See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/333386344

Stimularea inteligentei emotionale in copilarie

Chapter · May 2011

CITATIONS READS

0 765

1 author:

Elena Stanculescu
University of Bucharest
26 PUBLICATIONS   244 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Resilient Educational Communities View project

School Engagement Internationally View project

All content following this page was uploaded by Elena Stanculescu on 26 May 2019.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

Stănculescu, E. (2011). Stimularea inteligenţei
emoţionale a copiilor în volumul Psihologia copilului
modern. G. Pânişoară (coord). Iaşi: Editura Polirom,
ISBN 978-973-46-2126-2.
Stimularea inteligenţei emoţionale a copiilor
Elena Stănculescu

În acest capitol veţi afla despre:

 Necesitatea educaţiei emoţionale în copilărie

 Ce este inteligenţa emoţională
 Autocontrolul impulsurilor – baza autoreglării
emoţionale
 Exemple de practici parentale pentru stimularea
dezvoltării emoţionale a copiilor
 Bariere în comunicarea emoţiilor copiilor create
în mod involuntar de reacţiile părinţilor
 Cum înţeleg copiii care sunt consecinţele
exprimării emoţiilor şi afectelor negative
(tristeţe, durere, mânie)
 Cum ajung copiii să mascheze emoţiile negative
 Recomandări pentru părinţii
 Introducere

Din ce în ce mai frecvent întâlnim portretizări

dramatice ale rolului de părinte în secolul XXI, dominat de
frământări, crize, transformări mult prea rapide la care
trebuie să se adapteze din mers, lupta contra cronometru,
timpul prea puţin petrecut cu copiii datorită prelungirii
programului de lucru, impresia de a nu fi pregătit pentru
provocările “meseriei” de părinte.
Dar poate că adulţii nu şi-au pus problema că de fapt
este mai greu să fii copil decât părinte în ziua de astăzi,
datorită ritmului alert al vieţii cotidiene, incertitudinilor şi
avalanşei de stimuli, situaţii, pseudomodele şi informaţii
care de cele mai multe ori sunt greu de filtrat.
Dincolo de aceste realităţi incontestabile putem spune
că şi astăzi, la fel ca întotdeauna, copiii au nevoie de părinţi
suportivi, empatici, calzi, înţelegători care să-i ajute să-şi
câştige treptat autonomia, să-şi asume responsabilităţi, să
fie sensibili la nevoile celorlalţi, să ştie cum să facă faţă
presiunilor, să depăşească eşecurile, transformându-le în
oportunităţi de dezvoltare personală, luând-o mereu de la
capăt, să fie conştienţi de propriile emoţii, pe care să le
exprime adecvat şi nu să le nege, să rezolve conflictele,
să-şi menţină optimismul şi încrederea în sine, pentru a da
viaţă celor mai frumoase visuri de perspectivă.
Cu alte cuvinte, educarea inteligenţei emoţionale este
cheia unui parenting eficient – condiţie a dezvoltării
armonioase a copiilor şi menţinerii sănătăţii mentale. De
menţionat că pentru a realiza alfabetizarea emoţională a
copiilor, părinţii trebuie să fie ei înşişi modele în ceea ce
priveşte autocontrolul, echilibrul şi exprimarea adecvată a
trăirilor afective.
 Este cunoscut faptul că în copilărie principalul
mecanism prin care se realizează noi achiziţii (inclusiv în
registrul afectiv) este imitaţia. Dacă părinţii dau dovadă de
sensibilitate, receptivitate, dispoziţie afectivă pozitivă vor
crea o atmosferă securizantă, care îi va permite copilului
să-şi dezvolte capacitatea de autoreglare emoţională.
Dimpotrivă, în cazul în care părinţii dau frâu liber unor
manifestări cum ar fi: mânia, irascibilitatea, tonul ridicat,
criticismul şi lipsa încurajării copilului, nu vor stimula
dezvoltarea autocontrolului. Mai mult decât atât, îi vor
eroda încrederea în sine, instalându-se un sentiment de
inadecvare şi teama de eşec. Ca să ajungă să se preţuiască
pe ei înşişi, copiii au nevoie să fie iubiţi, preţuiţi şi
acceptaţi aşa cum sunt de părinţii lor.
Emoţiile pozitive ale părinţilor îi ajută pe copii să-şi
menţină o dispoziţie pozitivă chiar în contextul unor situaţii
mai puţin plăcute, datorită fenomenului de contagiune sau
inducţie afectivă. De asemenea, stimulează creşterea
toleranţei la frustrare şi rezistenţei la stres.
În acest sens, psihologii P. Garner şi T Power (1996) au
realizat un experiment în care copiii primeau o recompensă
foarte mică în comparaţie cu dificultatea sarcinii. S-a
observat că în ciuda dezamăgirii, ei îşi echilibrau balanţa
emoţională, gestionându-şi reacţiile negative atunci când
mama avea o expresie emoţională pozitivă. Nu este vorba
despre o negare a ceea ce simţeau – dezamăgire – ci de o
depăşire a efectelor perturbatoare a acestei emoţii negative.
Aspectele invocate mai sus sunt câteva din condiţiile
favorizante dezvoltării inteligenţei emoţionale. O concluzie
îmbucurătoare la care au ajuns specialiştii (Stein şi Book,
2003) este aceea că mediul stimulativ contribuie la
creşterea coeficientului inteligenţei emoţionale.
 Cu alte cuvinte, cu cât părinţii se preocupă mai mult de
ucenicia sau alfabetizarea emoţională a copiilor, cu atât mai
mult aceştia vor deveni adulţi echilibraţi, adaptabili şi
rezistenţi la stres.

Ce este inteligenţa emoţională?

În figura 1 am sintetizat principalele abordări în

literatura de specialitate ale conceptului de inteligenţă
emoţională. Conform lui Peter Salovey şi John Mayer
(1990) inteligenţa emoţională presupune: percepţia corectă
a emoţiilor, folosirea emoţiilor pentru a facilita gândirea
(efectul iradiant al emoţiilor), înţelegerea profundă a
semnificaţiei emoţiilor şi gestionarea emoţiilor.
Reuven Bar-On (2000) vorbeşte despre inteligenţa
socio-emoţională (ESI), luând în considerare factori
intrapersonali, interpersonali care contribuie la creşterea
adaptabilităţii, înţelegerii de sine şi a celor cu care intră în
contact, interacţiuni pozitive cu ceilalţi.
Sunt menţionaţi următorii cinci factori:
1) intrapersonali (conştiinţa propriilor emoţii, asertivitate,
independenţă, respect de sine, autorealizare sau împlinire
de sine), 2) interpersonali (empatie, relaţii interpersonale
pozitive, responsabilitate socială), 3) adaptabilitate
(testarea realităţii, rezolvarea problemelor, flexibilitate),
4) rezistenţa la stres, 5) menţinerea unei dispoziţii afective
pozitive, chiar şi în situaţii dificile.
Daniel Goleman (2004) – cel care a popularizat
conceptul de inteligenţă emoţională – a extins noţiunile de
inteligenţă interpersonală şi intrapersonală (descrise de
Howard Gardner în teoria inteligenţelor multiple).
El vorbeşte despre competenţe emoţionale şi sociale, pe
care le descrie ca fiind capacităţi învăţate, bazate pe
inteligenţa emoţională: a) conştiinţa propriilor stări, emoţii,
sentimente, autoapreciere acurată (nedeformată) şi
încredere în sine; b) autoreglare – controlul impulsurilor,
rezistenţa la frustrare, exprimarea adecvată a emoţiilor
negative, conştiinciozitate şi adaptabilitate; c) automotivare
– folosirea propriilor emoţii ca resurse pentru a îndeplini
sarcinile propuse; d) empatie – înţelegerea gândurilor şi
emoţiilor celorlalţi, prin transpunerea mentală în rolul
acestora; e) abilităţi sociale (social skills) – interpretarea
corectă a situaţiilor sociale, relaţii armonioase cu ceilalţi,
capacitatea de a negocia, de a convinge, de a coopera şi de
a rezolva conflictele.
Aşa cum se observă, primele trei aspecte se referă la
factorii intrapersonali, iar ultimele două la cei
interpersonali.
 Conştienti-
zarea
Înţelegerea propriilor
profundă a emoţii Autocontrol
semnificaţiei emoţional
emoţiilor

Adaptabilitate Empatie
(soluţionarea
problemelor) Inteligenţa
emoţională

Relaţii
Toleranţa armonioase/
la stres gestionarea
conflictelor
Menţinerea
dispoziţiei Motivarea de
afective sine
pozitive

Figura 1 – Inteligenţa emoţională – aspecte definitorii

(după şi Bar-On, 2000, Goleman, 2004 şi Mayer şi
Salovey, 1997)

Ucenicia sau alfabetizarea emoţională începe foarte de

timpuriu, mai ales dacă există contexte stimulative (părinţii
trebuie să fie receptivi faţă de emoţiile copiilor, să dea
dovadă de empatie şi sincronizare, să stimuleze discuţiile
care să ducă la înţelegerea semnificaţiei emoţiilor).
R. Ensor şi C. Hughes (2005) au evidenţiat că la un an
şi jumătate copiii înţeleg reacţiile de fericire, mânie şi
tristeţe. La trei ani începe un proces de conştientizare a
subiectivităţii emoţiilor, în sensul că se descoperă faptul că
acelaşi eveniment poate genera reacţii diferite la diverse
persoane.
Discuţiile despre aspectele care au determinat trăirile
emoţionale vor stimula interesul copiilor de a surprinde
cauzele diverselor manifestări emoţionale ale celorlalţi.
Astfel de înţelegere va contribui la sensibilitatea faţă de
nevoile celorlalţi şi altruism ca răspuns faţă de emoţiile
celor cu care interacţionează.
Copiii ai căror părinţi încurajează „discuţiile despre
experienţele emoţionale îşi vor comunica propriile emoţii şi
vor manifesta o mai bună înţelegere a emoţiilor celorlalţi”
(Petrovai, 2009, p. 32). Discuţiile părinţilor despre emoţiile
copiilor, mai precis disponibilitatea părinţilor de a-i asculta
şi înţelege pe copii, de a se sincroniza şi empatiza cu
aceştia, de a le oferi suport emoţional, ajutându-i să
găsească ei înşişi soluţii pentru problemele cu care se
confruntă înseamnă un fundament consistent pentru
dezvoltarea sănătăţii emoţionale, adaptabilităţii şi
gestionării inteligente a tuturor situaţiilor cu încărcătură
emoţională cu care se vor întâlni.
Pe măsură ce cresc, copiii învaţă regulile de exprimare
a emoţiilor (când, cum şi în ce context să exteriorizeze ceea
ce simt) şi descoperă faptul că uneori există diferenţe între
trăirile lor şi ceea ce lasă să se vadă în exterior.
Regulile de exprimare a emoţiilor devin din ce în ce mai
complexe odată cu vârsta
În copilărie există tendinţa manifestării emoţiilor negative în
special în prezenţa părinţilor. De exemplu, un copil de
grădiniţă dacă se loveşte, începe să plângă dacă părinţii sunt de
faţă şi se străduieşte să evite acest lucru în prezenţa educatoarei
sau colegilor. La pubertate începe să apară tendinţa
manifestării emoţiilor negative mai frecvent în prezenţa
prietenilor decât a părinţilor. În cazul mîniei, s-a observat că
este controlată mai bine în prezenţa profesorilor decât a
prietenilor, datorită intervenţiei barierei sociale.

Autocontrolul impulsurilor – baza autoreglării

emoţionale

Walter Mischel a scos în evidenţă că amânarea

recompensei şi controlul comportamentului impulsiv la o
vârstă foarte fragedă sunt buni predictori pentru succesul
şcolar, rezistenţa la stres şi relaţii interpersonale
armonioase. În experimentul realizat pe copii de patru ani,
a fost investigată capacitatea acestora de a rezista tentaţiei,
amânând recompense. Ei erau lăsaţi singuri în cameră,
spunându-li-se că experimentatorul trebuie să plece pentru
cinci minute. De asemenea erau informaţi că dacă nu vor
mânca singura prăjitură aflată pe masă, vor primi încă o
prăjitură la întoarcerea experimentatorului.
Evident că nu toţi au rezistat tentaţiei. Unii au mâncat-o
imediat ce a ieşit experimentatorul (aproximativ o treime),
alţii au reuşit să se abţină câteva minute, iar alţii au
respectat regula (şi-au distras atenţia de la prăjitură fie
punând capul pe masă, fie acoperindu-şi ochii, jucându-se
sau cântând).
După 12 ani s-a observat că cei care şi-au amânat
recompensa aveau rezultate mai bune la testele de măsurare
a perseverenţei, capacităţii de concentrare şi performanţelor
cognitive decât cei care nu au rezistat ispitei. De asemenea,
erau încrezători în forţele proprii şi aveau o rezistenţă
mărită la stres.
Cei care nu au mâncat imediat prăjitura, în adolescenţă
erau nesiguri pe ei în interacţiunea cu ceilalţi, aveau o
toleranţă scăzută la frustrare, nu ştiau cum să gestioneze
stresul, devenea iritaţi sau chiar mânioşi în situaţii
conflictuale. Aveau în continuare dificultăţi în amânarea
satisfacerii imediate a dorinţelor pentru a îndeplini un scop.
Cum se explică faptul că unii dintre copiii de patru ani
au trecut cu brio sarcina dificilă de a nu mânca o prăjitură?
Este cunoscut faptul că din punct de vedere neurologic,
controlul impulsurilor este realizat de lobii frontali (care se
dezvoltă deplin mult mai târziu).
Presupunem că amânarea satisfacerii dorinţei fireşti de
a mânca prăjitura ar fi putut fi influenţată atât de stilul
parental (cei care nu i-au obişnuit pe copii cu împlinirea
necondiţionată a dorinţelor, evitând astfel răsfăţul,
stimulând în acelaşi timp amânarea recompenselor), cât şi
de tipul de temperament (probabil că cei cu temperament
coleric au fost printre primii care nu au rezistat impulsului
de a mânca prăjitura).
 Exemple de practici parentale pentru stimularea
dezvoltării emoţionale a copiilor

Părinţii care nu răsfaţă sunt cei care ştiu să impună limite

 Copiii fără limite sunt consideraţi de către educatori ca fiind
indisciplinaţi. De fapt ei se simt în nesiguranţă şi neocrotiţi,
întrucât nu au bariere care să-i ferească de situaţii pentru care
nu sunt pregătiţi să le facă faţă (libertatea neîngrădită este
foarte dăunătoare).
 Părinţii nu trebuie să folosească ameninţări pentru a impune
limite, reguli (acestea crează teamă, nesiguranţă şi
resentimente)
 Copiii vor să-şi limiteze ei înşişi purtarea neadecvată dacă
părinţii le spun ceea ce simt faţă de comportamentul lor, fără
să-i eticheteze şi să facă apel la propria putere: “mă
deranjează/nu-mi place când ţii jucăriile numai pentru tine”
vs. “eşti răutăcios că nu împarţi jucăriile cu fratele tău” sau
“faci cum îţi spun eu, pentru că aşa vreau eu; eu fac
regulile”
 Autoritarismul nu influenţează (în sensul de a convinge), ci
îi forţează pe copii să se comporte într-un anume fel. Nevoile
copiilor rămân în continuare aceleaşi şi vor avea tendinţa să
încalce regulile când părinţii nu sunt prezenţi. Puterea îşi
crează ea însăşi propria opoziţie, copilul devenind rebel,
resentimentar sau dimpotrivă, docil (conformist în exterior,
din teama de a nu-şi dezamăgi părinţii, simţindu-se însă
nefericit şi neînţeles).

Consecvenţa părinţilor în aplicarea regulilor impuse

 Este foarte important ca părinţii să fie fermi şi consecvenţi în
acelaşi timp în ceea ce priveşte respectarea de către copii a
regulilor impuse. Trebuie să li se explice care sunt
 consecinţele încălcării acestora, fără a se face apel la reacţii
de genul şantajului afectiv: Dacă nu eşti cuminte la
grădiniţă, nu mai eşti copilul meu.
 Inconsecvenţa în aplicarea regulilor îi privează pe copii de
şansa de a învăţa comportamentul adecvat şi de a renunţa la
cele neacceptabile (Gordon, 2008). Mai mult decât atât, se va
crea o stare de confuzie şi nesiguranţă.

Ascultarea activă – mod de a crea o relaţie apropiată cu copilul

 Trebuie ascultate nu numai cuvintele, ci şi emoţiile care sunt
transmise de către copiii. Numai astfel ei vor simţi că sunt cu
adevărat înţeleşi
 Părinţii trebuie să ţină cont de emoţiile, nevoile care se
ascund în spatele mesajelor verbale. Este vorba despre
ascultarea activă: “Nu vreau să mănânc, sunt prea
supărat”…”Simt că te supără ceva. Ce s-a întâmplat
astăzi?” în loc de: “Vino să vezi ce bunătăţi am pregătit şi
foamea îţi va veni mâncând” sau “Dacă tot sari peste mese,
poţi să te îmbolnăveşti”
 Atunci când copiii nu vor să vorbească despre emoţiile lor,
este bine ca părinţii să nu insiste, dar să-i asigure că vor fi
lângă ei ori de câte ori au nevoie. „Uneori, poate conta mai
mult să nu spună nimic, ci, pur şi simplu să-i ofere o
mângâiere sau o îmbrăţişare tandră. Este cea mai bună
metodă de a-i transmite copilului următorul mesaj: Îmi pasă
de tine” (Elias et al, 2007, p. 210).
Acceptarea şi încurajarea din partea părinţilor vs „Spune-i unui
copil cât de rău este şi el se va conforma acestei aşteptări, devenind
şi mai rău”
Realitatea arată că mulţi părinţi consideră că îi stimulează pe copii să
se dezvolte judecându-i, criticându-i pentru ceea ce nu reuşesc să
facă, luând în considerare mai puţin ceea ce au bun în ei. De exemplu
mama unui adolescent era tare nemulţumită de faptul că s-a rupt
orice posibilitate de comunicare cu fiul ei, care a devenit foarte rebel.
Toate mesajele ei conţineau un val de critici şi nemulţumiri. A fost
foarte surprinsă în momentul în care i-am pus o întrebare simplă:
„Sunt şi lucruri bune pe care le face fiul dumneavoastră? Ce calităţi
are el?” Înverşunată în lupta pentru putere cu propriul fiu, uitase că
nevoile acestuia sunt diferite, că nu mai doreşte să fie tratat ca un
copil, dorind în continuare să fie acceptat şi iubit aşa cum este el.
Copiii ajung să se simtă culpabili când sunt blamaţi şi în cele din
urmă nu mai au niciun motiv pentru care să se accepte pe sine,
lăsând loc unui puternic sentiment de inadecvare (Stănculescu,
2008).

De menţionat că nu suntem adepţii permisivităţii în

educaţie (care poate avea efecte psihologice chiar mai nocive
decât ale autoritarismului, prin confuzia creată de absenţa sau
inconsecvenţa regulilor), ci a metodelor pozitive, bazate pe
acceptare, înţelegere, susţinere şi fermitate în creşterea copiilor.
Atunci când copilul se simte acceptat aşa cum este el (în
sensul că nu se simte iubit doar când respectă regulile şi
şantajat afectiv când greşeşte), îşi va construi o imagine de sine
bazată pe încredere în forţele proprii şi va găsi resurse pentru a-
şi pune în aplicare propriile planuri, pentru a-şi rezolva
problemele, fără să aştepte întotdeauna soluţii din partea
celorlalţi. Cu alte cuvinte îşi va activa propriul potenţial.
 Un copil care se acceptă pe sine însuşi (pentru că proprii
părinţi l-au obişnuit cu limbajul acceptării) va trece mai uşor
peste dificultăţile cu care în mod inevitabil se va întâlni, va
depăşi mai repede peste dezamăgiri, dureri sau alte emoţii şi
experienţe negative.
Dragi părinţi, cu cât copiii se simt mai acceptaţi (a nu se
confunda cu răsfăţul), cu atât ei se simt iubiţi, ceea ce va
stimula activarea resurselor lor psihice pentru a îndeplini ceea
ce îşi propun. Copiii care sunt veşnic descurajaţi şi criticaţi, îşi
vor consuma foarte multă energie psihică pentru a se apăra de
mesajele neacceptării, pentru a face faţă încărcăturii emoţionale
negative şi sentimentului de inadecvare. Această energie ar
putea fi folosită în dezvoltarea propriului potenţial şi nu într-o
permanentă luptă pentru a gestiona mesajele de genul „eu nu
sunt OK, pentru că nici măcar părinţii mei nu mă plac”.
Este de dorit aşadar să se renunţe la obiceiuri distructive de
comunicare, prin care copiii se simt judecaţi şi vinovaţi de tot
ceea ce se întâmplă, împiedicându-i să-şi exprime propriile
emoţii. Există părinţi care în mod intuitiv simt că dezvoltarea
copilului înseamnă încurajarea comunicării, exprimării
propriilor emoţii, stimularea încrederii în sine şi capacităţii de
rezolvare de probleme, desprinderea treptată de dependenţa de
aceştia, prin încurajarea autonomiei.

Bariere în comunicarea emoţiilor copiilor create în

mod involuntar de reacţiile părinţilor

Dacă părinţii conştientizează aceste modalităţi

ineficiente de comunicare (datorită faptului că blochează
tendinţa copilului de a-şi împărtăşi emoţiile), atunci există
şansa ca ei să încerce să renunţe la acestea, înlocuindu-le cu
 altele prin care să demonstreze disponibilitatea de a
empatiza, de a surprinde emoţiile şi gândurile propriului
copil.
Sincronizarea în comunicare presupune surprinderea
intenţiilor, gândurilor, emoţiilor celuilalt şi modularea
propriilor răspunsuri în funcţie de acestea. Lipsa de
sincronizare în comunicare poate crea impresia de dialog al
„surzilor”, întrucât părinţii practic nu aud ceea ce copilul
vrea de fapt să transmită, nu descifrează emoţiile care se
ascund în spatele cuvintelor.

Reacţii tipice ale părinţilor Efectele psihologice

A critica şi a face de ruşine Efecte nedorite asupra formării

„Eşti un copil răutăcios şi
obraznic”
„Să le spunem bunicilor ce ai
făcut în parc şi cum au râs toţi
copiii de tine”
„Tu nu eşti ca fratele tău,
ascultător şi harnic”
imaginii de sine şi încrederii în
sine.
Se transmite mesajul că el nu
este valoros.
I se interzice să fie el însuşi,
spunându-i-se că trebuie să fie ca
fratele său.

Distragerea atenţiei de la Acest lucru dă impresia că

problemă
„Hai să-ţi spun ceva haios ce
mi s-a întâmplat când mă
întorceam acasă. Un adevărat
comic de situaţie”
„Am o idee foarte bună. Aş vrea
să ne uităm la un film cu Mister
Bean”
funcţionează pe moment, dar în
realitate copilul se poate simţi
respins sau că adultului nu-i pasă
cu adevărat de ceea ce el simte.
A evita o problemă nu înseamnă
sub nicio formă rezolvarea ei.
Emoţiile generate de aceasta
persistă.
Admonestările şi ameninţările:
„Ai grijă cum te comporţi, că
altfel o să vezi tu!”
„Dacă nu faci imediat ce ţi-am
spus, o să mă supăr rău!”
„Ai numai de pierdut pentru că
nu asculţi niciodată ce-ţi spun”
Comenzile şi direcţionările
excesive;
„Nu contează ce vrei tu să faci,
eu nu îţi dau voie să mergi în
excursie”
„Eşti foarte neastâmpărat, nu te
mai agita atîta. Mă oboseşti
foarte tare”
Tendinţa de a analiza şi
diagnostica
„Nu o suni pe colega ta pentru
că eşti foarte timid”
„Nu le spui colegilor părerea ta
de teamă că nu vei mai fi
acceptat în grupul lor”
„O provoci mereu pe sora ta
pentru că eşti foarte gelos”
Tendinţa moralizatoare: „Nu
trebuie să te comporţi astfel,
respectul este mai presus de
orice, iar tu nu eşti în stare să ţii
cont de ceea ce te învăţ. Vreau
să înţelegi că trebuie să faci ce
spun eu, pentru că ştiu mult mai
Stimulează fie docilitatea, fie
resentimentele, ostilitatea şi
comportamentul opoziţional.
Se crează impresia că nu
contează decât nevoile şi
emoţiile părintelui, nu şi cele ale
copilului.
Copilul se simte frustrat pentru
că nu îi sunt luate în considerare
propriile intenţii.
Senzaţia că nu este acceptat în
momentul respectiv poate genera
confuzie. Copilul se simte
incomod (este favorizată apariţia
resentimentului şi ostilităţii).
Copilul nu îşi va învinge
timiditatea pentru că i se spune
că este astfel, dimpotrivă i se va
accentua stânjeneala în situaţiile
sociale.
Se accentuează teama de
evaluările celorlalţi.
Se revoltă atunci când
interpretările sunt false, întrucât
se simte acuzat pe nedrept.
Copilul simte că părintele nu are
încredere în judecata lui şi că
trebuie să accepte fără să discute
soluţiile impuse de acesta.
De asemenea, poate să se
culpabilizeze pentru că simte că
nu este aşa cum trebuie.
multe decât tine”
A da soluţii
„Cel mai bine în această situaţie
este să alegi varianta pe care ţi-
am spus-o”
„Nu trebuie să te laşi copleşit, ci
trebuie să faci ce spun eu”
Se blochează iniţiativa copilului
de a încerca să găsească el
soluţii. Părintele poate să-l
ghideze, dar nu să-i rezolve el
problemele. Altfel se vor
menţine dependenţa de ajutorul
celorlalţi şi neîncrederea în sine.

Din tabelul de mai sus reiese faptul că felul în care

părinţii înţeleg emoţiile copiilor, precum şi modul în care
reacţionează faţă de acestea influenţează nu numai
experienţele emoţionale ale copiilor, ci şi credinţele care li
se formează despre viaţa afectivă. De exemplu, dacă li se
transmite frecvent mesajul că este ruşine să plângă atunci
când s-au lovit sau li s-a întâmplat ceva rău, copiii vor
ajunge să creadă că emoţiile sunt periculoase şi că trebuie
să se ferească de ele. Fenomenul de invalidare a emoţiilor
din partea părinţilor îi învaţă pe copii să le inhibe, să-şi
distragă atenţia de la ele sau chiar să le nege.
Atunci când copii greşesc sau nu duc o sarcină până la
capăt nu trebuie etichetaţi, comparaţi sau ironizaţi. Emoţiile
negative cum ar fi ruşinea şi vinovăţia se vor accentua. De
asemenea vor apărea resentimente şi atitudini contestatare
faţă de părinţi pentru că se simt neînţeleşi şi neacceptaţi,
nefiindu-le luate în considerare trăirile, care în unele situaţii
pot fi percepute ca fiind copleşitoare.
Intensificarea experienţelor negative (atitudinile
hipercritice ale părinţilor, evidenţierea a ceea ce copilul nu
este în stare să facă şi ignorarea reuşitelor – lăsând să se
înţeleagă că acestea sunt de la sine înţelese) poate să ducă
 la structurarea unei organizări afective având la bază
ruşinea.
Cercetările au evidenţiat că părinţii care manifestă mai
puţină apropiere fizică, emoţională şi comportamente
pozitive în interacţiunea cu copiii vor influenţa nu numai
stima de sine a acestora, ci şi capacitatea de autoreglare a
emoţiilor negative. „Sănătatea emoţională depinde de
cultivarea încă din copilărie a deprinderii de a ne cunoaşte
şi accepta emoţiile plăcute şi neplăcute” (Brillon, 2010, p.
16).

Cum înţeleg copiii care sunt consecinţele exprimării emoţiilor

şi afectelor negative (tristeţe, durere, mânie)?
Psihologii C. Malatesta şi J. Haviland (1982) consideră că
foarte devreme copiii învaţă că în diverse situaţii sociale apare
tendinţa de a exprima emoţiile pozitive şi mai puţin pe cele
negative. În acelaşi timp, în funcţie de experienţele trăite, copiii
descoperă un lucru interesant şi anume că exprimarea emoţiilor
negative poate avea şi beneficii, nu numai consecinţe nedorite.
Ei observă că manifestarea durerii şi tristeţii îi determină pe cei
din jur să-i acorde atenţie, sprijin şi să-i liniştească. Unii
părinţii îi spun în astfel de situaţii copilului că nu trebuie să se
plângă, ci să fie puternic. Ei consideră că astfel îl călesc, dar
nu-şi dau seama că de fapt pierd un prilej important de
stimulare emoţională. Cum să înveţe să fie empatici şi să-i
ajute pe cei aflaţi în dificultate, dacă ei nu au beneficiat de aşa
ceva? Mai mult decât atât, li se crează o stare de confuzie,
pentru că sunt forţaţi să-şi nege emoţiile, să nu şi le recunoască.
Motivele pentru care copiii ajung să-şi mascheze mânia,
tristeţea şi durerea
Janice Zeman şi Judy Garber (1996) afirmă că exteriorizarea
emoţiilor negative se explică fie prin imposibilitatea
controlului datorită intensităţii accentuate a acestora, fie prin
anticiparea sprijinului din partea celorlalţi. De ce ajung copiii
să-şi mascheze emoţiile negative? Specialiştii invocă
următoarele motive: a) egocentrismul (teama de a pierde
anumite privilegii); b) dorinţa de a evita consecinţe negative
cum ar fi stânjeneala; c) dorinţa de a-i proteja pe ceilalţi, de a
nu-i face să sufere.

La fel ca emoţiile pozitive şi cele negative sunt parte

din viaţa noastră. Ele ne influenţează nu numai felul în care
gândim, deciziile pe care le luăm, ci şi modul în care ne
comportăm. Dacă nu le conştientizăm, nu vom şti cum ne
vor influenţa gândurile, discuţiile cu ceilalţi şi reacţiile faţă
de aceştia.
De aceea părinţii trebuie să observe trăirile negative ale
copiilor (tristeţea, teama, îngrijorarea, neîncrederea,
nesiguranţa) şi în cele din urmă să-i ajute să se deschidă,
adică să vorbească despre ceea ce-i frământă. Evident că nu
se pune întrebarea: De ce eşti supărat?, ci se poate începe
astfel: Simt că te supără ceva. Văd că eşti tăcut şi ai o
privire tristă. Cred că s-a întâmplat ceva. Am dreptate sau
poate este vorba despre altceva?
De menţionat că unii copii sunt mai impresionaţi de
situaţiile cu încărcătură emoţională decât ceilalţi, datorită
faptului că sunt hipersensibili. Cercetările au arătat că
sensibilitatea accentuată se datorează unei predispoziţii
native. Să nu ajungem la concluzia că dacă în genele
noastre sunt înscrise astfel de aspecte (mesaje de
specificitate), acestea vor avea o influenţă exclusivă asupra
felului în care vor fi interpretate situaţiile cu încărcătură
emoţională.
De exemplu, experienţele trăite pot influenţa tiparele
emoţionale sau predispoziţia spre hipersensibilitate,
timiditate sau anxietate. În acest sens, Daniel Goleman
(2001) spune că „lecţiile emoţionale din copilărie pot avea
un impact profund asupra temperamentului, fie
amplificând, fie potolind o predispoziţie înnăscută”
(p. 268).
Evident că apare o întrebare firească: de ce nu toţi
copiii timizi ajung să-şi învingă sensibilitatea în situaţiile
sociale şi nu numai? S-a observat că mamele
hiperprotectoare au tendinţa de a-i feri de situaţii frustrante,
care crează teamă, accentuând fără să-şi dea seama
nesiguranţa copiilor. Se pierd astfel ocazii preţioase de
învăţare emoţională (descoperirea unor modalităţi prin care
să-şi stăpânească teama).
Importanţa acestor oportunităţi a fost evidenţiată de
către J. Kagan, care a constatat că „acei copii care au ajuns
să fie mai puţin timizi până la vârsta de grădiniţă se pare că
au avut părinţi care i-au supus unor tensiuni uşoare
(întâlnirea în doze mici cu neaşteptatul, necunoscutul),
pentru a-i face să fie mai deschişi” (apud Du Rocher
Schudlich, 2008, p. 330). Hipersensibilitatea, inhibiţia şi
teama, chiar dacă au şi o bază nativă, pot fi modelate,
îmbunătăţite.
Părinţii care îşi liniştesc copiii atunci când au emoţii negative,
îi ajută nu numai să treacă mai uşor peste momentele dificile, ci
şi să-şi exprime adecvat astfel de trăiri. Practicile parentale
bazate pe empatie stimulează dezvoltarea autoreglării, ceea ce
va favoriza stabilirea şi menţinerea unor relaţii armonioase cu
ceilalţi. Cu alte cuvinte, cei care ştiu cum să-şi manifeste
bucuria, plăcerea, simpatia, dar şi nemulţumirea şi mânia, îi vor
face pe ceilalţi să-şi dorească să stea în compania lor.
Părinţii care se bazează pe rezolvarea de probleme în situaţiile
în care copiii au trăiri negative, au mari şanse de a dezvolta
abilităţile sociale şi autocontrolul emoţional.
De exemplu, un copil care a vărsat la grădiniţă un pahar de
iaurt, a început să plângă, iar mama care tocmai venise să-l ia
acasă, a avut următoarea reacţie: „Plângăciosule, parcă eşti o
fetiţă. Nu te-a certat nimeni, de ce plângi din cel mai mic
lucru?” Acel copil chiar s-a simţit foarte jenat de
neîndemânarea sa, de faptul că toţi ceilalţi l-au văzut într-o
astfel de situaţie. Aşa a simţit el, iar mama nu numai că nu i-a
recunoscut emoţia, ci i-a şi transmis mesaje de invalidare.
Copilul a înţeles că indiferent de ceea ce simte, el trebuie să-şi
nege emoţiile, pentru că altfel riscă să-i fie anulată identitatea
de gen (i se spune că este plângăcios ca o fetiţă). Un alt mesaj
implicit transmis de mamă a fost acela că numai dacă te ceartă
cineva poţi să te simţi supărat şi să plângi. Cu alte cuvinte
mama îi spunea ce şi cum ar trebui să simtă, pentru că ceea ce
simţea el oricum nu era important. Ce ar fi putut să facă mama?
Ar fi putut să-i valideze emoţiile şi să-l ajute pe copil să
rezolve problema: Cred că eşti tare necăjit, dar oricui i se poate
întâmpla ca din neatenţie să verse un pahar de iaurt pe jos. Hai
să încercăm să ştergem pe jos şi cu puţină apă, iar până mâine
se va usca şi nu se va mai vedea nimic.
 Cercetătorii au argumentat ştiinţific necesitatea
stimulării inteligenţei emoţionale a copiilor

Deşi fiecare dintre noi poate a ajuns în mod intuitiv la

ideea că persoanele care-şi folosesc inteligent emoţiile au
mai multe realizări în viaţă, depăşesc mai uşor dificultăţile
decât cei care se lasă dominaţi de emoţii. În sprijinul
acestei idei au fost aduse dovezi argumentate ştiinţific.
Ph. J. Lazarus şi N. Benson (2008) invocă faptul că o
serie de cercetări realizate pe eşantioane mari formate din
copii din Olanda, Israel, SUA şi Canada au evidenţiat o
corelaţie strânsă între inteligenţa emoţională şi nevoia de
autoactualizare (afirmare a propriului potenţial).
Altfel spus, un nivel ridicat al inteligenţei cognitive
(IQ) nu garantează că persoana respectivă va ajunge să-şi
activeze propriul potenţial. În schimb, un coeficient ridicat
al inteligenţei emoţionale (EQ) va creşte şansa de afirmare
a potenţialului nativ, întrucât vor fi depăşite mai uşor
situaţiile frustrante, se va face faţă mai uşor factorilor
stresori, emoţiile intense nu vor avea un efect
dezorganizator (datorită autoreglării).
Rezultatele unui studiu realizat de J.Parker et al. (2004)
au evidenţiat existenţa unei corelaţii pozitive semnificative
statistic între inteligenţa emoţională şi performanţa şcolară
(41%) a elevilor de liceu.
Cercetările realizate de către Mihaela Roco (2001) pe
un lot de elevi din ciclul primar au surprins existenţa unei
corelaţii între nivelul redus de inteligenţă emoţională şi
tendinţele depresive şi anxietate. Cei care proveneau din
familii cu un climat dizarmonic aveau un coeficient de
inteligenţă emoţională sub medie şi erau impulsivi şi
anxioşi. Aceste rezultate întăresc ideea că educarea
inteligenţei emoţionale a copiilor nu trebuie să fie un aspect
ignorat, întrucât succesul la şcoală şi în viaţă depinde nu
doar de abilităţile cognitive, ci şi de gestionarea inteligentă
a emoţiilor.
Nu suntem în căutarea unei reţete, întrucât este practic
imposibil să includem într-un tipar complexitatea extraordinară
a vieţii afective în copilărie (creuzetul emoţiilor, experienţelor
emoţionale, expresivităţii şi reacţiilor comportamentale).

Recomandări pentru părinţi

 Părinţii care recunosc şi îndeplinesc nevoile de

iubire, comunicare şi apreciere ale copiilor, îi
„alfabetizează emoţional”, ajutându-i să
descopere şi să înţeleagă impactul emoţiilor
pozitive şi negative asupra gândurilor, vorbelor
şi comportamentelor vor contribui la menţinerea
sănătăţii emoţionale a acestora şi nu în ultimul
rând la creşterea adaptabilităţii şi stării psihice
de bine.
 Să nu creeze copiilor falsa impresie că trebuie să
se ferească să exprime emoţii neplăcute.
Acestea nu trebuie inhibate sau negate, ci
discutate, astfel încât copiii să înţeleagă ce
anume i-a făcut să se simtă astfel şi cum să
exprime adecvat ceea ce simţi.
 Este de dorit ca părinţii să nu răspundă prin
emoţii negative în faţa unor trăiri negative ale
 copiilor, pentru că aceştia din urmă nu vor avea
cum să-şi dezvolte un model funcţional de
gestionare a nemulţumirilor, tristeţii, mâniei sau
temerii.
 Felul în care părinţii îl liniştesc pe copil atunci
când este trist, mânios, nemulţumit reprezintă o
lecţie emoţională esenţială. Copilul căruia i s-a
acordat atenţie în astfel de situaţii, însă nu într-o
manieră hiperprotectivă, ci învăţându-l să-şi
cunoască propriile emoţii şi să le exprime
adecvat, să găsească soluţii prin care să
depăşească problemele îşi dezvoltă
autocontrolul.
 Metodele de disciplinare trebuie să se bazeze pe
conturarea unor limite, consecvenţă în aplicarea
regulilor şi conştientizarea de către copil a
consecinţelor nerespectării acestora.
 Părinţii nu trebuie să aibe reacţii primitive cum
ar fi ţipetele, mânia în încercarea de a controla
situaţiile dificile. De fapt astfel de reacţii arată
vulnerabilitate, ineficienţă şi frustrare generate
de lipsa de control.
 Părinţii sunt primele modele ale copiilor.
Aceştia din urmă învaţă prin imitaţie, mai ales
în primii ani de viaţă. Vor fi imitate inclusiv
obişnuinţele sau reacţiile emoţionale ale
părinţilor.
 Părinţii trebuie să fie receptivi faţă de emoţiile
copiilor, să dea dovadă de empatie şi să
stimuleze discuţiile care să ducă la înţelegerea
semnificaţiei emoţiilor
 Un ultim gând în loc de concluzii

Dragi părinţi, un copil se dezvoltă armonios dacă îi sunt

satisfăcute nu numai nevoia de cunoaştere, ci şi cele de
acceptare, iubire, apartenenţă şi valorizare. Copilul de azi,
pentru a ajunge un adult de succes, trebuie să fie stimulat
intelectual, dar în egală măsură şi în registrul socio-afectiv.
Cel mai bine pregătit pentru a face faţă provocărilor vieţii
va fi nu cel care a fost crescut în spiritului
individualismului, competitivităţii acerbe, generatoare de
perfecţionism, toleranţei zero faţă de greşeli sau poticneli,
obţinerii celor mai ridicate performanţe în învăţare, ci cel
care are abilităţi sociale şi îşi gestionează inteligent
emoţiile, fiind receptiv la nevoile celorlalţi, cel care este
conştient de valoarea personală şi îşi asumă
responsabilitatea propriei deveniri. Specialiştii au dat un
„verdict” încurajator – inteligenţa emoţională se dezvoltă în
funcţie de cât de buni „antrenori” sunt părinţii şi celelalte
persoane semnificative din viaţa copiilor, printre care
educatorii, învăţătorii şi profesorii. De ei depinde
dezvoltarea abilităţilor (life skills) care contribuie la
adaptarea în rolurile pe care viaţa le rezervă fiecăruia
(profesional, marital şi parental).
 Bibliografie

Bar-On, R. (2000). Emotional and social

Intelligence from the Emotional Quotient Inventory
(EQ-i). În R. Bar-On şi J.D.A. Parker (eds.). Handbook
of Emotional Intelligence (pp. 363 – 388). San
Francisco: Jossey-Bass.
Du Rocher Schudlich, T.D. (2008). Emotional
Development. În Neil J. Salkind. (Coord). Encyclopedia
of Educational Psychology. (pp. 328 – 334). Los
Angeles: Sage Publications.
Elias, M.J., Tobias, S.E., şi Friedlander, B.S.
(2007). Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor.
Bucureşti: Editura Curtea Veche.
Ensor, R. şi Hughes, C. (2005). More than talk:
relations between emotions understanding and positive
behavior in toddlers. British Journal of Developmental
Psychology, 23, 343 – 363.
Garner, P. şi Power, T. (1996). Preschoolers’
emotional control in the disappointment paradigm and
its relation to temperament, emotional knowledge, and
family expressiveness. Child Development, 67, 1406 –
1419.
Goleman, D. (2004). Inteligenţa emoţională.
Bucureşti: editura Curtea Veche.
Gordon, Th. (2008). Manualul părinţilor
eficace. Bucureşti: Editura Tritonic.
Lazarus, Ph.J., şi Benson, N. (2008). Emotional
Intelligence. În Neil J. Salkind. (Coord). Encyclopedia
of Educational Psychology. (pp. 334 – 338). Los
Angeles: Sage Publications.
 Malatesta, C. şi Haviland, J. (1982). Learning
display rules: The socialization of emotion expression
in infancy. Child Development, 53, 991 – 1003.
Parker, J.D.A., Creque, R.E., Barnhart, D.L.,
Harris, J.L., Majeski, S.A, and Wood, L. (2004). Does
emotional intelligence matter? Personality and
Individual Differences, 37, 1321 – 1330.
Petrovai, D. (2009). Tulburările de anxietate la
copii şi adolescenţi. Ghid de psihoeducaţie pentru
specialiştii în sănătate şi educaţie. Bucureşti: Speed
Promotion.
Salovey, P. şi Mayor, J.D. (1990). Emotional
intelligence. Imagination, Cognition, and Personality.
9, 185 – 211.
Roco, M. (2001). Creativitate şi inteligenţă
emoţională. Iaşi: Polirom.
Stănculescu, E. (2008). Socializarea emoţiilor în
copilărie. În S. Chelcea (coord.). Ruşinea şi vinovăţia în
spaţiul public. Pentru o sociologie a emoţiilor. (pp.
161 - 194). Bucureşti: Editura Humanitas.
Stănculescu, E. (2008). Psihologia educaţiei de
la teorie la practică. Bucureşti: Editura Universitară.
Stein, S.J. şi Book, H.E. (2003). Forţa
inteligenţei emoţionale. Inteligenţa emoţională şi
succesul nostru. Bucureşti: Editura Allfa.
Zeman, J. şi Garber, J. (1996). Display Rules for
Anger, Sadness, and Pain: It Depends on Whi Is
Watching. Child Development, 67, 957 – 973.

View publication stats