Sunteți pe pagina 1din 16

Trăsăturile generale ale deciziilor Curţii Constituţionale

Din prevederile constituţionale şi legale referitoare la deciziile Curţii


Constituţionale putem desprinde următoarele trăsături generale ale acestora, care
sunt legate indisolubil de efectele pe care le produc.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii.
Această caracteristică rezultă din reglementarea expresă a art. 147 alin. (4)
din Constituţie, în această privinţă se impun totuşi unele nuanţări. Astfel, după cum
afirma şi profesorul Tudor Drăganu, nu toate deciziile Curţii Constituţionale au
întotdeauna efecte general obligatorii1. Astfel, efectele deciziilor de soluţionare a
excepţiilor de neconstituţionalitate diferă în funcţie de soluţia cuprinsă în dispozi-
tivul deciziei. Astfel, dacă este vorba de o decizie de respingere a excepţiei, ea va fi
obligatorie doar pentru instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia şi pentru părţile
procesului principal (şi, deci, cu greu se poate spune că o astfel de decizie are
efecte «general» obligatorii). Pe de altă parte, o decizie de admitere a excepţiei va
produce, într-adevăr, efecte erga omnes.
Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor. Este
o aplicare, în materia controlului constituţionalităţii legilor, a principiului general al
neretroactivităţii - tempus regit actum. Şi aici se impun unele nuanţări generate de
caracterul concret al controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie.
Deciziile Curţii Constituţionale se bucură de autoritate de lucru judecat
absolută sau relativă, după cum este vorba de respingerea sau de admiterea
excepţiei de neconstituţionalitate. Este necesar să se facă distincţia dintre caracterul
obligatoriu al deciziei şi puterea de lucru judecat. Aceasta din urmă are
aplicabilitate faţă de părţile procesului în care a fost invocată excepţia, în timp ce
efectele obligatorii vizează toate subiectele de drept.
Deciziile Curţii Constituţionale de soluţionare sunt definitive, nefiind
supuse nici unei căi de atac. Legea nr. 47/1992, republicată, nu mai prevede
posibilitatea atacării deciziei Curţii Constituţionale cu recurs, soluţie prezenta în
vechea reglementare. Prin legea de modificare din 1997 s-a renunţat la acest dublu
grad de jurisdicţie din cauza deficienţelor semnalate în doctrină sau reieşite din
practică: era contrar dispoziţiilor constituţionale privind caracterul unic al Curţii
Constituţionale, ducea la îngreunarea muncii acestei instanţe, precum şi la
tergiversarea inutilă a cauzelor aflate pe rolul instanţelor, în plus, prin modul în
care se lua decizia în recurs se putea ajunge la situaţia în care, din totalul judecă-
torilor Curţii, o minoritate de trei judecători să decidă împotriva unei majorităţi de
cinci judecători.

Efectele obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale înainte de


revizuirea constituţională din anul 2003

Anterior revizuirii constituţionale din 2003, în ciuda dispoziţiilor din


legislaţia română care consacrau caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii
Constituţionale, unii doctrinari au contestat efectele erga omnes ale acestor decizii.
Astfel, profesorul Tudor Drăganu considera că decizia Curţii Constituţionale în
soluţionarea unei excepţii de neconstituţionaîitate nu va putea produce efecte erga
omnes, ci doar inter partes, întrucât, în lipsa unor prevederi constituţionale exprese,
deciziile Curţii nu pot beneficia de forţa obligatorie a legilor2.
Potrivit unui punct de vedere similar, deciziile Curţii Constituţionale nu pot
avea efecte obligatorii pentru toate instanţele judecătoreşti deoarece „nu există de
lege lata un sistem procesual corespunzător de receptare directă a acestor decizii în
practica judiciară, care să oblige organele de urmărire penală şi instanţele
judecătoreşti la executarea lor nemijlocită”3.
În combaterea acestor opinii, Ion Deleanu arăta că o asemenea interpretare a
prevederilor constituţionale şi legale ar însemna lipsirea deciziilor Curţii
Constituţionale de orice efecte juridice şi anihilarea practică a rolului acestei
instanţe de garant al supremaţiei Constituţiei. Într-adevăr, dacă declararea
neconstituţionalităţii unei legi ar avea doar „consecinţa teoretică a inaplicabilităţii
ei şi nu este sinonimă cu abrogarea”4, controlul de constituţionalitate pe cale de
excepţie ar deveni un simplu şi steril exerciţiu teoretic, iar însuşi scopul său ar fi
lipsit de substanţă practică..
Interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor constituţionale şi legale
anterioare revizuirii din 2003 impunea, fără nici o îndoială, concluzia că deciziile
Curţii Constituţionale prin care se admit excepţiile de neconstituţionalitate produc
efecte obligatorii erga omnes.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în perioada 1992-2003


privind efectele obligatorii ale deciziilor sale.

Curtea Constituţională a României, în Jurisprudenţa sa, a afirmat în repetate


rânduri caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor emise. în Decizia nr.
107/1994 Curtea a arătat că „potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie şi art. 26 alin.
(4) şi (5) din Legea nr. 47/1992, deciziile definitive ale Curţii Constituţionale sunt
obligatorii, astfel încât un text declarat neconstituţional îşi pierde eficienţa. (...) De
aceea, o prevedere declarată neconstituţională nu mai poate face obiectul unei noi
analize a conformităţii sale cu Constituţia”. De asemenea, Curtea a reamintit că „în
caz de admitere a excepţiei, decizia Curţii produce efecte obligatorii şi numai
pentru viitor, drept consecinţă textul apreciat ea neconstituţional nu mai poate fi
aplicat în viitor".
Într-o altă decizie, Curtea a arătat explicit că „o prevedere legală nu poate fi
constituţională într-o cauză şi neconstituţională în alte cauze, cât timp legitimitatea
sa constituţională se determină prin raportarea acestei prevederi la dispoziţiile sau
principiile constituţionale". În acelaşi sens, Curtea a statuat că deciziile pronunţate
în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte
relative, inter partes, ci produc efecte absolute, erga omnes. (...) Astfel cum rezultă
indirect din cuprinsul art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu
produc efecte erga omnes, ci doar inter partes, acele decizii ale Curţii
Constituţionale prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate.
De asemenea, Curtea a subliniat că, în considerarea efectelor obligatorii erga
omnes ale deciziilor sale, instanţele nu ar trebui să aştepte în mod pasiv intervenţia
legiuitorului, ci să, facă aplicarea directă a dispoziţiilor constituţionale relevante:
„Dispoziţiile constituţionale pot şi trebuie să fie aplicate în mod direct de către
instanţele judecătoreşti atunci când legiuitorul nu a adoptat legi prin care să se
procedeze la detalierea reglementării constituţionale. Pentru aceleaşi raţiuni,
dispoziţiile constituţionale pot şi trebuie să fie aplicate în mod direct de către
instanţele judecătoreşti şi în cazul în care, printr-o decizie a Curţii Constituţionale,
a fost constatată neconstituţionalitatea prevederilor legale existente, iar legiuitorul
nu a procedat la modificarea sau abrogarea, după caz, a acelor prevederi legale”5.
Considerăm că este singurul răspuns care se putea da, în lumina dispoziţiilor
constituţionale şi legale existente anterior revizuirii din 2003, acelor instanţe care
5
C.C. Decizia nr. 186/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 213 din 16 mai 2000.
motivau nerespectarea deciziilor anterioare ale Curţii Constituţionale prin lipsa
unor prevederi legale în materia dedusă judecăţii. Principiul supremaţiei
Constituţiei, corelat cu dispoziţiile constituţionale conform cărora justiţia se
înfăptuieşte în numele legii, impune obligaţia judecătorului de a aplica direct norma
fundamentală, respectând totodată caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Consti-
tuţionale. Soluţia era aplicarea directă a Constituţiei, şi nu dubla ei încălcare,
respectiv prin aplicarea unei dispoziţii neconstituţionale şi prin desconsiderarea
obligativităţii deciziilor Curţii Constituţionale, în acest context, afirmaţii de genul
„dacă adoptăm punctul de vedere potrivit căruia judecătorii ar aplica direct
Constituţia, nefiind obligaţi să se supună normelor înscrise în Codul de procedură
penală, ar însemna să acceptăm că judecătorii nu înfăptuiesc justiţia în numele
legii"6 ni se par cel puţin surprinzătoare. O atare logică transformă judecătorul într-
un mecanism de aplicare rigidă a unor texte de lege, fără a lua în considerare
existenţa principiului supremaţiei Constituţiei şi cu totala ignorare a existenţei unei
jurisdicţii constituţionale!
Problema efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale a
constituit obiectul unei adevărate pledoarii pe această temă în Decizia nr. 98/20017.
Nu sunt lipsite de interes circumstanţele cauzei în care a fost emisă această decizie.
Este vorba despre o decizie în cadrul controlului anterior al legii de respingere a
unei ordonanţe declarate anterior neconstituţionale de către Curte prin admiterea
unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate împotriva acesteia (prin Decizia nr.
15/2000). Este cel puţin surprinzătoare atitudinea Parlamentului care, în condiţiile
existenţei unei asemenea decizii a Curţii Constituţionale, comunicată conform art.
25 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, a considerat necesar să respingă
printr-o lege textul acestei ordonanţe. Aceasta în pofida faptului că, în temeiul
deciziei Curţii Constituţionale, ordonanţa respectivă nu mai producea efecte în
sistemul normativ. Primind legea respectivă spre promulgare, Preşedintele
României a sesizat Curtea Constituţională pe calea obiecţiei de
neconstituţionalitate, pe considerentul că această lege nu face referire la decizia
anterioară a Curţii Constituţionale şi se mărgineşte doar la a respinge un act
normativ care oricum nu mai producea efecte.
Constatând o atare situaţie, Curtea s-a lansat din nou (pentru a câta oară?!) în
explicaţii aproape didactice referitoare la obligativitatea efectelor deciziilor sale,
arătând, între altele, că „în măsura în care deciziile Curţii Constituţionale nu ar
produce efecte erga omnes s-ar putea ajunge la situaţia inacceptabilă ca una si
aceeaşi dispoziţie legală - a cărei neconstituţionalitate a fost constatată printr-o
decizie anterioară a Curţii Constituţionale - să nu se aplice în procesul în care
excepţia a fost ridicată, dar, pe de altă parte, să se aplice nestingherit în orice alt
proces sau în orice altă împrejurare".
Din punctul de vedere al speţei deduse Curţii este importantă precizarea
făcută de aceasta asupra momentului încetării efectelor ordonanţei declarate
neconstituţionale şi apoi respinse de către Parlament. Astfel, constatând
neconstituţionalitatea legii de respingere, Curtea a statuat că, prin efectul deciziei
anterioare privind neconstituţionalitatea ordonanţei, aceasta şi-a încetat
aplicabilitatea. Ca urmare, intrarea în vigoare a legii de respingere ar însemna
nerecunoaşterea acestui efect al deciziei Curţii, conducând la concluzia că
aplicabilitatea respectivului text încetează de la data publicării
În legătură cu opozabilitatea erga omnes a deciziilor, Curtea Constituţională
a ridicat în jurisprudenţa sa problema identificării răspunderii juridice pentru
nerespectarea acestor decizii. Curtea a asimilat situaţia nerespectării deciziilor sale
cu nerespectarea unei legi sau a unei ordonanţe, arătând, totodată, că identificarea
răspunderii în acest caz decurge din caracterul imperativ al dispoziţiilor art. l alin.
(3) din Constituţie, potrivit cărora „România este stat de drept". Curtea pune
problema însă doar teoretic, deoarece în practică nu s-au stabilit sancţiuni specifice
unei asemenea încălcări. Desigur, se pot imagina sancţiuni în funcţie de autoritatea
sau de actul care încalcă o asemenea decizie a Curţii. Dintre acestea este tocmai
declararea neconstituţionalităţii unui asemenea act, e limitată însă de exercitarea
controlului de constituţionalitate numai la sesizare, în cazul încălcării deciziilor
Curţii Constituţionale de către instanţele judecătoreşti, sancţiunea logică ar fi
desfiinţarea hotărârii respective de către instanţa superioară. Din păcate, legislaţia
noastră nu conţine, referiri exprese la asemenea sancţiuni sau procedee procesuale
care să asigure respectarea caracterului erga omnes al efectelor deciziilor Curţii
Constituţionale. Nu putem să nu fim de acord cu afirmaţia din doctrină că se
impune crearea unui sistem legal care să permită receptarea jurisprudenţei
constituţionale de către instanţele judecătoreşti.
Prin efectul prevederilor constituţionale şi legale referitoare la efectele
deciziilor Curţii Constituţionale instanţele trebuie să se considere legate direct de
acestea, fără a exista însă un sistem special de sancţiuni ale încălcării lor. De aceea,
de multe ori, deciziile Curţii Constituţionale au fost lipsite de efectivitate, în
detrimentul respectării drepturilor constituţionale.
O situaţie similară a fost cea prin care Curtea Supremă de Justiţie73 a
contestat aplicabilitatea Deciziei nr. 486/1997 a Curţii Constituţionale, prin care
aceasta statua aplicabilitatea directă a dispoziţiilor constituţionale referitoare la
accesul liber la justiţie, Considerentul invocat de instanţa supremă pentru
justificarea unei atare soluţii a fost inexistenţa unor dispoziţii legale care să
reglementeze posibilitatea sesizării instanţei de judecată în ipoteza avută în vedere
de. Curtea Constituţională, considerând că nu se poate face aplicarea directă a art.
21 din. Constituţie.
Efectele general obligatorii al deciziilor Curţii Constituţionale
după revizuirea din 2003

După revizuirea constituţională din anul 2003, art. 147 alin. (4) din
Constituţie consacră efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale,
fără a face însă nici o distincţie între acestea. Cu toate acestea, aşa cum observa
profesorul Drăganu, unele dintre deciziile Curţii nu produc efecte general
obligatorii, ci fac să se nască obligaţii juridice numai în sarcina unor organe de stat
dinainte determinate, fără să afecteze în vreun fel situaţia altor subiecte de drept
(cum ar fi deciziile în care Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor
înainte, de promulgare sau asupra constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului)8.
Din această perspectivă este necesară o precizare cu privire la distincţia
dintre efectele deciziilor de admitere a excepţiei şi cele ale deciziilor de respingere
a acesteia. Astfel, spre deosebire de deciziile de admitere a excepţiei şi, implicit, de
declarare a neconstituţionalităţii, deciziile de respingere au doar un efect
obligatoriu inter partes, adică sunt obligatorii doar pentru instanţa în faţa căreia a
fost invocată excepţia şi pentru părţile acelui proces. Altfel spus, decizia Curţii se
bucură, faţă de părţile din procesul a quo, de autoritate de lucru judecat. Este o
concluzie firească dacă ţinem seama de caracterul prejudicial al excepţiei de
neconstituţionalitate: soluţionarea unei asemenea chestiuni de către jurisdicţia
competentă este obligatorie pentru instanţa în faţa căreia a fost ridicată. De
asemenea, aceeaşi concluzie rezultă şi din cerinţa imperativă ca dispoziţia
contestată pe calea excepţiei să aibă legătură cu judecarea cauzei.
În noua reglementare, legiuitorul constituant derivat, în dorinţa de remediere
a frecventelor divergenţe anterioare dintre deciziile Curţii Constituţionale cu efect
obligatoriu şi atitudinea autorităţilor chemate să realizeze corelarea legislaţiei cu
acestea, a introdus sancţiuni precise în cazul nerespectării deciziilor prin care
Curtea Constituţională admite o excepţie de neconstituţionalitate. Astfel, potrivit
art. 147 alin. (1) din Constituţia revizuită, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în
vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de
zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval,
Parlamentul sau Guvernul,, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale
cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca
neconstituţionale se suspendă.
Aşadar, decizia Curţii Constituţionale prin care constată
neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale atacate si admite excepţia de
neconstituţionalitate va avea ca efect crearea următoarelor obligaţii:
➢obligaţia Parlamentului sau a Guvernului, după caz, de a pune de acord
dispoziţiile neconstituţionale cu prevederile Constituţiei, în termen de 45
de zile de la publicarea deciziei Curţii;
➢obligaţia organelor de aplicare a legilor (autorităţi administrative şi
judecătoreşti) de. a se conforma deciziei Curţii, în sensul de a nu aplica
dispoziţiile constatate ca neconstituţionale, inclusiv pe perioada de 45 de
zile de la publicarea deciziei Curţii, perioadă în care aceste dispoziţii sunt
suspendate de drept.
Altfel spus, o astfel de decizie a Curţii Constituţionale va avea ca efect
ieşirea din circuitul legislativ a prevederii constatate ca neconstituţionale, fie ca
urmare a nemodificării ei în termenul prevăzut de Constituţie, fie prin modificarea
acesteia în sensul punerii de acord cu Constituţia.
În acest context se impune o precizare şi în privinţa termenului de
«suspendare» folosit de legiuitorul constituant derivai. Această suspendare a unei
dispoziţii legale nu trebuie înţeleasă ca implicând posibilitatea de reaplicare a
dispoziţiei respective după trecerea termenului suspensiv de 45 de zile, în forma sa
iniţială. După scurgerea acestui termen, dispoziţia respectivă, în forma constatată ca
fiind neconstituţională, devine oricum inaplicabilă prin efectul deciziei Curţii
Constituţionale, Termenul suspensiv de 45 de zile are, credem, un rol de accelerare
a punerii de acord cu Constituţia a legislaţiei constatate ca fiind neconstituţionale,
de către emitentul ei, pentru a se evită eventualele «goluri» legislative provocate de
«veninul neconstituţionalităţii».
Unele probleme practice pot apărea în ceea ce priveşte soluţionarea
procesului a quo, datorită acestor efecte ale deciziei de admitere a excepţiei de
neconstituţionalitate. Este clar că dispoziţia constatată ca neconstituţională îşi
încetează oricum efectele în forma respectivă şi nu poate fi aplicată de, instanţa de
judecată sau de arbitraj. Aşadar, instanţa chemată să soluţioneze procesul a quo are
în faţă două posibilităţi, respectiv fie înlătură pur şi simplu dispoziţia neconsti-
tuţională şi procedează la soluţionarea cauzei, fie suspendă în continuare procesul
şi aşteaptă, în termenul de 45 de zile, punerea de acord a acestei dispoziţii cu
Constituţia, de către Parlament sau Guvern.
Prima soluţie ni se pare cea mai potrivită, mai ales datorită celerităţii pe care
o implică, în primul rând, termenul de 45 de zile este destul de mare pentru a
constitui o încălcare a termenului rezonabil al procedurii, cerut de art. 21 alin. (3)
din Constituţie, şi, în al doilea rând, Parlamentul sau Guvernul pot să nu îşi
îndeplinească obligaţia în acest termen, ci mult mai târziu, iar prevederea
neconstituţională îşi încetează efectele în orice caz. Prin urmare, considerăm că
principiul celerităţii şi al termenului rezonabil al soluţionării cauzei, garanţii ale
dreptului la un proces echitabil, trebuie să primeze, cu atât mai mult cu cât, aşa cum
am arătat, instanţele pot şi trebuie să facă în astfel de cazuri aplicarea directă a
Constituţiei în cazul neconstituţionalităţii normelor care au legătură cu soluţionarea
cauzelor.
O altă problemă practică poate rezulta din eventualele decalaje între
pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi publicarea ei. Datorită legăturii
acestui aspect cu efectele în timp ale deciziilor Curţii Constituţionale vom trata
această problemă în cadrul secţiunii dedicate acestor efecte.
Profesorul Tudor Drăganu opina că prin dispoziţiile constituţionale ale art.
147 alin. (1) Curtea Constituţională a României „depăşeşte tot ceea ce astăzi este
recunoscut în Europa ca aparţinând, în materia controlului constituţionalităţii
legilor, competenţei unui tribunal sau unei curţi constituţionale, în nici o ţară
europeană, unor asemenea curţi nu li se oferă competenţa de a adresa injoncţiuni
Parlamentului de natură să-l oblige să legifereze în sensul dictat de ele"9.
Credem, totuşi, că dispoziţia constituţională menţionată poate fi interpretată
şi mai nuanţat. Astfel, Curtea Constituţională nu impune (şi nu poate impune)
Parlamentului să adopte o lege într-o anumită formă. Articolul 141 alin. (1) din
Constituţie nu face decât să impună un termen în care Parlamentul poate (sau nu) să
pună de acord dispoziţia neconstituţională cu prevederile Constituţiei, sub
sancţiunea încetării efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca neconstituţionale,
deci efectul unei astfel de decizii a Curţii este paralizarea legilor neconstituţionale.
Chiar în contextul modelului european al controlului constituţionalităţii legilor ni se
pare firesc un asemenea efect al deciziilor Curţii Constituţionale deoarece răspunde
obiectului şi scopului controlului de constituţionalitate de tip european şi nu încalcă
rolul de «legiuitor negativ» al Curţii Constituţionale.
Prin deciziile Curţii Constituţionale nici nu se abrogă, nici nu se modifică
prevederi legale, ci se împiedică producerea de efecte juridice ale acestora până la
intervenţia legiuitorului pozitiv. Pasivitatea acestuia din urmă, mult prea frecventă
în perioada 1992-2003 şi care a şi dus, până la urmă, la introducerea unei astfel de
prevederi drastice în Constituţie, este cea care duce, în ultimă instanţă, la
paralizarea completă a legilor constatate ca neconstituţionale. Poate că o astfel de
sancţiune constituţională nu ar fi apărut dacă sistemul autorităţilor publice,
începând cu Parlamentul şi sfârşind cu instanţele judecătoreşti, ar fi receptat cum se
cuvine jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi nu ar fi ignorat decizii de referinţă ale
acesteia, afectând chiar drepturi fundamentale individuale (dreptul la apărare,
accesul liber la justiţie etc.).
În concluzie, credem că actualul text al art. 147 alin. (1) din Constituţie are
un triplu merit, respectiv de a consolida efectele deciziilor într-un mod similar
legislaţiei germane care acordă acestor decizii «forţa juridică a legii», de a pune
capăt oricăror obiecţii cu privire la forţa obligatorie a deciziilor, precum şi de a
păstra echilibrul între legislatorul pozitiv şi cel negativ.
Deşi s-a afirmat că „specific justiţiei constituţionale nu este autoritatea de
lucru judecat, ci obligativitatea erga ornnes a deciziei"10, doctrina şi legislaţia
europeană recunosc deciziilor curţilor constituţionale beneficiul autorităţii de lucru
judecat. Astfel, în Spania, art. 164 alin. (1) din Constituţie prevede că deciziile
Tribunalului Constituţional „au valoarea lucrului judecat din ziua următoare
publicării lor", în Germania instanţele ordinare nu pot aplica o dispoziţie declarată
neconstituţională cauzelor pendinte până când legiuitorul modifică dispoziţia
respectivă în conformitate cu decizia Tribunalului Constituţional.

Efectele în timp ale deciziilor Curţii Constituţionale

Problema determinării efectelor în timp ale deciziilor Curţii Constituţionale


în cadrul controlului a posteriori are o mare aplicabilitate practică şi este deosebit
de importantă pentru stabilirea impactului acestor decizii în sistemul de drept.
În cadrul modelului european al controlului constituţionalităţii legilor s-au
conturat două mari direcţii de reglementare a efectelor în timp ale acestor decizii, si
anume sisteme în care deciziile Curţii Constituţionale de anulare a unui act
neconstituţional au efecte ex tune şi sisteme în care aceste decizii au efecte numai
pentru viitor, ex nune. Astfel, în Germania, Italia si Portugalia deciziile curţilor
constituţionale produc efecte retroactive, de la data intrării în vigoare a actului
anulat. Dimpotrivă, în Austria, Elveţia, Turcia, Polonia şi Spania deciziile produc
efecte pentru viitor, ex nune, începând cu data publicării.
Indiferent de soluţia legislativă existentă, judecătorii constituţionali au
încercat să găsească procedee şi tehnici care să rezolve problema «haosului
juridic». Acesta pare cu atât mai accentuat în cazul deciziilor care produc efecte
retroactive, deoarece este afectat principiul securităţii juridice. De aceea, în Italia
Curtea Constituţională declară deseori intangibile hotărârile judecătoreşti care au ia
bază legea declarată neconstituţională şi care au trecut în puterea lucrului judecat.
O altă tehnică utilizată de Curtea italiană este «amânarea» în timp a efectelor
deciziilor de neconstituţionalitate, pentru a face posibilă intervenţia legiuitorului.
De asemenea, Curtea italiană poate adresa recomandări sau chiar injoncţiuni
legiuitorului, poate să-i critice pasivitatea sau chiar sa recomande reglementarea
care ar decurge din Constituţie în materia respectivă, forţând astfel «frontiera»
statutului său de «legislator negativ».
În Spania, unde efectul deciziilor Tribunalului Constituţional este ex nune,
Legea organică prevede că deciziile nu pot constitui motiv de revizuire a hotărârilor
intrate în puterea lucrului judecat, care au aplicat legea sau dispoziţia
neconstituţională. Cu toate acestea, legea spaniolă prevede şi o excepţie, şi anume
în privinţa cauzelor penale sau administrative care au dus la aplicarea unei
sancţiuni şi care pot fi rejudecate în considerarea declarării neconstituţionalităţii
normei aplicate, dacă aceasta este susceptibilă să implice o reducere a pedepsei sau
sancţiunii sau chiar o excludere, extindere sau o limitare a răspunderii.
în Germania, Tribunalul Constituţional poate decide ca efectul ex tune să nu
afecteze actele atacabile în urma declarării neconstituţionalităţii legii pe care se
bazează, ci doar executarea silită a acestora.
În Austria, ca urmare a unor prevederi legale exprese, Curtea Constituţională
are facultatea de a conferi efecte retroactive sau pro futuro unei decizii de anulare a
unei legi. Ea poate decide întârzierea efectelor unei decizii de anulare a unei
prevederi neconstituţionale cu până la un an sau poate să o facă să retroactiveze sau
chiar să repună în vigoare normele înlocuite de cele declarate neconstituţionale.
Această posibilitate a Curţii austriece o situează la limita «legislatorului pozitiv»,
dincolo de tehnica deciziilor interpretative.
Toate aceste «stratageme» au ca scop protejarea situaţiilor juridice create sub
imperiul legii anulate sau lipsite de efecte juridice, ca urmare a declarării
neconstituţionalităţii, împiedicând declanşarea unor nesfârşite serii de recursuri în
faţa instanţelor ordinare în vederea înlăturării efectelor actelor devenite
neconstituţionale. De un regim special beneficiază, de regulă, legile penale, în
temeiul principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile.
Revizuirea Constituţiei a însemnat şi o modificare sub aspectul efectelor în
timp ale deciziilor Curţii Constituţionale. Astfel, de la data publicării lor, acele
decizii prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii dintr-o lege sau
ordonanţă în vigoare vor avea ca efect declanşarea unui termen de 45 de zile în care
Parlamentul sau Guvernul să pună de acord dispoziţiile respective cu Constituţia.
După scurgerea acestui termen, pe durata căruia dispoziţiile neconstituţionale simt
«suspendate de drept», şi în cazul în care Parlamentul sau Guvernul nu au acţionat
în sensul punerii
acord cu Constituţia, dispoziţiile neconstituţionale «îşi încetează efectele juridice».
Această sancţiune a inacţiunii legiuitorului este, desigur, binevenită în
sprijinul garantării supremaţiei Constituţiei. În practică însă pot apărea unele
dificultăţi în aplicarea acestei prevederi generoase.
O primă dificultate reiese din necorelarea - sesizată în doctrină - dintre
reglementarea momentului intrării în vigoare a legilor cu cea a publicării
deciziilor Curţii Constituţionale. Articolul 78 din Constituţia revizuită
introduce o inovaţie, sub aspectul reglementării intrării în vigoare a legilor raportat
la momentul publicării lor. Potrivit acestui text, legile intră în vigoare la 3 zile de la
data publicării în Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară arătată în textul lor.
Această nouă dispoziţie a fost justificată, deoarece era imposibilă realizarea unei
distribuţii a Monitorului Oficial pe întreg teritoriul ţării, astfel încât, deseori,
subiectele de drept nu puteau lua cunoştinţă de legea în vigoare pentru a o aplica şi
respecta.1 Aceleaşi raţiuni ar fi trebuit să ducă la corelarea de către legiuitorul
constituant derivat a acestor prevederi şi cu cele privind publicarea deciziilor Curţii
Constituţionale, în condiţiile în care o decizie de neconstituţionalitate are ca efect
imediat suspendarea efectelor juridice şi chiar, după 45 de zile de inacţiune a
legiuitorului, încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate neconstituţionale.
Aşadar, reglementările existente deschid, aşa cum constata profesorul Drăganu,
două căi de interpretare, respectiv o interpretare largă, sistematică, potrivit căreia şi
deciziile Curţii Constituţionale vor fi obligatorii la trei zile de ia publicare, la fel ca
legile, şi una restrictivă, potrivit căreia art. 147 alin. (4) din Constituţie constituie o
excepţie de strictă interpretare şi, prin urmare, deciziile Curţii produc efecte din
ziua publicării. Credem că, în lipsa unei prevederi exprese, chiar dacă este vorba de
o necorelare, nu putem extinde efectul art. 78 din Constituţie şi asupra deciziilor
Curţii Constituţionale fără a adăuga la Constituţie.
O a doua dificultate practică legată de efectele în timp ale deciziilor Curţii
Constituţionale rezultă din decalajul, uneori foarte mare, dintre momentul
pronunţării deciziei şi cel al publicării sale (între 2 săptămâni şi chiar 2 luni), în
această perioadă, prin interpretarea art. 147 alin. (4) deciziile Curţii nu produc
efecte general obligatorii, ci doar faţă de instanţa şi părţile procesului a quo.
Celelalte instanţe şi autorităţi publice pot aplica, în continuare, dispoziţia constatată
deja ca neconstituţională prin decizia Curţii Constituţionale, deoarece suspendarea
efectelor juridice ale acestei dispoziţii se produce doar de la publicarea deciziei
Curţii, în plus, pot fi ridicate noi excepţii de neconstituţionalitate în faţa altor
instanţe, având ca obiect aceeaşi dispoziţie. Dacă această din urmă problemă poate
fi rezolvată relativ uşor, respectiv prin respingerea excepţiei de neconstituţionalitate
ca inadmisibilă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată,
rămâne în dezbatere dificultatea privind aplicarea în continuare a unei dispoziţii
neconstituţionale până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale. Desigur,
problema ar putea fi rezolvată printr-o soluţie tehnică, şi anume prin reducerea
intervalului dintre pronunţare şi publicare