UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE DIPLOMǍ
LA DREPT COMUNITAR EUROPEAN CU TEMA
Privire specialǎ asupra Parlamentului European

Coordonator ştiinţific,
Conf. univ. dr. AUGUSTIN FUEREA
 PLANUL LUCRǍRII DE DIPLOMǍ

Capitolul I
Consideraţii introductive
Secţiunea I – Scurt istoric
Secţiunea a II-a – Delimitǎri conceptuale

Capitolul II
Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European
Secţiunea I – Modul de desemnare a parlamentarilor europeni
Secţiunea a II-a – Regulamentul Parlamentului European
Secţiunea a III-a – Structura Parlamentului European

Capitolul III
Atribuţiile Parlamentului European
Secţiunea I – Atribuţiile în materie legislativǎ
Secţiunea a II-a – Controlul politic
Secţiunea a III-a – Puterea bugetarǎ
Secţiunea a IV-a – Atribuţii in materie de relaţii externe

Capitolul IV
Relaţiile Parlamentului European cu alte instituţii
Secţiunea I - Relaţiile Parlamentului European cu alte instituţii comunitare
Secţiunea a II-a - Relaţiile Parlamentului European cu alte
instituţii extracomunitare

Capitolul V
Consideraţii finale
Secţiunea I – Rolul Parlamentului European
Secţiunea a II-a – Perspectivele Parlamentului European
 CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, care şi-a ţinut prima sa sesiune la 10

august 1949, poate fi considerată cea mai veche adunare parlamentară internaţională
pluralistă formată din deputaţi aleşi în mod democratic, înfiinţată pe baza unui tratat
interguvernamental.
SECTIUNEA I
SCURT ISTORIC

Dând expresie principiului democraţiei reprezentative, Parlamentul European a fost

conceput ca una din principalele instituţii Continentale, reprezentând nu numai propriile
popoare, dar şi celelalte popoare ale Uniunii Europene, legate între ele prin angajamente
comune, în efortul concentrat spre progresul şi prosperitatea Continentului.
Prevăzută dintru început printre viitoarele instituţii europene, impunerea unei
adunări parlamentare internaţionale avea să se dovedească totuşi dificilă, cel puţin la
nivelul “Marii Europe”, cea care se întinde din Suedia până în Italia şi din Marea Britanie
până în Elveţia. Reticenţele britanicilor faţă de orice formă de “supranaţionalitate” pe de o
parte, problema dureroasă a reintegrării Germaniei într-o Europa democratică pe de altă
parte, prezenţa statelor neutre şi mândre de neutralitatea lor n-au permis alegerea acestei
“constituante europene” care ar fi generat tot restul.1A trebuit ca acest proiect să se limiteze
la formule mai modeste de integrare europeană şi să se reducă fie numărul statelor
participante, fie gradul de supranaţionalitate parlamentară. Aşa se face că “Marea Europa”
s-a redus la formula valabilă şi astăzi a unui “Consiliu al Europei” din care lipseşte orice
supranaţionalitate şi unde Adunarea parlamentară are doar competenţa consultativă. Aşa se
face că Europa tratatului CECO, apoi a Pieţei Comune comportă într-adevăr o adunare

1
J.L. BURBAN, - Parlamentul European, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1999, pag.5
parlamentară mai puternică, dar în cadrul unei Comunităţi a celor Şase, apoi a celor Zece,
adică în cadrul “Micii Europe”.
În fapt, oamenii de stat din Europa anilor ’50 au fost nevoiţi să constate că gradul de
supranaţionalitate al instituţiilor europene este invers proporţional cu numărul statelor
membre. 2
A apărut, aşadar, CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului) (1952),
apoi CEE (Comunitatea Economică Europeană) şi EURATOM (Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice) (1957) care comportau, fireşte, o adunare parlamentară, dar o adunare
parlamentară funcţionând în cadrul unei simple comunităţi economice, comunitate redusă
iniţial la cărbune-oţel, extinsă mai apoi şi la alte sectoare ale economiei.
Acesta ar fi punctul de plecare modest al unei adunări care, în 1962, avea să se
încununeze cu titlul impunător de “Parlament European”.
Ea avea să cunoască însă, foarte rapid, un destin prodigios. Pe de altă parte, avea să-
şi sporească reprezentativitatea până la a fi desemnată prin vot universal, devenind astfel
prima Adunare parlamentară internaţională din istorie aleasă prin vot direct de cetăţeni
aparţinând unor naţiuni vechi şi mândre.
Pe de altă parte, înainte chiar de alegerea sa directă, această adunare va întreprinde
o cucerire lentă, dar sistematică de puteri, care a apropiat-o din ce în ce mai mult de un
organism parlamentar clasic. În fine, profitând de sporul de prestigiu conferit de votul
popular, ea va înceta foarte curând să se comporte ca adunare a unei Comunităţi Economice
Europene, pentru a se profila ca adunare politică a unei Uniuni Europene fondată juridic şi
proclamată la 1 noiembrie 1993.
Încă de la început, organizarea prevăzută între cele şase state semnatare ale
tratatelor iniţiale a avut la bază ideea unei democraţii liberale care nu putea fi concepută
fără o modalitate de reprezentare a popoarelor Statelor reunite în Comunitate (art. 20 din
Tratatul C.E.C.O. şi art. 137 din Tratatul C.E.).
O primă caracteristică a Parlamentului European este ilustrată de felul în care acesta
s-a cristalizat pe parcursul evoluţiei vieţii comunitare. Punctul de plecare al
2
J.L. BURBAN, op. cit. pag. 6
parlamentarismului comunitar l-a constituit Adunarea Parlamentară creată în 1952. Ea a
fost forul parlamentar corespunzător stadiului incipient al integrării, obiectivat în
Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului. În 1958, respectiva Adunare Parlamentară, în urma
constituirii, prin Tratatul de la Roma, a Comunităţii Economice Europene şi a Euratomului,
devine for parlamentar şi al acestor noi creaţii comunitare.
Treptat, pe măsură adâncirii integrării vest-europene şi a închegării vieţii
comunitare instituţia parlamentară comunitară se desăvârşeşte, dobândind fizionomia
actuală, care tinde s-o apropie, într-o serie de privinţe, de parlamentele naţionale, fără să se
identifice cu acestea.
O altă particularitate a apariţiei şi evoluţiei vieţii parlamentare comunitare constă în
aceea că, spre deosebire de parlamentele naţionale, care îşi găsesc originea şi justificarea
activităţii în prevederile constituţiilor statelor naţionale, Parlamentul European îşi are
temeiul juridic în tratatele încheiate între statele comunitare pe parcursul procesului
integrării lor. De aceea, începutul vieţii parlamentare comunitare a avut iniţial drept temei
juridic Tratatul care fundamenta Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, apoi Tratatul de la
Roma, iar după aceea Actul Unic European şi, mai recent, Tratatele de la Maastricht şi
Amsterdam.
Prevederile acestor tratate ilustrează istoricul vieţii parlamentare comunitare,
sporirea atribuţiilor şi a rolului acestei instituţii în viaţa Comunităţii. Relevant este mersul
ascendent al Parlamentului European atât în privinţa consolidării structurilor sale, cât şi a
locului şi rolului sau în arhitectonica instituţiilor comunitare.3
Acest fapt se explică prin spiritul democrat care a prezidat şi prezidează construcţia
comunitară. Totodată, reprezintă o replică dată tendinţelor hegemoniste ce au caracterizat
statele multinaţionale şi relaţiile internaţionale.
Întrucât integrarea se realizează cu mijloace democratice şi viaţa comunitară este
clădită pe valori democratice, aspect ilustrat şi de parlamentarismul comunitar, reiese cu
pregnanţă că democraţia este indispensabilă procesului integraţionist, fiind o condiţie sine-
qua-non a trăiniciei şi funcţionalităţii acestuia.
3
C. LEICU, Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 77
 Din anul 1951, autorii tratatelor institutive au impus principiul ca membrii Adunării
să fie aleşi prin vot universal direct, după o procedură uniformă în toate statele membre.
La 20 septembrie 1976 Consiliul a reuşit să adopte Actul pentru alegerea
reprezentanţilor în Adunare prin sufragiul universal direct, şi pe care îl vom denumi în
continuare Actul.Până la data de 7 iunie 1979, când au avut loc primele alegeri directe
pentru Parlamentul European, aceasta a fost format din delegaţi desemnaţi de parlamentele
naţionale după procedura stabilită de fiecare stat membru. Pentru a ajunge la acest mod de
desemnare a parlamentarilor europeni, a trebuit traversată o lunga perioadă de timp şi au
fost depăşite numeroase obstacole de ordin politic şi tehnic. În iunie 1979, aceasta
desemnare a fost încredinţată votului universal. Însăşi noutatea pe care o reprezenta o
adunare parlamentară internaţională, precum şi noutatea, încă mai mare, pe care o
reprezenta alegerea prin vot universal a unei
asemenea adunări explică faptul că, pe de o parte, vechiul Parlament a suferit vreme
îndelungată de o slabă reprezentativitate, iar pe de altă parte, că a fost nevoie de mai bine
de treizeci de ani pentru a se pune în practică votul universal.
Cât priveşte numărul parlamentarilor, acesta a crescut de la 78 pentru Adunarea
comună CECO la 142 pentru Adunarea parlamentară a celor trei Comunităţi, apoi la 198 o
dată cu aderarea Regatului Unit, a Irlandei şi a Danemarcei; a ajuns la 410 o dată cu
instituirea alegerilor directe şi apoi la 434, de la 1 ianuarie 1981, prin intrarea Greciei, la
518 prin intrarea Spaniei şi Portugaliei în 1986, apoi la 567 o dată cu reunificarea germană
şi, în sfârşit, la 626 prin aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei la 1 ianuarie 1995.4
Realizarea acordului asupra numărului de reprezentanţi care compun adunarea şi
repartizarea între diferitele state membre a fost destul de dificilă.
Cu ocazia Consiliului European de la Edimburgh s-a decis ca la alegerile din iunie
1994 numărul parlamentarilor europeni să crească de la 518 la 567, datorită reunificării
Germaniei.

4
J.L. BURBAN, op. cit., pag. 7
 Repartizarea acestor locuri era următoarea: Germania – 99; Franţa, Italia şi Regatul
Unit al Marii Britanii câte 87; Spania – 64; Olanda – 31; Belgia, Grecia şi Portugalia câte
25; Danemarca – 16; Irlanda – 15; Luxemburg – 6.
Urmare creşterii numărului statelor membre la 15, prin aderarea de la 1 ianuarie
1995 a Austriei, Finlandei şi Suediei, Parlamentul European a ajuns la 626 de deputaţi, iar
numărul de locuri pentru fiecare stat membru este următorul: Germania 99; Franţa, Italia şi
Marea Britanie câte 87, Spania 64, Olanda 31, Belgia, Grecia şi Portugalia câte 25, Suedia
22, Austria 21, Finlanda şi Danemarca câte 16, Irlanda 15 şi Luxemburg 6.Nici până în
prezent state membre nu au putut să se pună de acord asupra unei proceduri electorale
uniforme, aşa după cum se prevăzuse în art. 137 al Tratatului C.E. Actul semnat la 20
septembrie 1976 precizează ca procedură electorală este condusă în fiecare stat membru
prin dispoziţii naţionale, care sunt alese de o manieră liberă, conform tradiţiilor electorale
naţionale.
Prin semnarea Tratatului asupra Uniunii Europene s-a recunoscut dreptul de a vota
şi de a fi ales pentru Parlamentul European tuturor cetăţenilor care au statut de rezident într-
un stat membru în care nu au cetăţenie în condiţii egale cu acelea ale resortisanţilor statului
respectiv. Este urmarea firească a cetăţeniei europene prevăzute prin Tratatul asupra
Uniunii Europene şi care a fost reglementată prin directiva din 6 decembrie 1993.
Stabilirea sediului Parlamentului European a constituit şi este în continuare o
problemă controversată, deoarece numeroşi parlamentari ar dori ca acesta să se găsească la
Bruxelles, sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg, iar Secretariatul parlamentului se
găseşte la Luxemburg.
Franţa şi Germania consideră că reunirea Parlamentului în capitală Alsaciei este
simbolul unităţii lor postbelice şi o garanţie a ideilor de pace.
În perspectiva lărgirii U.E. prin admiterea ţărilor central şi est-europene, un protocol
anexat Tratatului de la Amsterdam limitează numărul parlamentarilor europeni la 700,
indiferent câte ţări membre va avea Uniunea Europeana.5

5
A. POPESCU, Integrarea Europeanǎ, Dicţionar de termeni comunitari, lucrare publicatǎ sub egida Consiliului
Legislativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 137
 Conform hotărârii luate de şefii de state şi guverne reuniţi la Nisa Parlamentul
European va avea 732 de membri. Cu acelaşi prilej s-a stabilit şi necesitatea unei
redistribuiri a numărului de locuri prin reducerea numărului parlamentarilor ţărilor mari în
favoarea celor mici şi mijlocii.6
Adunarea europeană a fost şi rămâne în centrul uneia din cele mai aprigi polemici
postbelice, care nu s-a stins în fapt niciodată, mai cu seama în Franţa, unde există gustul
înfruntărilor de principiu, şi care face ca Parlamentul European să fie instituţia europeană
despre care s-a scris cel mai mult din 1945 încoace.

SECŢIUNEA A II-A
DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Parlamentul European este una din principalele instituţii comunitare, fiind înfiinţată
odată cu C.E.C.O. sub forma unei “Adunări Parlamentare compusă din reprezentanţi ai
popoarelor statelor reunite în Comunitate” (art. 20 din Tratatul E.C.O.). În 1958, odată cu
apariţia C.E.E. şi C.E.E.A., instituţia parlamentară a decis să-şi schimbe numele în
“Adunare Parlamentară Europeană”, pentru ca în 1962 să ia denumirea de “Parlament
European”. Istoria PE este marcată de o permanentă luptă pentru a-şi spori competenţele
proprii. Plecând de la atribuţiile limitate ce-i erau conferite prin Tratatele originare, puterea
Parlamentului European a fost precizată pe calea acordurilor inter-instituţionale şi s-a extins
prin revizuirile succesive ale Tratatelor. Tratatul de la Maastricht a consacrat o noua
creştere a competentelor PE atât în plan legislativ (prin introducerea procedurii de
codecizie), cât şi în cel al controlului exercitat asupra Comisiei Europene, iar Tratatul de la
Amsterdam, prin modificările aduse procedurii de codecizie şi prin extinderea câmpului sau
de aplicare, a dat PE o putere reală de decizie pe care o împarte însă cu Consiliul U.E.
În conformitate cu dispoziţiile Tratatului stabilind Comunitatea Economică
Europeană, Parlamentul European îşi adoptă propriul Regulament interior, prin care
6
N. DIACONU, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 100
precizează modul de organizare a propriilor organe (Biroul şi Biroul lărgit), a comisiilor
parlamentare şi a grupurilor politice.
Biroul Parlamentului European se compune dintr-un Preşedinte şi 14 vicepreşedinţi,
aleşi de Adunare pe o perioadă de 2,5 ani. De asemenea, este ales Colegiul chestorilor şi se
constituie Conferinţa preşedinţilor. Biroul lărgit conţine şi preşedinţii grupurilor politice,
având atribuţiuni privind organizarea internă şi relaţiile cu alte instituţii comunitare şi din
afara Uniunii Europene. Preşedintele, vicepreşedinţii şi chestorii sunt aleşi în prima sesiune
a Parlamentului de după alegeri.7
Conferinţa preşedinţilor are în componenţa sa Preşedintele Parlamentului European
şi preşedinţii grupurilor politice. În componenţa Conferinţei intră şi doi reprezentanţi ai
parlamentarilor independenţi. Conferinţa preşedinţilor are un rol important în structura
organelor de conducere ale Parlamentului European.
Printr-un vot majoritar, Parlamentul European constituie Comisiile permanente, pe
baza propunerii Biroului, avându-se în vedere o repartizare între grupurile politice, potrivit
unei reprezentări echitabile a tuturor celor 15 ţări membre. Membrii titulari ai Comisiilor
parlamentare sunt aleşi pe o perioada de 2,5 ani. Fiecare membru titular este dublat de un
supleant. Comisiile parlamentare sunt îndrituite sa pregătească şedinţele plenare ale
Parlamentului, elaborând avize şi amendamente.
Grupurile politice sunt constituite pe criterii ideologice, din 29 de membri dacă
aparţin unui singur stat, şi din 23 de membri dacă provin din 2 state membre. În cazul în
care membrii grupului politic provin din 3 state, numărul lor trebuie să se ridice la 18, iar
dacă provin din patru sau mai multe state, numărul lor trebuie să se ridice la 14.
În conformitate cu prevederile Tratatelor constitutive, precum şi în baza
Regulamentului interior, Parlamentul European se reuneşte în sesiuni anuale, convocate în
a doua zi de marţi din luna martie, potrivit unei Ordini de zi pregătită de Biroul
Parlamentului şi de Conferinţa preşedinţilor.
Sesiunea anuala a Parlamentului este organizată în sesiuni de câte o săptămână în
fiecare luna. În acelaşi timp, Parlamentul European poate lucra în sesiuni extraordinare,
7
D. MAZILU, Integrarea europeanǎ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 105
care pot fi convocate: a) la cererea majorităţii eurodeputaţilor; b) la solicitarea Consiliului
European sau c) la cererea Comisiei Europene.
Parlamentul European are competenţa de deliberare şi control; are ultimul cuvânt în
problemele bugetare; are competenţa în privinţa acordurilor internaţionale încheiate de
către Uniunea Europeană. Sesiunile plenare ale Parlamentului sunt pregatite cu sprijinul
Comisiilor parlamentare, care elaborează avizele şi propun amendamentele la diferite
proiecte aflate pe ordinea de zi.
Parlamentul European, a cărui legitimitate derivă din sufragiul universal direct, este
ales la fiecare cinci ani; de-a lungul timpului, el a acumulat constant putere şi influenţă,
printr-o serie de tratate. Aceste tratate, în special Tratatul de la Maastricht din 1992 şi
Tratatul de la Amsterdam din 1997, au transformat Parlamentul European dintr-un
organism pur consultativ într-un parlament legislativ, cu puteri similare cu cele ale
parlamentelor naţionale.
În domeniul legislativ puterea sa iniţială era relativ restrânsă, constând în principal
în emiterea unor avize consultative. Tratatele originare menţionau însă şi sectoare în care
era necesar avizul conform al instituţiei parlamentare (de exemplu în cazul încheierii
acordurilor de asociere cu terţe tari sau al ratificării acordurilor de aderare la UE).
Din anul 1987, odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European (prima
modificare majoră adusă Tratatelor de constituire a Comunităţilor Europene) s-a introdus o
procedura de cooperare între Consiliul UE, Comisia Europeana şi Parlamentul European,
aplicabilă deciziilor ce se iau cu majoritate calificată în domeniile ce ţin de piaţa internă,
politica socială, coeziunea economică şi socială, cercetarea ştiinţifică.
Tratatul de la Maastricht a introdus o nouă procedură numită “procedura de
codecizie”, care ancorează şi mai mult Parlamentul European în procesul de decizie
legislativă, iar Tratatul de la Amsterdam a simplificat şi extins codecizia astfel încât să
devină operaţională într-un număr sporit de domenii. 8
În domeniul bugetar, Parlamentul European are posibilitatea de a respinge în
întregime adoptarea bugetului comunitar. A făcut acest lucru pentru prima dată în
8
I. JINGA, A. POPESCU, Organizaţii europene şi euroatlantice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 82
decembrie 1979 când a respins proiectul de buget pentru anul 1980, a doua oară în 1985, iar
cel mai recent caz îl constituie refuzul PE, în decembrie 1998, de a acorda Comisiei
Europene descărcarea bugetară pentru anul 1996, ceea ce a dus la depunerea unei moţiuni
de cenzură la adresa Comisiei, la 14 ianuarie 1999 (moţiunea nu a întrunit însă majoritatea
cerută pentru adoptare – două treimi din numărul total de voturi exprimate, care să
reprezinte în acelaşi timp jumătate plus unu din totalul membrilor PE – astfel încât a fost
respinsă).
Parlamentul European are, totodată, ultimul cuvânt în ceea ce priveşte cheltuielile
comunitare neobligatorii (cheltuieli administrative, fondul social european – FSE, fondul
de dezvoltare regională – FEDER, fondurile alocate cercetării, domeniului energetic,
politicii industriale etc. – în total aproape o treime din bugetul Uniunii europene). Întreaga
existenţă a PE este marcată de o luptă permanentă pentru sporirea competenţelor.
Competenţele Parlamentului în domeniile supravegherii şi controlului se referă,
îndeosebi, la Comisia Europeană, ai cârei membri pot fi audiaţi – la cererea lor – în numele
Comisiei. Parlamentul, în ansamblul său, ca instituţie, ori membrii acestuia pot adresa
întrebări Comisiei sau membrilor ei.
Atribuţiile de supraveghere şi control se concretizează şi în dreptul Parlamentului
European de a dezbate public Raportul general anual al Comisiei Europene, cu care prilej
eurodeputaţii emit aprecieri cu privire la activitatea desfăşurată şi formulează observaţii
critice.9
Parlamentul European îşi exercită drepturile de supraveghere şi control cu privire la
activitatea Comisiei şi printr-o “moţiune de cenzură”, pe care are posibilitatea sa o depună
şi care – în cazul unui vot de acceptare – are drept consecinţa revocarea Comisiei.
În prezent este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru decizii referitoare la
acceptarea de noi State Membre, la acorduri de asociere cu ţările care nu sunt membre ale
Uniunii şi la încheierea de acorduri internaţionale.
Aceasta înseamnă că în prezent Parlamentul are dreptul să ratifice şi puterea să
respingă acorduri internaţionale. Din preocuparea sa pentru apărarea drepturilor omului,
9
D. MAZILU, op. cit., pag. 110
Parlamentul îşi foloseşte puterea pentru a cere ţărilor care nu sunt membre ale Uniunii să îşi
îmbunătăţească practicile în domeniul respectării drepturilor omului. Parlamentul nu a
ezitat să respingă o serie de protocoale financiare cu unele state care nu sunt membre ale
Uniunii, pe baza unor chestiuni legate de drepturile omului, obligând aceste ţări să elibereze
deţinuţii politici sau să accepte angajamente internaţionale pentru respectarea drepturilor
omului.

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA
PARLAMENTULUI EUROPEAN

Încǎ de la început, organizarea prevǎzutǎ a se realiza între cele 6 state membre a

avut în vedre aspectul reprezentǎrii lor într-o formǎ reunitǎ la nivelul Comunitǎţilor
europene (art.20 al Tratatului C.E.C.A. şi art. 137 al Tratatului C.E.E.).10
 Parlamentul European a fost prevǎzut (deşi sub alte denumiri) în toate cele trei
tratate iniţiale :

- Adunarea Comunǎ , în cadrul CECO ;

- Adunarea, în cadrul CEE şi CEEA .

Ulterior, prin rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei organe similare s-au reunit în
„ Adunarea Parlamentarǎ Europeanǎ”, care, prin rezoluţia din 30 martie 1962 devine
„ Parlamentul European ”.

Prin Actul Unic European (art.3 par.1) este consacratǎ din punct de vedere juridic
denumirea de Parlament European, denumire menţinutǎ şi de tratatele ulterioare (Tratatul
de la Maastricht şi tratatul de la Amsterdam).10 Conform tratatelor constitutive, Parlamentul
European se compune din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în comunitǎţi (art. 20
– Tratatul CECO, art. 137 Tratatul CE).11

SECŢIUNEA I

MODUL DE DESEMNARE A PARLAMENTARILOR EUROPENI

Iniţial, membrii Parlamentului au fost desemnaţi de parlamentele naţionale din

cadrul membrilor acestora, fiind consideraţi delegaţi ai parlamentelor naţionale.

S-a considerat cǎ pentru a conferi acestui organ o mai mare reprezentativitate, este
necesarǎ alegerea membrilor sǎi prin vot direct, universal, dupǎ o procedurǎ unitarǎ pentru
toate statele membre.Deşi aceastǎ iniţiativǎ a fost avutǎ în vedere de autorii tratatelor
iniţiale, nu a fost materializatǎ datoritǎ poziţiei obstrucţioniste a Franţei decât mult mai
târziu, dupǎ 1976 .

10
A. FUEREA, I. P. FILIPESCU Drept instituţional comunitar european, Ediţia a V-a, Editura Actami, Bucureşti,
2000, pag. 115.
11
N. DIACONU, op. cit. , pag. 97
 La 20 septembrie a fost adoptat Actul pentru alegerea reprezentanţilor în
Parlamentul European, prin vot universal direct (Actul fiind anexat deciziei Consiliului nr.
76/787).

Primele alegeri s-au desfasurat în perioada 7-10 iulie 1979, iar urmǎtoarele între 14-
17 iunie 1984, între 15-18 iunie 1989, între 9-12 iunie 1994 şi 11-13 iunie 1999.
Reprezentanţii Parlamentului European nu sunt încǎ aleşi dupǎ o procedurǎ uniformǎ în
toate statele membre.

Procedura electoralǎ rezultǎ dintr-o combinare a dispoziţiilor naţionale şi a unui

ansamblu de reguli comunitare fixate prin Actul din 20 septembrie 1976, care prevede : a)
nimeni nu poate vota decât o singurǎ datǎ (art.8); b|) alegerile se desfǎşoarǎ la datele fixate
de cǎtre fiecare stat membru în cursul aceleiaşi perioade care începe joi dimineaţa şi se
terminǎ duminica (în aceeaşi sǎptǎmânǎ); c) dechiderea urnelor se face numai dupǎ
închiderea scrutinului în toate statele membre .

În afara acestor reguli s-a stabilit şi posibilitatea contestaţiilor privind alegerile,

posibilitatea organizǎrii unui al doilea tur de scrutin, etc.

Alte aspecte privin procedura de votare sunt reglemntate de legile interne,

diversitatea reglementǎrilor fiind foarte mare.

Absenţa unei proceduri electorale uniforme duce la apariţia unor probleme legate de
validitatea alegerilor.

Prin Tratatul de la Maastricht se instituie un drept de a alege şi de a fi ales – pentru

toate persoanele care au cetǎţenia Uniunii Europene, fapt ce duce la dispariţia unor
reglemantǎri naţionale, altele insǎ rǎmânând în vigoare.

Numǎrul membrilor Parlamentului European şi repartizarea locurilor între statele

membre (aşa cum au fost fixate prin Actul din 20 septembrie 1976) au fost modificate
succesiv prin aderarea noilor membrii în Uniunea Europeanǎ.12

12
I. Jinga, Uniunea Europeanǎ, realitǎţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1993, pag. 67
 Numǎrul total al reprezentanţilor aleşi este in prezent de 626 din care 99 revin
Germaniei, câte 87 revin Franţei, Italiei şi Marii Britanii, 64-Spaniei, 31-Olandei, câte 25
revin Belgiei, Greciei şi Portugaliei, 22-Suediei, 21-Austriei, câte 16-Danemarcei şi
Finlandei, 15-Irlandei şi 6 pentru Luxemburg (la alegerile din 1994 numǎrul total al
parlamentarilor era de 567 şi anterior de 518).

Prin Tratatul de la Amsterdam s-a stabilit cǎ în perspectiva extinderii Uniunii

Europene, numǎrul maxim al membrilor Parlamentului European sǎ nu depǎşeasca 700 de
parlamentari.

La 26 februarie 2001 a fost semnat de cǎtre reprezentanţii celor 15 state membre ale
Uniunii Europene Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene şi
a tratatelor de instituire a Comunitǎţilor Europene şi a unor acte conexe, rod al lucrǎrilor
Consiliului European, încheiat la 10 decembrie 2000, în aceeaşi localitate.

Tratatul de la Nisa conţine prevederi menite sǎ adânceascǎ integrarea europeanǎ

prin perfecţionarea mecanismului decizional, în perspectiva lǎrgirii Uniunii Europene la 27
de state membre. Principalele organisme comunitare vor suferi transformǎri, atât în privinţa
organizǎrii, cât şi a competenţelor. În consecinţǎ, în titlul I din cea de-a V-a parte a
Tratatului de instituire a Comunitǎţii Europene („ Instituţiile comunitǎţii ”) s-au operat
urmǎtoarele modificǎri importante :

Articolul 189 alin.2 stabileşte numǎrul membrilor Parlamentului European la cifra

de 732 . Aceastǎ modificare (Tratatul de la Amsterdam prevedea maximum 700 de
membrii), s-a fǎcut ţinând seama de perspectiva integrǎrii în Uniunea Europeana a ţǎrilor
candidate la aderare.În acest context, trebuie amintit Protocolul asupra lǎrgirii Uniunii
Europene adoptat la Nisa, anexa la T.C.E. , al cǎrui articol 2 stabileşte, începând cu data de
1 ianuarie 2004 şi cu efectele de la începutul legislaturii 2004-2009 , un numǎr mai redus
decât cel prezent al reprezentanţilor aleşi în statele care acum fac parte din Uniune (cu
excepţia Germaniei şi a Luxmeburgului).La rândul ei, Declaraţia relativǎ la lǎrgirea Uniunii
Europene, adoptatǎ tot la Nisa, include în numǎrul total al parlamentarilor comunitari
numǎrul de parlamentari cuvenit pentru fiecare stat candidat la aderare (România va avea
33 de parlamentari situându-se pe poziţia a şaptea) .13

SECŢIUNEA A II-A

REGULAMENTUL PARLAMENTULUI EUROPEAN

Prin articolul 142 CEE, Adunarea a primit o putere regulamentarǎ importantǎ, care
nu este supusǎ, precum în Franţa, controlului unei curţi constituţionale.Aceastǎ putere
regulamentarǎ a permis Parlamentului European sǎ-şi organizeze lucrǎrile dupǎ cum
doreşte, sǎ-şi aleagǎ structurile adminstrative, sǎ-şi fixeze cvorum-ul, numǎrul membrilor
necesari pentru constituirea unui grup politic etc. Ea a permis chiar Parlamentului sǎ-şi
gestioneze puterile bugetare care i-au fost acordate începând din 1970, sau sǎ precizeze
condiţiile de exercitare a moţiunii de cenzurǎ faţǎ de comisia de la Bruxelles. Este de notat
cǎ Parlamentul ales în mod direct a pǎstrat vreme de aproape 2 ani esenţa vechiului
regulament, în pofida propunerilor de revizuire fǎcute de marile grupǎri politice, mai cu
seama pentru a împiedica filibusteringu-ul radicalilor italieni şi al unor parlamentari
neînscrişi din Irlanda de Nord.

În martie 1981, a fost adoptat un nou regulament care menţine o mare libertate a
cuvântului şi rǎspunde astfel dorinţei radicalilor italieni şi a parlamentarilor neînscrişi al
cǎror timp de cuvânt a fost chiar dublat în raport cu regulamentul vechii Adunǎri.

În schimb, noul regulament introduce o serie de inovaţii, dintre care cele mai
importante sunt urmatoarele:

- atribuirea de puteri deliberative comisiilor parlamentare, în scopul de

a despovǎra plenul Adunǎrii de textele de ordin tehnic.Acest sistem,
13
O. ŢINCA, Tratatul de la Nisa, Revista „Dreptul”, nr.7, Bucureşti, 2001, pag. 14
 care se inspirǎ din parlamentarismul italian, constǎ în delegarea
puterii legislative cǎtre comisii, astfel încât Adunarea sǎ nu fie în
totalitate deposedatǎ de atare puteri;

- amplificarea dezbaterilor de actualitate.

Traducerea simultană a tuturor dezbaterilor parlamentare şi discuţiilor comisiilor

este asigurată în cele unsprezece limbi oficiale ale Uniunii: daneză, olandeză, engleză,
finlandeză, franceză, germană, greacă, italiană, portugheză, spaniolă şi suedeză. De
asemenea, toate documentele parlamentare sunt traduse şi publicate în toate aceste
unsprezece limbi.14

Activitatea parlamentului este organizată in general pe următoarele principii:

-comisia parlamentară corespunzătoare (spre exemplu, Comisia pentru Mediul

Înconjurător pe probleme de legislaţie a poluării) numeşte un membru ca „raportor”, pentru
a redacta un raport asupra propunerii, ce va fi supus Comisiei Europene spre analiză;

-raportorul supune raportul redactat comisiei respective, pentru dezbatere;

-după ce raportul a fost analizat, el este supus la vot si, dacă este cazul, amendat;

-raportul se discuta apoi în şedinţă plenară,amendat şi supus la vot. Parlamentul

adoptă apoi o poziţie asupra chestiunii respective.

Aceasta este procedura pentru adoptarea legislaţiei, care necesită două lecturări, ca
în cazul procedurii de codecizie.

Pe lângă adoptarea propunerilor legislative şi a bugetului Membrii Parlamentului

European mai analizează şi activitatea Comisiei Europene şi a Consiliului European,
punând întrebări orale asupra unor chestiuni specifice Membrilor Comisiei şi Consiliului ,
în cadrul şedinţelor în plen.

14
G. Ferréol, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polinom, Iaşi, 2001, pag. 51
 SECŢIUNEA A III-A

STRUCTURA PARLAMENTULUI EUROPEAN

 Organizarea Parlamentului european e reglementată în tratatele constitutive şi în
Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament însuşi. Regulamentul a făcut
obiectul unei reforme globale în octombrie 1993.

Parlamentul european cuprinde:

-un Birou;

-Conferinţa preşedinţilor;

-Comisii;

-Grupuri politice parlamentare.14

1. PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI EUROPEAN

Parlamentul European desemnează dintre membrii săi un preşedinte pe o durată de

doi ani şi jumătate, precum şi un birou din care mai fac parte 14 vicepreşedinţi şi 5 chestori.

Preşedintele Parlamentului European are un rol determinant în cadrul lucrărilor

adunării, precum şi în domeniul relaţiilor externe.În afară de funcţiile sale protocolare,
preşedintele conduce întreaga activitate a parlamentului şi prezidează deliberările,
exercitând o reală forţă de influentă.

Este amintită magistratura influentă care a fost exercitată în perioada iulie 1969 –
ianuarie 1972 de către SimoneVeil, precum şi preşedinţia spaniolului Enrique Baron
Crespo, în perioada iulie 1989 – ianuarie 1992, care s-a remercat printr-o prestaţie ştearsă.

Întâlnindu-se cu personalităti de prim rang care, fie că sunt şefi de stat şi de guvern
din ţările membre ale Uniunii, fie cǎ sunt personalităţi din ţări terţe, preşedintele
Parlamentului face ca rolul politic jucat de instituţia pe care o reprezintă să depăşească
componenţele juridice strict delimitate prin tratate.

14
A. FUEREA, Manualul Uniunii Europene, Ed. ACTAMI, Bucureşti, 2001, pag 77.
 Preşedintele Parlamentului conduce delegaţia parlamentară cu ocazia reuniunilor
prevăzute a avea loc împreună cu Consiliul de Miniştri în cadrul procedurii denumite de
concertare.15

Totodată, Tratatul de la Maastricht prevede că preşedintele Consiliului împreună cu

preşedintele Parlamentului convoacǎ comitetul paritar de conciliere prevăzut în cadrul
procedurii de codecizie.

De asemenea, preşedintele Parlamentului participă alături de preşedintele Comisiei

şi preşedintele Consiliului la reuniunile destinate clarificării punctelor discordante, in ceea
ce priveşte stabilirea bugetului comunitar.

Tot el este invitat să-şi expună punctele de vedere în faţa Consiliului European la
începutul lucrărilor acestuia.

2. BIROUL

Biroul este organul regulator care este responsabil cu bugetul parlamentului şi

răspunde de chestiuni administrative, de organizare şi de personal. Pe lângă Preşedinte
şi cei paisprezece vicepreşedinţi, acesta mai include cinci chestori care ocupă o poziţie
consultativă în chestiunile administrative şi financiare legate de Membri şi de Statutul
acestora. Membrii Biroului sunt aleşi cu un mandat de doi ani şi jumătate.

3. CONFERINŢA PREŞEDINTILOR

Noul text al regulamentului a suprimat Biroul lărgit (care era compus din membrii
Biroului şi preşedinţii grupurilor politice parlamentare), fiind înlocuit, de acum încolo, de o
conferinţă a preşedinţilor. Conferinţa este compusă din preşedintele Parlamentului şi din
preşedinţii grupurilor politice. Ea este organismul politic conducător al Parlamentului.
Conferinţa elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activitaţii

15
R. Munteanu, Drept european:evoluţie, instituţii, ordine juridicǎ, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996, pag.76
organismelor parlamentare şi termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor şi delegaţiilor
parlamentare.

4. COMISIILE

Pentru pregătirea lucrărilor plenare, Parlamentul European poate să creeze comisii

parlamentare, care au un rol deosebit de important, deoarece, reunindu-se în intervalul
sesiunilor, asigură continuitatea lucrărilor Parlamentului.

Comisiile prevǎzute în art. 135 şi urm. din Regulamentul interior sunt de mai multe
tipuri. În prezent, există 17 astfel de comisii:

-Comisia pentru Afaceri Externe, Drepturile Omului, Securitatea Comunǎ şi

Politica de Apǎrare ;

-Comisia pentru Bugete ;

-Comisia pentru Control Bugetar ;

-Comisia pentru Drepturile şi Libertǎţile Cetǎţeanului, Justiţie şi Familie ;

-Comisia pentru Afaceri Economice şi Monetare ;

-Comisia pentru Legislaţie şi Piaţa Internǎ ;

-Comisia pentru Industrie, Comerţ Exterior, Cercetare şi Energie ;

-Comisia pentru Forţa de Muncǎ şi Probleme Sociale ;

-Comisia pentru Mediu, Sǎnǎtate Publicǎ şi Politica Consumatorului ;

-Comisia pentru Agriculturǎ si Dezvoltarea Ruralǎ ;

-Comisia pentru Pescǎrii ;

-Comisia pentru Politica Regionalǎ, Transport şi Turism ;

-Comisia pentru Culturǎ, Tineret, Educaţie, Media şi Sport ;

-Comisia pentru Dezvoltare şi Cooperare ;

-Comisia pentru Probleme Constituţonale ;

 -Comisia pentru Drepturile Femeii şi Egalitatea Sexelor ;

-Comisia pentru Petiţii .

Fiecare comisie are un domeniu de activitate precis, fixat în anexa VI din

Regulamentul interior. Membrii Comisiilor permanente sunt aleşi în prima perioadă a
sesiunii Parlamentului nou ales şi apoi, după o perioadă de doi ani şi jumătate.

Parlamentul European poate să constituie şi comisii temporare al căror mandat este

de regulă de maxim 12 luni. Componenţa, mandatul şi atribuţiile acestor comisii sunt
stabilite prin deciziile pe baza cărora sunt instituite.

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene (art. G 41- modificând art. 138 –Tratatul
CE ), se arată că la cererea unor pătrimi din membrii săi, Parlamentul European poate
constitui o comisie Temporară de anchetă, pentru a examina acuzaţiile privind săvârşirea de
infracţiuni sau de rea administrare în aplicarea dreptului comunitar, cu excepţia cazurilor
când faptele sunt cercetate de alte organe jurisdicţionale.

Regulamentul Parlamentului a prevăzut, începând cu 1981, posibilitatea înfiinţării

unor delegaţii interparlamentare; aceste delegaţii sunt chemate să joace un rol important în
contactele externe ale Parlamentului şi în cooperarea interparlamentară.

Parlamentul european poate înfiinţa comisiile parlamentare mixte, cu participarea

parlamentarilor din statele asociate la Comunitate sau din statele cu care sunt angajate
negocieri de aderare. 16

5. GRUPURILE POLITICE

Grupurile politice parlamentare reprezintă formaţiunile organizatorice ale

parlamentelor în funcţie de criteriile politice care îi separă. Constituirea grupurilor politice
reprezintă o caracteristică a organizării Parlamentului European, traducând

orientările partidelor politice care le formează.

16
A. FUEREA, op. cit., pag. 78.
 Grupurile se constituie printr-o declaraţie făcută Preşedintelui Parlamentului care
cuprinde semnătura membrilor săi, denumirea grupului şi componenţa biroului.

Această declaratie se publică în J.O.C.E. Pentru prima dată în Parlamentul

European constituirea grupurilor politice a fost decisă la 21 martie 1958 (constituirea lor
realizându-se la cea de-a doua sesiune a Parlamentului European din acelaşi an ).

Numărul minim al deputaţilor necesar constituirii unui grup este fixat de regulament
la 29 dacă deputaţii aparţin unui singur stat membru, la 23 dacă sunt din două state membre
si la 14 dacă sunt din patru state membre sau mai multe.

Este interzisă participarea unui parlamentar în mai multe grupuri politice. Grupurile
politice se constituie după convingerile politice ale acestora şi nu după criteriul
naţionalităţii lor.

Deputaţii care nu aderă la nici un grup sunt desemnaţi ca „ neînscrişi ”. Conform

art. 26-27, din Regulamentul interior, din categoria parlamentarilor apolitici sunt desemnaţi
doi participanţi fără drept de vot, la lucrările Biroului lărgit.

În cadrul reuniunilor Parlamentului European, deputaţii sunt aşezaţi în semicerc pe

grupuri politice, cu scopul de a demonstra solidaritatea ideologică.17

Fiecare grup politic parlamentar este reprezentat de preşedintele său la Conferinţa

Preşedinţilor. În sesiunile plenare, preşedinţii grupurilor politice exprimă poziţiile
grupurilor lor.

Grupurile politice au multiple prerogative: beneficiază de resurse proprii

prevăzute în bugetul Parlamentului; au propriul secretariat a cărui importanţă ar trebui

întărită; au o participare activă în pregătirea ordinii de zi; au o contribuţie susţinută la
dezbateri; desfăşoară activităţi proprii (simpozioane, buletine de informare, etc.); au
administratori specializaţi permanenţi ataşaţi pe lângă comisiile parlamentare, contribuind
la pregătirea lucrărilor comisiilor.

17
G. PROFIROIU; A. MARIUS, Introducere în realitǎţile europene, Ed. Economicǎ, Bucureşti, 2000
 Prin programele lor, grupurile politice parlamentare tind să depăşească tradiţionala
divizare politică stânga-dreapta.

Conform art. 126 din Regulamentul interior, mai pot fi constituite şi delegaţii
interparlamentare desemnate de către grupurile politice, având competenţa stabilită de
Parlament în scopul întreţinerii relaţiilor cu parlamente ale altor state şi cu organizaţii
internaţionale.

Tratatul de la Maastricht evidenţiază importanţa partidelor politice în procesul

integrării europene.

În art. 138 A –Tratatul CE (introdus prin Tratatul de la Maastricht) se arată că

partidele politice la nivelul european sunt importante ca factor de integrare în cadrul
Uniunii. Ele contribuie la formarea unei conştiinţe europene şi la exprimarea voinţei
politice a cetăţenilor Uniunii.

Opt grupuri politice s-au constituit după alegerile din iunie 1999, care au antrenat
câteva schimbări faţă de adunarea anterioară:

-grupul partidului popular european (democraţi-creştini) şi democraţilor europeni –

PPE-DE:233 membri;

-grupul partidului socialiştilor europeni-PSE:180 membri;

-grupul partidului european al liberalilor, democraţilor şi reformatorilor-ELDR: 50

de membri;

-grupul Verzilor/alianţa Liberă europeană- V/ALE:48 membri;

-grupul confederal al stângii unitare europene/stânga verde nordică-GUE/NGL:42

membri;

-grupul uniunii pentru Europa naţiunilor-UEN:30 membri;

 -grupul pentru Europa democraţiilor şi a diferenţelor –EDD: 16 membri;

-grupul celor neînscrişi- NI: 27 membri.18

6. SECRETARIATUL

Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat, condus de un Secretar

General, şi care are un personal de aproximativ 3500 de persoane, pe lângă care mai
funcţionează şi personalul grupurilor politice şi asistenţii membrilor. Cele unsprezece limbi
de lucru ale Parlamentului presupun ca o treime din personalul secretariatului să lucreze în
domeniul lingvistic ( traducere şi interpretare). Cu toate acestea, in ciuda constrângerilor
impuse de multilingvism şi de cele trei puncte de lucru, bugetul operaţional al
Parlamentului este doar unu la sută din bugetul

Comunităţii, adică un euro şi jumătate pe an de la fiecare persoană care trăieşte în

Uniunea Europeană.

7. AVOCATUL EUROPEAN AL POPORULUI

O poziţie importantă în valorificarea dreptului la petiţionare este deţinutǎ de

mediatorul numit de Parlament şi abilitat să primească plângerile ce provin de la persoanele
menţionate şi care sunt relative la cazurile de rea administrare în acţiunea instituţiilor sau
organismelor comunitare, cu excepţia Curţii de justiţie şi a Curţii de primă instanţă în
exercitarea funcţiilor lor jurisdicţionale.19 Considerăm însă, că nu poate fi pusă în cauză
reaua administrare în privinţa fondurilor bugetare întrucât în această materie este
consacrată competenţa specială a Curţii de conturi.

Conform misiunii sale, mediatorul procedează la anchetele pe care el le socoteşte

justificate fie din proprie iniţiativă, fie pe baza plângerilor care i-au fost prezentate direct
( art.8 D, par. 2 ) sau prin intermediul unui membru al Parlamentului, afară dacă faptele
afirmate fac sau au făcut obiectul unei proceduri jurisdicţionale. Prin urmare, mediatorul se
18
A. FUEREA, op. cit. pag. 79
19
O. ŢINCA, Drept comunitar general, Ed. Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 1999, pag. 80
poate sesiza din oficiu, dar este de presupus că informaţiile pe care el le deţine pentru
deschiderea procedurii au, totuşi, o sursă oficială comunitară sau că el a constat ex propriis
sensibus faptele de rea administrare. Pe de altă parte, dacă sunt în cauză petiţionari, există o
dublă modalitate a relaţiei mediatorului cu petiţionarii: una directă, când aceştia prezintă
personal cererea, şi una mediată, prin interpunerea unui membru al Parlamentului european.
Textul legal nu precizează că acest membru trebuie să fie un conaţional al petiţionarului sau
un corezident, de unde se poate afirma că este posibil să fie oricare dintre membrii
Parlamentului. În mod logic se poate impune şi concluzia, pe care am mai revelat-o, în
sensul că astfel ei nu-şi reprezintă numai propriile popoare, aşa cum în mod formal se
precizează la art. 137.

În cazul când mediatorul a constatat un fapt de rea administrare, el sesizează

instituţia în cauză, care dispune de un termen de trei luni pentru a-i aduce la cunoştinţă
opinia sa, după care va înainta un raport Parlamentului şi instituţiei respective şi va fi
informat petiţionarul despre rezultatul acestor anchete.

Mediatorul îşi exercită funcţiile sale în deplină independenţă. Astfel că în

îndeplinirea obligaţiilor sale el nu va solicita instrucţiuni şi nici nu le va accepta, dacă
eventual s-ar încerca să i se dea, din partea vreunui organism (comunitar sau naţional). El
se va supune numai statutului şi condiţiilor generale de exercitare a funcţiilor sale fixate de
Parlament, după ce s-a luat avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului ce hotărăşte cu
majoritate. Consiliul, prin Decizia Nr. 94/114 din 7 februarie 1994 a aprobat Decizia
Parlamentului, menţionată, privind statutul şi condiţiile generale de exercitare a acestor
funcţii.
 CAPITOLUL III

ATRIBUŢIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN

Parlamentul European este instituţia comunitară care a cunoscut modificări

substanţiale pe parcursul perioadei construcţiei comunitare, în privinţa extinderii atribuţiilor
sale.

Tratatele constitutive ale Comunităţilor europene au încredinţat Parlamentului doar

atribuţii de control conform art. 20- Tratatul CECO şi atribuţii de deliberare şi control
conform art.137- Tratatul CEE şi art. 107-Tratatul CEEA.

Aşa cum s-a apreciat în literatura de specialitate, în afara exercitării atribuţiilor de

control, Parlamentul European era un organ cu caracter preponderent consultativ.Începând
din 1970, printr-o serie de tratate şi acte succesive s-a înregistrat o creştere a rolului
Parlamentului în mai multe domenii: în domeniul bugetar, în domeniul controlului politic şi
în domeniul normativ.

Un prim tratat în acest sens este Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970
referitor la modificarea regimului financiar comunitar, prin care i s-au acordat
Parlamentului posibilitatea de a propune modificări la proiectul de buget stabilit de Consiliu
precum şi de a dispune în privinţa cheltuielilor considerate neobligatorii.

Printr-un alt tratat, respectiv Tratatul de la Bruxelles din 22 iunie 1975,Parlamentul

dobândeşte pentru prima oară un veritabil drept de a respinge în bloc bugetul, precum şi
dreptul de a da sau nu descărcare Comisiei cu privire la execuţia bugetară.

Mai mult, prin actul de la Bruxelles din 20 septembrie 1976 Parlamentul European
dobândeşte o nouă legitimitate, care a deschis calea creşterii atribuţiilor sale.20

Actul Unic European întregeşte o primă etapă în sporirea atribuţiilor Parlamentului

European, introducând două proceduri de esenţă şi anume:

a) procedura cooperării- prin care Parlamentul European

participă la procesul decizional alături de Consiliu;

b) procedura avizului conform cu privire la acordurile de

aderare şi de asociere.

Deşi puterile Parlamentului European au cunoscut progrese , nu numai cantitative,

în mod deosebit în privinţa atribuţiilor bugetare şi de control, Parlamentul a reclamat o
reală participare în cadrul procesului legislativ comunitar, argumentând aceasta prin
necesitatea unui control democratic la nivel comunitar. Tratatul de la Maastricht a marcat o
etapă nouă în procesul de reechilibrare a puterilor legislative la nivel comunitar. Prin
reglementările sale, cele două proceduri instituite prin Actul Unic European, se extind la
noi domenii comunitare şi se instituie o nouă procedură de „codecizie”- care a marcat o
creştere a puterilor parlamentului în elaborarea deciziilor.

În sfârşit, rolul Tratatului de la Amsterdam a fost de natură a consolida poziţia

Parlamentului în cadrul sistemului instituţional comunitar; prin extinderea procedurii
codeciziei la noi domenii, fiind substanţial simplificată faţă de procedura greoaie prevăzută
iniţial prin Tratatul de la Maastricht.

20
O. MANOLACHE, Drept comunitar, Ed. All, Bucureşti, 1996, pag. 62
 Pe lângă Creşterea competenţelor Parlamentului în procesul decizional comunitar s-
a constatat şi o extindere a atribuţiilor de control ale acestuia prin care are posibilitatea să
participe activ la viaţa comunitară, intervenind direct între cetăţean şi instituţiile
comunitare.

Art. 137 – Tratatul CE (modificat prin Tratatul de la Maastricht) prevede în noua

formulare că Parlamentul European exercită puterile ce îi sunt atribuite prin tratat (această
reglementare corespunzând realitaţii componenţelor Parlamentului)

Conform modificărilor şi completărilor succesive aduse prin tratatele comunitare,

atribuţiile Parlamentului European ar putea fi grupate în: atribuţii normative, atribuţii de
control, atribuţii în domeniul adoptării bugetului şi atribuţiile în materie de relaţii externe.

SECŢIUNEA I

ATRIBUŢIILE ÎN MATERIE LEGISLATIVĂ

 Parlamentul european nu deţine atributele parlamentelor naţionale în materie
legislativă. Nu are nici competenţa de iniţiativă, rezervată Comisiei, nici competenţa de
decizie rezervată Consiliului.

Competenţa codecizională a Parlamentului, revendicată la rang de principiu

(conform art. 36 al proiectului de tratat al Uniunii europene), există numai în domeniul
„ micilor revizuiri ” (Tratatul C.E.C.A. art.95). În rest, Parlamentul are numai statut de
asociat la legislaţia de grade diferite, după care actul intră în câmpul de aplicare al uneia
sau alteia dintre cele 3 proceduri:

- procedura consultărilor: consultarea este obligatorie, interzicându-se

Consiliului să decidă fără ca Parlamentul să fi dat în prealabil un aviz asupra propunerii
Comisiei;este prevazută prin texte într-un număr oarecare de circumstanţe (19 articole în
Tratatul C.E.E., 12 în Tratatul C.E.E.A. şi 8 în A.U.E.), uneori foarte generale;

- procedura înţelegerii: rezultă din „Declaraţia comună a Adunării,

Consiliului şi Comisiei”, adoptată la 4 martie 1975 în aplicarea
angajamentelor „vârfului” de la Paris, din decembrie 1974; în
virtutea acestui acord, s-a instituit o procedură de înţelegere între
Adunare şi Consiliu, cu concursul activ al Comisiei, care se deschide
atunci când Consiliul percepe o limitare a părerii adoptate de
Adunare; Comisia de înţelegere, compusă din membrii Consiliului şi
dintr-o delegaţie a Parlamentului, condusă de Preşedintele său, la
lucrările căreia participă şi Comisia, are ca scop ajungerea la un
acord între 2 instituţii, în principiu, cu o amânare de 3 luni; când
punctele de vedere ale celor 2 instituţii sunt suficient de apropiate,
Parlamentul trebuie să dea o nouă propunere şi Consiliul să decidă;
acest mecanism se aseamănă cu procedura Comisiei mixte paritare
(Adunare Naţională – Senat) din sistemul francez; procedura se
aplică decât unei părti restrânse a domeniului legislativ şi, în
 practică, se deschide numai dacă fiecare dintre cele 2 părţi a
recunoscut că este aplicabilă.

- Procedura cooperării a fost introdusă de Actul unic european

(A.U.E.) şi, de acum, se află organizată la paragraful 2 al articolului
149 din Tratatul C.E.E.; câmpul de aplicare vizează deciziile luate
cu majoritate calificată de către Consiliu în domeniile pieţei interne,
politicii sociale, coeziunii economice şi sociale şi cercetării; este
reglementată exhaustiv în articolul 6 al Actului unic european şi
permite Parlamentului să influenţeze direct modalităţile de luare a
deciziilor prin Consiliu, fără a repune în cauză dreptul ultimului
cuvânt al acestuia şi nici rolul de motor al Comisiei.21

- Parlamentul European intervine în procedura de adoptare a actelor

normative comunitare prin mai multe modalitǎţi:

1. declanşarea iniţiativei;

2. consultarea;

3. procedura de concertare;

4. procedura cooperării (art. 189A C.E.):

5. procedura codeciziei (art. 189B C.E.)

6. avizul conform.

1. DECLANŞAREA INIŢIATIVEI

Declanşarea iniţiativei se realizează în baza art. 138B alin. 2 C.E., introdus prin
tratatul de la Maastricht, care prevede că Parlamentul poate să hotărască, cu majoritatea
voturilor membrilor săi, să solicite Comisiei să-i prezinte propuneri referitoare la
problemele pe care le consideră necesare pentru elaborarea unui act comunitar care
21
A. FUEREA, I.P. FILIPESCU, op. cit. pag. 120-121.
urmăreşte punerea în aplicare a tratatului. Parlamentul ia hotărârea pe baza unui raport de
iniţiativă întocmit de comisia de specialitate, în care se indică şi motivaţia juridică şi se fac
recomandări privitoare la conţinutul propunerii. Dacă Parlamentul primeşte de la Comisie
propunerea respectivă, aceasta îşi va urma cursul normal de adoptare Dar Comisia nu este
obligată să dea curs solicitării Parlamentului, în această situaţie Parlamentul nu are altă cale
de acţiune decât sesizarea Curţii de Justiţie cu un recurs în carenţă, care nu va putea fi
admis decât dacă, prin tratat, Comisia era ţinută să facă o asemenea propunere.

2. CONSULTAREA

Consultarea Parlamentului European are loc atunci când tratatele prevăd că

adoptarea unui act de drept comunitar derivat trebuie precedată de o asemenea operaţie. În
felul acesta, Parlamentul participă la elaborarea textelor legislative, într-o formă minimală.
Consultarea Parlamentului poate fi obligatorie sau facultativă. Chiar când este obligatorie,
avizul Parlamentului nu leagă decizia Consiliului. Atâta doar că actul comunitar nu poate fi
adoptat de Consiliu, dacă Parlamentul nu a fost consultat, cu condiţia ca tratatul să impună
acest lucru. Nerespectarea acestei proceduri, duce la anularea actului pentru viciu de formă,
dacă el a fost adoptat de Consiliu.22

Consultarea obligatorie a Parlamentului în unele domenii prevăzute de tratat asigură

echilibrul instituţional, răspunzând într-o oarecare măsură la cerinţele principiilor
democraţiei. Insistând pe necesitatea respectării procedurii consultării Parlamentului,
Curtea de Justiţie a statuat că aceasta implică exprimarea efectivă a unei opinii de către
Parlament, nefiind suficientă doar o simplă solicitare de aviz din partea acestuia. Dacă
Parlamentul nu elaborează un aviz, Consiliul poate adopta actul, cu condiţia ca el să fi
depus eforturile necesare pentru a-l obţine. Aşa a statuat Curtea într-o hotărâre din 10 mai
1995 (cauza C- 417, Parlament/ Consiliu), când a respins recursul în anulare al
Parlamentului fondat pe lipsa consultării, constatând că Parlamentul nu şi-a indeplinit
obligaţia de cooperare loială cu Consiliul.

22
O. BIBERE, Uniunea Europeanǎ între real şi virtual, Ed. All, Bucureşti 1999, pag. 118
 Pe de altă parte, Consiliul poate consulta Parlamentul chiar şi atunci cand textul
tratatului nu impune această obligaţie. Curtea a admis că Consiliul poate examina
propunerea Comisiei, chiar înaintea primirii avizului Parlamentului, dar

hotărârea definitivă o ia doar după ce această procedură a avut loc.

Reconsultarea Parlamentului de către Consiliu are loc când propunerea iniţială a

fost modificată de Comisie sau când Consiliul a adus modificări importante acestei
propuneri. Curtea de Justiţie a admis că această reconsultare nu este necesară când
modificările vizează probleme tehnice şi nu de fond, dar ea a anulat un regulament adoptat
de Consiliu, deoarece Parlamentul nu a fost consultat din nou când propunerea iniţială a
fost modificată de Comisie de o manieră substanţială.

Din aceste considerente, Curtea de Justiţie a anulat, constatând lipsa reconsultării

Parlamentului, un regulament adoptat de Consiliu, pe baza dispoziţiilor art. 100 C.E.,
referitor la stabilirea ţărilor terţe ai căror resortisanţi trebuie să obţină viză pentru trecerea
frontierelor exterioare, menţinându-i totuşi efectele până la adoptarea unui nou regulament.

Probema reconsultării a făcut obiectul mai multor declaraţii ale Consiliului,

comunicări ale Comisiei şi rezoluţii ale Parlamentului. Astfel, în 1973, Consiliul a făcut
cunoscut Comisiei că în situaţia când , în urma primei consultări a Parlamentului, Comisia
prezintă o propunere modificată, o nouă consultare va avea loc, dacă modificările depăşesc
materia tratată prin propunerea iniţială. De asemenea, o nouă consultare este oportună, arată
Consiliul, în cazuri speciale, ţinând cont îndeosebi de timpul de care dispune Consiliul
înaintea adoptării dispoziţiei în cauză şi de importanţa modificării propuse. Desigur că
reconsultarea nu mai este necesară când chiar Parlamentul stabileşte modificări la
propunerea iniţială a Comisiei. Totuşi, mai multe rezoluţii ale Parlamentului subliniază că
în acest domeniu se manifestă controverse. Potrivit regulamentului de funcţionare a
Parlamentului, Preşedintele acestuia invită Consiliul la o nouă consultare dacă:

a) Comisia îşi retrage propunerea iniţială, după ce Parlamentul şi-a dat avizul,
pentru a o înlocui cu o alta;
 b) Comisia sau Consiliul modifică sau intenţionează să-şi modifice
propunerea iniţială asupra căreia Parlamentul a emis un aviz;

c) Datorită timpului scurs sau în urma unor modificări ale

circumstanţelor, natura problemei care face obiectul propunerii
Comisiei a fost sensibil modificată.

În urma unui acord încheiat în 1990 între Parlament şi Comisie referitor la

principiile de cooperare între cele două instituţii comunitare, Comisia s-a angajat să
informeze cu regularitate comisiile competente ale Parlamentului cu privire la problemele
principale care rezultă din dezbaterile Consiliului, îndeosebi când acestea se depărtează de
propunerile iniţiale.23 Totodată, Comisia s-a angajat să atace cu recurs în faţa Curţii de
Justiţie actele Consiliului care nu respectă obligaţia de reconsultare a Parlamentului. În
cadrul cooperării între Parlament şi Comisie, aceasta din urmă s-a mai angajat ca
propunerile pe care le supune Consiliul să le trimeată şi la Parlament spre informare,
făcându-i cunoscute şi modificările preconizate sau retragerea propunerii. Când Comisia nu
răspunde la cererea Parlamentului de modificare sau retragere a propunerii, ea este obligată
totuşi să-i comunice motivele sale. În practică, se constată că de cele mai multe ori în
cazurile în care Parlamentul se opune categoric, Comisia îşi retrage propunerea.

Regulamentul intern al Parlamentului reglementează procedura avizului în capitolul

VII (procedurile legislative) şi în art. 53 la 63, care reglementează prima lectură. Potrivit
acestor prevederi, preşedintele Parlamentului trimite propunerea Comisiei spre examinare
la comisia competentă, care urmăreşte stabilirea validităţii şi

pertinenţa temeiului juridic. Dacă acestea sunt contestate, sesizează Parlamentul printr-un
raport oral sau scris. Dacă propunerea intră în procesul legislativ, comisia întocmeşte un
raport, în care poate prezenta amendamente, elaborează o propunere de rezoluţie şi o
expunere de motive. În continuare, Parlamentul European examinează propunerea Comisiei
ţinând cont de raportul comisiei de specialitate proprii, votând în primul rând
amendamentele, apoi amendamentele la propunerea de rezoluţie şi în final ansamblul
23
C. LEFTER, Drept comunitar instituţional, Ed. Economicǎ, Bucureşti, 2001, pag. 84
proiectul de rezoluţie legislativă, care conţine o declaraţie de aprobare, de respingere sau de
aprobare cu amendamente a propunerii Comisiei.Parlamentul este obligat să examineze
dacă s-au respectat principiul subsidiarităţii, drepturile fundamentale şi să verifice, dacă
este cazul, resursele financiare prevăzute (art. 54 din regulament). Potrivit art. 53 paragraful
2 din regulament, adoptarea proiectului duce la închiderea procedurii de consultare,
preşedinteleParlamentului având obligaţia de a transmite Consiliului şi Comisiei
propunerea în versiunea adoptată de Parlament şi rezoluţia aferentă. Regulamentul
Parlamentului mai prevede că avizul poate fi dat fără dezbateri (art. 99) sau, în anumite
condiţii, de către comisie (art. 52).

În cazul în care propunerea Comisiei este respinsă, preşedintele Parlamentului o

invită să-şi retragă propunerea înainte ca Parlamentul să adopte prin vot proiectul rezoluţiei
legislative, iar dacă Comisia se conformează, preşedintele constată că procedura de
consultare a Parlamentului a rămas fără obiect şi informează despre aceasta Consiliul. În
ipoteza in care Comisia nu-şi retrage propunerea, comisia competentă a Parlamentului va
întocmi un raport, într-o perioadă de cel mult două luni, după care Parlamentul votează
proiectul de rezoluţie.

Când are loc modificarea propunerii Comisiei de către Parlament,este cerută poziţia
Comisiei, după care Parlamentul decide prin vot asupra proiectului de rezoluţie.

Din punct de vedere al forţei juridice, avizul Parlamentului nu leagă nici Consiliul şi
nici Comisia, el având mai mult o semnificaţie politică. Prin rezoluţia din 9 iulie 1981,
Parlamentul a solicitat Consiliului să-i comunice motivele pentru care nu acceptă
amendamentele propuse, Consiliul angajându-se să facă acest lucru în cadrul „procedurii
Scheel”. Prin regulamentul Parlamentului se mai stabileşte că după adoptarea avizului de
către Parlament, Consiliul, în perioada până la adoptarea actului normativ, cel puţin o dată
la trei luni, transmite comisiei competente a Parlamentului toate informaţiile necesare (art.
61 pct. 2)
 3. PROCEDURA DE CONCERTARE

Procedura de concertare a fost adoptată prin declaraţia comună a Parlamentului,

Consiliului şi Comisiei din 4 martie 1975 şi se aplică în domeniul actelor financiare
importante, urmărind realizarea unui acord între Parlament şi Consiliu.24 Procedura poate fi
declanşată de Parlamentul European, cu concursul Comisiei, când Consiliul se depărtează
de avizul dat de Parlament referitor la acte comunitare cu efect general având implicaţii
financiare notabile. Când prezintă iniţiativa, Comisia indică dacă aceasta este susceptibilă
de a urma procedura de concertare, iar Parlamentul, când îşi dă avizul, sau Consiliul pot
cere deschiderea acesteia. Totuşi când consideră că nu au fost îndeplinite condiţiile cerute,
Consiliul poate bloca cererea Parlamentului. Dacă poziţia Consiliului este diferită de cea
din avizul Parlamentului, se constituie un comitet paritar, compus din Consiliu şi
reprezentanţi ai Parlamentului (care trebuie să reflecte grupurile politice şi să fie compusă
inclusiv din preşedintele Parlamentului, preşedintele şi raportorul comisiei de specialitate).
Durata de activitate a comitetului nu poate fi mai mare de trei luni, iar dacă în acest timp
poziţiile s-au apropiat, Parlamentul emite un aviz nou, după care Consiliul ia hotărârea
definitivă. În practică, procedura concertării a fost puţin folosită, atât din cauza
inconvenientelor pe care le prezintă, cât şi ca urmare a noilor prevederi introduse prin Actul
Unic şi tratatul de la Maastricht.

4. PROCEDURA COOPERĂRII

Procedura cooperării a fost introdusă în tratatul C.E. prin Actul Unic (art. 149
paragraful 2 C.E.E.), iar tratatul din 1992 asupra Uniunii Europene a inserat art. 189C în
tratatul privind Comunitatea Europeană. Potrivit acestei proceduri, Parlamentul, fără a
deţine o veritabilă putere de legiferare, care ramâne în continuare a Consiliului, poate
influenţa decizia acestuia. Caracteristicile principale ale procedurii cooperării sunt:

a) decizia finală, adoptarea actului de drept comunitar derivat aparţine în continuare

Consiliului;

24
D.V. SAVU, Integrarea europeanǎ: dimensiuni şi perspective, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, pag. 78
 b) Parlamentul intervine în procesul de adoptare a normelor în cadrul primei şi celei
de a doua lecturi;

c) Comisia apare în rolul de arbitru între poziţiile Parlamentului şi a Consiliului;

d) cele trei instituţii comunitare sunt obligate să acţioneze în cadrul unor termene;

e) ea se aplică în ipotezele în care Consiliul adoptă textele cu votul

majorităţii

calificate, iar când Consiliul îşi impune punctul de vedere, textul trebuie adoptat
cu vot unanim.

Procedura cooperării a fost stabilită, prin dispoziţiile tratatului de la Maastricht, în

următoarele domenii: transport- art. 75 paragraful 1; politica economică – art. 104A
paragraful 2 şi art. 104B paragraful 2; politica socială – art. 118A paragraful 2, art. 125;
pregătirea profesională –art. 127; mediul înconjurător – art. 130S paragraful 1; cooperarea
în domeniul dezvoltării – art. 130W paragraful 1; acordul social aplicabil statelor membre
(cu excepţia Angliei şi Danemarcei)- art. 2 paragraful 2.

Procedura cooperării este declanşată în mod asemănător cu declanşarea procedurii

ordinare, pe baza propunerii Comisiei. După prima lectură a proiectului, Parlamentul poate
emite un aviz care să determine Comisia să-şi modifice propunerea.25 La rândul lui,
Consiliul examinează propunerea Comisiei (care poate fi modificată sau nu) şi adoptă o
„poziţie comună” (art. 189C lit. a C.E.), Ţinând seama

de avizul Parlamentului. Noţiunea de „poziţie comună” nefiind definită, ambiguitatea ei a

făcut ca în literatura de specialitate să fie considerată ca un text bine definit, nelimitându-se
doar la stabilirea liniilor principale ale acestuia.

Poziţia comună se adoptă cu majoritatea calificată a voturilor sau cu votul unanim,

când se aduc modificări propunerii Comisiei. Consiliul transmite poziţia comună
Parlamentului, cu prezentarea argumentelor care l-au determinat s-o adopte. La rândul ei,
25
O. MANOLACHE, op. cit., pag.125
Comisia informează Parlamentul în legătură cu poziţia Consiliului. Urmează ca
Parlamentul să se pronunţe asupra poziţiei comune a Consiliului în termen de trei luni de la
comunicare (aceasta are loc îm momentul în care preşedintele Parlamentului face cunoscută
în plen poziţia comună), care poate fi prelungit cu o lună printr-un acord între Consiliu şi
Parlament. Comisia competentă din cadrul Parlamentului examinează poziţia comună şi
prezintă recomandări pentru hotărârea pe care Parlamentul s-o ia la a doua lectură. Aşadar,
pot avea loc patru situaţii:

a) Parlamentul adoptă poziţia comună printr-o rezoluţie adoptată cu majoritatea

sufragiilor exprimate;

b) Parlamentul nu-şi exprimă avizul în termenul de trei luni de la comunicarea

poziţiei comune, după care preşedintele acestuia va declara adoptarea poziţiei comune fără
vot ;

c) Parlamentul adoptă amendamentele propuse de una din comisiile proprii, de unul

din grupurile politice sau de cel puţin 23 reprezentanţi, cu votul majoritaţii absolute a
membrilor săi;

d) Parlamentul respinge poziţia comună cu votul majorităţii absolute.

În cazul în care poziţia comună a fost aprobată de Parlament sau acesta nu s-a
pronunţat în termenul de trei luni; Consiliul adoptă îm mod definitiv actul respectiv, al
cărui conţinut corespunde poziţiei comune:

a) cu majoritatea calificată dacă poziţia comună este identică cu propunerea iniţială

a Comisiei sau

b) cu votul unanim al membrilor săi, dacă poziţia comună diferă de propunerea

iniţială a Comisiei.

Dacă Parlamentul aoptă amendamente, Comisia trebuie să-şi reexamineze în termen

de o lună propunerea iniţială pe baza căreia Consiliul şi-a stabilit poziţia comună, adoptând
una din următoarele soluţii:
 a) îşi menţine propunerea iniţială;

b) ţine cont, total sau parţial, de amendamentele Parlamentului sau de modificările

făcute de Consiliu când a adoptat poziţia comună;

c) îşi modifică poziţia, însă nu în mod esenţial, pentru alte motive decât cele
reyultate din amendamentele Parlamentului sau poziţia comună a Consiliului;

d) îşi retrage propunerea, ceea ce are ca efect împiedicarea Consiliului de a

adopta actul normativ.

Consiliul poate adopta actul respectiv la trei luni după respingerea de către
Parlament a poziţiei comune, dacă a expirat termenul de o lună acordat Comisiei pentru a-şi
stabili poziţia.26 Într-o asemenea ipoteză, decizia Consiliului se ia cu unanimitate de voturi,
iar dacă după termenul de trei luni, care poate fi prelungit cu o

lună printr-un acord al Consiliului cu Parlamentul, Consiliul nu decide, propunerea se

consideră neadoptată. Consiliul, care trebuie să-şi revadă poziţia comună pe baza
propunerii reexaminate a Comisiei, are următoarele posibilităţi:

a) să adopte în unanimitate amendamentele Parlamentului care nu au fost luate în

considerare de Comisie;

b) să adopte cu majoritatea calificată propunerea reexaminată a Comisiei;

c) să modifice cu votul unanim al membrilor săi propunerea reexaminată a

Comisiei;

d) să respingă propunerea Comisiei. Dacă în termen de trei luni, Consiliul nu adoptă

o hotărâre, propunerea Comisiei nu este adoptată.

În urma introducerii prin Actul Unic a procedurii de cooperare, până în 1993 au fost
adoptate astfel 332 de acte normative; din totalul amendamentelor adoptate de Parlament la
prima lectură, 54,5% au fost însuşite de Comisie şi 43% de Consiliu, iar din

26
D. MAZILU, op. cit., pag. 109
amendamentele adoptate de Parlament cu ocazia celei de a doua lecturi, 44,2% au fost
preluate de Comisie şi 23,5% de Consiliu.

5. PROCEDURA CODECIZIEI

Procedura codeciziei a fost introdusă prin art. 189B C.E., inserat prin tratatul de la
Maastricht, care nu îi dă un nume. În esenţă, Procedura codeciziei constă în aceea că actele
normative comunitare pot fi adoptate, în anumite domenii, numai prin acordul Consiliului şi
al Parlamentului sau,în absenţa opoziţiei Parlamentului, acestea sunt adoptate de Consiliu.
Prin art. 189B C.E., Parlamentul a primit o competenţă legislativă veritabilă, dar încă
limitată la domeniile în care tratatul prevede expres folosirea acestei proceduri; libera
circulaţie a muncitorilor-art. 49, art.54 paragraful 2, art.56 paragraful 2, art. 57 paragrafele
1 şi 2; prestarea liberă a serviciilor - art.66; armonizarea legislaţiilor statelor membre - art
100A paragraful 1; educaţie - art. 126 paragraful 4; cultură - art. 128 paragraful 4; sănătate
publică- art. 129A paragraful 2; reţeaua transporturilor transeuropene - art. 130 I; mediul
înconjurător - art. 130S paragraful 3.

Procedura codeciziei este complexă şi se deosebeşte de procedura cooperării prin:

a) constituirea unui comitet de conciliere, când apar contradicţii între Parlament şi

Consiliu;

b) Parlamentul poate împiedica adoptarea textului aflat în dezbatere (De altfel,

textele adoptate sunt ”acte ale Consiliului şi Parlamentului”, fiind semnate de preşedinţii
celor două instituţii);

c) în domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologice (art. 130I) şi culturii (art. 128)

pentru adoptarea actului comunitar este necesar votul unanim, pe când în procedura
cooperării regula este votul majoritar calificat.

Procedura codeciziei începe tot cu propunerea înaintată de Comisie Parlamentului,

care o examinează la prima lectură după reguli asemănătoare procedurii cooperării.27
Consiliul îşi stabileşte poziţia comună prin votul majoritar calificat (în domeniul culturii şi

27
C. LEFTER, op. cit., pag. 90
al cercetării cu vot unanim), după primirea avizului Parlamentului care îi este transmis
împreună cu motivarea poziţiei sale. La cea de a doua lectură, Parlamentul examinează
poziţia comună a Consiliului, fiind obligat ca în termen de trei luni să ia una din
următoarele decizii:

a) să aprobe poziţia comună, după care Consiliul adoptă actul cu votul majorităţii
calificate (în cazul art. 128 şi art.130 I C.E., cu unanimitatea voturilor);

b) nu se pronunţă, caz în care Consiliul adoptă actul conform pozitiei comune;

c) indică intenţia sa, cu votul majorităţii absolute a membrilor săi, de a respinge

poziţia comună. Fiind informat, Consiliul convoacă comitetul de conciliere, situaţie în care
Parlamentul fie confirmă cu majoritatea absolută respingerea poziţiei comune, când actul în
cauză este considerat respins, fie propune amendamente;

d) propune amendamente, cu votul majorităţii absolute, la poziţia comună a

Consiliului, textul fiind comunicat Consiliului şi Comisiei, care emite un aviz. Dacă în
termen de trei luni de la primirea amendamentelor Parlamentului, Consiliul le aprobă pe
toate cu majoritatea calificată, înseamnă că el îşi modifică poziţia comună şi adoptă actul
respectiv. Dacă unele amendamente sunt însoţite de avizul negativ al Comisiei, adoptarea
lor se face prin votul unanim al membrilor Consiliului.

În ipoteza în care Consiliul nu adoptă actul, având acordul preşedintelui

Parlamentului, convoacă într-un timp cât mai scurt comitetul paritar de conciliere, compus
din membri ai Consiliului sau din reprezentanţi ai acestora şi din reprezentanţi ai
Parlamentului. Comitetul poate adopta un proiect de acord numai cu votul majorităţii
calificate a membrilor din Consiliu sau a reprezentanţilor acestora şi cu votul majorităţii
reprezentanţilor Parlamentului. La lucrările Comitetului participă în mod activ Comisia.
Comitetul de conciliere trebuie să adopte un proiect comun în termen de şase săptămâni,
care poate fi prelungit la opt săptămâni, după care Parlamentul şi Consiliul, în termen de
şase săptămâni, aprobă conform proiectului comun. Parlamentul are nevoie pentru aprobare
de majoritatea sufragiilor exprimate, pe baza raportului reprezentanţilor săi din Comitetul
de conciliere, iar Consiliul de majoritatea calificată. (Este o excepţie de la regula stabilită
de art.189A, conform căreia pentru a modifica o propunere a Comisiei, Consiliul trebuie să
statueze cu votul unanim al membrilor săi). Când Consiliul ori Parlamentul nu aprobă
proiectul comun. Dacă însă Consiliul, în termen de şase săptămâni după examinarea
termenului acordat comitetului de conciliere, confirmă, cu votul majoritar calificat, poziţia
comună asupra căreia şi-a dat acordul înaintea concilierii (putând chiar accepta unele
amendamente propuse de Parlament), actul se consideră adoptat. Această soluţie a
Consiliului nu operează decât dacă Parlamentul, în termen de şase săptămâni de la data
confirmării de către Consiliu, nu respinge textul cu votul majorităţii absolute a membrilor
săi, în caz contrar propunerea se consideră că nu a fost adoptată.28

La 23 octombrie 1993, Consiliul, Parlamentul şi Comisia au adoptat un acord

interinstituţional referitor la comitetul de conciliere, stabilind modalităţile de lucru ale
acestuia.

Prin tratatul de la Amsterdam s-au introdus dispoziţii de simplificare a procedurii de

codecizie, adoptarea actului putându-se face de către Consiliu, dacă Parlamentul nu
prezintă amendamente sau dacă este de acord cu toate amendamentele aduse de Parlament.

Dacă nu este de acord cu toate aceste amendamente sau doreşte chiar el să modifice
propunerea Comisiei, Consiliul adoptă o poziţie comună, care este transmisă Parlamentului.
Dacă Parlamentul aprobă în mod expres poziţia comună sau în termen de trei luni nu se
pronunţă, se consideră că textul a fost adoptat, fără să mai fie nevoie să revină la Consiliu.
În ipoteza în care Parlamentul respinge, cu majoritatea absolută, poziţia comună se
consideră că textul nu a fost adoptat. Dacă propune amendamente, tot cu votul majorităţii
absolute, acestea sunt prezentate Consiliului şi Comisiei. De data aceasta Consiliul
hotărăşte cu votul majorităţii absolute asupra fiecărui amendament şi cu votul unanim
asupra celor cu privire la care Comisia a dat aviz negativ. Dacă aprobă toate
amendamentele se consideră că actul a fost adoptat pe baza poziţiei comune amendate. În
cazul în care a aprobat numai o parte din amendamente, este convocat comitetul de
28
O. ŢINCA, op. cit.,pag 155-157.
conciliere, în termen de şase săptămâni. În acelaşi termen, comitetul adoptă un proiect
comun pe care îl prezintă Parlamentului şi Consiliului. Atât Parlamentul, cât şi Consiliul, în
termen de şase săptămâni pot adopta actul conform proiectului comun cu votul majorităţii
sufragiilor exprimate, respectiv cu majoritatea calificată. Dacă nu se poate adopta un
proiect comun de către comitetul de conciliere sau când, deşi s-a adoptat un asemenea
proiect, el nu este aprobat de Consiliu şi de Parlament sau numai de unul din acestea,
propunerea este respinsă definitiv. 29

Se poate constata că, potrivit tratatului de la Amsterdam, este eliminată cea de a

treia lectură în care Consiliul, când comitetul de conciliere nu a adoptat un proiect comun,
poate să reia dialogul cu Parlamentul. Simplificarea procedurii a dus la posibilitatea
adoptării actului de către Consiliu de la prima lectură a Parlamentului dacă acesta nu
formulează nici un amendament sau Dacă, în caz de amendamente, Consiliul le acceptă pe
toate. În ce priveşte a doua lectură, Parlamentul poate respinge direct poziţia comună a
Consiliului fără să fie nevoie de o ameninţare cu respingerea care este susceptibilă de a
provocă întrunirea comitetului de conciliere.

S-a arătat că extinderea, chiar dacă nu generalizarea, procedurii codeciziei (art.

189B C.E.) permite să se identifice mai bine în dreptul comunitar în domeniul legislativ
prin natura sa, rezultând o netă ameliorare a sistemului ierarhizării normelor, deoarece
actele adoptate prin codecizie beneficiază de o dublă legitimitate, putând fi calificate legi.

Prin tratatul de la Amsterdam s-au realizat trei ameliorări notabile în privinţa

Parlamentului: a) simplificarea procedurii legislative; b) extensia procedurii codeciziei, care
în mod progresiv devine principala procedură legislativă comunitară; şi c) simplificarea
relativă a acesteia. Tratatul face să se reducă rolul procedurii de cooperare, ea rămând să fie
aplicată numai în cadrul Uniunii economice şi monetare. Această reducere a ariei
procedurii cooperării constituie un progres, deoarece domeniile în care s-a aplicat trec la
procedura codeciziei (transporturi, coeziune economică şi socială), iar pe de altă parte, în
domenii noi de competenţă comunitară se aplică procedura prevăzută la art.189B C.E.
29
A. POPESCU, op. cit. pag. 136
(politica locurilor de muncă, politica socială, sănătatea publică, în privinţa măsurilor
sanitare şi fitosanitare, lupta împotriva fraudelor la bugetul comunitar).

6. AVIZUL CONFORM

Avizul conform, introdus prin Actul Unic, reprezintă acordul Parlamentului cu

privire la proiectul unui act, care i s-a prezentat. În privinţa efectelor pe care le produce,
avizul conform al Parlamentului European dă posibilitatea Consiliului să adopte actul
comunitar. Dacă Parlamentul nu emite avizul conform sau îşi manifestă prin vot opoziţia
fată de propunerea prezentată, Consiliul nu poate adopta actul. Astfel, potrivit tratatului
C.E. avizul conform al Parlamentului este necesar în şase domenii:

1. art.8A C.E. prevede avizul conform pentru adoptarea de către Consiliu a actelor
comunitare în domeniul liberei concurenţe şi a dreptului de şedere al cetăţenilor europeni
pe teritoriul statelor membre;

2. în situaţia în care Consiliul acordă Bancii Centrale Europene unele misiuni

specifice (art. 105 paragraful 6 ) precum şi în vederea modificării de către Consiliu a
statutelor Sistemului european al Bancilor Centrale şi Bancii Centrale Europene;

3. în domeniul reformei fondurilor structurale, Consiliul poate stabili măsuri privind

misiunile, obiectivele prioritare şi organizarea lor, pe baza propunerii Comisiei şi a avizului
conform al Parlamentului, după consultarea Comitetului economic şi social;

4. art. 138 C.E. stabileşte că este nevoie de avizul conform pentru stabilirea unui
proiect referitor la alegerile, pe baza unei proceduri uniforme, pentru Parlamentul
European;

5. pentru încheierea de către Consiliu a acordurilor internaţionale, a acordurilor care

au implicaţii bugetare importante, precum şi a acelora care implică modificarea unui act
adoptat potrivit procedurii stabilite de art.189B C.E.;

6. încheierea acordurilor de aderare şi de asociere la Uniunea Europeană (art.

OU.E.).
 În vederea emiterii avizului conform, Parlamentul se pronunţă pe baza unui raport
întocmit de comisia competentă, prin care se propune Parlamentului să adopte sau să
respingă proiectul rezoluţiei. Nu se admit amendamente din partea Parlamentului. Potrivit
art. 80 din regulamentul Parlamentului, comisia competentă poate decide, în vederea
favorizării unui rezultat pozitiv al procedurii, să prezinte Parlamentului un raport interimar
cu propunere de adoptare a unei rezoluţii care să cuprindă recomandări privind modificarea
sau punerea în aplicare a propunerii respective. Dacă Parlamentul adoptă o recomandare cu
aceeaşi majoritate ca cea necesară pentru avizul conform, preşedintele cere deschiderea
procedurii de concertare cu Consiliul . Apoi, comisia competentă elaborează, pe baza
rezultatelor concertării cu Consiliul, recomandarea finală referitoare la avizul conform al
Parlamentului.

Parlamentul poate, pe baza unui raport întocmit de comisia competentă, să adopte

recomandări de care să se ţină seama înainte de încheierea tratatului de aderare a unui stat
candidat la Uniunea Europeană. Recomandările pot fi adoptate cu aceeaşi majoritate ca şi
avizul conform, adică majoritatea absolută a parlamentarilor europeni.După emitere, avizul
conform este publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.

Curtea de Justiţie a stabilit, prin jurisprudenţa sa, trei modalităţi prin care
Parlamentul poate acţiona cu o cerere pentru a solicita respectarea procedurii avizului
conform:

1. calea diligenţei pentru altul, în speţă pentru Comisie care, potrivit tratatului,
veghind la respectarea prerogativelor Parlamentului este îndreptăţită să introducă un recurs
în anulare, sau pentru orice persoană fizică sau morală (hotărârea din 27 septembrie 1998,
în cauza 302/87 Parlament /Consiliu);

2. calea intervenţiei indirecte, alături de un alt recurent sau în baza art. 175

C.E.E., când Consiliul se abţine în mod ilegal de a solicita avizul Parlamentului, deşi, avea
această obligaţie;
 3. calea acţiunii în anulare în scopul aparării prerogativelor sale (hotărârea din 22
mai 1990 în cauza 70/80, Parlament / Consiliu).

În stadiul actual al dreptului comunitar, aplicarea avizului conform este limitată de

prevederile Actului Unic şi tratatului asupra Uniunii Europene la câteva domenii stabilite.

Existenţa mai multor forme de intervenţie a Parlamentului în activitatea legislativă,

poate determina uneori Consiliul să aleagă o procedură în care rolul Parlamentului este mai
redus, pentru a nu întâmpina dificultăţi la adoptarea unui anumit act. De pildă, în hotărârea
din 11 iunie 1991 (din cauza 300/89 Comisia /Consiliu) în legătură cu directiva „Seveso”
din domeniul protecţiei mediului înconjurător, Curtea de Justiţie a stabilit că aceasta ar fi
trebuit să fi fost adoptată în temeiul art.100A, care prevede doar procedura consultării.

Concluzionând, se poate susţine că rolul Parlamentului European în procesul

legislativ a crescut, dar el încă nu se manifestă în mod uniform. Astfel:

1. Sunt domenii importante din competenţa comunitară în care Parlamentul

European nu intervine în nici un fel: - securitatea socială a muncitorilor imigranţi
(art.51C.E.), libera circulaţie a capitalurilor (art. 69, 70 şi 73C C.E.), regulile interne legate
de materia comercială, comună (art.112, 113 C.E.);

2. Consultarea ocupă un loc destul de întins: - regulile în domeniul politicii agricole

comune (art.43 C.E.), dreptul de stabilire a activităţilor nesalariate (art 57 paragraful 2
C.E.9, regulile generale în materia prestărilor de servicii (art. 63 C.E.), regulile generale în
materia concurenţei, inclusiv ajutoarele în acest domeniu (art.87, 94 C.E.), armonizarea
regulilor fiscale 8art. 99 C.E.), politica de vize (art. 100C C.E.), reforma fondurilor
structurale (art. 130D ), etc.

3. Procedura cooperării este folosită în domenii diferite, tratatul de la Maastricht

lărgindu-le: transporturi (art. 75), politica socială (art.118A), formarea profesională
(art.127A), etc (în perspectiva ratificării tratatului de la Amsterdam, se va aplica doar în
domeniul Uniunii economice şi monetare)
 4. Procedura codeciziei are încă un câmp limitat de aplicare, (armonizarea
prevederilor privind piaţa internă- art.100A, regulile privind circulaţia muncitorilor - art.49
C.E., regulile privind dreptul de stabilire - art 54, 56 paragraful 2, etc), dar va deveni
principala procedură legislativă, o dată cu intrarea în vigoare a tratatului de la Amsterdam;
30

5. Avizul conform se aplică la cele şase domenii prevăzute de Actul Unic şi tratatul
de la Maastricht.

7. ABSENŢA INTERVENŢIEI PARLAMENTULUI

La nivel comunitar sunt domenii de competenţă legislativă a Consiliului în care

acesta poate legifera - în baza unei proceduri de vot diferite - fără a fi necesară intervenţia
Parlamentului . Aceste domenii sunt :

a) domeniul comercial comun, domeniul transporturilor maritime şi aeriene,

domeniul liberei circulaţii a capitalurilor, modificarea autonomă a tarifului vamal comun,
acţiuni urgente în materie de vize, în care Consiliul decide cu majoritate calificată;

b) domeniul culturii, acordurile internaţionale, în care Consiliul decide în

unanimitate.

30
D.V. SAVU, op. cit., pag. 74
 SECŢIUNEA A II-A

CONTROLUL POLITIC
Reprezintă primul atribut al puterii. Această posibilitate, pe care o are Parlamentul
european, se materializează în primul rând, în dezbaterile organizate, ocazie cu care
diferitele organe de acţiune sunt chemate să-şi susţină activităţile şi orientarea în plan
politic. Maniera de lucru este profundă. Fiecare dezbatere se finalizează prin adoptarea unei
rezoluţii prin care se face cunoscută poziţia faţă de o anumită problemă.

În fiecare an, se prezintă un raport general asupra activităţii desfăşurate de cele 3

Comunităţi. Comisia îşi întocmeşte chiar un program de lucru anual, care este avut în
vedere la elaborarea discursului – program al Preşedintelui Comisiei, prezentat în sesiunea
din luna februarie a fiecărui an. Discursul este urmat de o dezbatere generală asupra
politicii generale a Comunităţilor. În ce priveşte „primul program de acţiune” prezentat de
Comisie după intrarea în funcţie, la fiecare patru ani, aceasta tinde să devină un program de
legislatură, iar dezbaterile care urmează îmbracă forma unor dezbateri de investitură,
Parlamentul având posibilitatea să le limiteze printr-un vot formal al unei moţiuni de
investitură (formă a controlului politic).

Dezbaterile care urmează după prezentarea programului de către conducerea

Consiliului, prin ministrul Afacerilor Externe care urmează la preşedinţie, reprezintă încă
un element forte al controlului politic.

După anul 1973, se înregistrează progrese evidente în domeniul cooperării politice

şi au loc transformări asemănătoare şi pentru perfecţionarea mecanismelor controlului
politic prin: dezbateri, declaraţii ale Preşedintelui în exerciţiu al conferinţei miniştrilor
Afacerilor Externe, rapoarte după fiecare sesiune a Consiliului European întocmite de către
consilierul pentru Afacerile Externe, de pe lângă preşedinţie şi altele.

Parlamentul European, instituţie deliberativă, poate sesiza orice problemă care

consideră că se poate raporta la activitatea şi misiunile Comunităţilor, inclusiv cooperarea
politică. Problemele se examinează în cadrul comisiilor, se dezbat în şedinţe plenare (atunci
când este cazul), Parlamentul făcându-şi publică poziţia, adoptând o rezoluţie.

Întrebările, pe care parlamentarii pot să le pună Comisiei, în virtutea dreptului

conferit de articolul 140 al Tratatului C.E.E., constituie tot un instrument de control. După
ce sunt formulate, atât întrebările cât şi răspunsurile sunt date publicităţii.

Instituţia Parlamentului european poate, de asemenea, ca, pe calea unei moţiuni de

cenzură, să constrângă comisia să demisioneze ( conform art.144 al Tratatului C.E.E.). Între
anii 1970 şi 1977 au fost depuse patru moţiuni, dintre care două au fost supuse la vot, fără a
obţine majoritatea necesară. Împotriva Consiliului, ca organ interguvernamental, această
formă de sancţionare este practic inexistentă.

1. INFORMĂRILE

Pe lângă sporirea atribuţiilor de control ale Parlamentului s-a înregistrat în timp şi o

extindere a atribuţiilor tradiţionale de informare. În acest sens este prevăzută obligaţia de
principiu pentru toate celelalte instituţii comunitare de a înainta rapoarte anuale
Parlamentului European cu privire la stadiul progreselor înregistrate în domeniul politicii
comunitare.

Prin extinderea atribuţiilor de informare se realizează instaurarea unor noi relaţii

interinstituţionale, traducând în practică principiile ce stau la baza sistemului instituţional
comunitar şi în special principiile echilibrului instituţional şi al cooperării loiale între
instituţii.

În practică, Parlamentul European şi-a extins controlul şi asupra Consiliului

European privind dreptul la informare.
 Conform art. D – Tratatul de la Maastricht , Consiliul European trebuie să prezinte
Parlamentului un raport după fiecare din reuniunile sale, precum şi un raport scris anual,
privind progresele realizate de Uniune. Conform art. 103 par. 4 – Tratatul C.E., preşedintele
Consiliului şi preşedintele Comisiei au obligaţia de a prezenta rapoarte Parlamentului
European asupra rezultatelor supravegherii multilaterale, instaurată în cadrul noii politici
economice. Conform art. 130B alin. 3 – Tratatul C.E., Comisia trebuie să prezinte un raport
Parlamentului, Consiliului, Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor la
fiecare trei ani asupra progresului obţinut în realizarea coeziunii economice şi sociale. De
asemenea Comisiei îi revine sarcina ( art. 130P) să prezinte anual un raport Parlamentului şi
Consiliului cu privire la activităţile desfăşurate în domeniul cercetării şi dezvoltării
tehnologice.

Conform art. 7 din Acordul în domeniul social anexat la Tratatul de la Maastricht,

Comisia trebuie să întocmească si să stabilească în fiecare an un raport asupra evoluţiei
realizării obiectivelor din cadrul politicii sociale, care va fi înaintat Parlamentului,
Consiliului şi Comitetului Economic şi Social.

Tot în cadrul atribuţiilor de informare se înscrie şi obligaţia preşedintelui Băncii

Centrale Europene de a prezenta un raport Parlamentului, Consiliului, Comisiei şi
Consiliului European –cu privire la activităţile Sistemului European al Băncilor Centrale
(art. 109B par. 3).

Chiar şi preşedintele Consiliului poate fi invitat în faţa comisiei parlamentare

competente pentru a furniza explicaţii în cazul în care Consiliul a făcut publică o
recomandare privind politica economică.

2. INTERPELĂRILE

Interpelările constituie un mijloc tradiţional de control parlamentar, fiind

reglementate în art. 23 – Tratatul CECO, art. 110 – Tratatul CEEA şi art. 140 alin.3 –
Tratatul CE.
 Regulamentul interior al Parlamentului (cap IV secţiunea 2) stabileşte trei categorii
de interpelări : scrise, orale fără dezbateri, orale cu dezbateri.

Interpelările scrise pot fi făcute de membri Parlamentului şi se adresează Comisiei

sau, după caz Consiliului, cu privire la oricare din aspectele ce privesc Uniunea Europeană
şi statele membre.31

Acestor întrebări li se răspunde conform unor procedurii în termen de patru – şase

luni până la comunicarea răspunsului.

Interpelările deputaţilor sunt transmise Secretariatului general al Comisiei care le

repartizează departamentelor implicate. Răspunsul se comunică în scris şi se publică în
JOCE.

Interpelările orale fără dezbateri pot fi făcute de deputaţi către Comisie sau după
caz, Consiliu. Interpelările sunt prezentate mai întâi preşedintelui Parlamentului care le va
supune aprobării Biroului lărgit, iar acesta va decide asupra formei lor de adresare
comunicându-le deputatului, Consiliului sau Comisiei. Fiecare sesiune parlamentară are cel
mult o jumătate de zi acordată interpelărilor. Dialogul trebuie să fie rapid : întrebările să fie
scurte şi precise, instituţiile vizate urmând să dea răspunsuri succinte.

Interpelările orale cu dezbateri provin de la comisiile parlamentare, grupurile

politice sau de la grupuri de câte cel puţin cinci deputaţi. Acestea se înaintează
preşedintelui Parlamentului se analizează de către Biroul lărgit, după care se adresează
instituţiei vizate. Reprezentantul instituţiei vizate va răspunde interpelărilor.

3. PETIŢIILE

Pe parcursul dezvoltării construcţiei comunitare, un accent deosebit s-a pus pe

promovarea şi respectarea drepturilor omului, pe dezvoltarea tehnicilor şi mijloacelor de
garantare a acestor drepturi în baza instrumentelor juridice internaţionale generale şi a celor
europene în special.

31
C. ZORGBIBE, Construcţia europeanǎ. Trecut, prezent, viitor, Ed. Trei, Bucureşti, 1998, pag. 241
 Prin Tratatul de la Maastricht sunt recunoscute două noi drepturi cetăţenilor Uniunii
acelea fiind dreptul la petiţionare şi dreptul de a se adresa unui mediator. Conform art. 8D
alin. 1 – Tratatul CE, orice cetăţean al Uniunii are drept de petiţionare către Parlamentul
European în condiţiile art. 138D. Dispoziţiile art. 138D stabilesc cǎ orice cetăţean al
Uniunii, ca şi orice persoană fizică sau morală având reşedinţa sau sediul statutar într-un
stat membru, are dreptul de a prezenta cu titlu individual sau în asociaţie cu alţi cetăţeni sau
persoane, o petiţie Parlamentului European asupra unui subiect ţinând de domeniile de
activitate ale Comunităţii şi care îl sau o privesc în mod direct.

Şi în cadrul U.E. s-au înregistrat progrese evidente în acest sens. Astfel în Tratatul
de la Maastricht se arată că Uniunea respectă drepturile fundamentale aşa cum au fost
garantate în Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, semnată la Roma în 4 noiembrie 1950 şi aşa cum rezultă din tradiţiile
constituţionale comune ale statelor membre, toate aceste fiind considerate principii generale
ale dreptului comunitar.

Deşi aceste prerogative sunt recunoscute Parlamentului prin Tratatul de la

Maastricht, ele erau exercitate în mare parte şi înainte de consacrarea lor juridică.

Dreptul de petiţionare era anterior reglementat prin art.128 din Regulamentul

interior al Parlamentului European, conform căruia orice cetăţean al Comunităţii are dreptul
de a prezenta cu titlu individual sau în asociere cu alţi cetăţeni cereri sau petiţii scrise
Parlamentului European.

În formularea noului art.8D se lărgeşte sfera beneficiarilor acestui drept, astfel că

dreptul de petiţionare este recunoscut nu numai pentru cetăţenii Uniunii, ci şi pentru alte
persoane fizice care nu au cetăţenia Uniunii, şi chiar pentru persoane juridice cu sediul
statutar într-un stat membru. De asemenea, prin noua reglementare se stabileşte condiţia ca
obiectul petiţiei să fie legat de domeniile de activitate ale Comunităţii, şi să îl privească în
mod direct pe autorul petiţiei32

4. MEDIATORUL
32
N. DIACONU, op. cit. pag 120-127
 Instituţia mediatorului reprezintă o inovaţie adusă prin Tratatul de la Maastricht .
Consacrarea juridică a acestei instituţii o reprezintă dispoziţiile art. 8 alin. 2 şi art. 138E –
Tratatul CE. Conform art. 8D alin. 2, orice cetăţean al Uniunii poate să se adreseze
mediatorului instituit conform dispoziţiilor art. 138E. Parlamentul European numeşte un
mediator, abilitat să primească plângerile ce emană de la orice cetăţean al Uniunii sau orice
persoană fizică sau morală cu reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru şi relative la
cazuri de proastă administrare în acţiunea instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia
Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de primă instanţă în exerciţiul funcţiilor lor
jurisdicţionale. În cazul în care mediatorul a constatat un caz de proastă administrare,
sesizează instituţia respectivă, care dispune de un termen de trei luni pentru a lua măsuri.
Mediatorul va întocmi un raport pe care îl va înainta Parlamentului şi instituţiei vizate, fiind
informat şi autorul plângerii de rezultatul anchetei efectuate.

Mediatorul prezintă anual un raport Parlamentului privind rezultatul anchetelor

efectuate.

Numirea mediatorului se face după fiecare alegere a Parlamentului European pe o

perioadă corespunzătoare legislaturii acestuia, mandatul său putând fi reînnoit.

Mediatorul poate fi declarat demisionar de către Curtea de Justiţie, la cererea

Parlamentului dacă nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau
dacă se află în culpă gravă. El îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă. În
îndeplinirea îndatoririlor sale el nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni de la nici un
organism. Pe durata exercitării funcţiilor lui, mediatorul nu poate exercita nici o altă
activitate profesională, remunerată sau nu.

Statutul şi condiţiile generale de exercitare a funcţiilor mediatorului sunt fixate de

Parlament după obţinerea avizului Comisiei şi cu aprobarea Consiliului statuând cu
majoritate calificată.

O altă posibilitate de a-şi pune în valoare atribuţiile de control ale Parlamentului, o

reprezintă instituirea unei Comisii temporare de anchetă – reglementată în art. 138C.
 În cadrul realizării misiunilor sale, Parlamentul European poate, la cererea unui sfert
dintre membrii săi, să constituie o comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără să
aducă prejudicii atribuţiilor conferite altor instituţii sau organe, acuzaţiile de infracţiune sau
de proastă administrare în aplicarea dreptului comunitar afară de cazul în care faptele
respective sunt cercetate de un for jurisdicţional iar procedura jurisdicţională nu s-a
încheiat.

Comisia cercetează cazuri individuale, strict determinate privind acuzaţiile de

infracţiune şi proastǎ administrare a aplicării în dreptul comunitar, existenţa ei luând sfârşit
prin depunerea raportului său cu concluziile asupra anchetei efectuate.

Dispoziţia legală nu face nici o referire cu privire la calitatea subiectului activ, astfel
încât se poate considera că aceste acuzaţii pot fi formulate de orice cetăţean al Uniunii, de
persoane fizice sau de persoane juridice, de instituţiile comunitare sau de statele membre.33

Obiectul afirmaţiilor îl pot constitui atât fapte penale care nu se află pe rolul altei
jurisdicţii, sau alte fapte care reclamă o proastă administrare a dreptului comunitar.

Pentru a nu se înregistra suprapuneri în exercitarea atribuţiilor din acest domeniu

între instituţiile comunitare dispoziţia legală (art. 138C ali.3) stabileşte că modalităţile de
exercitare a dreptului de anchetă sunt stabilite de comun acord între Parlamentul European,
Consiliu şi Comisie.

SECŢIUNEA A III-A
PUTEREA BUGETARĂ

33
I. JINGA, A. POPESCU, op. cit., pag. 83
 Ocupă un loc important între atribuţiile Parlamentului European şi îi permite, dacă
nu să se impună, măcar să negocieze de la egal la egal cu Consiliul.

În etapa actuală a competenţelor, puterea bugetară este instrumentul privilegiat prin

care se poate exprima voinţa politică a Parlamentului.

Articolul 203 din Tratatul C.E.E., în redactarea sa din anul 1957, nu acorda
Adunării (actualului Parlament) decât o competenţă consultativă. Ca şi alte instituţii,
într-o anumită fază, elabora proiectul cheltuielilor proprii. Anteproiectul de buget era
pregătit de către Comisie. Proiectul de buget, hotărât de Consiliu, era transmis
Adunării, care avea dreptul să-l dezbată şi să propună modificări. După aceea Consiliul
era cel care hotăra definitiv bugetul.

Făcând sa triumfe teza pe care a elaborat-o, conform căreia contribuţiile

financiare ale statelor membre sunt înlocuite cu resurse proprii ale Comunităţilor,
Parlamentul a reuşit să impună o creştere a competenţei in materie de buget. Adunarea
a devenit, în acest fel, graţie a două modificări succesive ale dispoziţiilor financiare
originare (Tratatele : de la Luxemburg din 22.04.1970 si de la Bruxelles din
22.07.1975), codeţinătoare a autorităţii (competenţei) bugetare. De acum, ea împarte cu
Consiliul competenţele bugetare după un sistem inedit, bazat pe prevederile articolului
203 al Tratatului C.E.E., care, din anumite perspective, este ambiguu şi care, în
practică, favorizează înclinarea balanţei către Parlament.

Declaraţia comună a Parlamentului, a consiliului şi a Comisiei, din 30 iunie

1982, vizează, într-o interpretare indisolubil legată de principalele dispoziţii litigioase
ale articolului 203 deja menţionat, că este necesar sa se evite reînnoirea conflictelor pe
teme bugetare, conflicte care se repetă începând cu 1975 în fiecare an şi se manifestă
între cele 2 autorităţi bugetare.

Adunarea poate ca printr-o majoritate a membrilor săi şi cele 2/3 din sufragii
exprimate să respingă proiectul de buget în întregime şi să ceară ca un nou proiect să-i
fie supus aprobării de către Consiliu.34
34
O. MANOLACHE, op. cit., pag. 127
 Folosirea unei astfel de arme, de naturǎ a perturba grav funcţionarea
Comunităţilor, nu este de conceput decât pentru a manifesta un dezacord politic
important al Parlamentului cu Consiliul. Experienţa Parlamentului de a respinge, la 15
ianuarie 1979, bugetul pentru anul 1980 i-a lăsat un gust amar.

1. FINANŢAREA BUGETULUI

Din 1970, bugetul este finanţat din resurse proprii, acceptata de Statele Membre după
consultarea Parlamentului European. Aceste resurse sunt limitate la ora actualǎ la 1,27%
din produsul intern brut. În acest moment, resursele proprii cuprind :

■ Taxele vamale percepute la graniţele externe ale Uniunii ;

■ Taxele pe produsele agricole importate de la ţările care nu sunt membre ale

Uniunii ;

■ 1% din taxa pe valoare adăugata (TVA) pe produse şi servicii în cadrul Uniunii ;

■ O „a patra resursǎ”, calculatǎ pe baza prosperităţii relative a fiecărui Stat Membru

(produsul intern brut al acestor state) .

2. ADOPTAREA BUGETULUI

De la Tratatele de la Luxemburg din 1970 şi 1975, care au creat resurse proprii ale
Comunităţii, Parlamentul European şi Consiliul European au devenit cele douǎ braţe ale
autorităţii bugetare – cu alte cuvinte, ele împart puterea administrativǎ financiarǎ.

Procedura bugetarǎ constǎ dintr-un ansamblu de activităţi, care, metodologic şi

sistematizat prezentate, pot fi formulate astfel :

■ Fiecare instituţie comunitarǎ işi estimează cheltuielile pe care le va

efectua, pǎnâ la data de 1 iulie a anului următor ;
 ■ Comisia Europeanǎ grupează toate aceste estimări şi întocmeşte un
anteproiect de buget ;

■ Anteproiectul de buget este supus deliberării Consiliului, pânǎ la

data de 1 septembrie a anului în curs ;

■ Consiliul analizează anteproiectul, cu consultarea tuturor

organismelor interesate şi alcătuieşte proiectul de buget ;

■ Proiectul se transmite Parlamentului European pânǎ la 1 noiembrie

al aceluiaşi an ;

■ Discutarea şi aprobarea bugetului incumba activităţi care se

situează în competenta Consiliului şi Parlamentului ; problema adoptării
bugetului tine, deci, în ultimǎ instanţǎ de raporturile care se stabilesc între
Consiliu şi Parlament

La Parlament se desfǎşoarǎ următoarele activitǎţi :

■ in timp de 45 de zile de la comunicarea proiectului de buget,

Parlamentul îl aprobǎ (deci cel târziu la 15 noiembrie bugetul este aprobat) ;

■ se considerǎ ca fiind aprobat bugetul chiar dacǎ, în timp de 45 de zile

de la comunicare, Parlamentul nu propune modificări la proiect ;

■ dacǎ Parlamentul respinge proiectul şi propune amendamente de

modificări urmează un schimb de documente între Parlament şi

Consiliu, care se finanţeazǎ printr-o decizie a Parlamentului European

cu rol de consfinţire a adoptării bugetului .35

35
A. FUEREA, I.P. FILIPESCU, op. cit., pag. 120
 Parlamentul are ultimul cuvânt in chestiuni care privesc
cheltuielile pe regiuni (Fondul European pentru Dezvoltare
Regionalǎ), lupta împotriva şomajului, mai ales în rândurile
tinerilor şi femeilor (Fondul Social European), în chestiuni legate
de programe culturale şi educaţionale, cum ar fi programele
Erasmus şi Socrates ; Parlamentul poate mǎri bugetul de cheltuieli
în limita unui plafon acceptat de Consiliul European şi de Comisia
Europeanǎ. Parlamentul îşi foloseşte puterile pentru a mǎri
fondurile pentru ajutor umanitar şi programelor pentru refugiaţi.
În ceea ce priveşte cheltuielile cu agricultura, Parlamentul poate propune
modificări, dar Consiliul European are ultimul cuvânt în acest sens.

În cazul în care Parlamentul European şi Consiliul European nu reuşesc sǎ ajungă la

un consens asupra fondurilor de cheltuieli, după doua lecturǎri ale proiectului de buget,
între mai şi decembrie, Parlamentul are dreptul sǎ respingă bugetul, şi întreaga procedurǎ se
reia. Semnătura preşedintelui Parlamentului este cea care face posibilǎ punerea în aplicare a
bugetului.

Puterile Parlamentului sunt diferit exercitate în privinţa adoptării bugetului, în

funcţie de caracterul obligatoriu sau neobligatoriu al cheltuielilor.

Cheltuielile obligatorii (66% din buget) sunt : Fondul Agricol European de

Garanţii , Fondul European de Dezvoltare, angajamentele externe ale Uniunii.

Cheltuielile neobligatorii (34 % din buget) reprezintă : cheltuielile de personal,

chirii, Fondul Regional de Dezvoltare, Fondul Social European, mediu, transport, cercetare,
energie, informaţie, inovare.

Puterile Parlamentului sunt exercitate în principal asupra cheltuielilor neobligatorii.

 Parlamentul European poate sǎ propună modificări privind cheltuielile obligatorii,
asupra cărora se decide Consiliul.

Dacǎ modificările determinǎ creşterea cheltuielilor, Consiliul le acceptǎ în baza

unei majorităţi calificate. Dacǎ modificările nu măresc cheltuielile, Consiliul le respinge în
baza unei majoritǎţi calificate.

În privinţa cheltuielilor neobligatorii, Parlamentul poate amenda bugetul pânǎ la un

anumit plafon de cheltuieli. El poate adăuga proiectului de buget elaborat de Consiliu, un
volum de cheltuieli egal cu cel mult jumătatea ratei anuare de creştere a bugetului.

3. DESCǍRCAREA DE GESTIUNE

Articolul 206.4 al Tratatului C.E.E., adăugat de Tratatul de la Bruxelles din 1975, a

transferat Parlamentului competenţa de a descarcă Comisia asupra executării bugetului. De
atunci, Consiliul nu mia intervine decât pe cale unei simple recomandări. În acelaşi timp,
articolul 206.4 al Tratatului C.E.E. cu privirea la Curtea de Conturi, confirma expres
competenţa pe linia controlului permanent al executării bugetului pe care Parlamentul o
exercitǎ prin intermediul Comisiei sale de control bugetar. Prin aceastǎ Comisie, după
adoptarea bugetului, Parlamentul monitorizează utilizarea corespunzătoare a fondurilor
publice. Mai precis, aceasta înseamnă controlul asupra administrării fondurilor si acţiunilor
permanente pentru îmbunătăţirea procedurilor de împiedicare, detectare şi pedepsire a
fraudelor, stabilind dacǎ cheltuielile comunitare au dat cele mai bune rezultate posibile.

Parlamentul elaborează o evaluare anualǎ asupra folosirii fondurilor de către

Comisia Europeana, înainte de a acorda o apreciere de „ îndeplinire ” a implementării
bugetului. În 1999, Parlamentul a refuzat sǎ acorde Comisiei o apreciere de îndeplinire
pentru 1996 din motive de administrare a fondurilor şi lipsǎ de transparenţǎ.
 SECŢIUNEA A IV-A

ATRIBUŢII ÎN MATERIE DE RELAŢII EXTERNE

Tratatele iniţiale s-au mărginit sǎ prevadă Parlamentului numai o intervenţie pentru
acordurile de asociere sub forma unei consultării posterioare semnării de către Consiliul de
Miniştri. Ulterior, Adunarea a obţinut dreptul de a fi informatǎ pe tot parcursul procesului
diplomatic atât în ceea ce priveşte acordurile de asociere, cât si cu privire la acordurile
sociale sau economice încheiate cu ţǎri terţe.

Conform procedurii denumite Luns Westerterp, după numele preşedintelui de

Consiliu care a adoptat-o, Parlamentul primeşte cu titlu neoficial o informare asupra
acordurilor avute în vedere şi astfel poate sǎ treacă la o prima dezbatere in şedinta plenarǎ,
chiar mai înainte de începerea negocierilor.

Comisiile parlamentare sunt mai apoi informate de Comisie pe tot parcursul

negocierilor, iar înaintea semnării acordului, un reprezentant al Consiliului prezintă în
Parlamentul rezultatul acestora.36

După semnare, dar înainte de adoptare, Parlamentul este informat in plenul sǎu cu
privinţǎ la importanţa acordurilor comerciale şi este consultat de o maniera formalǎ cu
privire la adoptarea acordurilor economice si de asociere.

Actul Unic European a dat Parlamentului un veritabil drept de veto pentru

acordurile de asociere care se materializează prin procedura avizului conform cu
majoritatea absolutǎ a parlamentarilor.

Tratatul asupra Uniunii Europene a extins rolul Parlamentului în ceea ce priveşte

adoptarea acordurilor externe.

36
C. LEICU, I. LEICU, Instituţiile comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 70
 În mod excepţional anumite acorduri sunt supuse înaintea adoptării lor de către
Consiliu, avizului Parlamentului conform cu majoritatea absolutǎ din voturile exprimate la
acea datǎ. În categoria menţionatǎ intrǎ acordurile de asociere prevăzute in articolul 238
C.E., precum şi alte acorduri care creează un cadru instituţional specific, organizând
proceduri de cooperare, acorduri cu implicaţii bugetare importante pentru comunitate, şi
acorduri implicând o modificare a unui act adoptat potrivit procedurii de codecizie.

În principiu, celelalte acorduri fac obiectul unei consultări obligatorii, adică

Consiliul nu le poate adopta fǎrǎ sa fi obţinut avizul prealabil a Parlamentului.

Numai acordurile comerciale bazate pe articolul 113 C.E. – care, de altfel, sunt cele
mai numeroase, dar adesea de importanţǎ minorǎ – sunt scutite de orice aviz prealabil din
partea Parlamentului.

Preşedintii Parlamentului European joacǎ un rol direct în orientările de politicǎ

externa ale Comunitǎţii, rol pe care îl împart in fond cu preşedintele Comisiei sau cu cel al
Consiliului. Acest rol al preşedintelui este prelungit printr-un sistem de Delegaţii
interparlamentare care întreţin relaţii de lucru intense cu circa 20 de Adunări Parlamentare,
de la Washington si Otawa la Beijing şi Tokyo, participând astfel la informarea, susţinerea
şi controlul democratic necesar politicii de relaţii externe a Comunitǎţii.

Ţelul cooperării politice europene, care a demarat la începutul anilor ’70, era
sǎ depǎşeasca un cadru economic si social stabilit de tratatele comunitare, şi sǎ ajungă la o
strategie comuna originalǎ Statelor Membre în domeniul politicii externe. Tratatul Uniunii
Europene recunoaşte nevoia de a încorpora în politica externa o dimensiune de securitate
comunǎ. Aceasta cooperare se extinde în principiu în toate domeniile de politicǎ
internaţionalǎ în care implicǎ interesele Uniunii Europene, ea reprezentând o prelungire
fireascǎ a activităţii Comunitǎţii.

Importanta extraordinara pe care Parlamentul o acordǎ politicii externe si de

securitate comunǎ este reflectatǎ în dezbaterile sale, în special în cele care au loc în
Comisia pentru Politicǎ Externa, Drepturile Omului, Securitate Comuna şi Politici de
Apărare.

Preşedenţia Consiliului European consultǎ Parlamentul European asupra

principalelor aspecte de politica externa şi securitate, şi asigura luarea în considerare a
punctelor de vedere ale Parlamentului. Parlamentul este informat în mod regulat de
preşedenţie şi de Comisia Europeanǎ despre dezvoltarea strategiilor de politicǎ externa si de
securitate. Tratatul de la Amsterdam a creat biroul Reprezentantului pentru politica externǎ
şi de securitate comunǎ. Primul deţinător al acestei funcţii este Xavier Solana, care a fost
numit de Consiliul European de la Cologne în iunie 1999.37

CAPITOLUL IV
RELAŢIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN CU ALTE
INSTITUŢII
SECŢIUNEA I

RELAŢIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN CU ALTE

INSTITUŢII COMUNITARE
1. PARLAMENTUL ŞI COMISIA EUROPEANǍ

37
A se vedea : www.europarl.eu.int/
 Articolul 158 – Tratatul C.E. (modificat prin tratatul de la Maastricht) asociază
Parlamentului European la procedura de numire a preşedintelui si a celorlalţi membrii ai
Comisiei. Conform acestor reglementǎri, Parlamentul European trebuie sǎ fie consultat de
către guvernele statelor membre, înainte ca acestea sǎ desemneze de comun acord
preşedintele Comisiei.

Tratatul de la Amsterdam întăreşte si mai mult rolul Parlamentului European în

procedura de numire a preşedintelui Comisiei, în sensul cǎ nu este suficientǎ simpla
consultare a Parlamentului pentru desemnarea acestuia, ci se impune condiţia aprobării
acestei desemnări de către Parlament.

După desemnarea lor, preşedintele şi ceilalţi membrii ai Comisiei sunt supuşi,

impreunǎ, unui vot de aprobare al Parlamentului European. Numai după aprobarea
Parlamentului European, preşedintele şi ceilalţi membrii ai Comisiei sunt numiţi de
guvernele statelor membre.

Articolul 144 – Tratatul C.E. prevede posibilitatea Parlamentului European de a

decide demisia Consiliului în bloc, prin adoptarea unei moţiuni de cenzurǎ.

Dacǎ moţiunea de cenzurǎ este adoptatǎ cu o majoritate de doua treimi din voturile
exprimate care reprezintă majoritatea membrilor Parlamentului European, membrii
Comisiei trebuie sǎ demisioneze în bloc. Ei continuǎ sǎ gestioneze afacerile curente pânǎ în
momentul înlocuirii lor.38

Moţiunea de cenzurǎ este o sancţiune grava care se poate aplica Comisiei, la

iniţiativa unui grup politic parlamentar sau a unui grup format din o zecime din membrii
Parlamentului.

Pentru adoptarea moţiunii sunt necesare doua treimi din voturile exprimate din
majoritatea simplǎ a membrilor Parlamentului.

38
C. LEICU, op. cit., pag. 138
 Posibilitatea introducerii moţiunii de cenzurǎ de către Parlamentul European relevǎ
responsabilitatea politicǎ a Comisiei fata de acest organ cu larga reprezentativitate
democraticǎ.

Pânǎ acum Parlamentul European nu a adoptat nici o moţiune de cenzurǎ.

Adoptarea unei moţiuni de cenzurǎ ar necesita susţinerea unei majoritati absolute a
membrilor, precum si votul a doua treimi dintre ei. În martie 1999, ca urmare a unui raport
asupra managementului Comisiei, elaborat de o comisie de experţi independenţi
împuterniciţi de Parlament, Comisia a ales sǎ demisioneze, mai degrabă decât sǎ se supună
unei cenzuri oficiale a Parlamentului.

Parlamentul îşi exercitǎ puterile de supraveghere zilnic, examinând un mare număr

de rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia Europeanǎ este obligatǎ sǎ le prezinte (spre
exemplu, raportul anual general şi rapoartele lunare cu privire la implementarea bugetului).

În plus, membrii Parlamentul European pot adresa întrebări Comisiei Europene, oral
sau în scris. În timpul sedinţelor în plen, „ secţiunea de întrebai ” devine un forum pe
chestiuni specifice între membrii Parlamentului şi membrii Comisiei. Membrii independenţi
ai Parlamentului şi grupările politice adresează anual peste 5000 de întrebări Comisiei.

2. PARLAMENTUL ŞI CONSILIUL

Lărgirea puterilor atribuite Parlamentului în domeniul bugetar şi legislativ a crescut

influenţa sa asupra Consiliului. Procedura de codecizie, în particular, a contribuit la
echilibrarea puterilor legislative intre Consiliul şi Parlamentul European .

Raporturile între cele doua instituţii s-au dezvoltat pe bazǎ pragmaticǎ.

La începutul mandatului, preşedintele în exerciţiu al Consiliului expune propriul

program în faţa Parlamentului, iar la încheierea mandatului prezintă o dare de seama a
rezultatelor atinse.

Miniştrii asistǎ la sesiunile plenare şi iau parte la dezbaterile importante şi la „ ora

de interpelări ”. Pe de altǎ parte, deputaţii le pot adresa acestora întrebări scrise sau orale.
 O precizare se impune însǎ şi anume cǎ controlul efectuat prin întrebări si pe cale
moţiunii de cenzurǎ vizează in special Comisia Europeana şi mai puţin Consiliul
Miniştrilor.

Este un paradox faptul cǎ cea mai importanta instituţie comunitara – Consiliul

Miniştrilor – este cea mai puţin controlatǎ de către Parlament. Acest paradox este motivat
în literatura de specialitate prin aceea cǎ aceastǎ instituţie comunitarǎ neavând structura si
fizionomia Comisiei Europene, nu poate fi supusǎ aceluiaşi gen de control ca şi respectiva
Comisie.

3. PARLAMENTUL ŞI CONSILIUL EUROPEAN

Consiliul European reuneşte, cel puţin de doua ori pe an, şefii de state sau de
guverne ale Statelor membre, cat şi pe preşedintele Comisiei.

La deschiderea fiecărei reuniuni, preşedintele Parlamentului expune poziţiile

Parlamentului asupra principalelor teme care urmează a fi tratate.

Discursul sǎu da adesea tonul discuţiilor importante ale zilei.

Aceastǎ întâlnire la cel mai înalt nivel permite abordarea într-o manierǎ privilegiatǎ
a celor mai importante dosare si orientarea strategiei construcţiei europene.

După reuniunea Consiliului European, preşedintele acestuia face un raport

Parlamentului.

Pe de alta parte, acestuia din urmǎ ii este supus spre dezbatere si un raport anual
asupra proceselor realizate.

4. PARLAMENTUL ŞI BANCA CENTRALǍ EUROPEANǍ

Parlamentul a primit un rol important în relaţia cu Banca Centrala Europeanǎ

(BCE), ca parte a EMU (Uniunii Monetare şi Economice).39

Cu sediul la Frankfurt, Banca Centralǎ Europeanǎ răspunde de politica monetara a

zonei euro, formatǎ din cele 11 state membre care au optat pentru folosirea

39
V. MARCU, Drep instituţional comunitar, Ed. Nove, Bucureşti, 2001, pag. 187
unei monede unice.

Biroul executiv al băncii este format din sase membrii. Consiliul de Guvernare
cuprinde cei 11 guvernatori ai băncilor centrale ale zonei euro şi membrii Biroului
Executiv.

Banca se bucurǎ de independenţǎ totalǎ în deciziile de politicǎ monetarǎ. Ea are

autoritate unicǎ în stabilirea ratei dobânzilor pe termen scurt şi în folosirea instrumentelor
monetare necesare pentru menţinerea stabilităţii monedei euro.

Cu toate acestea, independenta operaţionalǎ a Băncii Centrale Europene este

contrabalansatǎ de răspunderea pe care aceasta o are în fata Parlamentului European.
Regulile procedurale ale Parlamentului definesc clar rolul pe care acesta îl are in numirea
Preşedintelui, Vicepreşedintelui, şi a altor membrii ai Biroului Executiv al Băncii. După
audierile Comisiei, nominalizaţii trebuie sa fie aprobaţi de Parlament înainte de a putea fi
numiţi de Consiliu.

Preşedintele Băncii Centrale Europene trebuie sǎ prezinte un raport anual în şedinta

plenarǎ a Parlamentului. În plus, Preşedintele Băncii Centrale şi alţi membrii ai Biroului
Executiv se prezintă în faţa comisiei pe probleme monetare a Parlamentului la intervale
regulate ; aceste întâlniri pot avea loc la cererea oricăreia din pǎrti. Cel puţin patru
asemenea întâlniri trebuie ţinute în fiecare an.

SECŢIUNEA A II-A
RELAŢIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN CU ALTE
INSTITUŢII EXTRACOMUNITARE
 1. RELAŢIILE CU PARLAMENTELE NAŢIONALE

Dat fiind ca Parlamentul European era compus din membrii parlamentelor

naţionale, exista un fel de legăturǎ „ psihologicǎ ” între instituţia europeanǎ şi instituţiile
naţionale, care s-au rupt in bunǎ parte o datǎ cu dispariţia dublului mandat în noua
Adunare.

Or, este de cea mai mare importanţǎ ca între Parlamentul European şi parlamentele
naţionale sǎ nu se instaureze nici o neînţelegere. Cu atât mai mult cu cât acestea din urma
trebuie sǎ ratifice actele comunitare fundamentale (revizuirea tratatelor, creare de noi
comunităţi etc.). În practicǎ totuşi, conflictele au fost rare pânǎ acum, dintr-un motiv
fundamental : datǎ fiind structura instituţionalǎ specificǎ a Comunitǎţii, sporirea puterilor
Parlamentului European s-a făcut nu in detrimentul parlamentelor naţionale, ci în
detrimentul Consiliului de Miniştrii, altfel spus al guvernelor naţionale. Din nefericire,
unele parlamente naţionale şi în special Parlamentul francez au crezut cǎ transferurile de
putere de la statele membre către Comunitate se făceau în profitul Parlamentului European
şi unele tensiuni s-au instaurat între Parlamentul European şi cel francez. Pânǎ la urmǎ
aceastǎ neînţelegere s-a risipit, Parlamentul francez conştientizând treptat cǎ slăbirea lui nu
venea de la construcţia europeanǎ în sine, ci pur şi simplu de la rolul minim care i-a fost
atribuit în echilibrul constituţional francez sub a V-a Republicǎ. Astfel, Europa servind
oarecum ca revelator, asistǎm de un număr de ani la o reechilibrare a puterilor
Parlamentului francez în raport cu guvernul, la un fel de aducere a acestuia la nivel
european (revizuirea constituţionala din iunie 1992, lungirea duratei sesiunii, introducerea
votului personal).

Parlamentele naţionale din statele membre cele mai neîncrezătoare faţa de

supranaţionalitate (Regatul Unit, Danemarca) sunt cele care au creat în cadrul lor adevărate
comisii de supraveghere a legislaţiei comunitare. Astfel, Camera Lorzilor a instituit din
1974 un „Select Committee” pentru a examina dreptul derivat comunitar începând cu
stadiul de elaborare, şi totodată pentru a ţine legătura cu Parlamentul European. Tot astfel,
în Danemarca, Folketing-ul a mers şi mai departe, conferind „ Comisiei Comunităţilor
Europene ” din cadrul sǎu puteri excepţionale : guvernul trebuie sǎ o consulte obligatoriu
înaintea oricărei hotărâri în Consiliul de Miniştrii şi sǎ o informeze despre evoluţia
deliberărilor din cadrul Consiliului. S-a supus, pe buna dreptate, cǎ guvernul are mâinile
legate prin aceastǎ comisie din Folketing. În celelalte state membre, aproape toate
adunările, superioare şi inferioare, au instaurat unele după altele astfel de comisii, farǎ a le
da însǎ puteri atât de mari. Adesea chiar, acestea serveau doar ca reţele de informare. În
Franţa, numai după alegerile directe cele douǎ camere au creat în cadrul lor o „ delegaţie ”,
a cărei sarcinǎ era dubla : sǎ informeze prin rapoarte semestriale ansamblul Adunării despre
activitatea şi viaţa instituţiilor comunitare, sǎ atragă în mod special atenţia comisiilor
asupra proiectelor de acte comunitare susceptibile de a avea incidente asupra legislaţiei
naţionale.40 Îngrijorat de transferurile sporite de putere decizionalǎ înspre Bruxelles şi
Strasbourg cu prilejul creării marii pieţe interne pentru 1993, Parlamentul francez a întărit
printr-o lege din aprilie 1990 şi numărul membrilor delegaţiilor care ajung de la 18 la 36, şi
rolul acestor delegaţii care au de acum posibilitatea de a audia miniştrii, comisari europeni
etc. Cu toate acestea, şi în pofida dorinţei exprimate în propunerea de lege originala depusǎ
de Charles Josselin, rolul delegaţiilor rămânea fatalmente un rol de informare, întrucât
Constituţia celei de a V-a Republici nu recunoaşte în fiecare adunare decât sase comisii
permanente.

Abia odată cu revizuirea constituţionala prealabilǎ Tratatului de la Maastricht,

Parlamentul francez reunit la Versailles se va dota în sfârşit cu mijloacele de a controla
Guvernul în elaborarea şi adoptarea legislaţiei comunitare. Noul articol 88 alineat 4 din
Constituţie întăreşte considerabil rolul delegaţiei pentru afacerile externe din fiecare
adunare. Mai mult, el acorda fiecărei adunări posibilitatea de a adopta rezoluţii asupra
actelor comunitare vizând sa dicteze Executivului direcţia de urmat. Astfel, Parlamentul
francez se aliniază la ora daneza sau britanica, reluând tehnica rezervei parlamentare
(scrutiny reserve) draga adunărilor anglo-saxone. La 26 martie 1996, Adunarea Naţionalǎ a
adoptat nu mai puţin de 54 de rezoluţii la adresa Guvernului, constrângându-l pe acesta din

40
O. ŢINCA, op. cit., pag. 162
urma sǎ cearǎ suspendări de şedinţa în cadrul Consiliului, după exemplul Guvernului danez,
în mai multe rânduri.

Contrar Adunării Consiliului Europei, Parlamentul European a refuzat pânǎ acum sǎ

creeze o comisie permanenta însărcinata cu relaţiile cu parlamentele naţionale. În schimb, a
luat următoarele iniţiative :

- reuniuni anuale, când ale preşedinţilor de adunări parlamentare ale statelor

membre ale Consiliului Europei şi ansamblul UEO („ mare conferinţǎ ”), când reuniuni ale
celor Cincisprezece cu Parlamentul European („ conferinţa mica ”), pregătite si precedate
de reuniuni ale secretarilor generali;

- multiplicare întâlnirilor între comisii parlamentare corespondente. Fireşte,

acest gen de întâlniri nu e facilitat de diferentele de structuri dintre parlamentele naţionale
şi cel European (număr variabil de comisii, competente şi roluri divergente). Totuşi, din
1981, au avut loc mai mult de o suta de asemenea întâlniri de lucru, adesea sub forma
simplificata a unor mici delegaţii ale unei comisii parlamentare naţionale şi a Parlamentului
European ;

- crearea, în 1977, în cadrul „ marii conferinţe ”, de către parlamentele

naţionale şi Parlamentul European a unui „ Centru european de cercetare şi documentare
parlamentara ” cu scopul de a promova schimburi de informaţii între parlamente, inclusiv
accesul la băncile de date ale Comunitǎţii şi la cele ale statelor membre ;

- în fine, după 1989, crearea Conferinţei organelor specializate în afaceri

comunitare (COSAC), care se reuneşte de doua ori pe an în tara care asigurǎ preşedinţia
Consiliului, pentru a dezbate chestiuni de interes comun pentru parlamentele naţionale şi
Parlamentul European. Aceasta conferinţǎ, reunita la Paris în februarie 1995, este cea care a
respins ideea avansatǎ de Franţa, şi anume de Adunarea Naţionala francezǎ, de a se crea o a
doua camera la nivelul Uniunii, însărcinatǎ în mod cu totul special sǎ se pronunţe asupra
aplicării principiului subsidiarităţii. Aceasta propunere a fost repusǎ pe tapet de către
delegaţia francezǎ la CIG deschisǎ la Torino, în 29 martie 1996, fara mari speranţe de a
ralia în chip mai substanţial celelalte guverne, care susţin cǎ noua adunare ar face „double
emploi” cu actualul Parlament şi ca exista de altminteri un organ care se pronunţǎ de multa
vreme asupra subsidiarităţii prin jurisprudenţa sa, şi anume Curtea Europeanǎ de Justiţie.

2. RELAŢIILE CU ŢǍRILE ÎN CURS DE DEZVOLTARE

Parlamentul European poate îndruma şi promova programele de dezvoltare şi

cooperare ale Uniunii Europene cu practic toate ţările în curs de dezvoltare din lume, prin
Comisia pentru dezvoltare şi cooperare din cadrul Parlamentului, şi prin activitatea
Adunării Comune AC – EU. Prin procedura bugetara, Parlamentul influenţează direct
cheltuielile pentru priorităţile majore de dezvoltare, cum ar fi ajutoare cu hrana pentru zone
rurale, chestiuni referitoare la mediul înconjurător, asistenţǎ pentru refugiaţi şi persoane
strămutate şi susţinerea activităţii organizaţiilor neguvernamentale. Parlamentul acorda de
asemenea o mare importanţǎ furnizării de ajutoare umanitare.

În special prin Adunarea Comunǎ, instituţia democraticǎ a convenţiei AC – EU care

urmăreşte Unirea Europeanǎ cu 71 de ţǎri ale regiunilor africanǎ, a Insulelor Caraibe şi a
Pacificului (ACP), Parlamentul European a lucrat pentru crearea unui parteneriat bazat pe
comerţ şi dezvoltare economicǎ, pentru lupta împotriva sărăciei şi respectarea drepturilor
omului şi a principiilor democratice.41

Mulţumitǎ Parlamentului European, Convenţia ACP/EU include acum o „ clauzǎ de

democraţie ” – opţiunea de a suspenda ajutorul către ţările ACP care se fac vinovate de
incǎlcǎri grave ale drepturilor omului.

41
R. MUNTEANU, op. cit., pag. 231
 CAPITOLUL V

CONSIDERAŢII FINALE
SECŢIUNEA I

ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN

În decursul celor peste cincizeci de ani de existenţǎ, Parlamentul European şi-a
demonstrat marea sa flexibilitate şi adaptabilitate la dezvoltările din Europa şi în mod
deosebit la schimbările istorice care au avut loc în ultimii ani. Nici un alt forum parlamentar
internaţional nu a fost atât de bine dotat ca Parlamentul European pentru a integra noile
democraţii ale Europei Centrale şi de Est în familia celorlalte democraţii europene.
Avantajul considerabil al membrilor săi, care sunt şi membrii parlamentelor lor naţionale,
iar unii dintre ei sunt şi membri ai UEO (organizaţia de apărare europeanǎ) oferă
Parlamentului European posibilitatea sǎ menţină un contact strâns cu politicile naţionale. Ea
contribuie la pregătirea ţǎrilor candidate la adeziune şi sprijină evoluţia democraticǎ în
statele membre.

Pare neîndoielnic faptul cǎ Parlamentul European, care acoperă tot mai mult
întreaga Europǎ geograficǎ, rămâne cel mai bun instrument pentru cooperarea europeanǎ la
scara cea mai largǎ cu putinţǎ, corespunzătoare criteriilor fundamentale ale democraţiei
pluraliste, supremaţiei legii şi respectării drepturilor omului.

Parlamentul European exercitǎ, în mod tradiţional, un rol consultativ în elaborarea

actelor comunitare şi nu are, deci, puterea legislativǎ în sistemul comunitar.

De-a lungul timpului, Parlamentul European primeşte puterea bugetara, el primind

putere de codecizie.42

42
O. BIBERE, op. cit., pag. 125
 Obligaţia de a consulta Parlamentul European s-a intensificat după Actul unic
european prin procedura cooperării, lăsând Consiliului ultimul cuvânt.

Parlamentul este chemat sǎ dea un aviz conform pentru încheierea de acorduri

fondate pe articolul 310 CE (fostul art. 238) şi acordurile de aderare după Actul unic
european.

De asemenea Parlamentul exercitǎ un control politic asupra Comisiei; controlul se

poate finaliza prin votarea unei moţiuni de cenzurǎ împotriva Comisiei.

Tratatul asupra Unirii europene a instituţionalizat intervenţia Parlamentului

European în procedura de numire a membrilor Comisiei (art. 158 CE, 127 EURATOM, 10
CECA).

Dreptul de iniţiativa al Parlamentului a fost recunoscut parţial. Tratatul asupra

Uniunii europene i-a atribuit, în mod oficial, dreptul de a cere Comisiei sǎ elaboreze
propuneri.

De asemenea, Parlamentul European beneficiază de o putere de codecizie

legislativǎ.

Dreptul de a examina petiţii a fost în mod oficial recunoscut Parlamentului

European de noile texte care rezultǎ din tratatul asupra UE.

Parlamentul numeşte mediatorul şi-l poate destitui.

SECŢIUNEA A II-A
 PERSPECTIVELE PARLAMENTULUI EUROPEAN

În urma Tratatului de la Nisa şi a modificărilor făcute de acesta Tratatului de

instituire a Comunitǎţii Europene ş Tratatului asupra Uniunii Europene vor apărea anumite
consecinţe.

Astfel, Parlamentul European va cuprinde cel mult 732 de membrii, fiind favorizatǎ
reprezentarea statelor cu o populaţie mai redusǎ, în timp ce statele mari vor avea un
parlamentar la 800 000 de locuitori. Cele cinci state a căror populaţie va reprezenta aproape
70% din cea a Uniunii vor dispune de 57% din mandatele de parlamentari, pe când cele 10
state mai mici a căror populaţie va reprezenta in jur de 5% din populaţia Uniunii vor
dispune de 12% din totalul mandatelor parlamentare.

S-au lărgit competentele Parlamentului European prin introducerea pe scara mai

largǎ a procedurii codeciziei. În general procedura codeciziei, prin care Parlamentul
European se afla pe plan de egalitate cu Consiliul se va aplica în aproape toate domeniile în
care Consiliul va statua cu majoritatea calificata. În domeniul comunitar, procedura
codeciziei va deveni procedura de drept comun.

În viitor, numirea preşedintelui Comisiei va fi condiţionatǎ de aprobarea

Parlamentului European, care a mai primit dreptul de a sesiza Curtea de Justiţie. În prezent,
Parlamentul poate sesiza Curtea doar pentru a-şi apăra propriile prerogative. De asemenea,
Parlamentul European va putea solicita Curţii de Justiţie avize asupra compatibilităţii cu
T.C.E. a acordurilor internaţionale ce urmează a fi încheiate.