eminescu nu putea să-i
admirativ, împins frecvent într-un festivism găunos ori, dimpotrivă, scape. „Chinuit” de aflarea unui titlu potrivit, se opreşte la formula
supus voinţei agresive de contestare, Poetul naţional, rămas lui Ţuţea, revizitând „fazele transfigurării mitice”; altfel spus,
„măsura noastră” (zicea Noica), se oferă generos exegezei. cercetează emergenţa mitului eminescian în imaginarul românilor,
Cu poziţie dominantă în imaginarul colectiv românesc, Eminescu a într-o carte care, suntem preveniţi, discută doar tangenţial
fost fixat, prin prestigiul călinescian, sub această glorioasă sintagmă. despre Eminescu!
O consacrare simbolică, longevivă, suspectată de imobilism, care îi Seria de autor de la Humanitas l-a făcut, peste noapte, popular.
îngrijorează pe unii comentatori alergici, doritori a reconfigura „Starizat”, cu reputaţia unui istoric mereu în răspăr cu „ideile de-a
canonul, pulverizând îndărătnicele „tabuuri naţionale”. Precedată de gata”, atent la stil, „conservatorul” (totuşi!) Boia merge pe propriu-i
folosirea formulei de „autor naţional”, de circulaţie pe la mijlocul drum, ispitit de demitizarea discursului istoriografic
veacului al XIX-lea, buclucaşa sintagmă suportă – demonstra Dan (demythologizing turn), urmând sfatul lui Voltaire: istoria nu
Mănucă – diferite accepţiuni (etnică, culturală, psihologică, etno-
trebuie să plictisească! Desigur, nici să calomnieze... Aici, în jocul
filosofică, istorică, artistică), impuse de afirmarea sentimentului
cu trecutul, pendulând între adevăr şi ficţiune, avem acces doar la
naţional în epocă, exaltând, în literaturile mici, argumentul etnic,
îndeosebi. reprezentări şi imagini, parţiale şi superficiale.

9
CRITICĂ LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Istoria, recunoaşte L. Boia, rămâne un domeniu aproximativ; iluzia


scientistă s-a spulberat, acea Istorie precisă, cum o voia Ranke, s-a
dovedit o utopie; încât, fiind „mai puţin ştiinţifică”, nici nu dă soluţii.
Firesc, şi demersurile lui Boia, impuse ca adevăruri personale, de o
deconcertantă diversitate, chiar sub armură demitizantă, purtate „cu o
insistență uluitoare”, observa Eugen Simion, rămân în zariştea
aproximaţiilor.

Eminescu, prins în capcana adulaţiei (ca mit intangibil) ori contestat


ciclic, prin revizuiri rituale, supus „mutaţiei valorilor”, este folosit în
fel şi chip. Aici, L. Boia are dreptate: „tot ce se petrece astăzi e
problema noastră, nu a lui” (p. 199). Instrumentalizarea postumă
oscilează, observăm, între absolutizarea autoritară şi relativizarea
inteligentă (când nu e anihilantă). În epocă, Eminescu – scrie,
minimalizator, Boia – era „doar ceva mai mult decât un necunoscut” (p.
195); memorialistica, un „gen delicat”, îi trezeşte, îndreptăţit, serioase
rezerve, urmând a fi consumată „cu moderaţie” (p. 209). E vizat, se
înţelege, şi dublul academician (Mihai Cimpoi), ignorându-i-se
truda de-o viaţă pe tărâmul eminescologiei, acceptat, totuşi, ca
„principal specialist în Eminescu de pe malul stâng al Prutului” (p.
190). În fine, preocupat de teza anihilării lui Eminescu, Lucian Boia
notează că „marea ofensivă anti-Eminescu” (p. 174) a pornit în 1998,
odată cu Dosarul Dilemei. Sursă foto: www.sinternetpoem.commihai-eminescuimages

Şi se întreabă îngrijorat: „De ce atât de târziu”? O explicaţie, bună în


toate împrejurările, ar fi „deceniile de comunism” (p. 174), dar Boia îşi
pune nădejdea în oboseala zelatorilor. Consfinţind „prizonieratul” lui
Eminescu, cu atâţia paznici dogmatici, construcţia mitologică „e pe cale
de a se disloca”, aflăm (p. 215). Nici cu traducerile nu stăm grozav.
„Refuzat la export” (cf. Ioana Bot), cu un impact firav, Eminescu se
înfăţişează „destul de oarecare” şi rămâne „un nume necunoscut” (p.
212). Concluziv, faimosul istoric ne consolează: „nu e nimic de făcut”
(p. 213).
Iată că cel care, după vorbele lui Cioran, ne-a dat un rost, poate fi,
într-o ţară nevertebrată, tăgăduit cu uşurătate. Suferind pentru
„ruşinea de-a nu şti tot”, cum zicea Noica, Eminescu nu e doar un mare
poet. El este şi rămâne simbolul identitar al unui neam, greu încercat de
istorie, ispitit, prin voci cârtitoare, de voluptatea maculării şi nesaţiul
autodenigrării. Să observăm, în treacăt, că până şi Eugen Negrici (v.
Iluziile literaturii române, 2008) era mai blând, acceptând că
dacă în receptarea operei ne aflăm la un punct de răscruce, mitul lui
Eminescu „n-ar merita a fi rănit”. El şi-a conservat „puterea misterioasă
de reverberaţie”, satisfăcând – în timp – complexele identitare. În fond,
hulita „efervescenţă mitogenetică” nu este doar a noastră. Dar într-o
„țară bogată în caractere slabe”, depreciind rigorismul moral,
constatase C. Rădulescu-Motru, Ideea Eminescu (etică, în primul rând)
deranjează și va isca mereu războaie culturale. Dincolo de imagistica
tăioasă a intelectualilor revizioniști, împinsă în radicalitate, Eminescu
rămâne figura centrală a unei culturi care se luptă cu complexul
insignifianței, biruindu-și scepticismul fundamental.
ADRIAN DINU RACHIERU

10
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Eugenia Popeanga Chelaru - profesor universitar doctor


docent la Universitatea Complutense din Madrid.
Cărți publicate: La ciudad hostil: imágenes en la literatura (Orașul
ostil: imagini în literatură), Un viaje literario por las islas (O
călătorie literară prin insule), Viaje de ida y vuelta (Călătorie
dus-întors), Curso de lengua romana para principiantes (Curs de
limbă română pentru începători), Metáforas y espacios del
erotismo (Metafore și spații ale erotismului)

                                      

O privire literară asupra orașului


București: Paul Morand

            Orașul București începe să fie temă literară, obiect de descriere Suburbiile le permit locuitorilor din „centru”, pentru că au propriile
jurnalistică și fotografică odată stabilită configurarea sa arhitectonică norme de conviețuire, să împărtășească „pitorescul, sălbaticul,
și socială ca oraș modern. În urmă rămân imaginile pitorești de oraș- primitivul” în ceea ce privește codurile sociale (codul amoros,
sat transmise în special de călătorii străini în trecere prin Valahia, care alimentar etc.), doar din când în când, în momentele de sărbătoare,
poposesc și se cazează în capitală.   marcate și în locuri concrete și stabilite (cârciumi, localuri, case de
Spațiul urban al deja consolidatei capitale a națiunii, după Primul toleranță, pensiuni), locuri care, adesea, încurajează amestecul de
Război Mondial, devine metropola „României Mari”, și astfel începe obiceiuri, ori imitarea ca de carnaval a unor obiceiuri și practici ale
efortul său pentru a se moderniza, renegându-și periferia, construind anumitor oameni. Cum se întâmplă în toate orașele, Bucureștiul face
rapid blocuri și turnuri și deschizând noi bulevarde. Calea Victoriei, axa diferența între anumite zone de la periferie și altele.
tradițională a orașului, se umple de automobile după ultima modă, de
reclame luminoase, de magazine cu vitrine atrăgătoare în stilul celor de
la Londra și Paris. Populația trăiește intensa viață urbană a Europei
anilor ”30, ce încearcă să uite un război teribil și se află în fața
iminenței altuia.  
Pentru a înțelege cum se trăia în acest oraș plin de mișcare, s-a ales al
patrulea deceniu al secolului XX, perioadă complexă a istoriei țării și
capitalei sale, caracterizată printr-o goană spre progres, marcată de
mari limitări și pronunțate contraste. Vocile scriitorilor care vorbesc
despre acesta sunt divergente. Una dintre ele este a diplomatului
francez, fin intelectual și aristocrat Paul Morand (1888-1976), care
cunoaște direct Bucureștiul datorită călătoriilor și șederilor în oraș.
Vocea sa este, prin urmare, cea a experienței personale a „călătorului
prin oraș”, fotograf al vieții sociale, culturale și pitorești a unui spațiu
ce răspunde la supranumele „Micul Paris”, deși aici se vorbește
franceza doar în saloane.    

Bucureștiul dobândește, între anii 1920-1940, un aer cosmopolit, unde


urmele    „orientalismului” sau „balcanismului” său, încă existente, se
văd împinse spre cartierele de la periferie, ce păstrează încă o viață
semiurbană, impregnată de tradiții rurale sau de suburbie. Periferia
Bucureștiului apare în literatura epocii cu o accentuată culoare
localistă, generând niște tipuri literare care se caracterizează prin
truculență, prin visceralitate etc.; caracteristici proprii ale elaborării
foiletoanelor urbane de tipul Misterele Parisului. Suburbia
bucureșteană, mahalaua, își îndeplinește funcția de a transmite un
specific vulgar pe care străinul îl confundă adesea cu esența întregului
oraș.  
București - Micul Paris
Sursă foto: www.shtiu.rode-ce-bucurestiul
11
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Porțile de intrare în oraș imprimă caracter suburbiilor: în timp ce Înainte de publicarea în volum a scriitorilor săi dedicați Bucureștiului,
Calea Moșilor și șoseaua deschisă spre Colentina păstrează P. Morand își schițează într-o conferință radiofonică impresiile de
caracteristici de natură magică, sacră și tradițională, ieșirea spre călătorie prin România. De asemenea, aceștia sunt anii dezvoltării unor
Mogoșoaia se consideră drum regal, iar cea din Băneasa marchează noi forme de a călători (cu avionul, pe marile linii feroviare) și ai
extinderea orașului, modernizarea sa, cât și accesul la aeroport. De dezvoltării formelor de comunicare, datorită unor noi mijloace, precum
aceea, deci, căile multor personaje dobândesc o semnificație radioul și telefonul, care îi oferă călătorului un contact rapid, concret și
specială în funcție de „poarta” pe care o aleg ca să iasă ori ca să aproape direct cu cititorul. Într-o conferință oferită pe 21 aprilie 1964,
intre în oraș, deoarece este foarte diferit să te îndrepți către la Ateneul din Madrid, intitulată Călătoria: ieri și azi, Paul Morand
câmpiile Bărăganului, unde se simte adierea extrem de puternică a consideră că războiul, „Marele Război”, a avut legătură cu schimbarea de
Dunării, față de mersul către Carpați, către eleganta și aristocratica atitudine a europeanului în ceea ce privește călătoriile. „Cea din 1914
Sinaia, ori spre sportiva stațiune Predeal, sau în direcția pădurilor și a fost opera călătorilor în scopul de a face comerț. Chiar
lacurilor care înconjoară orașul asemenea unui inel fermecat și până în 1918, în ciuda tranșeelor imobilizatoare, a fost o
periculos. epopee de călătorii”. (Călătoria: ieri și azi, Ateneo, Madrid,
Legătura imaginii literare a Bucureștiului, reprezentată și în 1966. Colecția Ateneo, pag. 2, publicată de Editora Nacional). „Se pare
romanele lui Rezzori și în cele ale lui Manning, cu descrierea sa de că ultimele războaie au pus în mișcare Umanitatea,
către călătorii la care ne-am referit anterior, ne-o oferă chiar cartea exacerbând până la frenezie nevoia de a călători, și au
lui Paul Morand. Autorul își publică opera în 1935, după alte două extins-o până la marginea pământului”. (pag. 3).  
cărți de același tip, una dedicată orașului New York, iar cealaltă,
Londrei. Totuși, în ciuda vieții sale de diplomat și vocației de călător Revenind la textul dedicat Bucureștiului, găsim aici două părți: o
și scriitor, legăturile autorului francez cu România și românii sunt introducere ce trece în revistă principalele evenimente din istoria
destul de speciale. În primul rând, se căsătorește în 1927 cu prințesa Valahiei și Moldovei, relatate pe un ton glumeț, dovedind o erudiție deloc
româncă Elena Şuţu; este prieten și coleg în Londra cu Emmanuel pretențioasă, închegată de anecdote ce transformă tragica viață a
Bibescu, văr al Marthei Bibescu, prin intermediul căruia o cunoaște principatelor într-o serie de tablouri cu remarcabile portrete de prinți,
pe aceasta din urmă, cât și pe Anne de Noailles și pe Elena prințese și oameni politici. Planul istoric general este combinat cu
Văcărescu, toate acestea figuri marcante ale aristocrației româno- diferite episoade referitoare la oraș. Forma conceperii acestei opere
franceze și, în același timp, recunoscute scriitoare. În 1943, un referitoare la București se deosebește de cea a cărților dedicate Londrei,
moment dificil atât pentru Franța, cât și pentru România, este numit New-Yorkului sau Veneției, chiar în această introducere cu abordare
ministru delegat în București, de către Guvernul de la Vichy. Aici istorico-geografică și dimensiune informativă. Publicul francez
rămâne până în ”44. Este vorba de un scriitor cunoscut în România, a destinatar are nevoie să i se localizeze orașul menționat, să știe cum
cărui operă literară este tradusă și comentată în revistele sunt locuitorii săi, ce limbă vorbesc.Paul Morand, ambasador al Franței
Gândirea și Adevărul literar şi artistic. în România, este în același timp „mesager cultural” al națiunii în fața
compatrioților săi. Lăsând la o parte importanța și succesul literar-
informativ al acestei părți, ne vom centra pe scrisul critic pe care
autorul îl aplică orașului. Paul Morand întruchipează perfect, prin
condiția sa de aristocrat, diplomat, călător și om cu o extinsă cultură,
figura scriitorului cosmopolit, destul de controversat și ignorat un timp,
din cauza atitudinii și politicii sale în al Doilea Război Mondial. Este
recuperat în prezent, mai ales pentru viziunea sa asupra urbanului,
pentru mărturia lui cu privire la viața socială, literară și artistică, cât și
pentru culoarea locală pe care o aduce asupra unora dintre orașele cele
mai emblematice ale lumii. În ceea ce privește imaginea pe care o
conferă Bucureștiului, se poate spune că este vorba de un text
fragmentar, aproape de nota jurnalistică, cu o anume particularitate
autobiografică. Introducerea, aproape didactică, combină, în prima parte,
un compendiu de date, un rezumat geografic-istoric și politic. Este
evident că Morand a citit memorii ale mai multor călători care au vizitat
Bucureștiul, sprijinindu-se în același timp pe vasta operă a lui Nicolae
Iorga referitoare la istoria capitalei României, fiindcă vorbește de
imaginea orașului pe care au avut-o Pierre Lescalopier, Bongars etc....
Spre deosebire de N. Iorga, care prezintă orașul din punctul de vedere
istoric, Morand își permite un stil lejer, presărat cu anecdote, un tip de
parcurs temporal centrat pe cotidian, unde multe evenimente
sângeroase din trecutul României se narează, într-o anumită măsură, ca
un foileton complicat. Lăsând în urmă periplul istoric, autorul, în ultimele
sale capitole ale acestei prime părți, dedică niște fragmente reședințelor
regale și celor care locuiesc în ele: Palatul Cotroceni, Palatul Regal,
Regina Maria, pe care o cunoaște personal și pe care o vizitează atât în
București, cât și la palatul său de vară din Balcic, la țărmul Mării
Negre.    

12
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Scriitorul francez descrie edificii și monumente pe care le-a văzut, pe


care le știe atât la exterior, cât și pe dinăuntru. Vizita sa la Palatul
Cotroceni ne introduce în spațiile sale interioare; comentariile lui
admirative, în general, au uneori o tentă de malițiozitate(1):

J’aime le faste de l’escalier de marbre à tapis bleu, que décorent, du


haut en bas, tous les Hohenzollern, très wagnériens... Je reconnais les

Sursă foto: www.romaniadacia.wordpress.com20130122old-bucharest


Greco célèbres qui, après avoir quitté je ne sais comment la galerie
espagnole de Louis-Philippe en 1848, passèrent dans la collection du
consul prussien Bamberg et de là dans celle du roi Carol. (Bucarest,
Paris, Plon, 1935, p. 103 –104).

Ca aristocrat și diplomat francez, căsătorit cu o prințesă româncă, nu


e nimeni mai natural decât autorul nostru care cultivă o prietenie cu

București - Micul Paris


monarhii și se bucură de regala lor companie. Amintirile sale răspund
acestei situații privilegiate, de aceea ni se par subiective, nostime și
banale. În schimb, a doua parte a cărții, intitulată Album
pittoresque, ne interesează mai mult, dat fiind că evocă, încă cu
același stil puțin frivol, urbea bucureșteană a anilor ”30. Este epoca
de glorie și înflorire culturală a acestui oraș, perioadă de dezvoltare,
de puternic impuls al artelor și al literaturii, timp al aeroplanului, al
mașinilor tot mai rapide, al trenurilor de lux, al jazzului. Totuși, titlul,
Album pitoresc, ne amintește de cărțile de călătorii din secolul
XIX, făurite din tablouri costumbriste în care se evidenția „culoarea
locală” în același timp cu cea „exotică”.  
„Albumul” autorului, organizat    ca o serie de fotografii ce captează
imagini de natură spațială, se remarcă prin anumite elemente
atmosferice, precum nota cu privire la aspra climă a orașului (vara
sufocantă și iarna geroasă). Paul Morand descrie Bucureștiul iarna,
mai întâi pradă vântului și puternicelor înghețuri, apoi acoperit de
zăpadă, unind fragmentele prozei sale în venirea primăverii și Alegerea mâncării la restaurantele în aer liber se transformă într-o
dezghețului. Astfel, Bucureștiul devine un oraș fericit, orașul alb care, natură moartă flamandă:  
după marea furtună de zăpadă ce afectează circulația, salvează
obiceiuri de Crăciun vechi și curioase. Călătorul ajunge să se bucure L’été, c’est la saison du kief, noyade immobile dans la musique, la
de albul său, unind dorința de a ieși să patineze pe lacul Cișmigiu cu paresse et l’heure tardive, kief, charmant mot turc qu’essaient
plăcerea căldurii dulci de la șemineu și cinele copiase. Orașul d’acclimater chez nous les fumeurs d’opium. Mais à Bucarest, on
contrastelor este bogat și sărac în același timp: sunt doamne care își <a> son kief par les moyens les plus honnêtes; la seule drogue
scot la plimbare blănurile și „la silhouette désespérée d’une c’est l’été, c’est la nuit blanche, c’est la fleur sucrée du tilleul, c’est
l’âme dionysiaque de la Thrace voisine. (Ibidem, p. 126).
pauvresse en châle suivie d’un chien à basse échine”
(Ibidem, p. 122).
Nota comică a acestui tablou păgân, îngroșat de voluptuozitate și
Primăvara este scurtă în București; înflorește cu o explozie și o
erotism, este întoarcerea acasă după o noapte de vară bucureșteană:
renaștere a naturii și a vieții, o eliberare către căldură, un prolog al
verii ce implică uneori teribilele inundații provocate de dezgheț.
On sonne. Pas de réponse; la bonne qui apparaît enfin, a l’air de revenir
Orașul se deschide ca o floare în mai. Paul Morand semnalează trei
du sabbat et le chau eur s’est endormi sur son volant. On s’aperçoit
elemente caracteristice: florile „românești” ce apar peste tot, oferite
alors qu’on est en smoking et que midi approche. (Ibidem, p. 126-127).
cu grație de florărese sau expuse la guler de către frumoasele
    
bucureștence, praful ce sufocă și soarele torid. Totuși, orașul i se pare
Bucureștiul este, fără îndoială, un oraș al contrastelor; elegantul
„irezistibil”. Le plaisir et la verdure sont sa beauté du
scriitor francez caută aventuri urbane la periferie, unde descoperă
diable. Personne ne dort plus par ces nuits trop claires. cartiere sărace și târguri de vară ce reunesc elementele moderne
(Ibidem, p. 124). dintr-un parc de distracții și tradiționalul târg de animale, unde se vinde
Parfumul amețitor al liliecilor și salcâmilor, însoțiți de toată gama de și se cumpără de toate: obiecte, animale, alimente, totul însoțit de
flori ale primăverii, culminează în mirosul dens și erotic al crinilor și stridentele strigăte ale celor care își strigă marfa și încurajează să se
trandafirilor. Lumea iese să se plimbe, se înghesuie în marile consume între mugetul vitelor și huruitul vreunui joc de noroc sau al
restaurante sau în modestele cârciumi de pe străzile prăfuite ale unui carusel:  
periferiei. Aerul se impregnează de arome și mirosuri; cel de carne
friptă și cel al teilor; mirosul marelui pasaj (Șosea) care într-un Si l’on voulait traduire mahalla par banlieue ou par zone, on ferait naître
anume fel imită bulevardul Champs Elysées. „On grignote des une idée fausse; Bucarest n’est pas, comme Londres, Vienne ou Paris,
grains de tournesol en buvant du vin à l’eau gazeuse”. une grande ville entourée d’un collier de petites villes qui sont ses
(Ibidem, p. 125).     banlieues... (Ibidem, p. 128).
                                  
  
13
        
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

„Mais ils sont restés des parias; non pas parce qu’ils se vêtent de
loques multicolores ou de vieux sacs, parce que seuls ils acceptent de
faire des métiers rebutants ou parce qu’ils vivent à l’écart, mais parce
qu’ils sont d’une autre race, une race aux lèvres violettes, aux yeux
bistrés, aux oreilles et aux nuques négroïdes, à la sclérotique jaunâtre,
aux cheveux bouclés”. (Ibidem, p. 142).

Scriitorul începe să se ocupe de structura urbanistică; recunoaște că


este mai degrabă labirintică pentru că nu sunt planuri de expansiune
și pare limitată la marea șosea de acces, odinioară numită „Podul
Mogoşoaiei”, azi, Calea Victoriei. Orașul are râul său, Dâmbovița, care
în opinia lui Morand nu este nici măcar râu, ci un pârâu vara, ce iarna
se transformă într-un    torent ce a trebuit canalizat și îngropat sub
plăci de beton, din cauza apelor sale urât mirositoare. Ca un detaliu
pitoresc, arată pe ambele maluri ale râului o piață de covoare care,
odată cu dispariția superbelor covoare orientale, se transformă într-un
fel de târg al ororilor din cauza vulgarității design-ului și a culorilor
țipătoare. Tot relaționată cu râul este marea sărbătoare Boboteaza.
Scriitorul asistă la fastuoasa ceremonie ce are loc în prezența regelui
și care constă în sfințirea apelor și salvarea crucii pe care patriarhul o
aruncă în râu. Viteazul salvator ce se aruncă gol în apele înghețate își
primește recompensa. După ceremonia religioasă ortodoxă,
sărbătoarea Bobotezei se încheie cu o mare defilare militară.
Paul Morand evocă și câteva străzi: deja amintita Calea Victorie,
faimoasa șosea comercială a germanilor din Leipzig, Lipscani, care,
mai mult decât o stradă, cuprinde un întreg cartier unde o mulțime de
străduțe poartă numele breslelor care produc și vând cele mai variate
mărfuri. Moda produselor germane a trecut de ceva vreme, ca și cea
a    magazinelor lor tip bazar, asemănătoare cu cele din piețele
Paul Morand, poate urmând rafinata linie trasată de Baudelaire, înalță orientale. În acea vreme, în magazinele de lux pe care le vizita Morand,
frumusețea din urât, găsește în mizeria și tristețea mahalalei culoarea în stilul marilor magazine, se vindea multă marfă franțuzească, sau cel
exotică, transcendența peisajului, opulența culorii pălite. Descrie puțin produse comercializate sub eticheta gală, ceea ce îi dă ocazia
elementele care o caracterizează: micile magazine, dughene, unde scriitorului să facă o scurtă trecere în revistă a termenilor românești
espadrilele cu talpă de cauciuc se amestecă cu cazane de cupru, cuțite de origine franceză. Dă exemple, unele hazlii, de traduceri greoaie, de
de bucătărie, valize de nuiele și șiraguri de cârnați. Deși este situat în calcuri lingvistice sau de grafii sui generis. Tabloul străzii cu
oraș, „magazinul” are aspect rural, cum rural este tipul de viață din mărfurile sale bogate, expuse în vitrine moderne, contrastează cu
mahala. Bordeiele sărăcăcioase de chirpici au inscripții cu numele săracii vânzători ambulanți; tot conținutul albumului unește pitorescul
pretențioase ale proprietarului. Ceea ce impresionează și amuză cel cu realitatea amară, la adăpostul unui stil lejer și ironic. În ciuda
mai mult sunt tăblițele cârciumilor, unele dintre ele celebre datorită interesului evident al autorului pentru „lucrurile românești” și pentru
umorului inscripției și pentru imbatabila manieră de frigere a cărnii și orașul București, tonul comentariilor sale, gustul pentru plastic îi arată
cârnaților. Nu există o limită, o barieră între oraș și mahala, deoarece intenția de a prezenta un album de „imagini” în care mizeria este
comerțul ambulant, înfloritor pe modernele și proaspăt asfaltatele acoperită de exotic și pitoresc, postură cunoscută și folosită într-o
străzi ale capitalei, favorizează acest amestec al ruralului cu urbanul: literatură costumbristă, depărtată de realismul anilor în care scrie
„Jadis, à chaque instant, on retrouvait la campagne au Morand. Totuși, „plimbarea” sa dezordonată prin „oraș” prezintă și
sein des grandes villes d’Europe; aujourd’hui, elle n’y aduce o serie de date despre edificiile sale cele mai importante; îl
pénètre plus guère qu’ici à Bucarest”. (Ibidem, p. 138).   interesează Teatrul Național, Palatele, cel al Telefoanelor și cel al CEC-
Străzile hibridei noastre localități sunt pline de cele mai diverse ului, și o serie de palate cu pedigri, ale unor familii aristocrate, unele
mijloace de transport. Este epoca mașinilor moderne și rapide care transformate în muzee de artă sau relaționate cu aceasta. Morand
alternează cu trăsurile, dar și cu rusticele căruțe și șarete. Oamenii laudă frumusețea acestor mici palate, a „caselor” construite în secolul
sunt la fel de pestriți: femei frumoase și elegante, tineri dandi, țărani în XIX, care, deși nu toate perfecte, armonioase sau echilibrate,
costum popular, țărănci care cedează în fața modei de la oraș și poartă păstrează „un aer aristocratic”, o notă de „bun-gust”. În contrast cu
o îmbrăcăminte ciudată, evrei ortodocși și țigani. Clar este că Morand, „blocurile”, edificiile noi și „moderne”, vorbește întotdeauna în
deși privește cu simpatie culoarea și talentele muzicale ale acestora favoarea vechiului, transformat în mare parte în patrimoniu al statului.
din urmă, marchează și diferențe rasiale. „Plus près encore de Situând ministere și instituții cu caracter oficial, Morand trece în
l’humanité primitive sont ces tziganes qui courent les revistă persoanele care așteaptă liniștite și supuse la coadă la vreun
rues de Bucarest sur leurs souples orteils de singes”. ghișeu, în aceste palate ale „statului”. Galeria de portrete include
preotul sărac, văduva, bătrânul pensionar, copilul orfan.
(Ibidem, p. 141). Le dedică un capitol, un „tablou” din albumul lui, al
căror portret nu este foarte măgulitor:      

14
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Cu o anume ironie, scriitorul francez îi conferă poporului român „arta În fața ochilor săi alternează figuri umane cu tablouri de tip „natură
de a aștepta”, de a se așeza la orice rând, artă ce este rezultatul a moartă”.
secole de umiliri în fața aroganței oricărei forme de putere. Produs al Apar ființe excentrice și originale: burlaci cu obiceiurile lor, „vizitatori
aceleiași arte este individul care se strecoară, amenințându-i pe obraznici” care se instalează cu șapca în cap în casa gazdelor… Avem,
portar și pe toți ceilalți cu un țanțoș și intimidant „Nu știi cine sunt într-un final, o scurtă descriere a Sinaiei, orașul „anex” capitalei,
eu”.     deoarece este una dintre reședințele familiei regale și loc de retragere
Cum spuneam, aceste palate găzduiesc, uneori, muzee organizate și iarna și vara.  
promovate de proprietarii lor. Totuși, Paul Morand, amintind unele Paul Morand ne relatează întâlnirea sa cu Nicolae Iorga. Este un capitol
colecții, prezintă cu mai multe detalii un muzeu special, situat în zona final, intitulat „București, oraș vesel”, în care autorul abordează esența
parcurilor și lacurilor din nordul orașului; este vorba de Muzeul orașului pe care l-a descris. Caută ce este cel mai reprezentativ pentru
Național al Satului, o mostră excepțională de etnografie, antropologie populație și concluzionează că este vorba de orașul contrastelor:
și artă populară. După muzee, în album își au locul bisericile din oraș; „Bucarest, c’est l’auto et la radio, le cinéma et le gratte-
sunt descrise cele mai importante sau cele mai frumoase (Catedrala ciel; la Roumanie ce sont les fleurs brodées, les poteries
Patriarhală, bisericile Stavropoleos, Colțea, Sfântul Gheorghe, archaïques, la nature sauvage...” (Ibidem, p. 282), este vorba de
Adormirea Maicii Domnului, Biserica Albă); se menționează și unele o capitală „la ultima modă” într-o țară cu obiceiuri ancestrale. Pe de altă
mănăstiri. Și pentru că acest capitol are titlul „Centre spirituale”, parte trăind cu modernitatea cea mai accentuată, în oraș se găsesc unul
autorul încearcă să intre puțin mai adânc în ceea ce, după părerea sa, lângă altul ultimul model de mașină americană și carul cel mai arhaic. În
ar merita un studiu mai detaliat: viața intelectualilor din București. De „lectura” pe care o face el Bucureștiului, P. Morand evidențiază
fapt, abordează tema prin câteva tușe ce îi permit să descrie susceptibilitatea de a se defini ca un loc de întâlnire. Toată populația
„românul”:     este într-o piață publică, agora unde se protestează, se încheie afacerile,
se cer favoruri și pomană, se râde, se plânge. Timpul este efemer în
Les Roumains sont réalistes et polémistes. Ils sont même acest spațiu profund comunicativ, flexibil, ușor adaptabil, ce învață sătul
merveilleusement doués pour la polémique. Leur drôlerie, leur verve, de grabă și arată ce a învățat:      
leur mordant, leur rapidité, leur bon sens cynique les rendent
redoutables. (Ibidem, p. 210-211). Capitale d’une terre tragique où souvent tout finit dans le comique,
Bucarest s’est laissé aller aux événements sans cette raideur, partant
Îi consideră buni jurnaliști și predispuși la lupta politică. Cu privire la sans cette fragilité que donne la colère. Voilà pourquoi à travers la
aceste două chestiuni dă exemplu de acțiuni precum cea a lui O. Goga courbe sinueuse d’une destinée picaresque, Bucarest est resté gai.
(poet și politician), Ion Pillat, Fotino, Pârvan, N. Crainic, Nae Ionescu, (Ibidem, p. 291).
M. Eliade. Totuși, paginile cele mai trăite, mai literare, prin încercarea
de a depăși formula eseului și utilizarea de proceduri retorice, proprii
literaturii sunt cele dedicate plăcerilor pe care le oferă Bucureștiul. În În prezent, „fragmentele” lui P. Morand constituie o mărturie destul de
primul rând, cele gastronomice. Scriitorul francez are drept ghid un părtinitoare a structurii urbane și mai ales a vieții bucureștene, atestare
prieten român care îl orientează prin labirintul „cuptoarelor” unde se amestecă amintirea personală sau experiența directă cu
bucureștene. Față în față cu discursul pseudoștiințific sau informarea, documentarea și statistica. Fără nici o îndoială, apare ca un
pseudoliterar apare dialogul, „mimata” istorie a doi prieteni care merg „aristocrat”, iar „privirea” sa de departe este cea a unui „călător” în
prin oraș în căutarea delicateselor sale tipice. Se enumeră restaurante trecere, care caută pitorescul într-un oraș prin natura sa distractiv atât
cu specialitățile lor, indicându-se unde se află. Se știe prea bine că din punct de vedere social, cât și artistic.    
unul dintre punctele încântătoare ale orașului, mai ales vara, este
reprezentat de cuptoarele de la periferiile sale, în grădini, în acea
periferie unde se șterge limita între oraș și câmp. Aventura de
descoperire a restaurantelor bucureștene și, mai ales, cea a
extraordinarelor oferte culinare, transformă fragmentul literar într-un
autentic tablou unde icrele se înfrățesc cu murăturile, salatele,
produsele de patiserie, totul udat cu vinul autohton. Românul este
carnivor, „la fel ca argentinianul”, și se bucură de tot felul de cărnuri,
pregătite în toate chipurile imaginabile, cât și de măruntaie. Este clar
că acest lux culinar este accesibil unui număr mic de persoane; restul
mănâncă mămăligă și beau apă de la fântână. Deși scoate în evidență
diferențele sociale, Morand nu ia o postură personală. Țăranii sunt
mulți, săraci și mănâncă prost; toți o știu. Scriitorul francez
informează de această realitate și trece mai departe. Între plăcerile
orașului sunt cele pe care le oferă localurile de noapte: cabaretele. Se
vorbește despre muzică, cea autohtonă, autentică, la care ajunge prin
intermediul lui C. Brăiloiu, mare specialist și persoană cu o vastă și
rafinată cultură, ce îi prezintă cântecele din folclorul „marginal”,
interpretat și cântat de țigani lăutari în cârciumi. Autorul nostru le București - Micul Paris. B-dul Academiei
oferă cititorilor două mostre, care de fapt sunt două cântece de Sursă foto: www.pinterest.com
înmormântare, puțin adecvate tonului frivol și atmosferei „de
cârciumă”.

15
      
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Adina Velcea, născută în București, stabilită din 2002 în


Grecia, traducătoare din limba greacă, apariții literare în
diverse antologii de poezie și haiku, în revista Poezia, din
Iași, în revista haiku din Tokyo, realizatoare de emisiuni
culturale la Radio Poema din 2017.

                                      

Sappho, femeia care a


învățat umanitatea
dicționarul iubirii
            Platon a scris despre ea că este cea de-a zecea muză. Alceu a Este dovedit istoric că mitul sinuciderii ei (săritura în prăpastie de pe
numit-o „femeia sfântă” și până în ziua de azi Sappho este recunoscută stânci), din cauza respingerii de către un bărbat, Faun, a fost o
de lumea intelectuală a culturii occidentale drept „femeia care a scris mistificare ironică a autorilor Noii Comedii, pe care creștinismul le-a
cea mai bună poezie scrisă vreodată”. Sappho a fost acea care a lăudat impus-o pentru a arăta astfel „pedeapsa celor ce sunt conduși de
dragostea cu seriozitatea și pasiunea unui geniu, cea care a transpus în patimile iubirii”. Pentru Noua Comedie, era ironic ca o femeie care a
poezie admirația pentru femei și ne-a oferit descrierea atemporală a elogiat dragostea pentru femei să moară pentru un bărbat. Pentru
dorinței erotice încă de acum 2.600 de ani. creștinism era o chestiune de ordine morală. Din ambele puncte de
Percepția asupra operei lui Sappho s-a schimbat de-a lungul secolelor, vedere, a fost doar o mistificare, și nu o realitate.
în funcție de atitudinea societății față de erotism și sexualitate. De la
apoteoza pe care au cunoscut-o poeziile ei în antichitate, a urmat Cei mai mulți cercetători sunt de acord că Sappho nu avea o școală
arderea lor în foc de către primii creștini, pentru a fi „redescoperite” în pentru fete în Mitilini, ci a scris poezii pentru femei și fete care o
Renaștere și apoi predate criticii literare moderne. idolatrizau, ca și ea, pe Afrodita. Ea le pregătea pe fete pentru marile
repere ale naturii feminine: adolescența, căsătoria și nașterea, ceva
Faptele pe care le știm sigur despre viața lui Sappho sunt puține. care era destul de normal la acea vreme pentru Lesbos. Dintre cele 9
Cercetările istorice au arătat că a trăit la sfârșitul secolului VII până la volume cu poezii pe care le deținea biblioteca antică din Alexandria,
începutul secolului VI î.Hr. în insula Lesbos. Provenea dintr-o familie doar fragmente din versurile ei au fost salvate până în prezent, dar
înstărită, după cum concluzionăm din raportul care arată că fratele ei, acestea demonstrează genialitatea sa și cât de mult a influențat, prin
Larichos, a fost în senatul din Mitilini, o poziție destinată tinerilor din transmitere orală, acceptarea naturii „dulce-amară” a iubirii (durere și
familii bune, care aveau un aspect plăcut. Este foarte probabil că a fost plăcere laolaltă) și puterea sa asemeni unei „înțepături de albine”.
căsătorită cu un bărbat bogat din Andros, Kerkolas, de la care a avut o
fiică, Kleida, „floarea mea de aur”, așa cum o numește în poezii. „Din nou, dragostea care mă paralizează, mă șochează,
această reptilă dulce-amară, căreia este imposibil să-i
scapi”. (Sappho)

O mare parte din poezia lui Sappho s-a păstrat în manuscrisele altor
scriitori antici, dar o parte dintr-o poezie este salvată pe un ciob al unui
vas.

Sappho
Sursă foto: Adina Velcea

16
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

În papirusul ilustrat mai jos este fragmentul 58 din Poezia lui Nemuritoare Afrodită, fiică a lui Dias,
Tithonos, în timp ce pe ciobul de vas se află fragmentul al doilea. care stând pe tronul tău măreț
întinzi capcanele iubirii,
ție, Fecioară, mă rog,
nu – bucură-te – nu arunca altă povară
de durere și amărăciune sufletului meu ...
(fragment din Oda către Afrodita; traducere, Adina Velcea)

Singura descriere pe care o avem despre Sappho este că era brunetă și


minionă. Nu există nicio imagine a ei din timpul vieții, astfel încât să
cunoaștem exact cum arăta. Sursele nu spun că a fost „frumoasă precum
frumoasa Elena”, care nu a fost nici ea descrisă fizic de către Homer, dar
totuși acesta a menționat că era frumoasă. Nimeni nu poate susține că
din aceste două elemente (brunetă și minionă) rezultă că ar fi fost urâtă.

A fost Sappho lesbiană? Poezia ei laudă, în mod evident, frumusețea


feminină. În multe poezii scrie despre dragostea pentru femei la persoana
întâi: „Eu, Sappho, spun aceste lucruri”. Vorbește despre femei care au
Această poezie a lui Sappho a fost practic necunoscută până în 2004. părăsit-o și își dorește să se întoarcă, vorbește despre alte femei care vor
Până atunci ne bazam pe papirusurile publicate la începutul secolului să fie lângă ea, dar... Dar tema iubirii din Grecia Antică trebuie
XX de Grenfell și Hunt (P. Oxy. 1787), care cuprindeau a doua întotdeauna plasată în contextul particular al acelei societăți și timp.
jumătate a versurilor. În 2004, au fost publicate alte două papirusuri
(P. Köln 21351 + 21376), ceea ce ne-a permis să completăm lacunele În paralel, dacă cineva citește cu atenție Iliada, nu putem fi de acord
și să obținem poezia aproape intactă. Poezia este scrisă într-o decât că Ahile și Patrocle erau doi bărbați profund îndrăgostiți. Tânjeau
manieră ascetică și organizată în cuplete. În baza măsurii, trebuie să fi să fie aproape unul de celălalt. Și-au petrecut ore nesfârșite distrându-se
aparținut cărții a 4-a a ediției alexandriniene a poeziilor sale. reciproc, lăudând abilitățile celuilalt, iar când Patrocle a fost ucis de
Hector, a apărut ca o fantomă în somnul lui Ahile și i-a cerut să ridice o
movilă unde va fi așezată cenușa amândurora, astfel încât, atunci când
Orientarea sexuală Ahile va muri, ei vor fi împreună pentru totdeauna.

Poezia homerică avea caracteristica de a lămuri că, în ciuda iubirii


Sofistul secolului al doilea, Maxime de Tyr (în latină Cassius Maximus aparente, cei doi bărbați dormeau cu femeile noaptea. Cu alte cuvinte, nu
Tyrius) face o paralelă între relația lui Sappho cu elevele ei și relația a lăsat suspiciuni cu privire la o legătură de tip homosexual. Poezia lui
lui Socrate cu elevii săi: Iubirea poetei din Lesbos nu este altceva Sappho nu este la fel de clară. Ea afirmă că fetele se pregătesc pentru
decât arta iubirii a lui Socrate. Amândoi au semănat prietenia, nunta lor, că în final vor fi alături de un bărbat, dar cât de aproape a fost
Sappho, față de femei, Socrate, față de bărbați. Amândoi au fizic de acestea, înainte de nunta lor, nu este clar. Singurul lucru sigur
recunoscut că în fața frumuseții, oriunde au întâlnit-o, nu au avut este că s-a îndrăgostit de ele. Cu pasiune. Cea mai elocventă mărturie
puterea de a rezista. despre bucuriile de care s-a bucurat Sappho alături de prietenele ei este
cuprinsă în următorul poem sfâșietor de separare:
Afrodita este zeitatea dominantă în poeziile lui Sappho. „Afrodita
nu este doar zeița iubirii; sau mai degrabă, tocmai „Sincer, vreau să mor. M-a lăsat în lacrimi și mi-a spus: „Vai, cât de tristă
pentru că este, cumulează multe alte caracteristici: ea este soarta noastră. Îmi pare rău, chiar te las împotriva voinței mele”. Și i-
este zeița frumuseții, dar și zeița dorinței de frumusețe; am răspuns: „Mergi cu bine și amintește-ți… toate momentele tandre și
este zeița florilor și zâmbetului, a mării nestatornice; frumoase pe care le-am împărtășit. Coroane de violete și rodii, și de viță-
puterea sa este înrădăcinată în magia cu care de-vie ți-ai pus în jurul capului, stând alături de mine, și multe coliere din
îmbrățișează fiecare lucru... În felul său, Afrodita flori ți-ai petrecut pe gâtul tău moale, și cu parfum regal, din flori, ai
reprezintă valoarea absolută, acea lumină magică care, presărat tandru peste tot. Și din paturi moi, respingi dintr-o mișcare,
odată răspândită în viață, face ca o persoană sau un fiecare dorință pentru alte fete...”
lucru să fie atât de râvnit, astfel încât aproape că ne
surprinde reacția oamenilor. De aceea, grecii credeau
că darurile Afroditei erau strâns legate de nebunie ”,
spune Cecil Bowra, critic și istoric literar englez, care a adus
contribuții importante la studiul literaturii clasice grecești.
Cel mai frumos exemplu de poezie, singurul poem complet pe care îl
avem de la marea poetă Sappho, este, fără îndoială, Oda către
Afrodita, una dintre cele mai mari comori ale antichității, păstrată
până în zilele noastre.

17
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Vocabularul dragostei: Vânătoarea Marele elenist, profesorul de la Oxford, Cecil Bowra, a scris despre
seducției Sappho: „Sinceritatea ei absolută, întreaga ei putere
pasională și chiar izbucnirile ei de furie și mânie sunt
componentele unui caracter înzestrat de muze și haruri,
Grecii antici au înțeles farmecul seducției: în olăritul lor vedem mult deasupra unui simplu muritor. Încântarea
deseori zeii pofticioși care urmăreau literalmente oameni. Sappho a provocată de desăvârșirea scrisului ei este depășită de
exprimat ideea de „vânătoare” cu o abilitate unică. A scris despre forța emoțională și imaginativă a operei sale, care
natura insațiabilă a dorinței, natura care ne domină în momentul cristalizează un suflet pasional și nu doar o excelentă
când obiectivul iubirii noastre a fost atins, aceea de a dori ceva – artistă a discursului poetic”. (Cecil Bowra)
sau pe altcineva.
„Sappho, un nume fierbinte, din silabe carnale, safir plin,
„Nemuritoare Afrodită, vino din nou la mine și fiori fulgerători, răsărit și nestemate prețioase, delir
întreabă-mă din nou: „Pe care ar trebui să conving să multicolor și suprem pentru a elibera izbucnirea plăcerii
te iubească, de data asta?” Care din ele te chinuie, și a încununa victoria iubirii necontrolate”, scrie despre ea
Sappho? Și dacă te evită acum, va alerga curând după celebrul italian Mattia Battistini.
tine, și dacă refuză darurile tale, curând ți le va oferi
chiar ea, iar dacă nu iubește, în curând te va iubi, „ Acum două mii cinci sute de ani, în Mitilini, încă o văd
indiferent dacă vrea sau nu”. Afrodita, vino și mă pe Sappho ca pe o rudă îndepărtată cu care mă jucam
întreabă din nou ce dorește inima mea nebună...” împreună în aceleași grădini, în jurul acelorași rodii,
(Sappho) deasupra acelorași izvoare. Un pic mai matură, brunetă,
cu flori în păr și un manuscris ascuns plin de versuri pe
Vocabularul iubirii: Dragostea care nu m-a lăsat niciodată să-l ating. Desigur, am trăit
pe aceeași insulă. Am avut aceeași percepție asupra lumii
învinge războiul firești, caracteristică rămasă încă neschimbată de atunci
până astăzi. Dar mai presus de toate, am lucrat –
Sappho s-a confruntat cu tradiția homerică care dorea glorificarea   fiecare în modul său – cu aceleași esențe, ca să nu spun,
războiului și ca eroii curajoși să fie singura sursă de inspirație pentru cu aceleași cuvinte: cerul și marea, soarele și luna,
poezie. Pentru Sappho, nicio armată nu putea umbri frumusețea plantele și femeia, iubirea. O uniune, jumătate în cer și
iubitei sale. jumătate pe pământ, jumătate în îndoială și jumătate în
nemurire, mai concretă ca nimic altceva. Așadar, să fiu
„Unii spun că lucrul cel mai strălucitor pe negrul scuzat că vorbesc despre Sappho ca fiind contemporană
pământ este o armată de cavalerie, iar alții, o armată cu mine. În poezie, ca și în vise, nimeni nu îmbătrânește”,
de infanterie – dar eu zic că cel mai strălucitor lucru spunea despre Sappho laureatul premiului Nobel pentru literatură
este atunci când se întâmplă ca fiecare să iubească... Odysseas Elytis.
Aș prefera mai mult să văd îndrăgitul pas al Anatoriei
și privirea ei sclipitoare decât armata Lidienilor și a
războinicilor care se luptă pe jos”. (Sappho)

Vocabularul dragostei: simptomele

Sappho a fost prima care a enumerat simptomele fizice ale dorinței.


Vorbește despre căldură și frig, zumzetul din urechi, transpirație,
senzații atât de intense, încât crede că poate muri. Ea vorbește și
despre „paralizia” generată de pofte.
Amanda_Brewster_Sewell_Sappho_1891-800x394 -
www.httpswww.peterharrington.co.ukblog399463-2
Vocabularul iubirii: declarația
sexualității

Sappho poate fi privită azi ca un simbol al comunității lesbiene, însă Sinteză și traducere, Adina Velcea
ea a scris despre dorința sexuală atât pentru femei, cât și pentru
bărbați. De altfel, manifestarea dorinței sexuale față de același sex Surse:
în Grecia Antică nu a însemnat plasarea automată a oamenilor într-o https://www.postmodern.gr/sapfo-i-gyneka-pou-emathe-stin-
anthropotita-to-lexilogio-tou-erota/
orientare sexuală specifică. Totuși, expresia atât de personală și
pasională a dorinței erotice a lui Sappho a inspirat nenumărați https://www.politikalesvos.gr/san-anemos-mou-tinaxe-o-erotas-ti-
scriitori să-i urmeze exemplul. skepsi-pagkosmia-imera-piisis-afieroma-sti-sapfo/

18
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Christian W. Schenk (pseudonimul literar al lui Dr. Dr. Wilhelm


Schenk) s-a născut pe data de 11 noiembrie 1951, în Brașov, fost Orașul Stalin,
România.
Este medic, poet, eseist, traducător bilingv româno-german și editor.
Școlile primare le-a absolvit la Vulcan-Brașov, liceul, la Codlea și Wiehl, Westfalia
(Germania), inclusiv bacalaureatul, după absolvirea clasei a XIII-a, obligatorie în
Germania.
A studiat Medicina la Universitatea Johannes Gutenberg din Mainz, Renania-
Palatinat, unde și-a dat doctoratul în Medicină, în specializarea Chirurgie
reconstructivă oro-facială. Paralel, și mai târziu, a urmat cursurile de Filologie
clasică, comparatistică și filozofie la Universitățile din Mainz și Heidelberg, unde
și-a susținut a doua teză de doctorat, sub îngrijirea profesorului Klaus Heitmann,
cu tema Influențele divanului de Est-Vest asupra literaturii
române.
Primul debut literar, 1961, în revista pentru copii Luminița, din București, sub
atenția primului său mentor literar (până în anul 1965), Tudor Arghezi (1880-
1967). Al doilea său mentor, între anii 1964-1969, a fost poetul transilvănean
Vasile Copilu-Cheatră (1912-1997), care, la rândul lui, a stat sub influențele
tematice ale lui Aron Cotruș (1891-1961).
Al doilea debut literar, în revista Astra, în anul 1967, sub conducerea mentorului
Vasile Copilu-Cheatră.
În 1971 Marin Predea îi scoate prima carte de traduceri, Cele mai frumoase
balade germane (De la Hans Sachs la Ricarda Huch).
În 1977 îl cunoaște la Portlligat lângă Cadaqués, împreună cu Vasile Copilu-
Cheatră, pe pictorul Salvador Dali, care-i influențează în mod decisiv opera și, mai
ales, metaforica de mai târziu. Ca redactor-șef al revistei trilingve
Convergențe Românești (1984-1986), scrie un articol vehement împotriva
așa-numitelor urbanizări de sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu, în urma căruia
va fi declarat (1986) persona non grata.
În 1990 a fost „reabilitat” de către Frontul Salvării Naționale, pe atunci sub
conducerea lui Ion Iliescu. Mai târziu, în anul 2000, primește „Brevetul Culorile în simbolistica
lui Trackl
Prezidențial”, acordat de președintele Emil Constantinescu, pentru merite
deosebite în promovarea ambelor culturi, cât și „Premiul jubiliar Goethe”, în
același an, la Weimar, în Casa Memorială Johann Wolfgang von Goethe.
Fiind membru al Uniunii Scriitorilor din Germania și România, Union Mondiale des
Écrivains Médecins, American Romanian Academy of Arts and Sciences, al Uniunii
Scriitorilor și Publiciștilor Medici din România, în Balkanromanisten-Verband                 „În general, culoarea este un mijloc de a exercita o influență
(Societatea Balcaniștilor Germani) și în Süd-Ost-Europa-Gesellschaft (Societatea directă asupra sufletului. Culoarea este clapa pianului. Ochiul este
Germană pentru Europa de sud-est), Schenk se străduiește să propage culturile ciocănelul care bate. Sufletul este pianul cu multe corzi”.
germană și română, cât și legăturile dintre acestea în spațiile culturale Est-Vest. Wassily Kandinsky (1): Despre spiritul în artă. Mai ales în pictură.
Un mare rol pentru promovarea literaturii române în spațiile de limbă germană l-a München, 1911.
avut și înființarea editurii Dionysos.
Pentru meritele sale deosebite în legăturile culturale Est-Vest, cât și pentru opera
sa, Schenk a fost numit în anul 2000 Cetățean de Onoare al Orașului Universitar Fenomenul culorilor este considerat una dintre trăsăturile principale ale
Cluj-Napoca. lui Georg Trakl, care necesită o analiză sistematică. Fiecare culoare este
A publicat 21 de cărți personale, 82 de cărți traduse, 4 antologii în ambele limbi, mai mult decât o culoare. În imaginea lirică, aparent fragmentară,
română și germană. culoarea nu funcționează doar ca o purtătoare de informație, ci ca
Trăiește și activează în orașul turistic Boppard, pe Rin. purtătoare a sensului.

  Să începem cu cea mai des folosită culoare în opera lui Trakl: negru. Negrul pare a fi la Trakl (aproape) întotdeauna sumbru și are conotații clar
negative cum ar fi: moartea, umbra și noaptea.
La fel ca în cazul întunericului, ne gândim în cea mai mare parte la teribil sau, așa cum scrie Theodor Spoerri (2): „celor necăjiți”. De exemplu
„îngerul negru” se poate interpreta în poemul Celor timpuriu decedați (în prima strofă). De fapt, poate fi un mesager din împărăția morților.
Interesant este exemplul în care Trakl, contrar ideii generale, asociază îngerul cu culoarea neagră. Poetul nu pare să folosească această culoare în
forma sa originală, ca un atribut al unei culori pure, ci ca un mijloc de a descrie un anumit „peisaj” sufletesc. Negrul evocă la Trakl apropierea
morții, precum și decăderea întregii vieți. De aceea se poate interpreta negrul mai mult ca o stare decât ca o culoare. Această dispoziție negativă
poate fi găsită și în alte poezii, ca în Visul Răului, unde „camerele sunt negre” și „bisericile negre se înalță în tristă splendoare”. Siluetele
turnurilor bisericii violează câmpul vizual, iar starea de spirit este deprimantă și întărită de versul „Un loc înecat în groază și-ntuneric”. De fapt,
s-ar putea adăuga adjectivele și adverbele sumbre și întunecate la negru, deoarece ele sunt, de fapt, identice ca sens. Toate indică noaptea,
amurgul și, nu în cele din urmă, moartea.  
Aceeași imagine se regăsește în Toamna singuraticului: „Când roua devine neagră pe pășunile goale”. Roua este neagră, ceea ce nu
corespunde realității și, totuși, cititorul intuiește ce vrea să spună poetul: Trakl asociază roua care cade pe pășunile sumbre cu seara/apusul
(vieții). Totuși, această imagine simbolizează și o anumită liniște, chiar idilică.
Uneori Trakl pare să-și dorească o moarte iminentă și dă, astfel, negrului, un sens de suveranitate.

19
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Relația dintre Trakl și moarte devine ambiguă în acest caz, deoarece Similar cu roșul este purpuriul-violet. Această culoare însă este în mod
în alte pasaje din poeziile lui, moartea, asociată culorii negre, este marcat ambivalentă, ruptă, în simbolismul său, din albastru și roșu.
reprezentată în moduri diferite! Ambiguitatea este deosebit de pronunțată, iar prin multitudinea
Albastrul este culoarea cea mai întunecată din spectrul său și fațetelor vrea să simbolizeze întreaga ființă umană. Ea permite mai
valoarea luminii lui ideale este adiacentă la negru. La Trakl cerul multe sensuri, deci ar fi o greșeală gravă dacă cineva s-ar axa pe un
este adesea albastru și, probabil, simbolizează legătura cu eternul, simbol unic de purpuriu-violet. În acest caz, atributul culorilor are o
cu infinitul. Culoarea albastră este adesea asociată cu moartea și mare varietate de imagini și, prin urmare, culoarea este abia „palpabilă”.
efemerul. De exemplu, în cel de-al treilea vers din Toamna Unii autori alătură această culoare fastului și mândriei, alții o alătură
Singuraticului: „Un albastru pur apare dintr-o cochilie”. adevărului și dreptății. Trakl o folosește ca simbol al dispoziției și
Semnificația culorii este întărită gradat de adjectivul „pur”. Albastrul câștigă sens doar prin contextul în care se află. Cu alte cuvinte,
devine mijlocul spiritualizării, spre deosebire de corpul fără viață, purpuriu-violet nu are nici o semnificație pozitivă, dar nici una clar
care va deveni o victimă a putrefacției. Este, de asemenea, demn de negativă.
remarcat faptul că în poemul Visul răului, Trakl nu recurge Culoarea însăși nu are sens, ci apare numai în context. Acest lucru îl
niciodată la adjectivul de culoare. Acest lucru se explică prin faptul deosebește pe Trakl, care știe să intensifice starea de spirit folosind
că pentru el albastrul reprezintă, de asemenea, un fel de mântuire, culorile în poemele sale.
pe care nu o poate găsi în viziunea din acest poem. Poetul nu este preocupat de o relație concretă între culoare și un anumit
sens, ci mai degrabă de o simbolizare abstractă a emoțiilor și
În concluzie, se poate spune că culoarea albastră este, probabil, cea sentimentelor. Astfel el combină culoarea purpurie cu apusul soarelui.
care reflectă cel mai mult spiritualizarea operei lui Trakl. Este o Verdele este, de asemenea, de o ambiguitate extremă. Pe de o parte,
odihnă deplină a sufletului și astfel poate vorbi despre „sfințenia verdele este degradant, pe de altă parte poate fi și foarte blând, de
albastrului”, în asentimentul lui Heidegger(3). Pe de altă parte, exemplu, atunci când este menționată „bucuria verde” (Cântecul lui
culoarea albastră stă într-un contrast puternic cu roșul, ceea ce Kaspar Hauser).
înseamnă o vitalitate distructivă. De asemenea, ea implică o
dinamică, instinctualitate, agresivitate și violență. În regnul animal, Pe scurt, verdele înflorește și se destramă în același timp, prin urmare
roșul, care înseamnă „pericol”, la om este un simbol al sângelui, al este ambivalent, precum viața și moartea; în verdele primăverii vieții cât
luptei și, desigur, al pasiunii. Chiar și filozoful Weininger(4) vorbește și în verdele albastru al morții. Verdele reflectă astfel și echilibrul
despre culoarea roșie ca despre „culoarea vieții inferioare și a naturii între galbenul pământesc și albastrul ceresc. Astfel omul se
voluptății ei. Roșul iadului este opusul albastrului cerului”. regăsește în verde, căci el trăiește în „albastrul cerului”, în el (în special
Pentru Trakl, roșu înseamnă și exces și păcat; așadar, se observă o în interioritatea poetului Trakl) arde un vulcan. Nu este o antiteză! „Omul
legătură puternică cu fizicul uman. trebuie să apară verde între albastrul de cristal exterior și galben în
O altă imagine în poezia lui Trakl este „lupul roșu”, care apare în mai interior. Această teză se bazează pe versul din Transformarea
multe poezii. În primul rând, înseamnă agresivitate și animal; el este răului: „Suntem un metal verde în interiorul unei fețe galbene
vânătorul neobosit, de care animalul trebuie să se teamă. În al doilea fierbinți”. Culoarea este astfel creată de un amestec de extreme, doar
rând, simbolizează irealul în varianta lui demonică. Tocmai faptul că „galben strălucitor” și „albastru închis”. De aceea, verdele este culoarea
nu există un „lup roșu” ne sperie. În poemul său Furtună de unor extreme, cum ar fi viața și moartea.
seară Trakl începe cu versul: „O, orele roșii de seară”. Mai departe,
în poezie se întâlnesc verbe precum „sfărâmare”; „urlet”; „sparge”; De mai multe ori culorile verde și maro sunt numite împreună, ca, de
„strigăt” sau „hohot”. Întreaga poezie este o singură viziune a exemplu, în versul: „o față animală în verde maro”.
groazei, evocată de orele roșii de seară. Atributul culorii înseamnă În timp ce verdele este cea mai activă dintre cele două culori, maroul
distrugerea totală, fie prin natură, fie prin vina interioară. simbolizează pacea, liniștea și natura. Trakl folosește această culoare
În întreg simbolismul culorilor din poetica lui Trakl, culoarea roșie relativ rar, în comparație cu pomenitele culori. De cele mai multe ori ea
este cea care lasă cea mai puternică impresie. este folosită în mod abstract, dar își rezervă și un pic de realitate: „...în
maro rece de toamnă” (La un decedat timpuriu). „Răcoarea
Într-un mic concert Trakl scrie „Un roșu care visător te maro” indică frunzele copacilor, fără a le menționa în mod explicit. Sau
cutremură”, culoarea pare a-i tulbura puternic interioritatea. Deși chiar copacii goi, ca în De Profundis („Este un copac maroniu”).
albastrul pare a fi culoarea lui preferată, roșul joacă, de asemenea, Pentru poet, maroul este sinonim cu calmul și tăcerea: „Cum distrug
un rol foarte important în poezia sa. În plus, adjectivul culorilor bruna tăcere” (Corbii).
apare deseori în contextul focului și al flăcării. Puterea distructivă a
focului se amplifică astfel. „Un copac ars într-o flacără roșie [...]” Albul ocupă un loc special în paleta simbolismului culorilor lui Trakl.
(„Peisaj” poate fi chiar interpretat ca purgatoriu în care se plătesc S-ar putea crede că această culoare acționează ca un contra-pol la
păcatele terestre, mai ales când știm că însuși Trakl se considera ca negru și este un semn al purității și nevinovăției. Dar, în mod vădit, nu
fiind un păcătos. este cazul, așa că această culoare simbolizează ceva sinistru. Albul
Este surprinzător faptul că Trakl, spre deosebire de mulți alți poeți, apare la Trakl ca fiind ireal, aproape magic. Această culoare ar putea
nu plasează nicăieri dragostea în contextul roșului. Culoarea inimii el avea înțelesul: „falsa apariție a perfecțiunii”. De exemplu, în Psalm, în
o prezintă doar ca desfrâu și iubire fizică. mormântul său magicianul alb se joacă cu șerpii. Albul pare, în general,
Aureola culorilor lui Trakl este în acest sens mai puțin sensibilă extrem de neclar, dar în poemele lui Trakl culoarea este adesea asociată
decât la alți autori (de exemplu, la Georg Heym (5)). Culoarea roșie cu pericolul și moartea. Astfel albul se referă adesea la ceva gol, lipsit
simbolizează extremele, precum ceva care vine din adâncurile de viață, o idee care este exprimată și de adjectivul „văcsuit”.
pământului, precum și din adâncul omului.

20
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Legat de alb este argintiul, dar duce mai mult spre un aspect Culoarea și sunetul se amestecă în mod clar într-un element unitar, pe
senzual. Ambele culori sunt reci, argintiul fiind o culoare metalică. care Schneider (7), care s-a ocupat în mod intens de opera lui Trakl, le
Interesant este și ultimul vers din Cântecul lui Kaspar consideră „mai presus de toate, pentru a reflecta starea de spirit a
Hauser, unde argintiul e scufundat în capul nenăscutului. În acest poetului care acoperă procesul perceptiv într-o manieră mai pură, mai
pasaj argintiul poate fi definit ca o culoare rece, dar prețioasă. De clară și mai insistentă”. Obiectivul principal al lui Trakl este, așadar,
asemenea, argintul este un metal foarte dur, în acest caz trebuie să să-și exprime sentimentele personale printr-o asemenea sinestezie.
ne gândim în mod inevitabil la o specie de mască mortuară. Totuși, Culorile, sunetele, mirosurile și senzațiile tactile nu depășesc stadiul
culoarea argintie se interpretează greu, deoarece este inepuizabilă valorii simțurilor. În universul lui Trakl, nu par să existe orientări fixe
în simbolistică. În ambele ei valențe (cea rece și cea prețioasă), între simțurile individuale și, prin urmare, apar metafore sintetice unice.
culoarea acestui metal prețios simbolizează perfecțiunea și
satisfacția. Totuși, o anumită liniște se degajă din acest atribut al În ceea ce privește culorile ca metaforă, Trakl pare a se fi inspirat din
culorii. limbajul coloristic al lui Rimbaud (8).
În timp ce argintul are la Trakl o conotație mai degrabă negativă,
auriul poate fi caracterizat cu o conotație pozitivă, dacă ne gândim, Culorile din poeziile lui Rimbaud, în cea mai mare parte, nu par să se
inevitabil, la „toamna aurie”. Ca și culoarea maro, auriul poate fi un nască din emoții, ci servesc drept ajutoare pentru a crea o anumită
semn al păcii în natură. O altă semnificație a aurului este atmosferă.
„strălucirea adevărului” (Heidegger). Totuși, chiar și în opera poetului francez poate fi găsită ambiguitatea
culorilor.
Ca o sinteză, culorile metalelor lui Trakl, de cele mai multe ori, par Ca și pentru Georg Heym contează mai mult, pe de o parte, capacitatea
să transmită sentimente și senzații: „Un miros auriu de cimbru” contrastantă, pe de altă parte, luminozitatea sau valoarea cromatică a
(Plimbare). Aurul are și valențe în comun cu albastrul, ambele culorilor și compozițiilor coloristice.
culori fiind legate de zonele contextului care sugerează un sentiment Pentru a încheia această scurtă analiză a cercului coloristic la Georg
religios: „Ochii aurii ai lui Dumnezeu” (Psalm). Se poate presupune Trakl, s-ar putea ajunge la concluzia că culorile din opera poetului
că aurul este folosit pozitiv, ca un semn de căldură și calm, și nu în acționează ca un „rezervor de sensuri”.
contextul „râsului grotesc de aur”. Culorile sunt încifrate și au o multitudine de semnificații. Această
ambivalență indică cifrul specific al lui Trakl.
Un alt adjectiv folosit frecvent în versurile lui Trakl este cristalinul. Un faptul iritant este acela că diferite culori sunt atribuite aceluiași
Numai prelucrat, cu diferitele lui fațete, cristalul simbolizează obiect sau sentiment. Numai moartea este reprezentată de mai multe
puritatea și inocența. Dar mai ales la Trakl ar fi o mare greșeală să culori (alb, roșu și verde). Va trebui să recunoaștem că această
se vorbească doar despre o anumită semnificație a cristalelor. interpretare este posibilă numai pentru că Trakl însuși nu a dat culorilor
Cristalul mai simbolizează fragilitatea: „Când veni noaptea, un sens clar, ci le-a folosit în scopul de a crea senzații și de a sugera o
cristalinului i se frânse inima”. Deoarece acesta este un adjectiv, cu stare sufletească.
greu se poate interpreta faptul în sine de „frângere a inimii”. Și Cu metaforele și culorile folosite, Georg Trakl a cucerit noi ținuturi în
totuși, poate fi chiar inima, care, ca un cristal, se sfărâmă în mii de explorarea și cucerirea expresivității artei.
bucăți.
Din toate culorile laolaltă ia naștere lumina, temeiul poeziei lui Trakl!
O altă culoare foarte interesantă (dacă putem vorbi în acest caz
propriu-zis de o culoare) este zambila. Trakl o folosește în întreaga
sa operă doar de câteva ori (patru), de exemplu, în Peisaj: „
...buclele de zambile ale servitoarei”; sau în Pasiune: „... dormind în
părul ei de zambile”. Dacă ne gândim la floarea alb-violetă, cu
frunzele sale ceroase (de ceară), semnificația zambilelor ar putea fi
prețioasă, inaccesibilă sau frumoasă, dar... artificială.
Dacă facem referire la frunzele albe și ceroase ale florii, este posibil
Note:
să concluzionăm că acest atribut de culoare trebuie să aibă și o 1 Kandinsky, Wassilly Wassilyewich (1866-1964) – pictor rus și teoretician de artă. Este considerat
oarecare legătură cu moartea. În Pasiune, ne gândim inevitabil la pionierul artei abstracte.
prietenul lui Trakl, care a murit timpuriu. 2 Spoerri, H. Theodor (1924-1973) – doctor în medicină și medic senior, medic primar al Clinicii de
Psihiatrie din Musingen.
3 Heidegger, Martin (1889-1976) – unul dintre cei mai valoroși filosofi al secolului XX. Influență
Remarcabil, când scrie despre zambile, este faptul că poetul covârșitoare asupra gândirii unor mari filosofi, reconsiderare a fenomenologiei.
combină culoarea cu alte impresii senzoriale, de exemplu, cu simțul 4 Weinninger, Otto (1880-1903) – filosof austriac. A susținut o teorie filosofico-psihologică a
sexelor.
tactil și cel olfactiv. Această conexiune de percepții senzoriale de 5 Heym, Georg (1887-1912) – poet german, reprezentant, alături de Georg Trakl, al Expresionismului
natură diferită care dau impresia că sunt una simbolul celeilalte se timpuriu. Poemele sale sunt concludente în ce privește fenomenul alienării, specifică, în acea vreme,
numește sinestezie. Uneori se vorbește de o „poezie a simțurilor vieții în cetate.
6 Baudelaire, Charles Pierre (1821-1867) – poet francez, eseist, critic de artă. Originalitatea sa în
inversate”. poezie a influențat generația Verlaine-Rimbaud-Mallarmé. Îi aparține reevaluarea termenului de
Baudelaire (6) (a cărui operă Trakl o cunoștea bine) a folosit deseori modernitate.
această sinestezie în poemele sale (Corespondențe). Un alt 7 Schneider, Wolf (n. 1925) – jurnalist și critic literar german. Membru corespondent al agenției de
știri Associated Press (1955-1956), director al revistei Stern începând cu 1966. A condus agențiile
exemplu de astfel de „amestecare” este poezia Monden, din care de presă Dialog și Die Welt.
citez versul: „Mereu sună mondena voce a surorii” (Amurg 8 Rimbaud, Arthur Jean Nicolas (1854-1891) – poet francez, precursor al Simbolismului.
spiritual).

21
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Adrian Grauenfels (1946, București) a emigrat în Israel, în 1972. De


profesie inginer, actual director la Editura SAGA. A început să scrie din anul 2000. A
publicat peste 20 de cărți și antologii de versuri, eseuri, proză și artă începând din
2015. Este redactor la ziarul Jurnalul Săptămânii.
Volume de poeme: Mașina de scris poezii, Sextantul poetic, În vizită la
Ussais
Volume de proză: Ceai cu Adala, Almanahul Poeziei de Război, Castelul
lui Yanle

                                      

Primul dadaist rus, Serghei Charchoune


(ȘARȘUN) (1889-1975)

Scriitor și pictor. Tatăl său, slovac de origine, a fost negustor.  Serghei Șarșun a absolvit Școala
Comercială din Simbirsk, apoi se stabilește la Moscova, studiind Artele Plastice. Îi cunoaște pe M.
Larionov, N. Goncearova, A. Krucionîh.  A studiat scurt timp arta la Moscova înainte de a fi înrolat
în armată în 1910.  A părăsit Rusia și în 1912 a plecat la Paris, unde  a studiat la Academia Rusă
Liberă și la Academia Cubiștilor „La Pallette”, sub Henri Le Fauconnier. Este prezent în unele
expoziții ale avangardiștilor, se apropie de dadaiști, face cunoștință cu Tristan Tzara, cu care avea
să aibă și o corespondență. În anii 1916-1917 locuiește în Spania. Din 1921 se încadrează în
mișcarea „Camera poeților” (Paris), activând și în cadrul cercurilor literar-artistice „Gatapark” și
„Peste”, la serile de poezie „citind cu o intransigență de invidiat versuri destul de neînțelese” (A.
Iulius). În timpul războiului s-a refugiat la Barcelona, unde i-a cunoscut pe pictorii Albert Gleizes,
Marie Laurencin și Francis Picabia.
Serghei Charchoune

După Revoluția bolșevică din octombrie 1917, a încercat să se Din 1925 se afiliază Uniunii Tinerilor Scriitori din Paris. Din anii 1930
întoarcă în Rusia, dar a eșuat și a revenit la Paris. A participat la până în anii 1950, Charchoune a experimentat atât figuri abstracte, cât și
întâlniri dadaiste la cafeneaua Certá și a participat la demonstrații reprezentative, amestecând adesea cele două. Stilul său, așa cum a fost
Dada, în special la „Trial of Barrès”, organizat de André Breton. El a descris de artistul și criticul britanic Merlin James, a fost o abstracție
fondat grupul dadaist „Palata poetov”    și în 1921 a scris Foule „alternativă” în comparație cu mulți dintre contemporanii
immobile: poème, probabil cea mai importantă contribuție a sa săi.    Charchoune s-a inspirat pentru operele sale de artă din muzica
la mișcare. A expus la Galeria Montaigne, într-un spectacol organizat compozitorilor clasici precum Bach și Ceaikovski. Opera lui Charchoune
de Tristan Tzara, precum și la galeria din Berlin „Der Sturm”. poate fi găsită în colecțiile Muzeului de Artă Modernă, Centrul Georges
Pompidou și ale Muzeului de Artă Modernă din Moscova.  

În cartea Deconstrucția avangardelor


(Editura Saga, 2020), am avut plăcerea să
includem un capitol dedicat lui Serghei
Charchoune, datorat amicului și traducătorului Leo
Butnaru. Butnaru ne atrage atenția asupra
momentului în care este creat primul colaj
avangardist, la mai mult mâini. Iată povestea:

22
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Titlul acestei lucrări, Ochiul Cacodylic, se bazează pe    inscripția din capul pânzei pe care Francis
Picabia a pictat-o, împreună cu ochiul castaniu mare pe care îl vedem în colțul din dreapta mai jos și
numele și data artistului din stânga; sunt singurele elemente care se crede că au fost „create” de Picabia,
în sensul de a fi făcute de mâna lui.
Potrivit legendei, Picabia a început această pictură în timp ce era bolnav în pat, cu o infecție a ochilor.
Medicii i-au prescris ceva numit Cacodylate de Sodium. Și pe măsură ce prietenii veneau să viziteze
artistul bolnav, el îi invita să adauge ceva la această pânză mare. Așa că, în timp ce o privești, poți vedea
tot felul de semnături diferite, fotografii în colaj, mesaje, iar rezultatul este într-adevăr acest tip de portret
de grup radical nou, încât chiar și după ce s-a însănătoșit Picabia a continuat să invite prieteni și
cunoscuți să completeze tabloul. Sub ochi găsim semnătura lui Charchoune și mai jos, în dreapta, cea a lui
Tristan Tzara. Acum, după 100 de ani, suntem obișnuiți să vedem imagini construite din cuvinte: letrism,
caligrame, pictograme. Dar în acel moment acest lucru a fost un eveniment radical. În pictura de față nu
există imagini. Este o lucrare în care predomină textul și scrisul. De asemenea, este o operă în care rolul
lui Picabia ca autor a fost de inițiator care a creat o situație în care, în esență, și-a invitat prietenii să
contribuie, să colaboreze, să facă spectacol și, în acest sens, și-a propus opera de artă pentru a fi
completată la întâmplare prin proceduri automate. Așadar, rezultatul este această inovație  nu numai a
ideii despre ce ar putea fi un portret de grup, ci despre ceea ce ar putea fi și un obiect de artă.

În continuare, găsim în cartea amintită mai sus câteva din poeziile lui Charchoune, traduse de Leo Butnaru
în limba română. Am ales pentru cititori două poeme dadaiste inspirate de Paris și de peisajul Franței.

Scările de marmură ale Senei

Barja mausoleu acvatic… Sicriul căpitanului Nemo iese la suprafață.


Barca cu motor – cu sărituri mici urcă treptele de cristal.
Sunetul solemn, metalic – al sirenei de vapor.
Sena: marmoreană, scara principală a Île-de-France.
O barcă cu motor, deșartă – zdrăngănește impasibilă la banjo.
Aceleași, eternele fiare de călcat – netezesc Sena.
Gigant invizibil: alunecă pe patine marca „Nourmis” în lungul râului.
Sena – mușama strâmbă, boțită.
Stalactita luminoforă – trecu pe pod râul.
Necurmată înșiruire – a negrelor, funerarelor sarcofage
pe drumul de pietriș sticlos, prin urechea de ac
a ecluzei de la Suresnes – spre cimitir.
Botul barjei „neumplute” – se-arată din apă ca un bocanc vechi. La vila din Pădurea Boulogne
Vela – timpanul unei frunze forfecate de insecte vorace.
Vela – harpă eoliană, paravan femeilor ce ies din scaldă. Ciocârlia – cântă hipodromul din Longchamp.
Toate automobilele Pădurii Boulogne sunt „în mâinile femeilor”.
Câmpul cosit – miroase a țărm de ocean.
                       Plopul piramidal – praștie avântată ca o pasăre.
În inima pădurii – turma de automobile.
Portativele cu note ale zgârie-norului pe fundalul muntelui împădurit.
Privii peste umăr, încercând să mă feresc din calea biciclistului ce gonește,
însă acesta lipsea… dar auzind că el mă ajunge din urmă – m-am speriat și mai
mult…
până, în sfârșit, și, deja, concomitent cu apariția uimirii, – chiar călcam peste el.
Biciclistul pedala pe sub mine: un burlan subteran.
O fărâmă de scoarță de stejar – se dovedi să aibă aripioare, fiind și săltăreață.
Păsăruica – se prăbuși dinaintea copacului cu o reverență de salt mortal.
Cineva se străduiește să-și prefacă automobilul – în orgă.
Stejarul are dureri de cap – și-a pus pe frunte o compresă îmbibată cu oțet.
Cum mai contravin aceste suprafețe turtite, alungite, uscate, împușcând cu
orizonturile – automobilelor: cu verticalitățile a tot ce e viu
care respiră, se hrănește, se trage spre soare!
Adrian Grauenfels Plante – în poziția cocoșilor gata să se ia la harță.
SAGA  2020 Grădinarul – sărează verdețuri proaspete.
Mierlei – i-a năboit diareea prin gâtlej.

23

                      
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Etgard Bitel, scriitor, jurnalist, poet (1949, Piatra Neamț)


A debutat ca poet în anul 1969 în revista Academiei Militare, iar în volum și-a făcut debutatul în
volumul colectiv Timpul nostru miracol, apărut în 1972, sub egida cenaclului literar „Neagoe
Basarab”, de la Piatra Neamț.
În cadrul Centrului de librării al județului Neamț a organizat peste 50 de lansări de carte ale unor
nume prestigioase din literatura română și a participat la organizarea a zece târguri de carte.
În 1990 s-a stabilit în Israel, unde a înființat editura „Betapress”. Aici a editat trei ediții ale
almanahului Enigma, publicația Or Ashdod, publicația Pro și Contra, a Cercului Literar de la
Petah Tikva, volumul de proză Visări, al Laurei Bitel, ca și volumele personale de poezii Intersecții
și Femina, un volum care a fost lansat la Piatra Neamț în 2017. În anul 2018 a tradus piesa de
teatru Noii infractori, a scriitoarei israeliene Edna Mazia, care se joacă la Teatrul Național din
București.
Este laureat al mai multor concursuri de poezie din România și a fost distins cu Premiul pentru
dramaturgie al Teatrului Național din Craiova, în anul 1986.
A reprezentat, în 2018, Israelul la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetul Marmației și la
Serile de poezie „Nichita Stănescu”, de la Desești.
A publicat grupaje de versuri în revista Izvoare a Asociației Scriitorilor Israelieni de Limba Română
și în revistele Orașul, din Cluj, Euphorion, a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu, și
Actualitatea literară, din Lugoj. Eminescu și
A fost premiat la Concursul național de poezie „Tudor Arghezi”, de la Târgu Cărbunești (1987). Este
laureat cu Premiul Asociației Scriitorilor Israelieni de Limba Română pentru „Cartea de Poezie a cultura indiană
anului 2017” pentru volumul Femina și laureat cu Premiul Centrului Cultural Israeliano-român de
la Tel Aviv pentru antologia Viscolesc zăpezile albastre. Tot în 2018 a primit Diploma de
excelență a Fundației „Arte.ro” pentru merite deosebite în promovarea artei și culturii române în
lume. A organizat în Israel aniversarea a 50 de ani și 80 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu la
Ierusalim și a organizat în colaborare cu ICR Tel Aviv câteva lansări de carte ale unor scriitori
israelieni de limba română.
Este inițiatorul primului Festival Internațional de Poezie în Limba Română de la Tel Aviv.
În 2019 a lansat la Sibiu, la Cluj, la Piatra Neamț și la Institutul Cultural de la Tel Aviv antologia
Viscolesc zăpezile albastre, 50 de poeți evrei născuți în România. Antologia a fost
premiată anul acesta cu Premiul II la Secțiunea specială, la concursul Fundației „Itaca” din Dublin
(Irlanda). Tot în 2019 a primit premiul „Ziaristul anului”, acordat de Centrul Cultural Israeliano-
Român de la Tel Aviv.
Sursă foto: www.nauticpro.roculturamihai-
Este colaborator permanent al publicației israeliene Jurnalul săptămânii.
eminescu-fotografii.com

          Era în 1967, mă pregăteam de bacalaureat și, întâmplător, am I-am mulțumit, dar nu am avut curiozitatea să îmi văd lucrarea
asistat la o conferință despre indo-europenism. O noutate la vremea publicată. Oricum, am rămas cu pasiunea Eminescu și, peste ani, citind
aceea, cel puțin pentru mine. lucrarea de doctorat a Amitei Bhose am înțeles că a preluat ideea mea
Cum cu vreo patru ani în urmă citisem Mahabharata și și a dus-o mult mai departe cu mijloace net superioare celei ale unui
Sakuntala a lui Kalidasa datorită eminentului meu dascăl de elev.
limba română, Emil Leahu, iar la vârsta aceea memoria funcționează Ulterior mi-am propus eu însumi să cercetez relația lui Eminescu cu
perfect, imediat am făcut asociație între opera eminesciană pe care cultura indiană și influența acesteia asupra operei sale.
o cunoșteam destul de bine și fragmente din operele citate. Mă voi folosi de acest prilej care mi s-a oferit de a-l evoca pe Eminescu
La bacalaureat am primit două subiecte: „Țăranul în opera lui pentru a vă introduce în relația lui Eminescu cu cultura indiană prin
Sadoveanu” și Luceafărul, de Mihai Eminescu. Ca orice umanist prisma indo-europenismului.
clasic, am ales Luceafărul și, făcând analiza genezei poemului Prima observație care mi-a atras atenția a fost faptul că, la Viena,
mi-am permis „luxul” să îi contrazic pe Călinescu și pe Zoe Eminescu a asistat la unele cursuri de literatură indiană ținute de
Dumitrescu-Bușulenga care, la acea oră, erau un fel de guru ai profesorul Weber. De altfel, înrudirea gândirii eminesciene cu filosofia
literaturii române. Mi-am permis să afirm că izvoarele poemului indiană a fost semnalată pentru prima oară în 1889 de către gazetarul
Luceafărul ar trebui căutate mai adânc decât afirmă cei doi craiovean Gheorghe Pencioiu, care a sesizat izvorul gândirii
istorici literari și că, datorită originii comune, indo-europene a cosmogonice din Scrisoarea I. În secolul XX mai mulți exegeți ai
românilor și indienilor, precis că există un basm, o legendă sau ceva operei eminesciene, atât români, cât și străini, s-au preocupat de
asemănător în cultura indiană, care este mai veche decât cea a sursele indiene ale inspirației lui Eminescu.
românilor. Sigur că afirmația m-a costat, cu atât mai mult cu cât Din biografia lui Eminescu rezultă doar informații rudimentare privind
corectorul fusese studentul lui Bușulenga. Nota a fost de trecere, această latură a culturii poetului: știm cu precizie că era pasionat de
dar nu ceea ce era de așteptat de la un olimpic la literatura română. filosofia budhistă, că a citit Sakuntala și Mahabharata și alte
După vreo doi ani, mergând în vizită la liceul pe care îl absolvisem, opere din literatura indiană în traduceri în limbile europene. Datorită
am fost informat de către mentorul meu în ale literaturii române că acestei pasiuni Eminescu dorea să recurgă la surse în original și a
mi-a publicat lucrarea în Revista de Pedagogie. început să învețe sanscrita. Urmare a acestui fapt, începe să traducă
Gramatica limbii sanscrite, a lui Bopp.

24

                      
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Primele semne ale influenței indiene la Eminescu apar în scrierile de


la Viena. Poezia Venere și Madonă pare inspirată din
Sakuntala. Este de observat, de asemenea, că scena reîntâlnirii
celor doi eroi din poemul Călin se aseamănă izbitor cu ultimul act
din Sakuntala.
Mergând mai departe în analiza influenței filosofiei indiene în opera
eminesciană voi aminti că cel mai vechi document literar al grupului
de popoare indo-europene este Rig-Veda, din care face parte imnul
Creațiunii, ale cărui sensuri filosofice nu puteau să-i scape lui
Eminescu.
Primele cuvinte din imnul Creațiunii sunt: „Atunci nu era nici
neființă, nici ființă; nu era văzduhul, nici cerul cel depărtat”.
Eminescu, la rândul lui, notează în Scrisoarea I: „La-nceput, pe când
ființă nu era, nici neființă”.
În continuare, în imnul Creațiunii se spune: „Ce acoperea? Unde?
Sub a cui ocrotire erau apele? era oare un adânc fără fund?”, iar la
Eminescu, în Scrisoarea I, găsim: „Fu prăpastie? genună/Fu noian
întors de apă?”
În alt pasaj din Rig-Veda este scris că „Acest Unul a devenit Totul”,
iar Eminescu spune: „Unul e în toți tot astfel precum una e în toate”; și
tot în lucrarea indiană se spune: „... pe atunci nu era cine să vadă, nu
era vedere și nici obiect care să fie văzut”. La Eminescu acest pasaj
sună: „Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază” și mai
departe: „Căci era întuneric ca o mare fără o rază”.
Aceste pasaje din Rig-Veda ne trimit cu ușurință și spre alt loc, și veți
fi surprinși să constatați asemănarea: în Tora, cartea Geneza, se
spune: „Peste fața adâncului de ape era întuneric și duhul lui Sursă foto: www.mihai-eminescu.rofoto-video
Dumnezeu se mișca deasupra apelor”.

Concluzia este evidentă: a existat contact între cultura indiană și cea Manu, în mitologia vedică, este strămoșul omenirii. Este numele purtat
                      
ebraică, iar faptul că Eminescu nu era străin de cultura ebraică nu de primii 14 strămoși, primul dintre aceștia, Manu Swayam-Bhuva,
este o noutate. este autorul tradițional al vestitului codice Manusamitha. Se consideră
Deși influențe indiene directe sau indirecte în opera lui Eminescu se că acest prim Manu era fiul lui Brahma, născut de zeul însuși.
regăsesc în numeroase locuri ale operei sale, un exemplu fiind poezia Data precisă când a fost întocmit codul de legi al lui Manu nu a fost
                      
Kamadeva, se consideră că cea mai budistă dintre creațiile sale stabilită. Legile lui Manu cuprind principii de teologie, de metafizică și
este Rugăciunea unui dac, ale cărei versuri încă păstrează cosmogonie, precepte morale de pedagogie, de economie, de comerț.
elemente din imnul vedic al Creațiunii. Imaginile începutului și sfârșitului lumii cuprinse în Legile lui Manu și
În cartea sa, Eminescu și India, Amita Bhose afirmă, între altele: confruntarea acestora cu Luceafărul eminescian identifică izvoarele
„Întâlnirea lui Eminescu cu gândirea indiană ne relevă profunzimea indo-europene ale poemului.
cunoștințelor lui de literatură indiană și adevărata pasiune pentru Versuri ca: „mii de ani treceau în tot atâtea clipe” sau „din chaos,
cultura Indiei. Eminescu nu a scris aproape nimic despre India; nu a doamne,-am apărut/Și m-aș întoarce-n chaos.../Și din repaos m-am
fost indianist propriu-zis, dar prin scrierile sale el a unit spiritualitatea născut,/Mi-e sete de repaos”, se leagă strâns de ideile apărute în
indiană cu cea românească”. Legile lui Manu.
Este de remarcat că, dacă toate cele spuse mai sus ne conving că Cronologic, influența indiană asupra gândirii eminesciene, așa cum o
Eminescu știa sanscrita, atunci el are întâietate în fața lui Coșbuc, dezvăluie operele sale, indică diferite ipostaze ale studiilor de
care a tradus în limba română Mahabharata și Sakuntala. indianistică realizate de poet. Începând cu literatura sanscrită clasică,
Preocupările pentru limba sanscrită ale lui Eminescu nu au fost un el a mers treptat prin filosofia budistă și la ultima treaptă a ajuns la
secret nici pentru apropiații poetului, dar nici pentru criticii acestuia. Vede, ceea ce constituie cea mai științifică și mai ordonată metodă a
Totuși, prima care acordă atenție în mod serios manuscriselor în studiilor de indianistică.
sanscrită ale lui Eminescu este Amita Bhose, care constată Concluzionând, este evidentă cunoașterea de către Eminescu a limbii
perfecționarea scrisului devangari al lui Eminescu, ortografia sanscrite, fiind poate primul literat român care a avut această
corectă și aduce dovezi ale cunoașterii de către Eminescu a nuanțelor preocupare și, deci, sunt ușor de demonstrat rădăcinile Luceafărului în
subtile ale limbii sanscrite. mitologia indiană prin translația temei către spațiul carpato-dunărean.
Revenind la geneza poemului Luceafărul, poate cel mai cunoscut
poem eminescian și poate cel mai cunoscut poem în limba română, aș
vrea să mă opresc asupra altei lucrări clasice indiene, Legile lui
Manu.
25
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Angela-Melania Cristea, scriitoare româncă de origine macedoneană,


traducătoare, poetă, redactor la revista Manifest, din Craiova, câștigătoare a multor premii
de literatura din țară și de peste hotare.
Dintre publicațiile științifice: Proza subiectivă. Tehnici narative, Personajul
feminin în proza românească, Editura Gazeta de Sud, anul apariției – 2010; și altele.
Beletristică: Pietrele soarelui, de Angi Melania Cristea, Editura Aius, Craiova, 2016; 777
Amintiri, Editura Rafet, 2018; Orașul ventriloc, Editura Neuma, 2020; Sto
scolpendo il senso della vita/Sculptez sensul vieții, Casa Editrice Urso, 2020 etc.

Last October

frunze și pantofii mei cu toc firav


țigările tale stinse pe pământ
până mai ieri dragostea greiere rătăcit
în fântâna arteziană
și toate toamnele cu rujul ciclam...

dincolo de casa păpușilor mama tânără


râde spre tatăl meu care își vâjâie motorul
nu a cunoscut eclipsa vieții  
venită de pe dealuri aroma vinului
a îmbătat prezentul

din octombrie vom circumscrie letargii


și vom semăna nebunia nopților în doi
pe terasa îngustă a blocurilor
Street life Sursă foto: www.mihai-eminescu.rofoto-video
tu și larma sturzilor din grădinile orașului
vă veți ipostazia
toamna asta gutuile miros a moarte
și a limpede apă de râu a pește înnodat în cârlig clipele sunt purtate în lesă de câini pe care
iar frunzele acești daimoni ai câmpiei scad nu îl revendică nimeni
și cresc lumini iar noi                      
tragem retușuri cu toamna aceasta
peste dealurile unde copilăria se zdrumică peste anarhia umbrelor îndrăgostite
precum pietrișul sau nisipul măcinat apoi dăm foc frunzișului
de pașii profetului urban nerisipit de ciclon
cu logica lui de om al străzilor
toamne se pliază devin
toamnele curg prin canalele orei-ceaslov mai noi decât pantofii de carton ai morții
eu nu mă pot desprinde cu facerea în cuvânt
o noaptea valpurgică Arta@self respectului
a inserierii eului
codul penal
dacă nu sunt eu/eu sunt acel ecou s-a inventat să nu abuzăm de condiția artei
vocile toamnei subterane până și poeții pot da de pământ
înfipte în cateterul inimii mele orgolioase cu arta
și metafizica vârstei când numeri pot abuza ostentativ cuvinte
secundele planurile unghiurile orbirea înțelepțirea le pot transforma în corzi de kick boxing
vorbirea și nevorbirea unde își trântesc adversarii literari
cuvintele asexuate                               furtul unor sintagme poate echivala
mâinile a doi bărbați împreunate pe mijlocul         cu hoția trivială
toamnei referendumul și ideea de căsătorie ectoplasmatică         căci un poet este ca un pet cu vorbe de hârtie
iar toamna este ultima la urnă         cum poți să nu incriminezi
        furtul artistic?
plouă neestetic se fură sentimente brute falii de viață
femeia cu gene false savurează țigara utopii pigmenți
o stinge cu tocul   arta nu are cod
frunzele putrezesc prin parcări oricine se poate așeza la drumul mare
iar mama împletește pentru prietenul nelegat la mâini
ei imaginar să își scrie memoriile fără self respect
față de arta din penitenciare
26
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Amprente vizuale Submarinul politic

miroase a ziar a stârvuri politice am învățat să scriu


ador să circul cu metroul să aud cu cretă colorată
vocea aceea neutră cum anunță piața victoriei și să sar șotron
iar eu să cobor la următoarea între liniile lui strâmbe
lumina difuză se oprește pe volanul încins nu am reușit să găsesc
la trecerea de pietoni așteaptă femeia vieții tale acel submarin ce mă poate dispersa
are pantofi galbeni și un smartphone care poate în apele oceanului
identifica amprenta vizuală unde pot vedea rechini cu colți
sigur nu se mărită nici vara asta simte de la distanță înroșiți
ratații și preferă să stea în zona care îmi sfâșie semenii
de unde poți să faci un selfie fericirii ce îți erupe prin
toți porii ca vulcanii noroioși eu cea care mă tem de pisica de mare
îmi voi întinde tendoanele rechinului-om
la poșta din titan era mereu coadă trimiteau la post-restant cel care dezumanizat și brutal
vederi cu un text laconic prinde în malaxorul vieții
Vă îmbrățișăm din Herculane, ai voștri 1 2 3 victimele politicii stradale
eu nu am văzut oameni mai stupizi ca cei căci, nu-i așa, sub presiunea străzii
ce postează instant voiajuri se naște vântul libertății
după cortina de fier s-a inventat cortina virtuală și poți evada tu din tine
cu cinci mii de corifei iubiri nestatornice și colorate îți poți îneca decibelii vocii subconștientului
plus o extrafericire sezonieră
abia apoi vei putea să hașurezi un șotron imaginar
cărțile acești dinozauri preistorici vând   prin care să sară acele egouri
omul care pot umple o pasarelă
imaginea astăzi face cât o mie de cuvinte și pot defila fără umbra ta ivorie
Sursă foto: www.mihai-eminescu.rofoto-video
și scriitorii umblă călare pe elefanți
ca niște circopiteci prin piața orașului atins de febră Turbulențe
cum deschizi geamul simți miros de gaze
de eșapament ziceam în trecut că orașul arde cu luminile lui
și de mingi de cauciuc bătute pe asfalt false cu acea calea unirii unde pictorii seduc femeile
fotbalul ca un delirium tremens face victime colaterale                       
doar dintr-un fum de trabuc iar adolescenții
copii neșcoliți umplu stadioane unde se uniformizează se dau cu parapanta
mentalul colectiv printre demisoluri decorate kitsch-os și discoteci turbulente

simt gust de porumbi fierți miriștea a luat foc dar arta urbanului mi-a intrat în plex ca o respirație efervescentă  
iar câțiva grauri obraznici anunță școala și ciugulesc și nu mai pot descălța sandalele heirupiste
resturi de la masa politică                       
nu mă mai pot clona să fiu a satului cu umbrele sale vintage
am uitat să cobor la aviatorilor azi nu voi ajunge la poștă foamea de artă demolează mitul veșniciei născute la sat
să trimit cele câteva cuvinte albe împachetate grosier
am să mă duc la coafor să îmi vopsesc în roșu din enclava numită orașul-meu-flamboaiant toți piticii vor
torționar #viața #perepede #înainte să mă scoată vie abulică victimizată
să îmi poată scrijeli pe piept logica rațiunii pure
Delir cea conform căreia nu ar trebui să înot
între cele două emisfere moarte/viață cu masca de oxigen pe chip
Frunze din coastele zilei
cad de pe acoperișul caselor. simt cum orașul se întinde ca lava peste minți murdare
Sufletul tău aprinde lumini, Îți beau metaforele, tăcerea, aici deținuții evadează avem zile zen și oamenii politici
dansează cu îngerii nopții fluidul clipelor putrede, se așază pe esplanadă  
rotind galaxiile morții. apoi mă așez lângă nucul umăr lângă umăr într-o tovărășie stupidă
Între noi cerul roșiatic îmbrățișează din care se prelinge ploaia doar eu poeta mironosiță #rezist
                       ca din umbrela lui Dumnezeu.
umbre de vânt.
Îți scriu cuvinte de borangic, Stau de pază inimii tale mai curând, mai aproape,
iar luna se rostogolește mai spălată de ploi, de cuvânt,
prin delirul toamnelor. dragoste cu o mie de pori, cu picioare desculțe,
mă strecor precum șerpii de apă prin ierburile vii caracatițe ale timpului mut.
în singurătatea șuierătoare.

27
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Zile cameleon Moartea lui Aron

timp faleze pietriș toate pictate mor poeții se fac vânt și îngroapă cuvintele-efemeride
în pântec de oraș într-o mie de ani
deschizi ușa cazinoului și vezi oameni care beau nu pare tragic să dispară iluminații
iar aura norocului se dezbracă de sofisme atâta timp cât franța a câștigat în rusia și leaderii
cu tocuri de egretă femeia din colț numără rămășițele nopții oferă flori unei doamne frumoase
sau adaugă încă un conținut în povestea cu mirt care întâmplător conduce o țară
sau pupă fierul vechi cupa aceea stereotipă
sentimentul că ploile vor ucide furnici nu mai există fără pic de rasism doar este victorie
doar o masă amorfă de ciment gata să se prăbușească
fără unde seismice femeile se plâng de masculi s-au împuținat  
doar unde radio prin care poți auzi portavocea realității devin tot mai perisabili
se schimbă șefii politici cad structuri ale statului dar bărbații cer imposibilul #lafemmefatale
se pune bază într-un om atât de singur încât își înghite chitul diavolul roșu al nopții deghizat în alizeu
acum oamenii au drept de vot și aleg denuclearizarea
de peste tot din orașul dement pluvial o lume provegan cu dumnezeii ei iconici
auzi mașinăria de rumegat despre schimbările cameleonilor politici pe zidurile stațiilor de metrou
nimeni nu intelege de ce un magistrat #nupoateajungepresedinte
când a țesut pânza de păianjen a existenței poeții nu mor ca oricine ei beau absint cu vene
și precum Calypso i-a transformat pe toți în porci captivi subțiate de acel drog al viului
iar azi-ul a devenit bastard și iubesc femeile reale
singura opțiune fiind un deadline pentru mâine detestă plasticul și nu îi găsesc întrebuințare
iar printre noi trec ca niște dependenți de diurn
niște concitadini pescuiesc din balcon de roata aceea mirobolantă numită azi
cu tălpile goale atârnate la fereastră
peștii nu au coloană vertebrală se lasă pescuiți între secunde muți se pot multiplica poeții oamenii aceștia surzi emoțional
de ce toate curg într-un flux și reflux din care scapă orbi afectiv îndrăgostiți doar de ideile politice ale momentului
doar elfii acești orășeni demodați ce nu își pun capul pe tăietor? capabili să se teleporteze în acele locuri unde
plouă prin imperiul orașului metafizic încă mai progresează înarmarea nucleară
cu oase cu pietre cu ziare on-line pot să se rateze literar din dorința disperată
de a elimina rasismul sărăcia și războaiele chimice
căci nu-i așa premiul nobel se dă pentru oameni
Mega-erotism iar în încercarea de a deveni oameni
sunt așa de vulnerabili poeții care nu mor de-a binelea
simt că te joci de-a așezarea cuvintelor
sau de-a lipitul vieții dramatic cu again/one more
partea ta homofobă te distanțează de centrul lumii
tu te plimbi cu skateboardul dintr-o margine
la o margine a marginii
până în cartierele cu negrii la suflet
                      
vezi starea asta a ta este inegală  
miroși a sare și piper
dinții tăi se înfig în degetul meu
și nu ai perversitatea aceea de a-mi
Angelica-Melania Cristea

aprinde lampioane
cât sunt încă nodul gordian                       
apogeul iubirii devine precum fructele de mare
delicios
ardere rapidă
iar noua ordine a cuvintelor cere o licitație a sentimentelor
din care s-ar putea să ieși cu singurătatea  pe zero
neinițiat în marea taină a conviețuirii camaraderești
unde nimeni nu suportă pe nimeni dar aparent
este maestru în arta conversației
mai sunt îndrăgostiți pe stoc? întreb flegmatic
vânzătorul-robot

28
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Cezar C. Viziniuck  (Consuegra, Toledo)


- poet, prozator, traducător;
- membru al Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania

Jocurile iubirii – despărțirea

lasă lumea deoparte


și zboară din cele șase dimensiuni
cât timp vei mai rătăci
în uitare și dezorientare încoace și încolo
Femei cum ar putea pasărea născută din mare
să-si facă cuibul aici
în lumea reală în dimensiunea în care
femeile știu să mimeze sufletul își țipă uitarea
orgasmul iubirea și lacrimile ar trebui ca inima dragostei
despre care celelalte nici nu au auzit să-și facă sălaș în alte piepturi
în vis lumea e frumoasă ca bătăile ei
până în dimineață când să cheme păsările cerului
te trezește coșmarul un vultur să o străpungă cu ciocul
în realitate să o ducă că pe cadavrul unui iepure
toate femeile adevărate pe pisc
se debarasează de aripi și să o devoreze
iar bărbații lor zboară am închis deschiderea buzelor
pentru că nu le merită și am deschis calea secretă
iar ele au nevoie de libertate astfel am tăcut
mâine-poimâine vei cânta din nou la harpă femeie iubind și suferind
fiindcă el te-a mințit după regulile artei bărbaților azi reinventez
și totuși tu ești liberă altfel de lacrimi
iar aripile lui îl fac sclav
al tuturor femeilor

primăvara nu scriu
  
mă regenerez prin cuvânt
vorbesc despre dragoste ca un copil iar iarna în tine dorm
îi adun florile și mi le așez pe piept în tine scriu plâng și râd
să îi simt mireasma și dulceața în tine sunt eu
primăvara îmi dăruiește lumina același
se așează pe creștet ca o mână de femeie numărând firimiturile iubirii rămase
peste mormântul iubitului le calculez
primăvara pot fi orice din ce în ce mai puține
                      
un vârf de munte sărutat de soare mai mărunte
o mare de ape mângâiată de vâslele pescarilor mai uscate
un om sau un câine uitat în clepsidră în iarnă locuiesc în tine
mă trezesc ca dintr-un vis urât cu inima așezată pe o farfurie albă
pe oasele dezgolite de iarnă tu ești singura mea cameră
crește carnea rece fără lumină
în inimă se reașeză iubiri ca un beci umed în care se scurge apa ploilor
                       nedorind să ridici nici măcar un oblon
ca în vară să se piardă
arse de un soare criminal să mă pot bucura de o rază de soare
în toamnă să le plâng odată cu cerul și totuși
vărsând plumb topit din ochi cât o iubesc...
foșnind frunze sub tălpi

   29
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Costinel Lungu (Herencia, Ciudad Real)


- poet, prozator, redactor reviste culturale;
- membru al Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania

Sunt mulți
          dar nu toți
Lacrimile timpului (V)
(Expresia unei clipe) Am scris puțin
oare importanță mai are
Lumina susură din depărtări când trei versuri echivalează  
pătrunde prin unghere de sticlă cât o carte cu pagini succinte
într-un verde imaginar ce-și ține ghilimelele între cuvinte
căprioara la râul curgător se-adapă închise între cuprins și prefață
cerul coboară lin pe apă Te simt însingurată și doare
caii sunt mai prietenoși deși toți aleargă după tine
oamenii trag spre mare adresându-ți slove divine
un dans înaripat cerșește ploii Te simt însingurată
miile de picături albastre Și ce puțini
hrana spiritelor noastre sunt cei ce au nevoie de apă Cred...
vara încireșată se stinge Din glasul tău refrenul
dacă norii vor plânge cu praf mai strigă iubirii răgaz în oamenii cu ochi vii
lacrimile ochilor tăi ar limpezi dar căutăm a preschimba și mai cred în dimineți reci
lumea de incertitudini cu folclor trăirea în topaz care trezesc temperatura viselor mele
fii poezia rugăciunilor de dor Jos – nisipul vrea să prindă aripi
eu – versul ce calmează focul Când voi crește mare să fie praf în aerul rebel de noiembrie
Luna preumblă prin eclipse am să merg cu capul în jos poleind arămiul frunzelor desprinse
rătăcesc între vis și nerostite priviri ca să îi văd și să mă vadă mai sus – norii își așteaptă plânsul eliberării
neamintindu-mi de tine cei mici vor adera iar noi – între cer și pământ
aș uita de viață de credința din mine la înălțimea mea nestatornici în faptă și în gând
vreau și voi putea suntem secunde prinse-n mistere
să le dau aripile mele Oare avem timp să fim și îngeri?
Lumina timpului (X) cele dintâi
   când Eminescu
(Amurgul) Lumina timpului (IX)
        Tandem
îmi era dor și căpătâi (Printre măști)
Despletește-mă de simțuri Sunt mulți dar nu toți
vor face ca rezonanța versului Mă frământă o-ntrebare,
în valul norului de mare nerăpită În arșița gândurilor Până pleacă-ntr-un târziu...
dă-mi apoi secunda ce cumpără minutul să graveze sentimente
vrem să fim în toamnă De unde vine bunul soare?
vieții am să-i urlu în pocal de gheață în ochii limpezi rezemați de perete
cu tălpile nude Sigur o știi... sigur o știu...
mii de neștiute fapte                        să ne bată frunzele     Când umbrele prindeau contur,
mii de neștiute vise cu misticele     Mă legăna la pieptu-i sfânt,
între nopți cenușii-ngropate vânturi și ploi     Sărutul mamei era pur,
în lumini de ceară slută din umbre cobor     Din biblie grăia cuvânt.
     Despletește-mă de amintiri printre măști incerte „Să fii om cu greutate,
     cu glasul degetelor tale de bumbac                       
în prea mult soare Sufletul fie-ți ca cerul,
     dă-mi apoi prezentul din care cu ape șiroaie Să lupți pentru libertate,
     să cern zâmbetul unui fluture o frunză clorofilată Luminos, precum edenul!”
     și dulceața petalelor de roze zâmbește râului din tablou     Azi, ni-i fapta vinovată,
                      
     nimicul să nu umble desculț în propriul delir     Teama sufletul înfrânge,
     prin firul blând de iarbă-ncolțită dacă vara s-ar topi     Credința ne e luată...
     ce n-a crescut să moară eu cui aș mai scrie poezii?     Crucea, obosită, plânge.
Despletește-mă de muțimea din mine Despletește-mă de enigmele Ne-om înălța în rugăciuni,
tainice zori pictate-n culorile apei                       
îngrămădite în coșul de răchită seacă Clopotul cerne iubirea,
dă-mi apoi zgomotoase ramuri dă-mi apoi liniștea zidirii inimii noi Candela vieții de tăciuni
un soare să mă dezghețe de gol fără de lacrimi umblătoare prin artere    Curăța-va omenirea...
și-un râu să curgă peste strigătul cerului fără veninul ațintirilor murdare
de azi nu voi mai șopti în mine timp trăit prin trăiri timpurii
cântecele ce cu dor am să ți le urlu trezește dimineața din versuri ce palpită
urechea ta va râde cu lacrima-nvățării o stea un gând o iubire și-un amurg

30
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Diana Zlatan-Ciugureanu
Scriitoare, poetă postmodernistă româncă din Republica Moldova. Activează ca reporter în domeniul
culturii, educaţiei, religiei, științei, coordonatorul, autorul, prezentatorul și regizorul rubricii „Agenda
culturală”, coordonatorul rubricii „Ghid juridic”, Actualităţi Radio Moldova. Este președinta fondatoare
a Uniunii Scriitorilor de Limbă Română din Republica Moldova, jurnalist cultural la artinfinit.md –
primul portal de promovare a artei și culturii, directoare-fondatoare a Revistei Uniunii Scriitorilor de
Limbă Română „Poduri de Dor”, cantautor.

Să facem rocadă cu Neruda

Să se reașeze anotimpurile la locul lor –


Toamna să ia în brațe primăvara,
Iarna să înfieze vara cântându-i de leagăn.
Să se reașeze planetele în ordinea de altădată:
Luna să își îmbrățișeze Soarele,
Venus să îmbrace pe deget inelul lui Saturn.
Să își revizuiască, Eva, setea de cântărire:
Binele să o inunde în flori de lotus
Până a fi visată de Adam spre a mușca doar infinitul.
Să ne reconfigurăm chipul de întreg:
Brațul meu să pară crescut de la umărul tău,
Chiar dacă l-ar văduvi pe Neruda, de versu-i mântuitor...
  

Spre cină pe nemâncate


C Motto: Dacă fericirea doare divin, da,
poezia este inseparabilă de durere...

Un curcubeu ni se reașează pe atât de a fi...


Respirația omniprezentă obtuzează unghiuri drepte,
Eternul își locuiește efemerul zâmbind a rod,
Lacrima devine exponat de muzeu pentru caratele de sens,
Tiruri de mister smulg din carne, inerția vânatului,
Toamna mugurilor Măștile hăului sar de pe compacte reacții moleculare,
Mă pierd ca un avar, în halucinația zângănitului „stabilității”,
                       Uitarea în sine răsare din sângerosul pas către dor
Când revin la respirația prin milenii, mă răsfăț
în nemirarea că suntem mai tineri decât tinerețea. Până a tulbura prin cosmica planare a revenirii prezentului...
Spaima așteptării pare jucăria aruncată
prin sclipirea mărului nemușcat.
Mă împletești zeități terestre înaintând spre
„banalitatea” misiunii de a te fi așteptat.
Legănăm rostul cuvintelor spre a renaște fire de tort
reîmprospătate ca prosop istoric.
Cânți orfeic a rod sisific și o vezi pe Euridice   
O nouă eternitate??
mai precaut în fața dragostei cu toate numele în ochii mei. (inspirată de tandrețea muzicii lui Bach)
Să se sfințească noua clipă eternă în lacrima păpușii
cu cheia din palma-i însuflețită ca versul tău. Câtă eternitate poate fi sugrumată din necunoaștere?
Să se sfințească noua clipă eternă în lacrima păpușii Câtă eternitate se ascunde în simfonia tăcerii vii?
cu cheia din palma-i însuflețită ca glasul trecutului. Câtă eternitate se detonează prin strecurarea cuvintelor ei?
Foșnește o frunză în toamna primăverilor Câtă eternitate fumegă aplecând genele a nerevelație?
întâmpinate cu har de îngeri, ca taină a două poezii în una... Câtă deșertăciune împânzește scânteile renașterii?
Câtă deșertăciune sfarmă respirația în cioburi de bine sau rău?
Câtă deșertăciune prădează versul de taină?
Câtă deșertăciune judecă prin izgonirea din a fi?
Cum să-și zâmbească în dans, eternitatea cu deșertăciunea?

  
                      
31
  
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Lavinia Elena Niculicea (1979), Băbeni, județul Vâlcea.  


Absolventă a Facultății de Limba şi Literatura Română, specializare: română-engleză.
Poetă, autoare, pasionată de grafică și de pictură.
Jurnalist, redactor la Jurnalul Social, membră a Uniunii Scriitorilor Europeni din
Moldova, ianuarie 2017.
Cărţi publicate: Ploaie de gânduri, Bucureşti, 2012; Florile cerului, Editura
Topoexim, Bucureşti, 2014; Dansând cu cerul, Editura Genius, Bucureşti, 2016;
Radiografia Visului, Editura Anamarol, București, 2018; Poet cu normă
întreagă, Editura Betta, București, 2019; Suflet ales, Amanda Edit Verlag, București,
2019.
Premii: Trofeul la Concursul Internațional de Creație Trofeul Univers Românesc XXL, 2017;
Premiul special al juriului în cadrul Festivalului Internaţional ,,Campionatul European de
Poezie, 2019;  Premiul III  la Concursul Național de Poezie ,,Radu Cârneci”, ediția a II-a.

Cireșe amare Șeherezadă modernă

m-aș ascunde într-un vis sunt mac fragil


verde crud la țărmurile lumii Poet de sorginte latină
să pot înfrunzi indiferent mă iscălesc cu 1001 de poeme
Dor de copilărie
de anotimpuri pe mișcătoarele nisipuri
Sunt poet de sorginte latină,
Să fiu din nou copil, prin ger, decojesc cerul până la umerii îngerilor,
cu soarele să-mi dau întâlnire o Șeherezadă modernă
Să hoinăresc printre nămeți, să-mi pot pune pana albastră
la o cafea tare sclavă singurătății
Să cânt colindul: Leru-i, ler!... ce cântărește atâtea suflete.
fără teama de a mă contamina postez pe wall-ul sufletelor
să mă învețe să strălucesc trăiri exotice Lacrima dalbei dimineți.
Sunt poet cu normă întreagă,
în bezna de -40 de grade celsius. s-adorm instinctele animalice
am primit mandat
ale vieții
Copilăria-n visuri o împodobesc, să pot conduce cuvintele
de la distanță s-ascult liniștea
pe ruta minte-inimă
cum curge printre degetele rog stelele să micșoreze distanța Mă prind în jocul fulgilor de nea,
Copii pe ulițe aleargă și zâmbesc, spre insula singularității.
împreunate spre cer dintre noi
În Ajun îi întâmpină minunea... Chiar dacă existența mi-a vândut
navigând pe netul simțirii
iluzii frumos împachetate,
cântecul unor timpuri (ne)uitate până când diminețile au gustul
Mi-e dor să fiu copil din nou, tot le cumpăr pe credit,
să îndulcească cireșele amare… cireșelor de mai
Să m-odihnesc l-al mamei sân, să pot degusta,
Vocea-i duioasă să-și facă ecou, precum un somelier extravagant,
devin dependentă de o poveste
Mereu cu dorul ei am să rămân! un soi de fericire
tastată la nesfârșit
cultivat din greu sub razele nopții.
poezia-i parola ce deschide
eternitatea... Ascult povești la gura sobei
Și întâmplări cu zmei și prinți. Sunt poet cu capul în nori,
Un ceai de tei – dulceața vorbei să pot să mă întâlnesc cu arhanghelii
Și Doina – cântec sfânt ce-l cânți. la mansarda viselor,
Lecții virtuale despre supraviețuire singurul meu viciu este
Mi-e dor să stau pe prispă la bunici, că nu știu să negociez cu timpul
Sunt printre cireșii înfloriți circulă liber Să gust vin fiert și mere coapte... secundele zdrențuite.
un virus anonim, Zilele să-mi fie iar duminici, Insist să rămân de serviciu mereu
mă forțează să privesc mai mult în mine Copilăria – vis în astă noapte! și întârzii la masa iubirii...

ferestrele sunt închise, pereții mă strâng de atâta dor de a da mâna cu Natura


iar inima larg deschisă către mâine, doi îngeri păzitori îmi predau lecții virtuale
poate poștașul îmi va aduce vești bune despre supraviețuire

mă uit pe dosul clipelor ating oamenii prin visul transparent


să văd când expiră pandemia purtând o mască de unică folosință
în singurătate îmi coc fericirea mi-o dau jos doar când vorbesc cu Dumnezeu
frământând stelele în vasul cel mai scump
știe cineva de unde pot cumpăra drojdie dragostea Lui mă imunizează
să pun la dospit visurile pe care le credeam mărunte? pentru anotimpul viitor
32
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Toamnă amnezică Tata

toamna amnezică Tată, nu ai mai rămas să culegi


și-a uitat culorile în venele mele anotimpurile mustind de viață,
ipotecând verdele zilei de mâine să-mi așezi în glastră copilăria!

șuvoaie de melancolie au țâșnit în grădina din fața casei


dintr-un robinet lăsat intenționat deschis plivesc dorul sălbatic
invadându-mi spațiul inimii dar tot crește până la nori
îmbrăcând câmpiile sterpe
frunzele brumate au început să-mi cutreiere ființa
lăsându-mi urmele unui zbor neînțeles te naști mereu în versul meu
ca o pasăre mă înalț și cobor scările anotimpurilor sărutând tandru fruntea cuvintelor
într-un montaigne rousse
împins de doruri dependente de adrenalină frământ metafore cu palmele viitorului
adaug esența zărilor pierdute
încă un gând se desprinde de mine timpul se căznește să sufle
renunțare dulce-amară amintirile dulci-amărui
precum un cer rostogolit de sus în jos
frângându-și albastrul în reflexii ruginii în fiecare noapte reintri în visul meu
încă nu am găsit o formulă să te pot păstra
deranjată de mersul stelelor
adorm din nou în sudoarea răsăriturilor.

Iarăși toamnă Plâns de stea


Parcul Retiro, din Madrid
Ai venit iarăși toamnă, Sursă foto: Costinel Lungu Viaţa are prea multe indicatoare,
îmbrăcată ca o doamnă, dar niciunul de întoarcere,
fluturii îți duc trena Pantomimă să mă ducă la naşterea mea,
greierii te cântă în grădina să-ți simt plânsul, mamă,
florilor cu pălărie brumărie. viața face pantomimă murmur duios de stele,
Câți poeți or să te scrie!                        dincolo de ușile închise să mai pot fi copil,
Frunzele – întrebări în agonie la care cerșim un colț de adevăr când mă ţineai de inimă
stau la șuetă cu vântul, să nu scap visurile.
înfrigurat mi-e gândul!... învăț să tac
Un cocor cu cerul e în dialog, atunci când cuvintele nu mă ajută Tac, să aud cântecul de leagăn,
parcă ar mai vrea să stea, să (mă) iubesc mai mult iubirea să mă legene pe genunchii tăi,
își lasă visul zălog, tainele lumii să-mi adoarmă pe buze.
tu, mai lasă-i înc-un zbor, lumina pune degetul
să exerseze albastru dor. pe harta sufletului Mamă, te-ai înălțat către un altfel de
Eu îți gust melancolia arătându-mi unde e localizat răsăritul mâine,
din cupa ploilor de demult, să-mi campez visul hoinar pe un fir de durere!
mi-e liniștea galbenă gutuie Zilele sunt întrebări ce-şi caută rostul,
și frunzele îți gustă ironia. în mine timpul taie Eu, un punct în infinitul vieţii.
La brațul umbrei sunt mii de culori, infinitul dur Ți-am fotografiat surâsul,
pe scări de nostalgii tu le cobori să pot lumina surâzătoare să mă-nvețe graiul fericirii,
pe șevaletul unui vis să le admir, în mlaștina simțirii îl developez de câte ori mi-e dor.
lasă-mi, toamnă, pe crengile clipei un lotus alb răsare E în alb şi negru, dar îl colorez
un suvenir... c-un „Te iubesc!”.
33
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Daniel Luca  (colaborator) poet, prozator, eseist

Înfrunzire Cuvinte
Sărutul Când mi-ai strecurat
De o vreme încoace
în locul limba
firului de păr Când ți-am sărutat printre buze
căzut pleoapele mi-ai adunat
îmi crește ți-am atins toate cuvintele
câte o frunză. privirea. și le-ai înghițit.

Mirosul Carnețelul Ochelari Stația

Pregătești Din carnețelul acesta De atâtea ori La stația următoare


langoși cu brânză și mărar lipsește mi-am șters cu peronul
le simt mirosul o pagină ochelarii pe partea dreaptă
încă de pe casa scării au rămas doar de căptușeala să nu coborâți
acum și gustul bucățele de hârtie inimii tale ne ajung din urmă
intru în bucătărie agățate de agrafe încât gândurile alungate
tigaia sfârâie mă strecor s-au zgâriat într-o vacanță prelungită
langoșii sar mă întind lentilele... țineți ușile închise
unul după altul mă prind trenul va pleca
într-o farfurie și sar în cinci minute.
și nu ești. în pagina următoare.

Restaurantul

Restaurantul meu e deschis Câteodată


o dată în viață
poftiți Câteodată
azi e acea zi iubirea
pășiți cu încredere părăsește
intrați trupul
și serviți iubirea
un deget rămâne suspendată
o palmă în aer
o ureche și privește amar
un ochi
Croitorul de noapte dăruirea
o limbă altruistă
un rinichi Acul s-a încărcat sinuoasă
un plămân prin ureche a goliciunii
în fine cu vin în timp ce
care cum vrea înșiră cuvinte pe etamină se stinge
găsiți acolo cuțit știe deocamdată încetul
luați și tăiați doar trei cu încetul
cuptorul și plita sec nevăzută
sunt pregătite demisec neștiută...
nota de plată demidulce
sunt eu! de-acum e croitor...

34
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Lucian-Victor Bota   (04.12.1986, Ocna Mureş)


Activitate literară:
În 2008 publică în revista Pagini aiudene poeziile Timpul şi În adâncul inimii, iar în 2009 în revista
Discobolul apar poeziile Suflet în mişcare și Simt.
În același an debutează în revista Visul (Orăștie) cu poeziile Lacrimi (nr. 46), Rupt (nr. 36), Viața, Sunt o
lacrimă și Pe lângă lac (nr. 36).
În 2013 îi apar poeziile Praf de toamnă și Sunt scriitorul cu sufletul în cătușe în revista Singur.
În 2013 publică în revista A.V.A (nr.6) poeziile Într-un moment al învierii, Oglinda și Curcubeul.
În 2016 publică pe webcultura.ro poeziile E atâta ploaie, Fereastră deschisă, Lupii.
Între 2016 și 2017 publică versuri în antologiile Aripi de zăpadă (editura LifeArt, 2016).
În 2017 îi apar versuri în eCreator.ro.
Publică și în reviste și antologii din străinătate: Itaca (Dublin), Cenaclul de la Păltiniș, Sintagme Literare,
Banchetul, Logos şi Agape, Parnas XXI, Vox Authors, Observatorul din Toronto, Armonii
culturale, Contraste culturale, Alchimia, Revista Nouă,  Oltart, 13Plus, Timpul și Poezia.
Alte antologii: Prietenia, vol. 2, Editura Izvorul Cuvântului,  2017; Antologia Poetică Cenaclul Poetic Schenk, Editura
etc.
Volum propriu: Lumea în care orbii alungă lumina, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2017

*** ***
cutremurate îmi sunt zilele acestea de am îmbătrânit de tânăr
osândă dar să nu-mi aduceți nici
plouă şi peste rănile mele măcar un pahar cu apă
niciun strop de lumină nu mi-e sete
urme lăsate în adâncul munților deși simt o sete care mă doboară
pe care viscolul le astupă răcnind nu apă îmi trebuie
cu gândul la tine ci un loc unde să-mi pun inima
mă ghemuiesc dincolo de trupul osândit să se odihnească
pe marginea pervazului e mai tânără decât mine...
ca să mai transform în păsări
sărutul

*** ***
mi s-a desfrunzit sufletul mi-a zis
şi au început să mă doară toate încheieturile inima
copacului acesta i-au mai rămas ia-ți pomul și umblă
doar zilele sădește-te departe
clipele de
şi amintirile gândul drujbei
încrestate pe trunchiul aşa că acum am găsit
sângerând un loc potrivit
unde să-mi îngrop cuvântul
să nu se veştejească

*** ***
au venit niște vremuri de furtună drumul acesta nu duce nicăieri
însă dincolo de granițele timpului
am învățat să merg nu se vede nimic
pe arcuri nici că ar veni un birjar c-o caleaşcă
electrice să te ia să te ducă
fără să-mi fie electrocutat zborul doar singurătatea e la pas cu tine
am învățat prin acest nimic
să-mi iau propriile tălpi în spinare când drumul acesta nu duce nicăieri
și să merg fără să mă înțep te simți obosit
în sârma ghimpată și ți se pare că tragi după tine
arcul electric pe acel birjar cu caleaşca lui care ar fi trebuit
mă sugrumă să te ducă
acum învăț să respir să te ducă dincolo de noapte
către ziuă

35
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

*** *** ***


pe cărările acestea am visat cândva te-ai așezat subtil
în urma ta cresc numai spini copil fiind în mintea mea
mi-ai lăsat sufletul să zacă gol că pot zbura nu ca o lumină
pe o cruce care creşte că cerul e numai al meu ci ca o negură peste câmpie
în mine și nu am coroană de spini pe cap până când l-am văzut plin de păsări unde satul
dar simt cum cresc piroanele în palme și uitându-mă în oglindă doarme
și în tâmplă m-am văzut om în liniștea de zi cu zi
nu e cazul să te alarmezi
mă vindec bând ultima picătură de sânge și m-am obișnuit... ca să vezi cum mă zbat
care mi-a mai rămas în trupul acesta de lut
și din spini în urma mea se vor înălța de atunci îmi croiesc în fiecare zi în nesomnul meu
trandafiri până sub talpa lui Dumnezeu aripi de copil...
în singurătatea mea
care nu se mai termină

***
***
sufletul meu
mă doare un ochi
e singurul care mai pictează
nu e cauză nobilă
pe sânii
care-mi alăptează
mă doare ochiul orbului
cuvintele
ca și cum ar fi al meu

*** *** ***


am o bucată de pâine e ultima zi în care mai plouă umbrele tale n-au scos niciodată un sunet
din care mușcă o bucată de câine azi mi-am pus toate hainele la uscat și de aceea pereții scorojiți ai camerei
și mă plimb în sufletul gol nu urlă
am o bucată de carne cu tălpile când tăcerea ta trece ca un viscol
din care mușcă o bucată de corb pe margine de cer și nu lasă nicio urmă
cuprinsă între ambianță și cuantumul
și toate bucățile astea duc de mână un orb zilei

*** ***
primul vers sângerează aici nu am niciun strop de liniște
cad picături de octombrie parcă s-a evaporat
pe hârtie din trup
din carne
candela stă aprinsă din oase
prevestind căderea întunericului
lucid mă ghemuiesc
eu stau și-aștept în căușul palmei
ca prima zi de moarte în neliniștea nopții
și atunci carnea mea-acoperământ peste
să renunțe dureri
nu cade
să-mi lase trupul într-o continuă nu urlă
picurare nu umblă de una singură cu picioarele pe
pământ

36
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Marina Dirul
Criuleni, Republica Moldova, 1973. În 1995 a absolvit Universitatea de Stat din Republica Moldova, facultatea
de filologie, secția limbă și literatură română.
Membru al Asociației de Cultură și Literatură „Astra” din orașul Criuleni, a colaborat cu ziarul Est-Curier,
oglindind activitatea culturală a „Astrei”, din acest oraș și din Republică.
În anul 2001 obține locul II la concursul literar „Moștenire”, organizat de ziarul Literatura și Arta, din
Republica Moldova.
Versuri: Răsărituri între două ape, 2017, editura Mirador, din Arad. Versurile Marinei Dirul au fost
publicate și în revista literară Arcadia, Dragoș, Confluențe, din România, Arte, din Italia, în revista
RoBarna, din Spania, în ziarele Est-Curier și Literatura și Arta, din Republica Moldova. Pentru
acest volum obține un premiu în cadrul Festivalului Național de literatură ,,Eminescu la Oravița”.
Este câștigătoarea premiului I la festivalul de literatură „Poemele Carașului” și la concursul internațional de
literatură „Ioan Nicolae Cenda”, din Oravița, Caraș-Severin.
În 2018 a publicat un alt volum de versuri, Poeme pe frunze. În paralel a scos un volum de proză scurtă,
Țiganca, volum bilingv, română-spaniolă, pe care l-a publicat în februarie 2020, la editura Mirador, din
Arad, fiind tradus de Maria Liciu.
Liberté În primăvara anului 2018 a obținut Premiul Mare la concursul literar internațional de poezie „Ti amo!”/„Te
   iubesc!” din Italia, Sulmona, orașul marelui poet roman Ovidiu. După acest festival internațional a văzut
lumina tiparului volumul de versuri Violină cu flori de miere, la editura Lupi, din Italia (începutul anului
În scurgerea nebună
2019).
Al apelor tumult Versurile din creația ei au fost incluse în două antologii, Abisale trăiri (2018) și Simbol și Metaforă
Eu caut libertatea, (2020), ambele apărute la editura Pim, din Iași (coordonator, Valentina Becart Bișog).
În ea vreau să m-ascund,
Când razna vântul prinde
Șuvițe printre crengi, Clopotarul Însemn
În vraja lui, nebunul,
Atinge strune vechi.
     
Și cerul când e sumbru, Clopotarul, de când lumea, a rămas mereu de veghe, Viaţa Curgere mereu semeață, mătăsoasă, scânteiază,
În bolta lui găsesc Printre vremuri de restriște îmbrăcat cu vechea zeghe, Șerpuiește râu hotarnic peste timpuri spre-un liman,
Culoarea slobozirii A marcat cu pietate începuturi și sfârșituri, Din Hotin și pân-la mare, la o margine de neam;
Aș vrea s-o stăpânesc... Acel strigăt de izbândă, deznădejdi fără pereche, Este zid și-o sfântă poartă-i românismului moștean!*
Când ploaia strânge marea Împăcare, o chemare în vibrare... ca pe țărmul unei clipe Prin coloana ne-ntreruptă, cu destinul mult ciuntit,
În brațele-i cerești, Să se-audă-n depărtare peste locuri negândite, Pavăză și călăuză pentru fiu basarabean,
E taina lor cea mare Veste bună sau pierzare, când pe țară se întinde. Între sânge, părți de suflet, e străjerul neclintit,
În ea mă potolești, Urcător la cer e glasul ce din bronz se zămislește, Seminție-nnobilată din strămoși, pentru oștean.
La margine de noapte, Frate geamăn al tăcerii, glasul Domnului Ceresc, Venerată-n generații de feciorii cei vânjoși,
După un veac bătrân, Glas de clopot mult feeric, îngerii te plăsmuiesc... Axul sfânt al națiunii, axul veșnicului trai,
Găsi-voi libertatea – Că la Putna clopot bate, 'i-al Măritului Ștefan,
Al vântului destin, Nu un hârb de bronz bătut-a la intrarea lui Traian. Verticală e columna de daco-români făloși,
Găsi-oi printre ierburi, Rostuiește veșnicia, clopotaru-i tot de veghe, I-o fântână nesecată pe-un ogor „gură de rai”.
Prin stânci sau prin ponoare, Străbătând eternitatea, cu aceeași veche zeghe. Vin să-și potolească dorul om cărunt, dar și feciorul,
Sau poate printre cuiburi O bătaie de plecare... o urcare către cer, Toți ce-și apără destinul de o haită făr' de legi,
De blânde căprioare?! Fără astă grea bătaie, ar fi ritul auster... Lacomă să ia ogorul, via, ramul și soborul
În ochii stinși răspunsul Viii cheamă, mortul plânge, fulgere în zbucium frânge... Graiul, datina cea veche, ca-n Bizanț cei pecenegi.
Mi-e teamă să-l găsesc, Clopotare, ţara-i biată, te aşteaptă, nu te stinge… La un răsărit de soare sau în blândele amiezi,
Privirea grea mă soarbe Molcomit înspre amurguri, Nistrule, tot tânăr curgi!
Smerind mă risipesc. Noi, în cartea ta cea sacră veșnici-vom ce poiezi,**
Râu sfințit, ne ești eternul și însemn din demiurgi!

Matinală *moștean, s.v. moşnean, moştenitor, răzeş, succesor, urmaş.


**poiéde, poiédii și poiézi, s.f. (înv.) năvală; incursiune, invazie.

Sub freamăt de pădure, la margine de râu,


Privesc în dimineață la holda până-n brâu,
La roua înstelată, la zori cum ei se scriu,
„Pâinea noastră cea de toate zilele...”
Duioasă împletire cu sfântul purpuriu.   
Plecați de rod caișii și pruni plini de povară, Cu apă ne-ncepută, când cruzii zori se nasc,
Intră în dans cocorii, ei ceru-mbrățișară, Frământă mama pâinea, iar focul de la vreasc
O feerie plină de cânt și celebrare, Insuflă bucurie, belșug, fertilitate,
Căci ziua ce se naște asemănare n-are. Și mâna-i sfântă-nseamnă hieratică dreptate,
Albastrul de sub boltă ne-mbată de lumină, În ritualul magic răsar colacii, sfinți,
Căsuța lângă ape de pace este plină, Ofrandă moștenită de veacuri, de părinți,
Aici cu heruvimii găsim noi alinare, Ne-aduce-aminte grâul în răsărit cum crește;
Poemul de prin frunze ne este desfătare; Fermentul e în zbucium și viață dăruiește.
Iar dulcele din roduri ne cheamă și îmbie, Trasează Sfânta Cruce la gură de cuptor,
Gustăm din el Edenul, ne cântă-o ciocârlie, Răsună Tatăl Nostru pe buzele-i cu dor,
Rămânem între gânduri sub pleoape de pădure, Apoi pe vatra-n jaruri așază mărturie,
Altarul nostr-o piatră, visăm la nemurire... 37 Se coace sfânta pâine în astă liturghie.
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Mihaela Alina Niga, Câmpulung Moldovenesc, 1981, poetă

Câte? Doar un pas!

Câte toamne au trecut Merit eu o toamnă plânsă,


Plouându-ne în vise, Când sunt plină de culori?
Ori ierni ascunse-n zâmbet mut Frunză-n galben aer prinsă,
Și-n primăveri•  promise? Cântec straniu de cocori...
Câte tăceri au căptușit Merit să mă-nghețe toamna?
Odăi fără zăbrele, Caut o urmă de răspuns...
Scâncind sub cerul răscolit Azi, măsor poteci cu palma,
Și ciuruit de stele? Nu am drumețit de-ajuns!
Câte-așteptări pot să încapă Cât de tare doare ploaia,
Într-o tristețe sură? Peste gânduri când lovește!
Ce rătăciri or să perceapă Poate domoli văpaia?
A dorului măsură? O întreb, dar nu vorbește...
Ascult sudoarea frământând Văd o Lună ruginită,
O cocă neînțeleasă, Printre nori mușcați de vânt, O floare de ieri
De mine unde mă ascund De ce toamna mea-i grăbită?
Când bezna este deasă? Curge verdele oftând... Mi-e dor să răzbat cu privirea misterul,
Care zefir a-mprăștiat Port peceți de anotimpuri, Pe luciul albastru să mângâi cuvinte,
Dorința și visarea, Așchii dor în pieptul meu, În nopți zdrențuite să aflu dulgherul,
Speranța care-a mângâiat Roi de stele peste câmpuri, Stângaci, să-mi cioplească visul cuminte...
Și-a oțelit răbdarea? Înecată în cuvinte, merit eu! Mi-e dor de nori obosiți să mai plângă,
Neisprăvit și făr’ de rost, De floarea de ieri ascunsă-n ruine,
Un gând în agonie, De șoapta ce inima poate s-o frângă,
Rememorează cum a fost Mi-e dor de cărarea ce duce la tine.
Și n-are să mai fie! În lâncezeala amiezii, mi-e dor să nu-mi pese
De nimeni! Viața mea e doar una!
Rătăcită-n pustiul insomniilor dese,
Mi-e dor să m-asculți, apoi să stingi Luna...
Mi-e dor să stârnesc vâltori ațipite
Prin noaptea tăcută În al iasomiei fierbinte parfum,
Mă ține trează noaptea
De-un tremur neclar în voci fâstâcite
C-un surâs înghețat și veșminte subțiri, Mi-e dor și mă doare, atunci și acum!
De ce tristețe-mi amintește ploaia asta? Tăcută pătrunde noaptea-n simțiri,
Îmi este sufletul atât de plin, încât Un țârâit de cosaș răzbate amețit
În el n-ar încăpea în clipa aceasta, De-a ploii venire. Tu, iar, n-ai venit...
De-ar fi și ghemuită, lacrima din gât. Pansez așteptarea cu mângâieri asortate,
Un întuneric se lățește-n foi de-aramă, O-ntreagă arhivă de vorbe-aruncate
Îmi răvășește judecată și batistă, În aspre-nfruntări între tardiv și devreme,
Dar asta n-a băgat nimeni de seamă Auzi și tu vântul, prin arbori, cum geme?
Și mă-mbăiez într-o tăcere ludă, tristă. Și-nvăluie iarba cu pași plutitori,
Pereții albi, sfielnici, cu luna-n armonie, Strângând între pleoape culoarea din flori,
Îmi știu melancolia cu care mă-nconjor, Cu albastrul în zdrențe ceru-i mâhnit...
Doi papagali miopi se-ntreabă-n colivie Ce-i spun mirării? De ce n-ai venit?
Ce caută așa departe de tinerețea lor... Noaptea se ascunde lângă o căpiță,
Nu s-au trezit cocoșii, nu latră niciun câine, În dangăt de clopot și romaniță,
Mierea din lumină adastă dimineața Stoluri de doruri înghit depărtarea,
Și de un fir de somn cu visele ciorchine, În arșița verii, găsi-vor răcoarea?
Cu ochii-nrourați, m-agăț sperând că viața... Felinare se-aprind mai devreme când plouă,
Pe străzile lichide alunecă un dor Mușcate de vânt, sărutate de rouă,
Înaripându-mi fantezia răscolită, Amalgam de otrăvuri și-un strop de melasă,
La umbra amintirii tale mă strecor, Pradă angoasei... Dar cui și ce-i pasă?
În foșnetul roșcat de frunză poleită.

38
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Serea Tănase
Poet (26 februarie 1955, județul Ialomița)
Membru în C.A. la U.S.L.R. Moldova, Chișinău. Publică nouă cărți de versuri: Lumina singurătății, 1995; Istoria
tăcerii, 2000; Cenușa iluziei,2004; Drumuri de cenușă, 2012;    Poeme, o antologie de versuri,
2016; Jocul umbrelor, 2017; Cântecul amintirilor, Culegere de versuri în rimă, 2019; Floral,
versuri din versuri, 2020, și Prizonierul iluziei, 2020.
A primit premiul literar al revistei Convorbiri literare, de la Iași, la concursul Poesis, din Constanța, în 1989, al
poeților ce nu publicaseră în volum.

Poveste Iluzia
Profesorului şi scriitorului Florin Pietreanu
In memoriam
mâinile despletite ale vântului
îţi răsfiră părul
iluzia va închide gura
îţi mângâie chipul
va aprinde lumina umbrei
ochii tăi mari
va înălţa poemul palpabil
cerul aripilor mele
în sângele unei realităţi clocotitoare
Epitaf existai într-o lume a îngerilor
cu puterea unei idei
clipele erau lumină
va înălţa cerul
nopţile de scorţişoară
Odihnește-te pe pieptul meu unde zborul este ardere
cântec de flaut
Împodobit cu flori și cu pământ în carnea visului
drumul către tine
Și lasă-mă să îți pătrund în gând în noaptea care târăşte
moale te învăluia
Cu-n cântec, cu-n vers, cu un cuvânt. drumuri de cenuşă
ca un gând bun
privirea blândă a scutierului
mătasea privirii mele
Un cântec ce l-am scris demult peste urma paşilor tăi
înclină-te în şoaptă
Cu bucurie și tristeți l-am întrupat, în trecut cad pietrele
stârneşte zborul
Când ceruri le brăzdam în zbor statui risipite în gând
mâinile despletite ale vântului
Și lumile-n lumină le-am mânat. privire întoarsă în gol
îţi răvăşesc părul
tăcerea mea peste alte tăceri
îţi mângâie chipul
Ascultă lin tăcerea cum se scurge sub safirul cerului
Ducând cu ea tot ce am fost, te îmbrăţişam
Ai grijă cum trăiești și ce rămâi cum îmbrăţişam copacii
Tăcerea să nu-ți pară fără rost. în jocurile copilăriei
inima colora tăcerea Poetul
erai toate sentimentele
ce mă alcătuiau un romantic desuet
dar stam inconştient tristeţe îngrămădită în cuvinte
Spleen pe marginea prăpastiei cuvinte de catifea de foc
ce acoperă tăcerea
sângele măturat din abatoare Piatra tăcerii în care se scaldă îngerii
colorează macii câmpiilor „Cuvinte? Da, de aer,
în zori când lacrimile timpul şi-a aşezat liniştea şi în aer pierdute”.
îneacă ochii florilor peste sentimente cum spune Octavio Paz
o tăcere asurzitoare piatra tăcerii atârnă greu îmbrăţişări iluminate
traversată de ploi ca o tristeţe voalată caravana ce poartă poemul
va şterge inimii tristeţea a coborât noaptea între noi turnul ce veghează distanţa
lumina ce coace livezile rătăcite mâinile mele te caută care ascunde ariciul
întinde cupa cu seve zadarnic am cântat iubirea cu o mie de suliţe
în fructele aprinse adâncul în fluierele vântului s-a risipit apărând echilibrul acrobatului
deşi timpul perpetuează printre degetele încremenite pe sârma ghimpată a sentimentului
putrefacţia după sacrificiu ca nisipul îndoielii alunecând pianul ce nu va cânta niciodată
sărbătoarea va umple masa în lacrime doar sarea eternă toate melodiile disperării
golul va dispărea oricum din cele o mie de drumuri cenuşa defineşte
după mâncarea covrigului ai ales singurătatea un poet romantic desuet
apoi o nouă viziune înfloreşte nimicul licărind în umbră oricum e prea mult
cu citate din azil nehotărârea bâjbâind sub fum tot ce putem spune
şi îngeri în rătăcire în tăcere răspunsurile aşteaptă este că a patentat
noaptea se va umple cu bufniţe timpul şi-a aşezat peste sentimente liniştea locuirea viselor

39
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Silvia Bodea Sălăjan, poetă, prozatoare


Poezii: În căutarea Graalului, Talanți risipiți, Chiovot jefuit, Suburbiile
șarpelui, Pelerin la poarta cerului, Primejdia tăcerii, Limita umbrei, Serbările
luminii, Colecționarul de oglinzi.
Proză: Povești din lumea lui Tudor (în limbile română, engleză și maghiară), Rastoltul
Desert- metafora unei iubiri, Tudor și Tania în lumea poveștilor
Volume publicate în colaborare (coautor): Silvania, Ed. Silvania; Poeți sălăjeni, Ed. Caiete
Silvane etc.
Antologie de aforisme, Ed. Art Ceativ; Antologie româno-italiană Parole sulleali dei
sogni, Ed. Studis; autoarea versurilor Imnului Oradiei

Premii obţinute la concursuri de creaţie:


Menţiune de onoare - Concursul internațional de poezie  Corona – Italia, Premiul I la concursul de
creaţie al editurii ART; Menţiune la concursul internaţional de creaţie literară „Romeo şi Julieta la
Mizil”; Premiul I „Simfoniile verii” – Agora Artelor etc.

Membru al Asociaţiei scriitorilor sălăjeni, membru al Uniunii Scriitorilor Europeni de Limba


Română, cetățean de onoare al comunei Agrij, jud. Sălaj
A trecut ca un fum
Din nedormite nopți Nebănuit regret Trecut-a tot și n-a rămas decât
poate-o părere sau un vis ce nu-i
mi-e gândul strigăt rupt din carnea stinsă A venit toamna un dar ce nu-l împarți și nimănui
a renunțării-n hău de adâncă noapte desfrunziri ne cheamă nu-l lași  fântână-n drumul rătăcit
și-un nod în gât îmi rupe din cuvinte spre neuitate cumpeni de poveri
în mii de cioburi reci și spulberate din doruri răzvrătite se înalță când înfloreau pe cer tăcute stele
un fum de jertfă zilelor de ieri și nopțile păreau daruri ce sunt
mi-e somnul un dușman cum nu e altul covoare de mătase pe pământ
și liniștea mă doare tare Doamne ne înfloream speranțele din ele
din amurgirea ei
când nu-i în globul ființei mai nimic
decât uitata ploaie-a altor toamne nici toamna nu e
când surâzând în geana lui seninul
decât părerea trecerii și când
ne-ntâmpina cu flori neveștejite
de ce mă dai trădării ce m-apasă ne cântă lacrima o despărțire din darul unei lumi fără ispite
jertfelnică și trudnică izbândă mai plouă în tăcerile din gând primeam sfioși anafura și vinul
de ce din câte sunt în lume Doamne
doar mie-mi dai neșanse cu dobândă E iarăși toamnă si-n cununia din poieni în floare
frunza ruginită inelele ni se prindeau în păr
așterne peste lume nou suspin podoabe-n scuturate flori de măr
De dorul dorului e doar nebănuit regret și poate și lumea era toată sărbătoare
(părinților mei) o lacrimă în cupa ta cu vin
deasupra noastră ca într-o cetate
în telefonul meu cu palme mângâiate-un curcubeu
un număr ne înălța coloanele mereu
apelat mereu mai spre seară repere pe un drum tot mai departe
ca o mângâiere de stea
și armonia lui purtată Celălalt bine cu graba celui eșuat în mare
pe aripi de îngeri ce vrea s-ajungă cel din urmă val
rămâne mereu rătăcit binele din carcera apoi să poposească pe un mal
mult prea adânc ordinii venite de undeva am alergat spre licărul din zare
în inima mea din neliniștea firii
este ispita unei istorii dar dup-o vreme obosiți de drum
acum a rămas   din care doar soclul a rămas și prăfuiți de-al lumii rece vânt
ecoul pierdut în nicăieri am poposit
ca o exhibare de sine
în tăcerile lumii rătăcite tăcere și cuvânt
în veșnicul ieri iar arderea s-a prefăcut în scrum
dar sunetul se deschide binele așternut peste lucruri
ca o carte și peste străinul din noi din tot ce-a fost n-a mai rămas decât
sau ca o fereastră de dor nu este decât un minus un vis cu aripi frânte de dureri
iar pe foile albe forțat să pară plus și totul a trecut parc-a fost ieri
nu-i decât un gol într-un univers ce devine un pas spre țărm, o dragoste
ca o prăbușire în moarte speranța vieții de-apoi și-atât

40
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Departe de inima ta Magia cuvântului

departe de inima ta am căutat o creangă de alun


s-au stins toate luminile pe care demult
de pe altarele lumii o adusese o fată de împărat
și nimic din chemarea de pe lună
ce ridica valuri în norii cuvântului și am vrut s-o așez peste
nu mai are ecou cel mai greu dintre gânduri
pentru că peste toate a nins albă cunună
cu focuri de jertfă ca să-l prefacă în amintire
până în inima ascunsă și să-l stropească ușor
a pământului cu apa vie
din inima ta
numai o geană de amintire
adoarme la ușile pe veci încuiate doar așa
dincolo de care nu-i curgere puteam deveni doi străini
nu-s nici pulsații de ape într-o singură aducere-aminte
și nici ceasul nu bate fără de dor
fără așteptată iubire
acolo ești tu și ca o frunză din creanga de aur
cu toate aducerile mele aminte în locul nostru ar înflori
cu brațele încărcate o floare de lotus cuminte
de-atâtea regrete fără  nervurile primăverilor târzii
Sursă foto: www.flipsnack.com
înșirate letargic peste cuvinte fără toamne ploioase
acolo mi-e neliniștea și fără cuvinte
cuibărită în buchete de flori
veștejite
și mi-e dorul
of, dorul vulcan de tăceri
cu lava atât de fierbinte

Evlavia din cuvânt Grădini trădate


  
Nu știu dacă lumina mai cheamă s-a stins lumina din fereastra lumii acolo dansau fecioarele cu felinarele stinse
din umbrele timpului și s-au tras obloanele la toate speranțele pentru că uleiul îl risipiseră demult
puterea Cuvântului dincolo de spațiul acela obscur și din dansul lor toate uitările au căzut veștejite
din care se nasc armonii până și clopotele își trimiteau sunetul peste itinerarele șarpelui
de culori pe altarele unde rugăciunile rostite în taină dar drumurile s-au ascuns în  smochini blestemați
în sarea oceanelor lumii își așteptau întristate instanțele și din beția dansului cădeau istovite
și-n inima clocotită-a pământului
pădurile se întețeau în liane legate
nu știu dacă noaptea se cerne de norii târâți printre frunzișuri uscate ca un munte de foc din pompeiul pierit
în întunericul necuprins și șerpii ispitirii căutau în cuiburi de șoim s-a rupt o statuie ce-împărățea peste lume
al opaițului stins cele din urmă fărâme de vis și-n flăcările negre un plâns înăbușit
din o mie de arderi ce mistuie   cele dintâi roade din grădina luminii se ridica deasupra arzând vechi cutume
gândul în care mai dormita lutul în om luminile-n oameni s-au crucificat
nici dacă tăcerile lumii eterne iar undeva
ascund în curcubeu legământul și dintr-odată s-a deschis o poartă dintr-un colț de lună uitat
ca lacătul greu de pe luntrea din styx izbăvirea cânta psalmi răgușit
știu însă că doar un licăr plăpând care ținea legate tărâmurile unor lumi bănuite
din nebănuite iubiri și-n care luntrașul își aștepta orții
va pune temelie-n zidiri să poată naviga pe itinerare spre acropole
și-n luciu de ape va stinge undeva în apropiere de eryx
cărările lumii în care evlavia
din cuvânt nu se frânge

41
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Aripi inutile Destine și ploi

vine o vreme când ne privim în ochi Poate mai mult ca oricând


rugându-ne pentru încă o lumină se anulează istorii
când lăsăm în urmă trecutul pa caldarâmul înghețat
în care-au căzut tronuri al atâtor temeri ce poartă în ele
înghițite de apele unui potop necheltuit sensul ascuns
când au ars nădejdile în locuințele lor al destinelor lumii
când torțele vulcanilor
consumați în disperarea unui incendiu universal doar ploaia vine uneori
poartă în ochii ascunși să scoată din canale uitate
cenușa iubirilor toate refulările
vine o vreme de la poarta celui din urmă vis
poate că a și venit și să-l așeze pe panoplia nopților
când viperele în care procesul își cheamă jurații
înghesuite-n cuvânt să salveze roba
ne bântuie tristețile cu nefirescul veșmânt neluminii
al respirației nopților
atunci și iarăși e noapte
acum și iarăși plouă peste ghețarii ce despart
în aerul încremenit al ceasornicului calotele singurătății
nisipul irosit în care fiecare
se-așază în locul inimii își recompune destinul
în timp ce catargele vremii
cad peste lutul nears poate că drumul este dezlipit
strivindu-l cu cea din urmă chemare de sensul plecării
de-acum dar tot mai sunt trecători
aripile coborâte în bernă ce-și împodobesc dezastrele
au devenit inutile cu iluzia supremației materiei
deși ruina devine umbra
în care se închid
când sunt doar cu sine

și uite așa
din destin în destin
Cenușa cuvântului Vârste din istorie în istorie
lumea e tot mai departe
rog pădurea să mă învețe cândva cerul era mereu senin de cei ce s-au zidit
desfrunzirea de gânduri în neliniștea și ploile veneau toate la vreme în templele ei
vântului pe prispa timpului nu se ofilea nicio floare și uite-așa
rog ploaia să mă învețe și anii nu ne puneau pe la trecere semne unul mai important decât altul
rostirea lacrimii din dor de tăceri dă clic
în sarea pământului cupola albastră deschidea aripi noi peste ploile ce pot aduce cu ele
rog pasărea să-mi deschidă ferestre în seri cu povești și cu zâne răscumpărarea
spre zborul ce visează odihna nu ne-ntrebam dacă lumea-i lumită
cuvântului știam că ne-așteaptă o nouă zi mâine
rog apele să mă ascundă
în scoicile mării eșuate-n zbaterea din ramuri de salcii și din plopi
valului scuturam clopoței pe cărare
și focul îl rog să mă ardă-n cenușa nimic nu cernea nici tristețe nici lacrimi
opalului când culegeam zâmbet din scoică de soare
rog floarea să mă învețe
bucuria trăirii de-o clipă în armonia pe vatră mirosul de pâine chema
grădinii un stop pentr-un joc neîntrerupt
și soarele-l rog să mă învețe dar timpul viclean ne urca ispitit către vârste
binecuvântarea luminii ce-n față aveau povârnișul abrupt
și dacă voi învăța trăirile pe scala
iubirilor toate acum s-a desprins depărtarea
voi avea drum deschis ca să merg ca drumul ce-și rupe cărarea din el
mai departe rămâne nostalgia ce ascunde regretul
că niciodată nu va mai fi la fel

42
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Sub semnul lui Shiva

Cezar C. Viziniuck

         E ora șase dimineața. Nu am somn și așa, la o cană de zaț – când nu mai am cafea, refierb
zațul ce-l țin păstrat în cornete din hârtie, unde îl pun după ce îl usuc pe sobă –  încerc să mai
adaug câte ceva la marea mea „capodoperă”. În locul unei rugăciuni de dimineață, așa cum ar fi
trebuit să facă un adevărat creștin, mă spovedesc jurnalului meu. O să continui să mai scriu
câte ceva despre trecutul meu nu prea important, dar de frică să nu-mi uit identitatea la
bătrânețe o fac, așa, ca atunci când voi uita cine sunt și ce am fost, să recitesc aceste rânduri,
asta doar în cazul în care nu voi uita că le-am scris...

După cum am mai spus, de mic am rămas orfan de tată, iar tatăl meu vitreg, Luca, un bărbat mărunțel, aproape închircit, „neterminat”, cum
obișnuiam să-i reproșez eu mamei, care, femeie voinică, era mai înaltă ca el, atunci când eram nemulțumit de faptul că acesta îmi reproșa ceva
sau îl auzeam spunându-i mamei să mă dea la orfelinat. Atunci, supărat și aproape în lacrimi îi spuneam cu vocea gâtuită de nodurile ce mi se
puneau în gât:
- Unde l-ai mai găsit și pe neterminatul ăsta?
Mama, săraca, se simțea jignită de acest fel de a-i vorbi, iar eu, la vremea aceea, chiar dacă nu mă arătam, radiam de bucurie în fața durerii ei. I-
am spus de multe ori că „neterminatul” nu e bun de nimic. Începusem să-l cunosc cu timpul și vedeam cum o mințea pe mama care, ori nu vedea,
ori era orbită de o dragoste nebună pentru el și nu voia să vadă. „Închircitul”, „Neterminatul”, căci de acum înainte doar așa îl voi numi pe acesta,
începuse să joace poker prin diferite locații clandestine, până într-o zi, când a venit acasă băut și cu nasul spart.
- Viorico, am dat de dracu'.
- De ce? l-a întrebat mama cu ochii mari, dar el nu a mai putut spune nimic. A rămas acolo, repetând toată noaptea „Am dat de dracu'”.
A doua zi și-a luat tălpășița, lăsând-o pe mama cu încă doi plozi și nu a mai apărut în cadru niciodată. În urma lui, un avocat i-a dat de știre mamei
că are treizeci de zile la dispoziție să părăsească casa. „Neterminatul” o pierduse la cărți. Eu pe atunci aveam doar paisprezece ani. De atunci au
început problemele. Mama a căutat o chirie și ne-am mutat împreună la bloc. Bani nu erau și eram înconjurați de lipsuri. Fiind cel mai mare, m-am
gândit că eu trebuie să fac ceva pentru ca viața noastră să se îmbunătățească. M-am apucat de cerșit. Unii îmi dădeau, alții nu și, neprimind cât
ne era necesar, am început să-mi iau singur. Păzeam copiii mai mici ce mergeau la școală și le ceream banii. După cum am mai spus, fizicul meu îi
intimida și nu ezitau să mi-i dea. Îmi era milă de ei, dar mai milă îmi era de mine și de mama.
Sărăcia te face să faci lucruri de care ulterior ți-e rușine, dar dacă te obișnuiești, deja devii irecuperabil. Așa am pățit eu. Nu mai fur de când am
început lucrul; în schimb, am umblat cu diferite înșelăciuni sau amenințări, în urma cărora făceam bani. Cu toate acestea, niciodată nu m-am
lăcomit să fac avere. Dacă aveam, dădeam la toți cei ce nu aveau. La cei ce erau la fel de goi ca mine. De aici mi-a venit și porecla sub care am
fost cunoscut și încă mai sunt: „Pintea”, după Pintea Haiducul. La fel ca și acesta, nu țineam pentru mine mai mult decât îmi era necesar.
Începusem să fiu respectat de către cei umiliți de soartă, iar eu, ca un adevărat lider, îi protejam.
După revoluție, a venit răzbunarea „ciocoilor”. După ce jecmănisem vreo câțiva din ăia cu bani mulți, aceștia au pus pe vreo câteva matahale
antrenate și mi-au dat un măcel frate cu moartea. Am stat două săptămâni în spital, dar m-au liniștit pe moment. Oricum, după cum spune și
proverbul „Lupul își schimbă părul, dar năravul ba”, la fel și eu am revenit la năravurile mele, chiar dacă sub altă formă. M-am lipit de niște
jucători de alba-neagra, care mă plăteau să le țin spatele. Știam că-i înșeală pe oameni, dar nu-mi mai păsa de ei. Toți amărâții pe care i-am
ajutat înainte nici nu au venit să mă vadă în spital. Am început să gândesc altfel. Să fiu nepăsător la cei din jur și să-mi pese doar de mine. Uneori
mă făceam că joc și eu, că pierd și mă enervez, dar nu renunț, ca mai apoi să câștig, să mă bucur și să le dau curaj celor din jur să joace, astfel
încât cei ce mânuiau cutiuțele să le poată lua banii și de acolo să mă plătească și pe mine.
Am pus și încă mai pun propria-mi persoană mai presus de orice și oricine. Nu mă mai interesează de nimeni. Am constatat că în viață dacă ești
bun, ești luat de prost și dacă nu dai din coate și nu te urci pe capetele altora, ți se urcă alții pe al tău, scufundându-te. Proverbul „Milă mi-e de
tine, dar mai milă îmi e de mine” mă motivează.

Nebunul fără nebunie


Deci, tinere prieten, ce aș putea să-ți mai spun... Sunt tipul acela de om fără copilărie. Care s-a născut și de la o vârstă fragedă a fost aruncat în
haznaua din fundul grădinii, asemenea copiilor din Africa Centrală în mine. Am avut un vis încă de pe vremea când mă ascundeam tremurând sub
patul de paie în timp ce tata îi făcea corecție mamei cu biciul sau vreun picior de scaun rupt, sau atunci când, în inocența mea, credeam că mama
a murit și trăgeam de ea plângând, în timp ce ea sforăia pe jos izbită de aburii alcoolului. Da, tinere, am avut un... vis. Încă îl mai am. Cine știe,
poate îl voi atinge într-o zi. Până atunci, arunc zilnic, fără ca infirmiera să vadă, pastilele contra „nebuniei” pe care medicul acela cu barbă de țap
mi le-a prescris și mă întreb dacă într-adevăr sunt nebun. Sunt? Chiar sunt nebun, tinere prieten?... Știi, lumea e cu susul în jos, sau poate așa o
văd eu. Tu vrei să scrii un studiu despre mine, despre nebunia mea. Ei bine, nu e chiar așa simplu și, totuși, îți dau un sfat. Pentru a putea să-mi
dezlegi mintea, trebuie să fii nebun sau la fel de sănătos ca mine pentru că noi, nebunii, vă vedem pe voi bolnavi, iar voi, nebunii, ne vedeți pe noi
bolnavi. Întrebare: „Până la urmă, există și oameni cu adevărat sănătoși?”

43
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Ochii adevărului

1. Iubirea – doar
o meschină invenție?

Costinel Lungu

          De prea multă singurătate, iremediabilă de altfel în universul său lăuntric, omul și-a inventat iubirea, ca element palpabil și inefabil totodată.
Acceptând-o din necesitate absolută, constrâns de curiozitatea de a atinge toate formele abstractului, nu înseamnă că a și renunțat la straniul
sentiment atât de îmbrățișat – ura. Ne complăcem și ne bucurăm până la paroxism atunci când suntem în deplină conștiință de bagajul pe care-l
posedăm: iubire și ură. Și mă întreb, ce alt sentiment ori sentimente preced aceste două stări contradictorii, extrem de necesare și nocive
deopotrivă, care ne însoțesc pe cărările labirintice ale vieții? Varianta care ne conduce spre un adevăr mai mult sau mai puțin abstract, unde
transpare acel sentiment intermediar, infinit inocent, lipsit de orice expresivitate și dinamism, privat de longevitate este non-sentimentul. Lipsa
vieții oferă non-sentimente pentru că la ce ne folosesc sentimentele acolo unde viață nu este și la ce ne-ar fi de folos viața când sentimentele ne-
ar arunca departe de realitatea palpabilă, unde generozitatea ar fi fost de mult apusă?
EXIȘTI – IUBEȘTI – URĂȘTI concomitent.
Iubirea – edificiul suprem al vieții – ne îmbie la existență, aducându-ne mai aproape de ură sau îndepărtându-ne tot mai mult, asemeni unui val ce
se izbește fără voie de stâncile țărmului. Putem elimina vreo parte din ecuația vieții? Dacă am alege să eliminăm ura – crezând că astfel am trăi
mult și fericiți – nu am face altceva decât să ne eliminăm propria existență și, de ce nu, iubirea.
Uneori, destul de epuizantă, naivă ori bizară, iubirea – sentimentul nobil care te înalță pe culmi atât de înalte, de unde oricând poți fi aruncat în
neant – l-a depășit pe inventator –  în cazul în care omul a fost acela – dominându-l, limitându-i accesul la fericire.
Iubirea s-a născut din prea marea dorință de a combate rivalul – ura – și de a urca omul pe cât mai înalte piscuri, aproape de zenit.
Cu cât iubirea este mai aprinsă pentru unii, cu atât ura va fi mai arzătoare pentru alții.
De ce sunt legate aceste două sentimente dacă nu de existența propriului nostru chin?
Falsitatea iubirii dă hrană celeilalte, slăvind-o ca pe o realitate de nerefuzat.
Iubirea cere sacrificiu, iar dacă nu joci curat, se îndepărtează de tine, înstrăinându-și mângâierile dulci și reconfortante.
De ce omul este nefericit, deși este construit din iubire și emană iubire? Cunoscând iubirea, ura l-a învrăjbit la început involuntar și, într-un târziu,
din necesitatea de a fi mai presus decât alți pretendenți.
Dacă am veni pe această lume urând, ne-am dezvolta oare luxul involuției? Ce motive am găsi pentru a preschimba ura în iubire? Oare ce
satisfacție este mai consistentă decât cea a iubirii, net superioară tuturor celorlalte sentimente?
La început a fost iubirea, nituită în vremuri de restriște, dăinuind peste veacuri, în ciuda multor factori erozivi.

Universul este iubire, iar datorită iubirii, stelele au un motiv în plus de a străluci. Dacă totul este atât de luminos, de ordonat și pur colorat, unde
este meschinăria? Sunt convins că o iubire falsă este orice altceva, însă iubire nu!
Am ales să iubesc pentru că, zigot fiind, am simțit melodia iubirii și de pe atunci am fost frapat de puterea înțelepciunii iubirii care aprinde lumini
în drumurile vieții. Nimicnicia nu te atinge, egoismul se voalează; doar așa ura nu poate învinge, când iubirea îți este pavăză, iar credința, un
permanent tovarăș.
Iubirea nu este o invenție, ci este darul de preț cu care venim pe această lume. Venim prin iubire și, trăind prin ea, începem să participăm încă din
primele secunde la perpetuarea iubirii, prin însăși existența noastră. Venim și trebuie să oferim ceea ce am primit. Fără iubire nu se poate respira.
Totuși, dacă prin absurd s-ar putea respira, acea vietate ar avea nevoie de mai multă iubire, mult mai multă, până ar realiza că într-adevăr viața
este nu ceea ce se trăiește, ci iubirea care îți iese în cale și te amăgește.
Privește numaidecât universul și vei înțelege de ce iubirea își are originile în cer.
Privește spre pământ și vei înțelege de ce iubirea vrea să coboare și chiar coboară, chiar ne atinge și ne desăvârșește existența.
Iubirea caută să relaxeze condiția noastră de ființă efemeră, să aducă în prim-plan clepsidra timpului hoinar și să îi încetinească risipirea, să ne
învețe cum să ne „ardem” existența, într-o manieră reală, constructivă, având ca țel doar iubirea.
Când iubirea este puternică, ura se lovește de un obstacol atât de dur precum tămâia liturghiei, precum rugăciunea în ziua de post, precum crucea
care a luat o viață dând libertatea alteia noi, răscumpărătoare, eterne.

44
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Blestemul iubirii

Marina Dirul
Barcelona, septembrie 2020

         În podul întunecat al căsuței cu oleandri roșii în prag, un spațiu plin de păienjeniș și de vechituri, stătea îngrămădită într-un colț o
copilă. Un boț de om cu ochii mari, plânși, ieșiți din orbite, cu părul negru, des, aleasă podoabă, dar acum răzvrătit și încâlcit precum erau și
gândurile ei negre și confuze. Simțea în tot trupul dureri care o săgetau, o făceau neputincioasă și era tulburată, pierdută de parcă întreg
cerul cu stele, cu ploi și cu vânturi ar fi căzut peste ea. Sufletu-i se zbuciuma ca o pasăre cu aripile strivite. Dezorientată, nimicită de
avalanșa de gânduri urâte, părea o fantomă din noaptea stafiilor, la Sfântul Andrei. „Dar ce e, oare, iubirea asta a mea? Asta mi-o fi soarta...
Să iubesc și să nu fiu iubită???”
Suspina și scâncea în întunericul podului, o fata năpăstuită de vremuri și soartă. Fiindcă ea iubea dintâi cum nu a mai iubit vreodată, venera,
căuta asemănarea în toți trecătorii din sat, în visul ei, din universul ei. Era o copilă de 15 ani, Iliana, fiica văduvei Mărioara, aceea care s-a
îndrăgostit. De el, Andrei, un bărbat în toată firea, cu două decenii mai mare decât ea. Avea casă cu o mică prăvălie la drum, nu departe de
biserica din sat, avea soție, copii, gospodărie cu cai și căruță, livadă și vie. În dugheana lui găseai să cumperi toate mărunțișurile
trebuincioase la casa unui gospodar, iar dacă lipsea ceva, îți aducea urgent la prima rugăminte. Când maica-să o trimitea la prăvălie, fata se
primenea cu ce avea mai bun, își împodobea părul ondulat cu o panglică de mătase moștenită de la sora ei, răposata Claudia. Că sora ei
plecase la ceruri în același an când s-a dus la îngeri și tatăl său, Gheorghe. Mărioara, mama Ilianei, deși trecuseră patru ani de la moartea
celor dragi, nu lăsa baticul negru, continua să poarte doliu. Iliana și-o amintea pe Claudia cu drag, i-a rămas în memorie ca o dulce și
frumoasă fecioară. Avea impresia că sora mai mare o privea, fără glas, din toate ramele icoanelor din casă, dar și a acelora din biserică.
Încerca s-o imite în toate: cum mergea, cum zâmbea, cum cânta pe la șezătorile din sat. Iliana, ca și Claudia, avea ochii verzi, pătrunzători,
era grațioasă ca o felină, cu un mers elegant și plin de farmec, de înnebunea mințile flăcăilor din sat. Știa, sau poate intuia, că mulți juni nu
o pierd din vedere pe la horele din medean. Dar ambițioasă, hotărâtă, nu se lăsa atrasă, nicicum, doar îi privea cu coada ochiului,
prefăcându-se că nici nu-i vede și că nici nu-i pasă. Continua să râdă, să cânte, să danseze în horă cu fetele, de parcă o făcea pentru ultima
dată. Ea se vedea doar alături de bărbatul din visele sale păstrate adânc ascunse în sufletu-i de copil naiv. Ar fi vrut să-l poată uita, să nu-l
mai viseze, să nu să se mai gândească la el, dar nu putea, îi purta în inimă o iubire nesfârșită. Totul a început acum un an, când a intrat în
prăvălie să cumpere gaz pentru lampă. A mai fost ea pe aici, dar, de fiecare dată o găsea pe Eufrosinia, soția lui Andrei, la tejghea. De data
aceasta însă îl găsi pe stăpânul prăvăliei. Un bărbat înalt, vânjos, cu mustața subțire, cu ochii negri, jucăuși, cu sprâncenele ridicate, de
parcă erau creionate, cu un zâmbet larg și binevoitor, crea senzația că toată lumea-i aparține. A întrebat-o a cui este mândrețea asta de
fată, i-a făcut din ochi, a atins-o din mers cu umărul, a ajutat-o să închidă cu grijă vasul cu gaz și i-a zis mai în glumă, mai în serios, că e cea
mai frumoasă fată din sat. Pe Iliana au amețit-o privirile lui Andrei, au făcut-o să se simtă ușoară ca un fluture, „întâmplătoarea” atingere
cu umărul a lăsat-o cu un fior în întreaga ființă. A plătit la repezeală și-apoi a fugit ca o zgâtie pe ușa mică a magaziei, loc în care
întotdeauna pluteau mulțime de mirosuri amestecate. „Cea mai frumoasă... cea mai frumoasă din sat...”. Îi răsunau în cap aceste cuvinte și
îi izvorau o stare pe care nicicând n-o mai trăise! S-a întors acasă pe drumul mai lung, îi venea să cânte, să salte de bucurie. Nu-i venea să
creadă că toate erau ca înainte. Că praful se ridica deasupra câmpiei și ciobanii mânau caprele ca și până atunci.  

45
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

La vecini înflorise iasomia, crengile neascultătoare se ițeau de după gard, de parcă voiau și
ele să iasă spre libertate. Nu-și amintea când a ajuns acasă; i-a susurat ceva Mărioarei,
lăsând vasul cu gaz lampant, și a zbughit-o apoi să-și trăiască bucuria în tihnă, sub salcâmul
din spatele casei. De-acum, cu motiv, sau fără, își făcea drum spre casa cu dugheană a lui
Andrei. Îl căuta cu privirea peste gard, peste poartă, prin prăvălie. Îl căuta ziua, dar și
noaptea în vis. Dacă îl găsea în magazie, intra fericită, întreba când aduce baticuri cu fir
auriu, că i-ar trebui unul, sau dacă are oglinjoare mici pentru domnișoare... Se încumeta să-l
privească în ochi, iar când privirile lor se întâlneau nu mai pleca nicicum capul în podea, se
simțea foarte bine, râdea și își așeza părul după ureche. Simțea că plutește, era într-o stare
de euforie interioară înțeleasă doar de sufletul ei. El o admira, o ademenea cu privirea-i hoață
și aștepta, aștepta ca un vânător hulpav să-i cadă pradă. Treceau zilele aproape neștiut, iar
Iliana se agăța ca o iederă de iluzia pe care și-o altoise în mintea-i fragedă de copilă.

Aștepta să se întâmple o minune, să fie împreună cu Andrei pentru toată viața, să trăiască adevărat povestea cu bărbatul pe care în
taină îl numea „Andrei al meu”. Prin sat rezonau zvonuri că în gospodăria lui Andrei muierea era capul familiei. Eufrosinia lui era o
femeie autoritară și arogantă. În tinerețe nici el nu avusese o reputație prea bună, era un petrecăreț fără pereche și i se duceau ochii
după toate fetele tinerele pe care le întâlnea în cale.
Într-o zi, când îi părea viața mai frumoasă, fata iar și-a făcut timp să treacă pe la dugheană, să-și vadă iubitul. Acesta nu avea pe nimeni
în prăvălie și fluiera o melodie veselă, semn că treburile îi mergeau strună. Mai așeza câte ceva pe polițe, mai adăuga într-o listă
lucrurile ce își propunea să le aducă cumpărătorilor. Iliana a intrat, s-a grăbit să-i dea binețe, ca întotdeauna cu zâmbetul plin, și-a
așezat și acum, ca într-un tic emoțional, șuvița neascultătoare după ureche. Andrei, trezit parcă din treburile lui, cât ai clipi din ochi a
închis ușa magaziei, s-a năpustit ca un vultur lacom peste ea, a început s-o sărute cu o furie nebună, cu sete și cu neînfrânată patimă.
Iliana nu se împotrivea, dar când a împins-o în camera alăturată și a aruncat-o pe pat, ea a înțeles intenția lui. A încercat să opună
rezistență, dar era prea neputincioasă și slabă în mâinile lui puternice. „Asta vrei? Asta? Na, să mă ții minte toată viața! Nu te preface
că nu îți place, de mult o cauți, de muuuult!”, urla el, cu înverșunare. A rupt haina subțire de pe ea, a prins-o ca pe-o porumbiță de gâtul
fin, alb, și a început cu putere, turbat, să o siluiască. Era ca o fiară care s-a năpustit fără milă peste pradă. Nu-și putea controla violența
diabolică, nestăvilită. După o vreme, parcă deșteptat de nemișcarea și moliciunea trupului fetei, se îndreptă și își eliberă victima. „Acum
pleacă și nu mai călca pe aici, că de mai vii, ți-o fac și mai îndesat! Nu vezi că mă înnebunești, nu vezi că devin neom, Ilianooo?!” Abia
scăpată din mâinile lui, a ieșit val-vălătuc, atât cât o lăsau durerile și groaza întâmplatelor forțări, acoperindu-se reflex cu haina ruptă.
S-a tupilat pe sub garduri, pe sub crengile pletoase ale copacilor ca să ajungă acasă nevăzută de nimeni. Doar în podul casei putea să-și
aline durerile, doar aici își putea găsi refugiul. A urcat ca o pisică istovită pe scară. De s-a văzut sus, privea nelămurit în jos, de parcă ar
calcula traiectoria și urmarea căderii în cazul că s-ar lăsa pradă gândurilor cumplite. Acum, în podul întunecat al casei, plin cu
păienjeniș și cu vechituri, ființa care stătea îngrămădită într-un colț nu mai arăta ca o copilă. Când și-a regăsit chipul reflectat în ciobul
de oglindă și-a pierdut cumpătul... Nu, nu mai era ea, firea tânără și sprințară, era acum o femeie marcată, îmbătrânită, suferind ca de o
imensă durere. Timp de nouă luni s-a ferit de ochii lumii, a rămas ca o umbră ascunsă între pereții casei părintești, slabă, palidă, cu
privirea ațintită într-un punct văzut doar de ea. Nu dorea să vadă pe nimeni, devenise ursuză, cufundată într-o continuă tristețe. Se
îmbrăca în haine nepotrivite, fără gust și culoare. Mereu pierdută în gândurile neîmpărțite cu cei din jur. Mărioara credea că e un
blestem, că și Iliana, ca și fiica mai mare, Claudia, e pe cale de a se duce la îngeri. O mângâia cu privirea, cu vorba bună, ținea posturile
cu strictețe, era în continuă rugăciune pentru a o izbăvi pe fiica sa. Când i-a venit sorocul, Iliana a adus pe lume un băiețel. L-a născut
acasă, ajutată de moașa Ana, o femeie voinică și experimentată. Pruncul a văzut lumina zilei doar pentru câteva ore... Mărioara zicea că
a plecat la ceruri ca să fie înger păzitor celora care știu să iubească curat și neprihănit, celor care cred în iubirea eternă, fără remușcări
și fără regrete.
Anii s-au scurs nepăsători durerilor lumești. Iliana nu s-a căsătorit, niciodată; a hotărât să trăiască în lumea ei, din visul ei, în care nu
mai rămânea loc pentru ură, dispreț și dușmănie... Nimeni și nimic nu ar fi putut cântări vreodată durerea ce a urmat îndemnului dintâi,
blestemat, al neîmplinirii sufletești.

46
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Și-a dat câinele la facultate


Silvia Bodea Sălăjan
            Dragul meu, așa trebuie să-ți imaginezi lumea aceasta, ca fiind un angrenaj foarte
complex, în care fiecare lucru, fiecare ființă, oricât ar părea de neînsemnată, are un rost bine
stabilit. Dacă într-o mașinărie se defectează o rotiță, oricât ar părea de neînsemnată,
mașinăria se strică, de la rotița aceea se defectează altele, până când mașinăria ajunge o
rablă. Așa este și cu lumea aceasta.
- Bunicule, asta era pe vremea ta, pe vremea când comuniștii îi socoteau pe toți oamenii egali.
- Hm! Clatină bătrânul din cap.
- Oare ce au comuniștii cu asta? Tu ce ești, de crezi că oamenii nu sunt egali? Dumnezeu,
când ne-a făcut, a lucrat mai mult pe unii decât pe alții?
- Păi, cum să fie egali? Eu sunt medic, iar ca mine sunt doar câteva mii în țara aceasta. Nu pot să mă pun în rând cu oricine. Eu am alte nevoi și
pretenții de la societate. Nu pot trăi într-un amărât de apartament făcut de Ceaușescu, ci am nevoie de confort, de posibilități materiale mai...
deosebite. Dacă fiica mea va dori să-și petreacă vacanțele prin cine știe ce locuri din lume, eu trebuie să am posibilitățile financiare încât să-i pot
satisface nevoile. Dacă soția mea va dori să conducă un Lamborghini decapotabil, încât să pice târgul în fund când o vede, eu trebuie să-i pot oferi
asta, că doar sunt medic.
Bătrânul îl privește cu o uimire ce-i gâtuie cuvintele. Sprâncenele lui stufoase se încruntă la fiecare cuvânt rostit de nepot. Dă din cap cu
dezamăgire:
- Astea vă sunt nevoile? Așa gândești tu? Nu așa te-am crescut, copile! Nu așa te-am crescut!
Tânărul medic, deși este în zi liberă, a venit în sat la bunici cu stetoscopul la gât, ca să vadă lumea cine este. Era tânăr, dar părea îmbătrânit din
cauza faptului că avea o burtă ce se revărsa peste elasticul pantalonilor. Vorbea tare, cu aroganță și râdea zgomotos dându-și pe spate capul atins
de calviție.
Dacă cineva îl aborda în vreo problemă de sănătate, răspundea în zeflemea. Așa l-a întrebat un om ce să facă pentru că îl doare tare un picior, iar
domnul doctor i-a răspuns în treacăt: „Taie-l!”
Bunicul lui l-a atenționat atunci că nu așa se vorbește cu oamenii, mai ales cu suferinzii, motivând că fiecare poate ajunge într-o situație în care să
aibă nevoie de un sfat, de un ajutor de la ceilalți. Medicului nu i-a plăcut sfatul, așa că s-a întors pe călcâie și a plecat fără să-și ia rămas-bun.
Acum din nou aroganța lui fără margini îl îngrijora pe bătrân, dar asta nu părea să-i afecteze nepotului părerile.  
- Hai, lasă! Nu-mi place că-mi reproșezi că m-ai crescut! Ai făcut-o pentru că așa ai vrut. Dacă nu ai fi vrut, n-o făceai.
- Așa este, însă uiți faptul că am făcut-o pentru că te-am iubit și te iubesc. Se vede că tocmai asta uiți tu și de aceea vii rar pe acasă. Știi? Am fost
internat în spital, la etajul șase și aș fi vrut să vii să mă vezi, ca să mă mândresc cu tine, dar se pare că erai tare ocupat cu Lamborghiniul lui
nevastă-ta, și cu alte „necesități”, așa că n-ai urcat până la salonul meu.
- Asta nu înseamnă că nu m-am interesat de soarta dumitale.
- Poate că te-ai interesat, dar în fiecare zi băiatul care venea să-mi facă masaj mă întreba dacă n-ai fost pe la mine și-mi era rușine să-i spun că
nu; însă îmi era rușine și să mint, așa că am tăcut și m-am prefăcut că nu aud.
- Păi chiar când ai fost internat în spital am avut niște probleme. Cineva, un prieten mi-a dat un cățel, un Rottweiler, și l-am dus la facultate!
- Da! Era o problemă mult mai serioasă decât sănătatea mea! Eu și cățelul! La același nivel! De fapt, nu! Cățelul era mai important! Se deschisese
anul scolar și nu puteai lipsi. A, scuze! Unde ziceai că l-ai dus?
- La facultate, să se facă dascăl!
Doctorul râdea cu poftă de glumă, făcând, probabil, aluzie la faptul că bunicul fusese profesor la viața lui.
Ochii bătrânului erau acum plini de lacrimi. A crescut oare un mare nemernic? Oare unde a greșit? Oare era o jignire adusă meseriei de dascăl sau
o jignire cu adresă exactă spre bunicul lui? Asta încerca bătrânul să înțeleagă. Oricum, discuția îi aducea în prim-plan un om pe care nu-l cunoștea
și nici n-ar fi vrut să-l cunoască.
- Măi, copile, cine ești tu? Nu te cunosc!
- Hai, bunicule! Am făcut o glumă! Doar nu te-ai supărat! Acum putem spune orice, bunicule, că este democrație! Este libertate, bunicule! Dacă
vreau să-i spun președintelui țării, oricine ar fi el, că este un tâmpit, pot să-i spun fără frică! Nu mai este comunismul, care-ți bagă pumnul în gură!
- Măi, copile! Ai cam lipsit de la orele de educație și de acasă, și de la școală! Tu ai băut ceva? Ești beat ori ți s-a urcat „democrația” ta la cap și te-
a tâmpit? Măi, copile, nu știu dacă trebuie să-i spui unui președinte de stat că este tâmpit, dar știu că instituția prezidențială trebuie respectată.
Nu știu dacă democrația sau anarhia și lipsa de bun-simț îți dau dreptul să bălăcărești pe toată lumea... Democrația și libertatea se manifestă până
la limita la care nu-l lezezi pe semenul tău. Adică tu ești liber să mă jignești, să mă insulți, dar eu ce sunt liber să fac? Oare nu sunt liber să-ți dau
cu parul în cap, să scap lumea de un nemernic?
- Cum poți să vorbești așa cu mine? Nimeni nu îndrăznește să-mi vorbească așa! Spui că vin rar să te văd! Uite că n-am să mai vin deloc! Ești cel
mai nenorocit comunist pe care l-am cunoscut, sau de care am auzit vreodată.
Ofensat de atitudinea bătrânului, doctorul își ia treningul lăsat pe spătarul scaunului, smucește poarta de la intrare și iese din curte. Înainte de a
urca în mașina lui de lux, mai privește o dată peste gard și aruncă vreo câteva cuvinte pe care bunicul abia le mai înțelegea:
- N-am să vin nici la înmormântarea ta!
- Bine, dragul meu nepot! Să vii doar la împărțitul averii și să pretinzi partea cea mai mare, că doar tu ai toate drepturile. Este democrație, iar tu
ești medic...  
47
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Joia verde
Silvia Bodea Sălăjan

         În săptămâna de dinainte de Rusalii, în ziua de joi, în sat este mare forfotă. La fiecare casă, gospodinele pregătesc fel de fel de
bunătăți, pentru că le vin copiii acasă de peste tot din lume. Din bătrâni se spune că în ziua de Joia verde niciodată nu plouă, ci este o zi
frumoasă, ca însăși Înălțarea Domnului. Seninul cerului este străbătut de razele aurii și jucăușe ale soarelui, bobocii florilor plesnesc în
floare, câmpul e verde, de un verde strălucitor, încât îți ia ochii. Tot universul se pregătește de marea sărbătoare. În porți se pun crenguțe de
tei, în curțile oamenilor se întind mese, peste care țesături alese, multicolore, așteaptă oaspeții. Bărbații au grijă de animale, duc lemne
pentru foc, adună tot ce nu este în bună ordine prin curte, apoi se spală, se primenesc, iar femeile, cu năfrămile prinse pe sub conci,
pregătesc ceea ce se va pune pe masă.
- Văd că la vecinul de peste drum i-au venit pruncii...
- Apoi poate că nu i-a ținut foarte mult la lucru astăzi! Lasă, că și ai noștri vor veni minten! i se adresează ea, în timp ce așeza platourile sub
un ștergar alb, ca nu cumva să se așeze pe ele vreo muscă.
- Ar face bine să se grăbească, pentru că mi-s cam flămând! rostește el morocănos, privind spre poartă.
- Hai să-ți dau ceva de gustare, până vin ei!, îl îndeamnă soția, punând pe o farfurie câteva chiftele, care nu aveau o formă prea reușită.
- Nu-mi trebuie, că doar n-oi mânca pe vatră la mine acasă, că nu-s slugă! Vreau să mănânc și eu ca oamenii, la masă!
- Lasă că vin și ai noștri imediat! Mai rabdă un pic!
- Mai rabd, că sunt obișnuit! Tot rabd de o viață, ba cu tine, ba cu pruncii, ba cu nurorile. Așa este scris, unii să tot rabde, alții să-și bată curu'
cu palma prin cea lume... Ai noștri, sărăcuții, trag din greu! Apoi poate că sunt tocma' acolo lângă șefu' statului, de nu-i lasă să vină și ei ca
toată lumea. Or avea răspundere mare, deși după câte știu eu pe unul l-am purtat la școală să fie dascăl, altul lucrează la fabrică, unde
lucrează și ai vecinului, și cel mic este în comerț, unde el este șeful, așa că nu se cere de la nimeni, ci alții se cer de la el.
- Vecinul are fete, noi avem feciori, așa că este un pic de diferență, dacă te întreabă oarecine.
- Apoi, de întrebat nu mă întreabă nime, că nici de sănătate nu-i pasă nimănui, nici la lucru nu mă calcă nime pe picioare. Fac cum pot și cât
pot, să le dau și lor, că doar cât de bine este cu mașină la scară și cu părinți la țară!
- Așa ești de cârcotaș, de gândești că nu-s ai tăi. Vitregule! Îi aruncă ea vorba în grabă, peste umăr. Dacă ți-ar fi și inima ca și vorbele, ar fi
fost tot minune de tine! Ești ca vacile cele bune de lapte. Când au umplut șiștarul, dau cu piciorul și varsă bunătatea de lapte... Ești cam
cârcotaș și astăzi. Nu crezi?
- Ba nu-s cârcotaș, femeie, dar-ai noștri vin rar, nu prea se înghesuie la lucru. Apoi, când pleacă, tu le tot pui de toate în portbagaj și-i mai și
întrebi: „Oare ce să vă mai dau? Ce să vă mai pun?”, că-mi vine să zic să le aduci și câte un braț de fân, ori de paie, că numai de alea nu le-ai
dat.
- O, Doamne, măi omule! Ei, săracii, ar vrea să vină mai repede și mai des, le găsește ea scuze, dar străinele sunt lângă ei, și ca să aibă pace
în casă trebuie să facă așe cum le dictează ele...
- Aha, așe cum îmi dictezi și tu mie! Dă el din cap, îndreptându-se spre poartă pentru a nu știu câta oară pe ziua de azi, ca să mai
privească  pe uliță, așteptând să-i sosească pruncii acasă. Pustiul de pe drum îi seamănă în suflet furia, văzând că în curțile vecinilor și la
porți sunt parcate mașinile copiilor, iar la el în curte este gol. Gândește cu voce tare și rostește doar pentru sine: „Da, sigur, nu-i lasă
muierile, pe dracu'! Li se pare mult să dea un telefon peste săptămână, ca să vadă dacă n-am murit, că de rândul lor putem muri de zece ori
și pe când se trezesc ei să ne sune ori să vină putem fi și îngropați! Nu-i lasă, pe dracu' să-i pieptene, că doară ele poartă telefoanele cu ele
și le sigilează... Ba bine că nu!”
Ea pregătește masa de sub nuc, așază tacâmurile, apoi se duce cu un pas în spate și privește să vadă cum arată, dacă totul este în ordine. Își
dă seama că a uitat sticla cu vin, așa că îl cheamă, că doar asta este în sarcina bărbaților.
- Vezi că ai uitat vinul!
- Nu l-am uitat, dar am slobozit sticla în fântână, să fie vinul rece, să nu cumva să se înece cu el cald și să-mi bage de vină careva.
În curte mirosul de sarmale se amestecă cu cel de friptură cu usturoi, cu aroma cozonacilor. Ea s-a trezit cu noaptea în cap ca să se
„încadreze în grafic”, după cum o ironiza el, a pus în funcțiune oalele și cratițele, a mai șters o dată farfuriile, cele pe care le folosea doar în
situații speciale, și acum privea mulțumită la roadele muncii ei. Nici chiar observațiile lui răutăcioase nu o puteau clinti din mulțumirea ei. Își
șterge palmele de șorț și își dă seama că ea nu s-a schimbat în hainele cele bune, pregătite de cu seară. Se ridică de pe banca pe care se
așezase cu câteva clipe înainte și aleargă în „casa cea mare” să se schimbe.

48
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Privește cu ochii umeziți de lacrimi la tablourile cu chipurile copiilor, așezate cu mare grijă pe raftul de sus din fața oglinzii. Deși se grăbește
foarte, ia pe rând tablourile în mână, le șterge de un praf imaginar, dar gestul era mai mult mângâiere, apoi, cu un surâs de aducere aminte, le
așază la locul lor suspinând: „puii mamei, pui!”. Își amintește cuvintele tatălui ei, care spunea adesea: „Cresc copiii și cresc și grijile. Omul este
fericit până când îi poate cuprinde deodată pe toți în brațe!” Își șterge o lacrimă de la coada ochiului și se îmbracă, fără să se privească în
oglindă.
Când iese în curte îl vede pe soțul ei rezemat cu bărbia de poartă.
- Da´ ce faci acolo, omule? Îl ia la întrebări, sperând să-l audă spunând că pe drum se vede vreo mașină a vreunuia dintre copiii ei.
- Ce să fac? Scriu poezii, nevastă! Văd că soarele a trecut de mult de crucea zilei, vecinii chefuiesc de mai mare dragul, iar eu sunt gata să mă
duc la ei să mă așez la masă, să nu stau ca un haldur în poartă, așteptând să se trezească și ai mei. Dacă le spuneam că tăiem un porc sau ceva
miei, dacă le spuneam că am făcut cașii, cu siguranță că se grăbea careva dintre ei, așa, ca să le ducă și celorlalți, cum duci mâncarea cu
sufertașul la cei bolnavi. Numai pentru o mâncare și o băutură nu-și rup liniștea și somnul. Sunt mai bune chefurile cu prietenii, undeva prin
hățișurile unor păduri, decât masa acasă, în curtea părintească.
Peste sat se lăsau umbrele serii. Vacile veneau alene de pe pășune. Doar una singură alerga înainte pe drum de dorul vițelușului ei. El le privește
și se gândește cu revoltă: „Așa am alergat și noi după ei, iar acum uită că ne mai au. Parcă-i văd cum se vor bate pe pământ, când n-o să mai
fim, dar atunci degeaba. Atunci vor striga în gura mare ce rău le pare și ce mult ne-au iubit. Asta până când or începe să împartă ce am adunat
noi de-o viață. Fiecare se va înghesui și se va crede mai îndreptățit să ia parte mai mare, dar cât încă mai suntem nu se înghesuie niciunul...
Dacă nu ne caută cât mai avem ce să le dăm, oare cum ne vor căuta dacă nu vom mai fi în putere și va trebui să ne dea ei nouă? Nici la azil nu
ne vor duce, pentru că li se va părea scump”, scutură din cap, pentru a alunga gândurile care-i otrăveau viața, apoi se desprinde de poartă și
intră în curte.
- Hai să ne așezăm la masă!, zice soția, tot mai dezamăgită și ea. Dacă vor veni, le rămâne și lor destul! Te-am ținut toată ziua flămând! Hai să
mâncăm!
S-au așezat tăcuți la masă și parcă toată vlaga din ei se scursese în pământ. Soția îi ia farfuria, să-l servească, așa cum făcea întotdeauna, dar
el o oprește:
- Nu-mi pune, că mi-a trecut foamea! Nu mai vreau nimic. Adăp animalele, mulg vaca și mă duc la televizor, să mai văd ce minciuni debitează
ăștia.
- Nici mie nu mi-e foame, adună ea tacâmurile. Ia încet platourile și le așază în frigider, deși era tentată să le arunce porcilor, care guițau de zor,
pentru că trecuse ora lor de mâncare.
Seara cobora încet, senină și calmă peste sat. Se auzea câte un râset strident din curțile vecinilor, apoi din nou se așternea tăcerea peste curtea
goală și tristă. Ea ar fi vrut să-i spună ca mâine dimineață să se pregătească și să meargă cu autobuzul la oraș, să le ducă toate bunătățile
pregătite, dar nu îndrăznea să deschidă discuția. Totuși, a spus încet, dar în așa fel încât să audă și el:
- Cine știe ce probleme au! Eu i-am sunat de câteva ori astăzi, dar la ei n-a răspuns nimeni. Să nu li se fi întâmplat ceva.
- Și eu i-am sunat, dar m-am ferit, ca să nu știi tu! Nu li s-o întâmplat nimica! Or fi mers cine știe pe unde, cu prietenii, că doar așa i-am învățat.
Nu?
S-au așezat în pat și au închis televizorul, pretextând că sunt obosiți și că le este somn, dar fiecare s-a închis în tăcerea lui. Îngrijorați, revoltați,
triști și atât de singuri!

49
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

LUNA ALBĂ ȘI
UN CÂINE

Aprilie. La  început...

Veronica Balaj

          De data aceasta, eu, campioana la somn, scriu așezată pe cumpăna dintre întuneric și lumina zilei... Tocmai trec pragul unei nopți
către o nouă dimineață. Acușica. Deocamdată, mai grăbită decât mine să meargă la culcare pare a fi doar Doamna Lună. Lună de primăvară, lună
albă. Există  un cântec, despre luna albă, în aromână, arîmână, cum se spune  corect. În această expresie l-am auzit oare prima dată? Mi-a
intrat în cap că, la ora pe care o înduplec să fie doar cu mine, virusul nu poate fi un pericol. Pentru că nu sunt oameni pe stradă. Doar ființele
umane ne-ar putea infecta transmițând minuscula proteină grețoasă și răufăcătoare. Ucigătoare în multe cazuri. De aceea mă simt oarecum
liniștită. Am aruncat carapacea fricii și mi se pare miraculos peisajul cu pomii care își dau toată seva doar, doar, va fi din nou o primăvară normală
în oraș.

De aici pot vedea limpede Iulius Moll. Într-o vreme,{ce mult pare să fi trecut de atunci}, vedeam sclipind reclamele colorate într-un joc luminos
pe zidurile clădirii. Cinema City era un amalgam rebel, jucăuș. Precum un curcubeu scăpat din frâu. Deși din steluțe false, îmi plăcea cum se
prelungea ca o cometă luminându-mi terasa.

O cometă falsă nu găsești la orice colț de stradă. Îmi permit să-mi fac singură acest dar.

Și totuși,  o limbă de pustiu linge sticla ferestrei mele. Uneori, pare o panglică zdrențuită. Așa arată frica? Peste  ea, un vânt isteț și șugubăț, care
urcă spre înalt, trezește niște frunze, dar pe Doamna Lună albă nu o poate atinge. E prea bicisnic. Recunosc. Totuși, îl accept. Nu-l afurisesc.
Ador  tot ce are iz pământesc. E bine să am companion pe cineva.

Fie și pe acest vântuleț obosit. Poate a trecut peste puncte cardinale mișcătoare, până ce, iată-l, adastă chiar pe umărul meu!

Apoi, brusc, dispare într-o volută verzui-viorie.

Filozofez. Așa a fost și vântul altor secole. Așa bate și acesta. A dezinteres, a haihui… Măcar uit o clipă de pericolul care se zvântură disperat, prin
lume.

Vântulețul care atârnă de crengile din fața ferestrei mele stă agățat ca un clovn înainte de-a se aventura într-un
număr la trapez.

Îmi aduce aminte de-o furtună care s-a încumetat a se rătăci pe un drum banal, între Făget și Lugoj. S-a năpustit, patetică, peste tot ce-
i stătea în cale. M-am pornit s-o traversez. Cum să stai locului când zburdălnicia sa oarbă te va mătura oricum din punctul unde te afli? Veneam
de la un festival de poezie.

Mi-am imaginat că momentul are puterea unui poem. Dedicat doar mie. Nu era țipenie prin jur. Când venisem spre Făget îl aveam în mașină pe
scriitorul Ion Marin Almăjan, tonifiant, legând ironii și zâmbete, și pe venerabilul Marius Munteanu, poetul în grai bănățean. {Ce frumos a vorbit
totdeauna despre mine! A plecat în veșnicii lăsându-mi zălog frazele acelea inegalabile}. La întoarcere, ambii au ales a mai rămâne acolo cu
ceilalți confrați. Și, voilà, eu singură și vanitatea furtunii!

50
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Drum singuratec, întins alene  către înserare... Brusc însă, mă pomenii  asupră-mi cu răzmerița naturii. Precum o
femeie nemulțumită  de iubirea ce i se acordă, a izbucnit trosnind și vânzolindu-se peste pădurice și aliindu-se cu
nourii care-și scuturau poalele deghizați în femei de rang mai jos decât miluirea. De ce ferfenița ramurile, de ce
zburau frunze care-ncotro, disperate, de ce nu s-au mai liniștit în șirul anilor care-au trecut și-mi ațin acum,
fandosite, calea memoriei, este altă întrebare. Poate pentru a-i recunoaște mai târziu frumusețea. Deși mă încerca
o oarecare teamă de ploaia care se războia cu vântul acela, ba orizontal, ba îndată se ridica în văzduh în volute
imprevizibile. Părea un menestrel zevzec.

Traversam o criză a naturii. Voltaire s-a revoltat odată împotriva puterii sale de neînvins. O isterie, ar zice o ființă umană, dar legile naturii scriu
altfel mica ieșire din obișnuit. E cu totul altceva.

Și nu zbura pe deasupra mea, a copacilor sau a nopții nicio pasăre năucită de frică.
Mă uit pe fereastră la ceasul acesta de lumină neîmplinită și ciuruită de frica pandemiei care-a dat
peste noi și, iarăși, nicio pasăre nu se încumetă să traverseze noaptea. Încerc să asemui furtuna de
atunci cu starea ce mă încearcă în starea de frică zvânturată prin lume. Și care jupoaie liniștea tuturor
celor care iubesc pătimaș viața. Pusă acum sub aripile unei păsări malefice, fantaste, născută din
pericol.

Afară Luna s-a mai depărtat de casa mea, dar tot albă se arată... De parc-ar fi
fost dată cu var. Vântul are un joc istovit.

Sursă foto:  www.opiniatimisoarei.ro
Mă descotorosesc de mrejele sale. Încăperea preia țipetele alarmante ale Smurdului. Urmare a
groazei împrăștiate de puterea bulversantă a virusului.  

Ei, uite că s-a reconfigurat jocul vântulețului singuratec. Asta dă bine. Atâta vreme cât în lume se

Luna, în Timișoara
preumblă imaginea schimbării, e bine. Viața însăși e schimbare. Înseamnă că trăim. Trăim.

Liniștea devine o pânză țesută des, întinsă peste caldarâmul străzii mele. Și cum
se lasă ea alintată, unduind sub vântul îndrăgostit de strada mea.

Prin liniștea asta se pot strecura toți pașii din lume și, chiar de s-ar lăsa apăsată de talpa tuturor pașilor lumii, tot nu s-ar auzi vreun zgomot. Un
câine rătăcit se plimbă aiurea. Sau poate merge atras de ceva, undeva.

Habar nu avem noi, oamenii, câte poate îndura sau înțelege un câine.

La colțul perimetrului meu vizual mașina Poliției are girofarele aprinse. Nonstop. Vai de șoferul care s-ar aventura nebunește să circule fără a
avea hârtie doveditoare că intră în grila excepțiilor stării de urgență.

Luna își alungește razele până la buzele mele tăcute.

Nu am ce și cui spune vreo vorbă. Mâine dimineață în lume va fi tot pandemie, la noi din nou se va afișa pe burtierele emisiunilor TV câte
persoane sunt infectate, câte  în carantină... Câte au pierdut lupta cu virusul. Brrr! Și chiar dacă va fi așa, nu mai sunt impresionată la culme ca
acum vreo patru săptămâni în urmă. Știi de  ce? S-a ivit  o rază de speranță căzută parcă din Luna albă . Cercetătorilor italieni le-a fost dat să
descopere ce anume atacă în primul  rând această minusculă particulă. Neasemuit de parșivă. Produce coagularea vaselor de sânge. Mai ales a
capilarelor. Așa s-a ajuns la o nouă schemă de tratament. E încurajator. Uraaa!

Închid ochii și mă rog în grabă. Dumnezeu știe că sunt mereu grăbită și mă iartă.

Mă iartă și pentru că îndrăznesc să-i adun imaginea, așa cum pot eu s-o adun și s-o micșorez din imensitatea Lui, până la dimensiunea gândului
meu și-apoi îl aduc aproape, foarte aproape, cât mai aproape de răsuflarea mea, amestecându-l într-o ordine aleatorie cu figurile celor care
mi-au fost dragi și au plecat spre împărăția Sa.

51
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Nu îndrăznesc să-i cer bunului Creator să mă asculte taman pe mine și să reînvie viața pe care o vedem cu toții ascunsă după o perdea
transparent tremurândă. Prea am fost năbădăioși, nemulțumiți, despotici, vindicativi, obraznici în fața clipelor dăruite nouă. Aș putea să găsesc
o așchie de curaj și să fac un legământ cum că sunt în stare să brodez viața cu felurite scorniri la minut. Mi-e plin sufletul de bazaconii
omenești. Lacrimi, scene de demult petrecute cu cei dragi mie, {s-ar putea turna filme întregi}, felurite zboruri. Ce-i drept, deseori fără un țel.

Unele s-au prefăcut în păsări care-au plecat să-și facă adăpost și cuib în copaci exotici, ca și cei din Eden, și câte
și mai câte.

În pandemie, cum n-am mai  trăit așa ceva, desigur că și păcatele ar trebui să fie altele și altfel cântărite. Și să nu
ne procopsim pe neobservate cu vreo penitență în iad.

Dispun de o listă întreagă de păcate acceptate în vremi de derută, dar nu vi le spun.


V-aș putea influența, adică să vă atrag spre gustul lor, numindu-le. Mulți ar zice „hai să risc!”, să văd
cum este, de ce anume asta, sau cealaltă faptă e păcat și nu e la liber? Nu vreau să-mi încarc sufletul
cu așa ceva. E destul cât de greu de prevăzut chiar și cât va trage în balanța judecății de apoi c-am
blagoslovit-o pe Christine Lagarde, o doamnă de la Comunitatea Europeană, poziție înaltă, mă rog, am
păcătuit comentând cu dezaprobare vădită și cu uimire aproape de furie afirmația distinsei persoane
cum că bătrânii trăiesc prea mult, am citat. Globul pământesc nu mai are atâtea resurse să-i
susțină și pe aceștia... Poate unii îi numesc pomanagii, poate damblagii, poate încurcă-lume,
Doamne iartă-mă că nu țin cont de porunca „nu judeca, să nu fii judecat!”.

Sperăm că și iertarea va avea alte dimensiuni. Adaptate pandemiei.

Înainte de pacostea asta, foarte încâlcită în explicații, motivațiuni, prezumții și temeri, se zice că nu
știam să iubim orice. Nu știam să iubim total. Aveam mofturi, făceam alegeri, aveam inconștiența să
ignorăm mersul Soarelui în fiecare zi, striveam o gânganie care ne atingea întâmplător glezna,
disprețuiam înțelepciunea bufniței, treceam înzorzonați de planuri și orgolii pe lângă biserici, voiam
bani, foarte mulți bani... Ei, și acum, oare acest ceva primejdios, căzut pe capul nostru, vârtejul de
virusuri care ne schimonosesc figurile și mintea ne va determina să descoperim în noi adâncul
dragostei? Ar fi salvator.

Mă-ntreb și merg, debusolată,    în partea cealaltă a casei, unde    Luna albă s-a prelins deja pe toate geamurile,
desenând figurine  despre ziua de mâine.

Toamna, în Timișoara
Sursă foto:  www.i0.wp.comsurprisingromania.com

52
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Tudorița Dănilă Ardag - facultatea de Socio-Psihopedagogie.


Apariții editoriale: - En el mundo infantil (cuentos y poesías), Editura Circulo Rojo 2017; Vámosnos con
todos al cole, la enseñanza no duele! - Editura Circulo Rojo 2017; La otra cara de la felicidad, Editura
Circulo Rojo 2017; A sosit bebițul, carte artizanală, elaborată în totalitate de autoare; Los cuentos de los
cuentos, 2020, carte autoeditată; Literele și Abecedarul, carte bilingvă, Ediciones Arcanas, 2020; Cărți
colective: Cuéntanos tu esperanza, 2012; Cuentanos... , 2013, Editura Instituto de Estudios Almeriense
(Guvernul Almería).

Laponia de la mine
de acasă

N
           iciodată nu am vizitat Laponia, dar, adesea, în copilăria mea, visam să zbor, cu propriile mele aripi, în minunata lume a lui Moș
Crăciun. Și dacă eu nu am reușit să ajung acolo, în fiecare iarnă ajungea Laponia în țara mea, în orașul meu, în casa mea.
Da, da, este adevărat! Și ca să ne dăm seama cine era stăpâna, bătrâna iarnă, căci despre ea este vorba, se așeza sus, în cer, și de acolo, cu
privirea înghețată, trimitea săgeți către pământ.
Se știe că ea este cea care produce frigul, dar acest frig se întorcea la ea și de aceea avea o grămadă de plăpumi cu care-și acoperea
trupul îmbătrânit. Aproape niciodată nu reușea să se încălzească, așa că, nervoasă, trăgea cu toată forța de plăpumi și ele adesea se
rupeau lăsând să cadă fulgi. Toată atmosfera se transforma într-un mare scenariu, unde protagonistele erau ei, bineînțeles.
Ce săraci sunt aceia care niciodată nu au văzut un astfel de spectacol minunat!

Zburând prin aer, fulgii dansau în ritm de vals. Frumosul zbor îl încânta până și pe vânt, care se retrăgea în nu știu ce colț și de acolo,
paralizat, îl admira.
Cu cât se apropiau și mai mult de pământ, fulgii de gâscă se transformau în fulgi de zăpadă albi ca laptele sau ca vata de zahăr. Înainte de
a se așeza, prima dată îmbrăcau copacii goi, apoi puneau căciuli caselor și la sfârșit se reuneau pentru a se transforma într-o altă plapumă
pufoasă. Când vântul se trezea din somnul său cel dulce, începea să sufle cu toată forța sa și făcea munți de zăpadă, care blocau ieșirile din
case.
Înăuntru căldura mirosea a lemn și se putea sta liniștit la gura sobei, dar dorința de a înota prin enorma spumă rece de mare sau de
a  escalada munții pufoși era imensă.
Afară bucuria copiilor era enormă. Chiotele lor de bucurie trezeau cartierele și te invitau și pe tine să participi la fericirea de a o  primi pe
Laponia la tine acasă.

Îmi amintesc cu nostalgie acele timpuri vechi, când tot orașul se umplea de simpaticii oameni de zăpadă. Teritoriul de poveste, sosit la
mine acasă, nu ar fi fost o adevărată Laponie dacă nu l-ar fi adus și pe Moș Crăciun. Și bineînțeles că venea!... Pentru că o iarnă fără cel
mai așteptat generos grăsuț este ca o mâncare în care ai uitat să pui sare.
Așa că niciodată nu lipsea!...

În Noaptea de Ajun, când mirosurile de brad verde, de cozonac cald și de lumânări aprinse se amestecau, eu, așezată pe canapea, alături de
toată familia, așteptam emoționată, cu poezioare și colinde, venirea sa.
Acum sunt departe de țara mea, de orașul meu și nu știu dacă Laponia încă vine la mine acasă.
Anii au trecut zburând și au lăsat într-un colț din inima mea amintiri de neuitat. Copilăria cu inocența sa a trecut, dar încă mi-ar plăcea să
merg în Laponia ca să mă întâlnesc cu Moș Crăciun ca să-mi răspundă la întrebarea: De ce când venea la mine acasă mereu își punea
pantofii bunicului?

53
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

i z i b i l
Mons tr u l in v

A
            fost odată ca niciodată... A fost...
Povestea începe într-un loc foarte îndepărtat. Povestea începe cu apariția unui monstru. Mulți
se întrebau cum s-a născut sau de unde venea. Unii ziceau că este fiul unui om rău, în schimb
alții ziceau că sigur cineva a lăsat o carte de povești deschisă și el a ieșit. Adevărul e că, deși
toți au aflat de existența sa, nu prea l-au băgat în seamă pentru că nimeni nu cunoștea
adevărata sa răutate.
Oamenii nu-l puteau vedea pentru că monstrul era invizibil, dar cine se intersecta cu el îi simțea
prezența. El se alimenta cu sănătatea oamenilor, în mod special cu cea a bătrânilor și creștea
într-o zi cât alții într-un an. Și a crescut, și a crescut într-o zi cât alții într-un an, până ce s-a
făcut un uriaș care a cucerit aproape toată planeta.

Cui nu le făcea nici un rău erau copiii și bunicii care au păstrat în inimile lor copilăria.
Înțelepții, preocupați, au început să investigheze cum era monstrul în realitate și cum să fabrice
o armă care să-l distrugă. Chiar dacă în timp au experimentat diferite arme, li se părea foarte
greu s-o găsească pe cea care să-l distrugă dintr-o lovitură. Ceea ce au descoperit era că
monstrul avea o coroană în care își ținea puterea și când o scutura împrăștia venin.
Trecuseră doar câteva luni, însă monstrul invizibil, plimbându-se dintr-un    continent în altul,
lăsa în urma sa foarte multe victime și, înainte să se alimenteze cu sănătatea oamenilor, el băga
frica în toți și de aceea toată planeta era speriată.
Oamenii, înfricoșați, se ascundeau în casele lor, închideau ferestrele și ușile și nu lăsau pe
nimeni să intre pentru că se gândeau că ar fi putut fi chiar monstrul. Ieșeau uneori să caute
mâncare, și-și puneau apărători la față și la mâini, iar dacă erau neglijenți, vicleanul monstru îi
atingea cu veninul său.  

  
În acest timp, înțelepții lumii nu stăteau cu mâinile în sân, așa că într-o zi, când lumea începuse
să-și piardă orice speranță și nimeni nu se mai aștepta, ei au avut o idee minunată. Înțelepți din
cele patru puncte cardinale au tras în același timp și i-au distrus coroana, iar monstrul, fără
puterea sa, monstrul încet, încet a murit, iar vestea morții sale s-a răspândit în toată lumea.
Oamenii au început să-și recapete speranța, să iasă, să se reîntâlnească, să redescopere vechile
obiceiuri și să se piardă în natură, care atâta timp i-a așteptat.
Bunicului meu?
Tudorița Dănilă Ardag

54
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Poveste
de Crăciun

M
              ai erau doar două zile până la Crăciun. Mama m-a pupat pe pe frunte și m-a trimis la culcare. Nu știu cât timp m-am foit în pat, dar
până la urmă am adormit sau cel puțin așa am crezut, pentru că nu știu dacă ceea ce a urmat a fost vis sau realitate.
Eram cu bunica, dar totuși nu părea ea... Era o fetiță de-o seamă cu mine. Și cu toate astea, eram convins că este bunica mea, chiar dacă era
atât de mică și eu îi spuneam pe nume.
Amândoi, ținându-ne de mână, înotam prin munții de zăpadă albă ca laptele. Zăpadă care era identică cu cea despre care ea adesea îmi
povestea.
- Hai!... Vino, Alex!... Uite!... Vezi?... Asta este zăpada despre care ți-am vorbit. Vezi ce albă e? E ca o pătură moale. Ascultă!... Auzi cum scârție
sub picioarele noastre? Și apoi, mirosul îl simți?
La avalanșa de întrebări cum puteam să răspund… Eram mut de admirație. Călcam și mă scufundam în zăpada pe care, din păcate, o
descopeream abia acum. De ce o descopeream atât de târziu? Pentru că de când m-am născut niciodată nu a nins în căldurosul meu oraș.
Am luat zăpadă în mâinile mele calde, pentru că nu era frig, și am început să fac bulgări din ea. Apoi am aruncat cu bulgări unul în altul, iar
țipetele noastre tremurau satul, precum clopotul bisericii când anunța ora.
Am privit-o pe Maria (așa se numea bunica mea) și i-am văzut obrajii roșii ca merele coapte. Am întrebat-o dacă ne întoarcem acasă și ea mi-a
răspuns:
- Nu, Alex!... Frumusețea abia acum începe... Ascultă!...
- Se aud oameni cântând. Cine sunt?
- Sunt colindători, mi-a răspuns Maria, nemulțumită că nu știam. Hai, să mergem repede!... Hai, să ne alăturăm lor!
Am fugit ținându-ne de mână și împreună cu colindătorii am mers din casă în casă, să le amintim oamenilor nașterea pruncului Isus. Am rămas
plăcut surprins de mine însumi că știam colinde, pe care niciodată nu le ascultasem, și că vocea mea se auzea cel mai puternic. Ne-am încărcat
buzunarele cu mere și nuci, pe care gazdele ni le dăruiau cu mult drag.
După o noapte de poveste, ne-am întors acasă. Aici, minunăție. Amândoi am rămas muți de plăcere când am văzut că mii de luminițe multicolore
transformaseră casa bunicii. Prin pereți, prin ferestre ieșeau mirosuri de cozonac cald și de brad verde.
Am vrut să intru primul, dar m-am împiedicat de pragul ușii și am căzut. Atunci am simțit o mână caldă pe creștet și mirosul de cozonac cald
mi-a invadat nările. Am deschis ochii și mi-am dat seama că totul fusese doar un vis.
Am privit-o pe bunica surprins. Pe noptieră, într-o farfurie, era o bucată de cozonac din care încă ieșeau aburi.
- Mănâncă, Alex!... Uite, cozonac cum făceam în țara noastră.
M-am ridicat și, mergând în urma ei spre bucătărie, am auzit-o suspinând:
- Ce ierni minunate am avut eu în copilăria mea!
Știu, bunicuțo, știu! I-am răspuns în gând. M-am oprit, căci am văzut-o pe mama cum în sufragerie gătea bradul nostru artificial, și am intrat.
M-am încolăcit în canapea, precum pisica lângă sobă, și-am început s-o urmăresc cu privirea, pe iubita mea mamă, care cred că nici nu mă
simțise, atât era de concentrată în ceea ce făcea. Am privit-o cu multă atenție și am văzut-o cât era de frumoasă lângă bradul cel verde. Era ca
o zână din povești și, așa cum zâna are o baghetă magică, așa și mama a luat un spray cu miros de brad și l-a pulverizat în toată camera.
- Aducem mirosul sărbătorilor de acasă, puiule! mi-a spus mama cu nostalgie în glas și a continuat: Ce păcat că aici bătrâna iarnă nu-și scutură
cojoacele să ne trimită minunații săi fulgi de nea. Asta ne-ar face pe toți să ne simțim din nou copii.
Nu i-am răspuns nimic pentru că nu voiam să-i întrerup momentul de visare. Am rămas încolăcit în canapeaua din sufragerie, sperând că, cel
puțin în acest an, îl voi cunoaște personal pe iubitul grăsuț care lăsa cadourile sub brad.
Nu știu când, dar nici cum, am adormit și bineînțeles că Moș Crăciun a venit între timp și mi-a lăsat o grămadă de cadouri. Cadourile primite
bineînțeles că m-au încântat, pentru că erau exact cele pe care mi le dorisem și le cerusem, dar cel mai mare cadou nu era în casă, sub bradul
gătit, ci afară.
Nu știu cine și nu știu cum făcuse ca să ningă și aici, după mai bine de cincizeci de ani. Să fi fost amintirile bunicii sau, poate, dorința
mamei?!...  
Afară era o nebunie totală. Ningea cu fulgi albi și moi și zăpada a început să se așeze timid pe copaci, pe mașini, pe străzi. Oameni de toate
vârstele țipau de bucurie, râdeau, atingeau cu curiozitate zăpada. Ca să păstreze pentru totdeauna acest minunat moment, toți se fotografiau.
Am luat-o pe bunica de mână și am ieșit fugind cu ea, până la imaculata zăpadă, care cucerise orașul. O țineam strâns de mână și așteptam să
se transforme în fetița cu care m-am jucat prin neaua moale, cu o noapte înainte. Mi-am reamintit repede că totul fusese doar un vis, dar
zăpada nu... Puteam s-o ating, s-o miros, s-o gust.
Chiar dacă totul părea ieșit dintr-o poveste, zăpada nu a durat trei zile și trei nopți. A doua zi a dispărut ca o fantomă.  
Tudorița Dănilă Ardag

55
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

O săptămână
de vis

C
            ând tata ne-a făcut cadou o minivacanță la Rovaniemi, mă gândeam că iar vom avea un Crăciun fără zăpadă, pentru că numele localității îmi
suna a italian și, în ignoranța mea, credeam că vom merge undeva în sudul Italiei. Și când tata a insistat să ne luăm pulovere și geci groase, la fel
de neștiutor și nelămurit am rămas, căci de această dată încercam să localizez orașul în nordul Italiei. Bineînțeles că nu am spus nimic. Nu am
întrebat și nu am spus nimic despre ce gândeam, ca să nu-mi descopere părinții incapacitatea de a mă orienta geografic, deși în camera mea unul
dintre pereți este tapetat cu o hartă imensă a lumii.
În avionul de Helsinki (în care n-am înțeles de ce ne-am urcat), tata m-a întrebat:
- Ești nervos? Ești emoționat?
- Nu, am răspuns indiferent. De ce? L-am întrebat, iar tata m-a privit contrariat. Eram doar curios, vroiam să văd doar unde vom ajunge.
- Dacă el nu este, a spus mama, eu sunt. Aștept acest moment de când eram mică.
N-am înțeles ce voia să zică maică-mea și mi-am scos consola să mă joc până la destinație.
Am observat diferența între orașul nostru și cel în care am ajuns încă de la coborârea din avion. Aeroportul era plin de turiști ca și noi, în căutarea
unei săptămâni de vis.
Iarna era stăpânul acelui loc. Frigul cucerise împrejurimile și locuitorii, prieteni ai frigului, nu erau atât de înfofoliți ca noi. Pentru că nu eram
învățat cu frigul, dinții mei au început să clănțăne. Încercam să-mi țin gura închisă, dar nu reușeam.
Ca să ajungem la destinul ales de taică-miu, am luat un autobuz pe care scria Rovaniemi, capitala Laponiei. Deci tata ne adusese în țara lui Moș
Crăciun. Nu înțelegeam de ce a făcut-o, pentru că eu, sincer, nu mai credeam în existența sa de doi sau trei ani și nu înțelegeam entuziasmul
maică-mii.
Curios, m-am urcat în autobuz și tot ce-am văzut după aceea pe drum a trezit în mine sentimente inexplicabile. Îmi aminteam de bunica, care mi-a
spus odată că sunt momente în viață când sentimentele sunt atât de profunde, că nu poți să le explici în cuvinte și cred că astfel de momente am
trăit eu în această vacanță.
Ne-am cazat la un hotel care se numea la fel ca bărbosul în care eu nu mai credeam. În loc să ne odihnim puțin, maică-mea, contagiată de bucurie,
ne-a propus să mergem cât mai repede să-i facem o vizită lui Moș Crăciun. Satul său se afla la vreo 20 de kilometri, așa că drumul l-am făcut în
sănii trase de husky.
Cum deja noi sentimente mă cuprinseseră, eram la fel de emoționat ca și părinții mei.
Era foarte, foarte frig, dar, totuși, suportabil. Nu ningea. Părea că nu mai avea de unde să ningă, căci toată zăpada deja era acolo jos. Cât vedeai cu
ochii era o nea imensă. Te dureau și ochii de la albul perfect. Vântul nu sufla. Se auzea doar scârțâitul șinelor săniilor cu care ne întâlneam în drum.
Trecând Cercul Polar, tata a vrut să păstreze momentul și a rugat-o  pe mama să-l pozeze.
Eu am rămas surprins când am văzut că lumina soarelui începea să se stingă puțin câte puțin începând de la două după-amiază.
Când, în sfârșit, am ajuns în satul lui Moș Crăciun, am început să simțim magia locului. O grămadă de lumini multicolore luminau străzile și casele.
Colinde se auzeau din toate colțurile. Satul era plin de viață. Era un amestec de oameni, din toate colțurile lumii, pitici și reni. Dar mai mulți erau
copii, copii veniți din toate continentele ca să îi înmâneze personal scrisorile lor bătrânului care îndeplinea visuri.
Eu nu aveam nici o scrisoare pregătită, dar m-am bucurat când l-am văzut și mi-am dat seama că nu era doar o legendă. Însă cel mai mult s-a
bucurat mama. O vedeam cum retrăia copilăria pierdută în timp.
Toate zilele cât am stat în acel minunat loc am reușit să facem din fiecare moment un film înregistrat în memorie.
Acum sunt în avionul care, din nefericire, ne-a scos din locul de poveste și ne duce în lumea noastră banală, fără strălucirea zăpezii. Dar voi ajunge
la timp ca să-i primesc în casă pe cei Trei Regi Magici, alt simbol al iernii.  

Tudorița Dănilă Ardag

56
AUTOBIOGRAFIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

România-USA, leagăn de dor  


De Lora Levițchi

Lora Leviţchi, New York, SUA. Scriitoare, poetă postmodernistă, artist


plastic, profesor universitar, project manager

I. Un „cetățean internațional”

În cazul multora, este vorba mai degrabă despre o etichetă sau despre
o brățară de tipul „all inclusive”, care le asigură accesul pe orizontal a
societății de consum. Care sunt – în ce te privește – liniile de forță ale
sintagmei? Ce fel de cetățean internațional este Lora Levițchi?
În acte sunt cetățean cu dublă cetățenie, română și
americană.    Consider un cetățean internațional o persoană care a
reușit să se integreze cu succes în altă cultură, care a demonstrat că
poate să facă performanță în minim altă economie, industrie decât
țara de origine.  Este acel pivot intelectual care conectează oameni și
resurse din diferite puncte de pe glob.
Meseria mea de project manager/business analyst, specialist în
sisteme de software financiare presupune că am lucrat pentru
companii cu prezență internațională. Ultima bancă pentru care am
lucrat este JPMorgan Chase, cea mai mare bancă din lume.
Atribuțiunile mele de serviciu au inclus proiecte complexe de milioane
de dolari de mentenanță și îmbunătățire a platformei de software a Foto: La absolvirea programului de MBA la California State University,
băncii ce are o prezență globală. 2009, alături de colegi

Munca mea în sine a presupus lucru în echipă într-un mediu deosebit de intens intelectual, cu profesioniști (software engineers, analiști, quants,
executive directors, managing directors, CTOs, CIOs, CEOs) din Londra, Hong Kong, Mumbai, USA (New York, New Jersey). Aceasta a dus la o
remarcabilă deschidere spre studiul și asimilarea trăsăturilor specifice culturilor diferite cu specialiștii cu care am interacționat. Diferențele
culturale ajung să se aplatizeze în contextul în care echipa de pe mai multe continente lucrează pentru același țel. Se produce un brainstorming
productiv între specialiști ce comunică în engleză, limba de circulație internațională. Diversitatea culturală, diversitatea de idei, creează produse
excepționale. Pe aceasta se bazează inovația, iar companiile de software ca și Google, Microsoft știu aceasta.

Cetățean internațional înseamnă că ai capacitatea de adaptare și performanță într-un mediu profesional indiferent de țară, locația unde ești. Ai
capacitatea de a vorbi mai multe limbi dacă este nevoie, cunoști barierele culturale și știi să le întregești, ești inovativ în a găsi soluții adaptate la
cerințele și regulațiile, restricțiile financiare ale fiecărei țări. Ai cunoștințe robuste de economie, contabilitate, IT, fizică, matematică, ce le
folosești într-un mediu organizat în condițiile în care deadline-urile sunt extrem de strânse, exigențele cu privire la calitate sunt foarte mari.
Platformele financiare pe care le-am menținut cu aceste echipe au acoperire globală și tranzacționează la bursele de valori zilnic miliarde de
dolari. Nu sunt permise greșelile de sistem, iar greșelile umane trebuie detectate și remediate fără a impacta producția.
Statutul de cetățean internațional poate fi folosit abuziv de mulți. Pentru mine vine în mod natural ca o recunoaștere a performanței în carieră  pe
industria financiară pe care am reușit să o fac, vine după ani de muncă și zeci de ani de studiu de științe exacte.

57
AUTOBIOGRAFIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

II. România rădăcinilor noastre,


țară de basm

Cele mai frumoase amintiri le am ca și copil. Am fost norocoasă să am bunici din


partea mamei care au fost ca niște părinți pentru mine. Am crescut, cum s-ar
spune, cu două perechi de părinți, foarte iubită, într-un mediu foarte protector. La
bunici am cunoscut viața satului românesc, tradiții, obiceiuri, datini, dialect. Am
prins dragoste pentru natură și animale. La țară s-a produs o metamorfozare a
mea, fiecare animal din gospodăria bunicilor, fiecare copac, floare, fiecare om din
sătucul dintre dealurile Bacăului lăsându-și o amprentă aparte pe viață în sufletul
meu. Nu aș schimba niciodată acea perioadă din viața mea dacă aș avea
Foto: Lora și Munții Carpați, 2006 posibilitatea să o schimb.

Sunt singură la părinți. Relația cu mama mea și cu tatăl meu a fost specială. Tatăl meu este om de formație militară și am primit o educație
severă, riguroasă.
Mama mea a fost și este și după moarte cel mai bun confident, sfătuitor. Când mă rog la Dumnezeu, mă rog și la mama și la bunici, pentru mine ei
sunt sfinți. Mama mea a fost cea care a crezut necondiționat în mine și m-a încurajat în tot ce am făcut. De la mama moștenesc talentul la
pictură.
În adolescență am avut multe momente deosebite cu mama, realizând împreună diferite modele de haine, rochii. Decupând materialul de pe
șabloane, cosându-l la mașina de cusut, urmărind-o pe mama cu câtă dibăcie manevra de la cel mai fin și pretențios material până la cel mai gros
– erau momente care ne dădeau o intimitate aparte. Ea îmi lua măsurile cu centimetrul de croitorie pe mine și se străduia să mă poarte cât mai
elegantă și cât mai divers îmbrăcată. Era ceva pe timpul lui Ceaușescu când lumea nu avea acces la piața din afară. Eu luam cu mama modele din
Neckermann, o revistă de modă apreciată pe atunci și le aduceam la realitate. Era o mare satisfacție să știu că o parte din haină – un buzunar,
o mânecă, un rever – a fost cusută de mine.
Am momente frumoase cu tatăl meu care, din cauza carierei militare, era plecat tot pe drumuri, însă când se întorcea acasă era obligatoriu ca
sâmbăta să mergem în oraș, la cofetărie, la un teatru, la un film.

Fericirea mea a ținut în copilărie de libertatea de a fi în natură la bunici, simțind acea comuniune cu plantele, florile, pădurea și animalele, stare
de beatitudine ce o descriu și în cărțile mele de proză și poezie.
Îmi amintesc zilele de vară când stăteam în ograda bunicilor până seara târziu, 10-11 noaptea, și ascultam murmurul satului: lătratul câinilor,
scârțâitul cumpenei la fântână, orăcăitul broaștelor în pârâul de la baza dealului, pe la mijlocul său fiind amplasată casa bunicilor. Cerul era așa
de jos, de se vedeau stelele de păreau că poți să le atingi cu mâna. Eram fascinată de toate teoriile despre Cosmos, Univers și citeam tot ce
găseam pe această temă. Eram fericită să văd atât de clar Carul Mic, Carul Mare, Luceafărul și alte stele ce le descoperisem în cărțile mele. Iată
că pasiunea pentru descoperirea și înțelegerea Universului și impactului lui asupra vieții noastre a rămas. S-a concretizat în cartea Enigmele
Quasarului.
Am petrecut copilăria cu verișoarele mele Cremona și Mariana, ce aveau casa gard în gard cu casa bunicilor. Eram un trio de nedespărțit, care ne
întreceam la a inventa tot felul de jocuri și la a face mai multe năzbâtii, spre oprobiul bunicilor și părinților. Era o mare bucurie pentru mine să
merg în vacanța de iarnă cu verișoarele mele la urat și sorcovit, luând la pas fiecare hudiță din sătucul bunicilor, oprindu-ne la fiecare casă și
strigând din toată inima: „Aho, aho, copii și frați/ Stați puțin și nu mânați/S-a sculat Bădica Traian/Pe un cal bălan... Mânați, măiii! Hăi, hăi!”. Îmi
amintesc iernile, erau cu zăpezi mari și noroaie, veneam de la urat acasă după ce bătusem toate coclaurile, după ce ațâțasem toți câinii din sat și
cercetasem fiecare casă și gazde doritoare să ne asculte.
De banii câștigați mergeam la Tatiana, adică la o prăvălie ce vindea de toate și ne luam tacticos de 5 lei biscuiți Mirela și de 5 lei bomboane de
cacao.
Mai erau și sărbătorile de peste an, hramurile satelor Brad, Bălaia și Mărăști erau întâmpinate de săteni cu bucurie. Era și bucuria noastră, căci
veneau tot felul de precupeți ce își etalau zurzamurile și kitschurile poleite în sclipeli pe tarabe lungi. De acolo puteai să îți cumperi un ineluș cu
piatră, o brățară colorată, mărgele. Acolo sătenii se așezau la jucat popice, rromii jucau alba-neagra pariind pe bani, copiii se dădeau în carusele.

Foto: Lora și una din picturile sale, Arabesque; ulei pe


pânză 24 inchi x 36 inchi, 2004

Foto: Eu (mijloc) cu verișoarele mele Cremona și


Mariana (suntem leat). Poză de peste 30 de ani
58
AUTOBIOGRAFIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

III. Visul american


Sunt un înnăscut „go getter”, cum ar spune americanii. La mine este o permanență „visul”, ori „starea de visare”, adică starea în care idealurile
prind contur și devin realitate. Visul este un fel de Steaua Nordului ce mi l-am propus ca un om ce planifică de obicei totul cu mult în avans și spre
care marșez străduindu-mă exigent să respect condițiile impuse de mine însămi. Eu nu mă gândesc că mă identific cu o țară sau alta. Pentru mine
contează calitatea trăirilor într-un spațiu geo-politico-economic. Azi sunt în SUA, mâine (în cinci ani) pot să decid să fiu în altă țară. Nu asta este
important. Important este să nu încetez să visez, să am aspirații și țeluri, să nu mă plafonez, cum mulți o fac de la o vârstă, să am același
entuziasm în a descoperi lucruri noi, oameni noi, culturi noi. Aceasta este de fapt esența vieții și îți dă o notă de optimism, căci te bucuri ca un
copil ce explorează lumea împrejurul lui. Ceea ce am remarcat cu tristețe în România este plafonarea oamenilor și, mai ales, a tinerilor. Odată ce
ai încetat să visezi, să ai aspirații, să îți fixezi targeturi și să cauți să le atingi, din punctul meu de vedere, ca și capricorn, înseamnă că ai cam
murit.
Am multe visuri: acela de om de știință, om de litere, om de artă, om de cultură. Pe toate încerc să le dezvolt armonios și în tandem unul cu
celălalt în măsura timpului ce parcă trece tot mai repede de pe o zi pe alta.

IV. Omul Lora Levițchi, în viziunea


Acad. Cristian Petru Balan, din Chicago
„Între complexitățile, destul de rigide, ale matematicii și flexibilitățile lingvistice descriptive ale artei scriitoricești s-au făcut, de-a lungul
timpului, unele comparații și apropieri interesante datorită posibilităților de exprimare infinite ale celor două arii complexe ale comunicării
interumane.
Cu toate acestea, nu sunt prea dese cazurile când matematicieni sau alți oameni de știință s-au dedicat cu pasiune și artei scrisului. În
Antichitate, se știe că marele poet persan Omar Khayyam era și un vestit matematician, după cum, în Europa, genialul  poet Goethe era și un
recunoscut fizician sau că celebrul Einstein avea și el frumoase înclinații poetice. În România marele matematician Dan Barbilian este cunoscut și
ca un mare poet care se semna cu pseudonimul Ion Barbu, iar în zilele noastre doi matematicieni, prof. univ. Florentin Smarandache și Aurel M.
Buricea, sunt,  de asemenea, și autorii multor poezii, primul fiind propus pentru Premiul Nobel pentru literatură, deoarece a introdus în această
artă conceptul de paradoxism.
Nu mai puțin surprinzătoare este și apariția unui nume feminin, apărut recent ca făcând parte din această categorie. Este vorba de tânăra autoare
Loredana Carmen Levițchi, specialistă în matematici financiare, în analize de business bancar, în investiții și în management, o pasionată
scriitoare și poetă din New York, cu studii universitare în România și Statele Unite. Din paginile publicate până acum, autoarea dorește să se
impună peremptoriu ca o ambițioasă voce nouă, destul de prolifică. Și-a descoperit că are ușurința de a concepe permutări de cuvinte elevate,
combinându-le în nobile versuri descriptive, toate elaborate într-un viabil altoi de stil clasic și modern, de proză și versuri, rezultând rânduri
alternate firesc, cu suficiente explicitări bazate pe evenimente concrete, bine documentate. Poate că acest procedeu nu i-ar fi reușit dacă aceste
scrieri nu ar fi fost filtrate cu finețe, cu minuțiozitate matematică, printr-un suflet sensibil, iubitor de adevăr și frumos, încercând să ne spună
totul despre tot, vizualizând viața din jur prin prisme filosofice și religioase, inclusiv sub influențe carmice orientale”.  

V. Arta Lorei Levițchi


Cumva mă regăsesc să fi trăit într-o viață anterioara în perioada Renascentistă. Sunt pasionată să studiez icoane vechi din sec. XII-XV. După cum
știi, pentru Michelangelo, Da Vinci era o normalitate să fie pictori, matematicieni, sculptori, arhitecți. Eu aș fi incompletă dacă aș avea numai
latura umanistă ori numai latura realistă a științelor exacte. E ca și cum aș avea numai un braț, numai o mână și nu două brațe, două mâini.
Când scriu sunt foarte descriptivă utilizând metafore, epitete ce le pun în mănunchi complex. Poeziile mele, proza mea sunt educaționale, aduc la
suprafață informații colectate din mii de cărți citite, filtrate prin experiența proprie de viață.
Am peste 20 de ani de studiu al matematicii. Au fost momente când în mijlocul rezolvării unei probleme complexe mă opream și începeam a scrie
versuri. Când scriu intru într-o stare semi-automată, fără a mă numi oniristă. Este o stare ce o simt, ce mă îndeamnă la scris, indiferent că sunt în
mijlocul unei ședințe, bându-mi cafeaua de dimineață, relaxându-mă pe o bancă privind râul Hudson. Mă inspiră oamenii, locurile, animalele, am o
memorie fotografică și cumva mă conectez energetic cu aceștia și îi descriu cu acuratețe, chiar dacă i-am văzut deloc ori pentru prima oara în
viața mea.

Eu scriu texte vii, nu trișez, nu improvizez, nu caut rimă ori subiecte interesante. Scriu pentru că simt că trebuie să scriu despre anumite
evenimente, situații, trăiri, scriu pentru că doresc să fiu de ajutor celor care încă nu au trecut prin lucrurile trăite de mine, scriu cu inspirație
divină, simt, și asta e o mare responsabilitate. Poeziile, textele mele nu țin cont de studiile cititorului, de naționalitate, de rasă, ci caută legătura
energetică, spirituală între suflete.
Tristețea mea este că, deși am previzionat multe evenimente, nu am avut capacitatea să le opresc, bineînțeles, pe cele tragice. Și atunci mi-aș fi
dorit să nu am această sensibilitate și calitate de percepție extrasenzorială. Este un har și un chin. Am multe perioade când mănânc numai
vegetarian ori postesc. Mâncarea light ori deloc detoxifică corpul, iar mintea începe să gândească mai clar, mai profund.
Întotdeauna când am avut meeting-uri importante cu parteneri prestigioși de afaceri la instituțiile financiare la care am lucrat, aveam o
alimentație specială, fie crudă (legume, fructe), fie post. Acesta este unul din secretele mele, ce vi-l împărtășesc acum.

59
AUTOBIOGRAFIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

VI. Cărțile pentru tipar, în formă bilingvă română-engleză:

ENIGMELE QUASARULUI este un roman ştiintifico-fantastic, ce l-am scris în colaborare


cu Igor Stoica, din Chișinău.
Igor este de profesie jurist licențiat, dar și cercetător în domeniul cosmologiei și entropiei macro-
spațiilor. A coordonat numeroase proiecte internaționale, precum ar fi „Twinning Projects”, sub egida
Uniunii Europe și a organizaţiei Amnesty Internaţional.
Cartea este o epopee de știință ce combină elemente aparent considerate mituri cu descoperiri
revoluţionare, fizico-tehnice pentru a studia evoluţia entropică a Pământului şi ale relaţiilor
interplanetare. Eroii romanului sunt doi oameni de știință ce locuiesc pe continente diferite, Thomas
locuieşte în Europa, România, iar Margot, în SUA, New York.

Igor Stoica, din Chișinău

Cei doi savanţi pornesc în cruciada pentru salvarea lumii rezolvând puzzle-ul ce relaționează
cosmosul cu misticismul și transcendentalul. Cititorii sunt propulsaţi    într-o călătorie în
hiperspațiu și înapoi în lumea reală pentru conştientizarea sinelui, menirii lor pe Pământ ca parte a
ecuației  ancestrale universale.
Am creat o lume popular-științifică și de fantezie, în care tânărul savant, Thomas, și prietena sa,
Margot, explorează și descoperă taine misterioase ale Universului, pentru a le folosi în saga
călătoriei lor interplanetare. Eroul romanului se împrieteneşte cu ființe evoluate intelectual și
energetic. Împreună vor forma lumi noi, reușind în ultimul moment să salveze planeta de la
dispariție. Vor avea parte de peripeții pline de mister și umor, îmbunătățind, în cele din urmă,
destinul planetei Pământ, delapidată de resurse, grav afectată de distrugerile ireversibile, produse
de oameni. Se ia în considerare popularea intergalactică deoarece poluarea, încălzirea climaterică,
războaiele au dus la devastări majore asupra resurselor Pământului.  

GENEZA CHIHLIMBARULUI
Povestirile din carte sunt memorii nestemate ale copilăriei mele. Cartea aduce la viață povești unice, pline
de umor și voie bună din copilăria mea, ce s-a întâmplat pe tărâmul României, în zona Moldovei, județul
Bacău, la ferma bunicilor. Cartea este o monografie a satului moldovenesc. Mai este și un omagiu adus
bunicilor mei, ce nu mai sunt. M-am străduit să reproduc dialectul pe care bunicii și sătenii îl
foloseau/folosesc pentru a nu lăsa să piară farmecul și noblețea autohtonă a regionalismelor și
arhaismelor limbii române din zona de est a țării.
Geneza chihlimbarului încorporează un „cufăr” de tradiții, obiceiuri, ritualuri ce bunicii mei le-au
păstrat intacte, așa cum le-au moștenit de la înaintași. În simplitatea vieții de la țară, am cunoscut
fericirea.

Pun accent pe aducerea la viață a vieții autentice, tradiționale a țăranului român, a satului românesc cu tot
ceea ce înseamnă cultură, tradiții, spiritualitate creștină și obiceiuri.    Vorbesc despre apartenența
romanului la pământul românesc și înfrățirea lui cu natura și Dumnezeu. Scriu limba vorbită în dialect,
utilizând cu acuratețe arhaismele, regionalismele specifice Moldovei de dincoace de Prut. Limba arhaică
este comoara cultural-spirituală, parte din ADN-ul unic al poporului român. Folosesc umorul, povestirile
debordând de optimism, așa cum    le-am perceput fiind copil. Cartea este similară Amintirilor din
copilărie ale lui Ion Creangă.
Extracte din Geneza chihlimbarului au apărut în revista Literatura și Arta, de la Chișinău, și
revista Lumina lină, din USA, New York. Cărțile vor apărea și în versiune engleză.

60
AUTOBIOGRAFIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

ROMÂNIA-USA, ÎNTRE RAI ȘI IAD este o carte non fiction în progres. Această
carte se dorește să fie un cumul de informații economice, politice, istorice referitoare la
România și  SUA anului 2020 în contextul globalizării și al evenimentelor actuale.
Este un periplu educat între o țară în curs de dezvoltare și una dezvoltată, scoțând în evidență
carențele sistemului fiecăreia dintre ele, dar și punctele lor forte.  
Cartea are un filon personal legat de tragedia pierderii mamei din cauza corupției din sistemul
medical românesc, dar și un filon general, ce vorbește despre România și USA comparativ cu
celelalte țări de pe mapamond.  
Este o carte complexă, ce sper să fie de folos oamenilor de rând, dar și specialiștilor (analiști
politici, istorici și economiști).

JAZZ DE NEW YORK este o carte de poeme. Acad. Nicolae Dabija a scris prefața
acestui volum de poezie, redau mai jos extrase din ea:
„Loredana Levițchi scrie o poezie modernă. Ea lasă impresia – prin sintagme de respirație
largă, ca desprinse din poemele lui T.S. Eliot sau Sylvia Plath, că scrie englezește cu fraze
alcătuite în limba română.
Metafora ludică face corp comun cu lirica cotidianului, anodinului. E o încercare a autoarei de
a se apropia de poezie – ca de o mină pe un câmp minat – cu mâinile goale.
Versurile descătușate, armoniile necanonice amintesc de ritmurile de jazz new-yorkeze.
Volumul Jazz de New York e unul alegoric. Poeta încearcă să reinterpreteze, din perspectiva
poeziei, unele noțiuni fundamentale, ca timpul, dragostea, veșnicia, spațiul, cuvântul, profesia,
arta, natura, credința, dorul, universul, viața, omul.
«Frumusețea unui om este oglindită din interior spre exterior», afirmă Loredana Levițchi.
Existențial, îmblânzitorul de cuvinte se cunoaște prin poezie pe sine, dar  și pe semenii săi; el
poate ajuta la împlinirea Frumuseții, la regăsirea lui Dumnezeu și a patriei pierdute.
Cuvântul e chemat să vindece omul de propria lui înstrăinare.
Poemul e ca o nuntă biblică, la care e așteptat, oaspete de seamă, însuși Mântuitorul, care să
aplice evenimentului „sigiliul îndumnezeirii”.
Asistăm la purificarea prin cuvânt, când «inexplicabilul explicat» și «inexprimabilul
exprimat»  devin posibile prin dragoste:
Ea creează o cosmogonie proprie, în care elementele fundamentale – aer, foc, apă, pământ –
sunt înlocuite cu relațiile afective dintre ființe și legăturile tainice dintre fenomene.
Autoarea pledează pentru spiritualizarea dragostei. La fel cum sentimentalizează idei, ea crede
că trăirile, emoțiile, pasiunile sunt cele care pot corecta sistemele filosofice ale lumii”.

61
CRONICĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Dan Drăguș (pseudonimul lui Dionisie Drăguș), 1951, Urziceni.


A debutat în Tribuna Ialomiței, 1975.
A publicat periodic poezie în Sinteze, Sinteze literare (Ploiești), Apostrof (Cluj), Oglinda
Câmpinei, Revista Nouă (Câmpina, Prahova), reviste on-line, pagini și grupuri literare etc.
Debut în volum: 41 Manșete, Ed. Inspirescu, Satu Mare, 2018.
Este prezent cu poezie în următoarele antologii: Remember poetic, Din pana Egretei,
Nimic despre ceaiul de mușețel, Atitudini, Maratonul de poezie, Amor
Carmina (Câmpina), Poezia, 2019 (Grinta, Cluj), Învărarea cuvântului, Ecreator, Baia
Mare 2019, Sub semnul integratorului (Cenaclu I.L. Caragiale, Ploiești, 2020) și altele.
Este membru al Cenaclului I.L. Caragiale, Ploiești (Ioan Vintilă Fintiș).

Identități spirituale ale poetului


Nicolae Dorel Trifu

         Domnul Nicolae Dorel Trifu este un ins fără astâmpăr, așa l-am cunoscut, se deplasează într-un du-te-vino continuu spre ținte de dânsul
cunoscute, îl vezi umblând cu o geantă și o sacoșă burdușite cu poeme și alte înscrisuri. Umblă grijuliu îmbrăcat, chiar pendant, potrivit cu ținuta
de funcționar public. Dacă îl întâlnești întâmplător prin oraș, nu stăruie la vorbă, este însă atent la tine, ca interlocutor , te fixează cu luneta minții
într-o continuă cercetare, într-o continuă comparație să fie favorabilă sieși. Chiar nu dorește și nu trebuie să fii un competitor. Dacă treci și de
canoanele pe care ți le predică, te împodobește cu sfaturi, într-o notă de superioritate. Numai fragil să nu fii!
Un dialog cu poetul, Nicolae Dorel Trifu, este dificil în ultimul timp, tot caută în cenușa timpului armonii cuvintelor, caută în    „mătasea
îngerilor”  binevoitori să ne acopere relele:
„Și când se umflă unii-n foale
Iar potcovarii bat caiele –
Mătasea îngerilor, moale /
Se face neauă peste rele…”

Preacucernicul și cunoscutul părinte Bogdan Costin Georgescu subliniază bucuria


duhovnicească a poetului Trifu în trăirea sa religioasă, în lirica sa sacrificială:
„Iradiind căldura Luminii Cuvântului, constată părintele, Poezia lui Nicolae Dorel
Trifu înalță și invită la cunoaștere de Dumnezeu și la dorință de ascensiune întru
cultură”.
Liturg consecvent, Trifu se întreabă la zidul plângerii: „Cine pleacă, Doamne… Cine
Vine?”
„Cine pleacă, Doamne, din stupina zilei
Și din firea vieții, adumbrit și trist?
…………………………………………..
Cine vine , Doamne, din pustie,
Cocârjat de timp și rănit de corbi?
Cine trece, lin, ca o apă vie
Când se face moarte și din moarte sorbi?”

62
CRONICĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Prin urmare, poetul Nicolae Dorel Trifu ne pune la dispoziție o cuprinzătoare lirică religioasă,
filosofică, dar și de dragoste. Cu fulgerul sub pleoape, în lirica sa, poetul topește ora zăpezilor de
altădată și înghețul cenzurii de atunci. Poetul este înzestrat cu o rară venerație pentru sufletul
ca o „catedrală-n părăsire”, îmbracă poemele în transcendența sa livrească, cu talent,
gândire, stări lirice și, uneori, manifestări nuanțate nevricos. Transcendența poetului Trifu este
generată de o adâncă îndumnezeire și litanii de rugă, de îmbrățișarea filosofiei idealiste, în
special kantiene. Dorel Trifu este și pândarul poet al frumuseții, al dragostei și al iubirii pure,
plutește pe diluvii ca un „vâslaș-corăbier”,  alunecând „surd pe sub o stea”. Urmărește
„sunetul pur” al iubirii, sunet ce „arde peste auz” și urcă „duh de pace /Pe un cer
împresurat de nimburi”.

Din timpul recifului „În slava ta, Doamne, zile cheltuiesc”, spune poetul, bob al Terrei,
ce „atârnă ca un lest / pe mările furtunii duioase și durute”. Ori este acrobatul Dan Drăguș
„din parodia cărnii” ce se prinde cu brațele lungi ale minții de țărmul „mărilor din
lume” când în tăcerile curcubeului ziua „trimite lumina să ne certe”.

În volumul ELEGIE SUB ARIPA NOPȚII, din anul 1988, Nicolae Dorel Trifu elogiază
personaje mitologice, legendare și umane, înzestrându-le cu destine telurice, ceea ce i-a adus un
succes de necontestat debutului său editorial. Amintesc, aici, poemele: Pigmalion către
Galacteea, Fiului Anei lui Manole, Iar dacă totuși.
Poemul Darurile fiului risipitor, care conferă și titlul celui de al doilea volum apărut în
anul 1999, reprezintă, ca întregul op, identitatea parcă matematică a fiului risipitor-biblic cu
poetul. Se observă că poetul își răsplătește tatăl „blajin și iertător” cu tardive „hohote de
plânset fără glas”, în care cuprinde regretul de „sminteală și dragul de aventură”.
Cu înspumate clipe și orgii, chiolhanuri și femei. În scrisoarea adresată mamei sale, rămasă pe
masă, „în vreme plângând la Duhul Sfânt”, poetul se vede „pustiu și surd ca o
plecare”, se simte cu „mâinile-nghețate pe recile văzduhuri”, simte o „suferință
perpetuă”. După aceste ne izbăviri, fiul-poet risipitor umblă ca un PEREGRIN PE
DRUMUL CRUCII. Cu acest volum, domnul Nicolae Dorel Trifu ne avertizează blând:
„Noi suntem peregrini în foșnitor văzduh
ce uzurpăm destinul pe tronu'-ntunecării,
sub noi – gura clepsidrei, deasupra – Sfântul Duh
iar legea noastră-i raza din Steaua Învierii”.

În OGLINZI PENTRU SUFLET, cu „ecoul toamnei (ce) bate în auz”, poetul își
găsește timpul, cu ochii minții, în oglinzile albastre construite de el din lutul Insulelor Albastre.
Poetul Nicolae Dorel Trifu atinge piscuri din poezia barbiană, argheziană, din poezia lui Lucian
Blaga, Alexandru Macedonski, pe care și-i declară mentori; este, însă, incontestabil real, original,
are alura și se identifică cu trudnicul sergent al poemelor sale. Mereu atent la „fanfarele
nopții” și alarme, trudnicul sergent doarme cu paleta creației, pe noptieră.
Cu ce mai poate fi identificat Nicolae Dorel Trifu? Cu ecoul spiritualității sale de roman.

Dan Drăguș

63
Caballitos del diablo
Sursă foto: www.selpapachayo.blogspot.com202011por-siacaso-los-caballitos-del-diablo.html
CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

CUPRINS
EDITORIAL
          Ovidiu Constantin Cornilă - Logos și Kratos în opera lui Nichita Stănescu     / 3        

STUDIU
          Eugeniu Nistor - Constantin Rădulescu-Motru și Eminescu     / 5

CRITICĂ LITERARĂ
          Adrian Dinu Rachieru - EMINESCIANA / REÎNTOARCEREA LA  EMINESCU    / 7
          
ESEU  
          Eugenia Popeanga Chelaru - O privire literară asupra orașului București: Paul Morand    / 11
          Adina Velcea - Sappho, femeia care a învățat umanitatea dicționarul iubirii    / 16  
          Christian W. Schenk - Culorile în simbolistica lui Trackl    / 19
          Adrian Grauenfelds - Primul dadaist rus, Serghei Charchoune (ȘARȘUN)    / 22
          Etgard Bitel - Eminescu și cultura indiană    / 24

POEZIE
          Angela Melania Cristea     / 26      
          Cezar C. Viziniuck     / 29
          Costinel Lungu     / 30
          Diana Zlatan Ciugureanu     / 31
          Lavinia Elena Niculicea     / 32  
          Daniel Luca     / 34
          Lucian-Victor Bota     / 35
          Marina Dirul    / 37
          Mihaela Alina Niga     / 38
          Serea Tănase    / 39
          Silvia Bodea Sălăjan    / 40

PROZĂ
          Cezar C. Viziniuck - Sub semnul lui Shiva    / 43
          Costinel Lungu  - Ochii adevărului / 1.Iubirea - doar o meschină invenție    / 44
          Marina Dirul - Blestemul iubirii    / 45
          Silvia Bodea Sălăjan - Și-a dat câinele la facultate    / 47
                                              - Joia verde    / 48
          Veronica Balaj - Luna Albă și un câine    / 50
          Tudorița Dănilă Ardag - Laponia de la mine de acasă    / 53
                                                  - Monstrul invizibil    / 54
                                                  - Poveste de Crăciun    / 55
                                                  - O săptămână de vis    / 56
      
AUTOBIOGRAFIE
          Lora Levițchi - România-USA, leagăn de dor    / 57
        

CRONICĂ
          Dan Drăguș – Identități spirituale ale poetului Nicolae Dorel Trifu    / 62

65
   CUVÂNT ROMÂNESC
Revistă de literatură
Online ne puteți citi pe următoarele site-uri web:
https://issuu.com/cuvantromanesc/docs/cuv_nt_rom_nesc_revist__de_literatur__
https://ro.scribd.com/document/423993771/Cuvant-Romanesc-Revist%C4%83-de-
Literatur%C4%83        

Au publicat în acest număr:


Adina Velcea
Adrian Dinu Rachieru
Adrian Grauenfels
Angela-Melania Cristea
Cezar C. Viziniuck
Christian W. Schenk
Costinel Lungu
Daniel Luca
Diana Ciugureanu
Etgard Bitel
Eugenia Popeanga Chelaru
Eugeniu Nistor
Lavinia Elena Niculicea
Lucian Victor Bota
Marina Dirul
Mihaela Alina Niga
Ovidiu Constantin Cornilă
Silvia Bodea Sălăjan
Serea Tănase
Tudorița Dănilă Ardag
Veronica Balaj

ISSN - 2659 – 9929