Sunteți pe pagina 1din 17

51

Drumul spre o democraþie consolidatã*


Juan J. Linz ºi Alfred Stepan

Juan J. Linz este Sterling Professor of Political and Social Science la Yale
University. Alfred Stepan, fost rector ºi preºedinte al Universitãþii Central-
-Europene din Budapesta, este Professor of Gouvernment ºi Fellow la All Souls
College, Oxford University. Acest articol este extras din cartea lor Problems of
Democratic Transition and Consolidation: Southern Europe, South America,
and Post-Communist Europe (1996).

E necesar sã începem prin a spune cîteva cuvinte despre trei condiþii minimale ce
trebuie îndeplinite înainte sã existe posibilitatea de a vorbi despre consolidarea democra-
þiei. În primul rînd, într-un sistem politic modern nu pot avea loc alegeri libere ºi care
sã se bucure de autoritate, cîºtigãtorii acestora nu pot exercita monopolul forþei legitime,
iar cetãþenii nu pot beneficia de o protejare eficientã a drepturilor lor prin domnia legii,
decît dacã existã un stat. În unele pãrþi ale lumii, conflictele cu privire la autoritatea ºi
domeniul polis-ului ºi identitãþile ºi loialitãþile demos-ului sînt într-atît de intense, încît
statul nu existã. Fãrã stat nu poate exista nici democraþie.
În al doilea rînd, nu ne putem gîndi la democraþie ca fiind consolidatã decît în
momentul în care tranziþia democraticã a luat sfîrºit. O condiþie necesarã, dar deloc
suficientã pentru încheierea unei tranziþii democratice este organizarea unor alegeri
libere ºi competitive (pe baza eligibilitãþii ample ºi cuprinzãtoare a alegãtorilor) ce
îndeplinesc cele ºapte cerinþe instituþionale pentru alegeri într-o poliarhie stabilite de
Robert A. Dahl1. Totuºi, asemenea alegeri nu sînt suficiente pentru a încheia tranziþia
democraticã. În multe cazuri (spre exemplu, Chile în 1996) în care au fost organizate
alegeri libere ºi competitive, guvernului rezultat în urma unor asemenea alegeri îi
lipseºte atît puterea de jure, cît ºi cea de facto pentru a determina politicile în multe
domenii semnificative, deoarece puterile executivã, legislativã ºi judecãtoreascã încã sînt
constrînse în mod hotãrîtor de un angrenaj format din „domenii rezervate”, „prerogative”
militare sau „enclave autoritare”2.

* Acest articol este în mare parte extras din cartea noastrã Problems of Democratic Transition
and Consolidation: Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe (Baltimore:
Johns Hopkins University Press, 1996). Cititorii interesaþi pot gãsi în ea o documentare, analizã
ºi referinþe mai detaliate. Mulþumim Fundaþiei Ford ºi Corporaþiei Carnegie din New York
pentru ajutorul acordat cercetãrii noastre.
52 PERSPECTIVE TEORETICE ªI CONCEPTUALE

În al treilea rînd, nici un regim nu trebuie sã fie numit democraþie, decît dacã
conducãtorii sãi guverneazã democratic. Dacã executivele alese în mod liber (indiferent
de mãrimea majoritãþii obþinute) încalcã constituþia, violeazã drepturile individuale ºi ale
minoritãþilor, încalcã funcþiile legitime ale legislativului ºi, astfel, nu guverneazã în
limitele statului de drept, regimurile lor nu sînt democratice.
În esenþã, atunci cînd vorbim despre consolidarea democraþiei nu avem de-a face cu
regimuri nedemocratice liberalizate, cu pseudodemocraþii sau cu democraþii hibride,
unde cîteva instituþii democratice coexistã cu instituþii nedemocratice aflate în afara
controlului statului democratic. Numai democraþiile pot deveni democraþii consolidate.
Este momentul sã examinãm cum ºi cînd pot fi considerate democraþii consolidate
noile sisteme politice care îndeplinesc cele trei condiþii minimale ºi anume existenþa unui
stat, o tranziþie democraticã completã ºi un guvern ce conduce democratic3.
În cele mai multe cazuri, dupã ce tranziþia democraticã este încheiatã, mai existã
multe sarcini ce trebuie duse la bun sfîrºit, condiþii ce trebuie create ºi atitudini ºi
comportamente ce trebuie cultivate înainte ca democraþia sã poatã fi caracterizatã drept
una consolidatã. ªi atunci, care sînt caracteristicile unei democraþii consolidate? Cînd
propun definiþii pentru democraþia consolidatã, mulþi specialiºti enumerã toate carac-
teristicile unui regim care ar îmbunãtãþi calitatea generalã a democraþiei. În schimb, noi
adoptãm o definiþie mai îngustã a consolidãrii democraþiei, însã una ce combinã, fãrã
îndoialã, dimensiunile comportamentalã, atitudinalã ºi constituþionalã. În fond, prin
„democraþie consolidat㔠ne referim la un regim politic în care democraþia ca sistem
complex de instituþii, reguli ºi stimulente ºi constrîngeri modelate a devenit „singurul joc
acceptat” (the only game in town)4.
Din punct de vedere comportamental, democraþia devine singurul joc acceptat atunci
cînd nici un grup politic semnificativ nu încearcã în mod serios sã rãstoarne regimul
democratic sau sã promoveze violenþa internã sau internaþionalã pentru a se separa de
stat. Cînd se ajunge în aceastã situaþie, comportamentul guvernului nou-ales, ce a luat
naºtere în urma tranziþiei democratice, nu mai este dominat de problema privind modul
în care trebuie evitatã prãbuºirea democraþiei. (În mod excepþional, procesul democratic
poate fi folosit pentru a se obþine secesiunea, creîndu-se state separate ce pot fi
democratice.) Din punct de vedere atitudinal, democraþia devine singurul joc acceptat
atunci cînd, chiar ºi în faþa unor crize politice ºi economice severe, majoritatea covîrºitoare
a populaþiei considerã cã orice schimbare politicã suplimentarã trebuie sã se realizeze în
limitele procedurilor democratice. Din punct de vedere constituþional, democraþia devine
singurul joc acceptat atunci cînd toþi actorii din societate se obiºnuiesc cu ideea cã în
interiorul statului conflictul politic va fi rezolvat în concordanþã cu normele stabilite ºi cã
violãrile acestor norme sînt nu doar costisitoare, ci ºi ineficiente. Pe scurt, o datã
consolidatã, democraþia devine obiºnuinþã ºi se internalizeazã în viaþa socialã, instituþionalã
ºi chiar psihologicã, precum ºi în calculele politice pentru atingerea succesului.
Atunci, definiþia noastrã de lucru a unei democraþii consolidate este urmãtoarea:
Comportamental, un regim democratic, de pe un teritoriu, este consolidat atunci cînd
nici un actor semnificativ naþional, social, economic, politic sau instituþional nu foloseºte
resurse importante în încercarea de a-ºi atinge obiectivele prin crearea unui regim
nedemocratic sau printr-o desprindere de stat. Atitudinal, un regim democratic este
consolidat atunci cînd o majoritate puternicã a opiniei publice continuã sã creadã cã
procedurile ºi instituþiile democratice sînt cele mai potrivite pentru a guverna viaþa
DRUMUL SPRE O DEMOCRAÞIE CONSOLIDATÃ 53

colectivã, chiar ºi în contextul unor probleme economice majore ºi al unei profunde


insatisfacþii faþã de cei care deþin puterea. În aceeaºi ordine de idei, regimul este
consolidat ºi cînd sprijinul pentru alternativele antisistem este destul de redus, sau este
mai mult sau mai puþin izolat de forþele prodemocratice. Constituþional, un regim
democratic este consolidat atunci cînd forþele guvernamentale ºi cele neguvernamentale
se supun ºi se obiºnuiesc cu rezolvarea conflictelor în limitele legilor, procedurilor ºi
instituþiilor specifice, care sînt aprobate prin noul proces democratic.
Trebuie sã precizãm douã avertismente importante. În primul rînd, atunci cînd spunem
cã un regim este o democraþie consolidatã nu excludem posibilitatea ca la un moment
dat, în viitor, sã se prãbuºeascã. Totuºi, o asemenea prãbuºire ar fi legatã nu de slãbi-
ciunile ºi problemele specifice procesului istoric de consolidare democraticã, ci de o
nouã dinamicã în care regimul democratic nu poate rezolva un set de probleme, de faptul
cã o alternativã nedemocraticã cîºtigã susþinãtori semnificativi, iar unii dintre cei care
fuseserã loiali regimului democratic încep sã se comporte într-o manierã constituþional
neloialã sau semiloialã5.
Al doilea avertisment este cã nu dorim sã sugerãm cã existã numai un singur tip de
democraþie consolidatã. Un nou domeniu foarte interesant de cercetare se referã exact la
aceastã problem㠖 tipurile de democraþii consolidate. De asemenea, nu dorim sã
insinuãm cã democraþiile consolidate nu pot continua sã-ºi amelioreze calitatea prin
creºterea nivelului minim al bunãstãrii economice a tuturor cetãþenilor ºi prin creºterea
participãrii populare în viaþa politicã ºi socialã a þãrii. În categoria democraþiilor
consolidate existã un continuum, de la democraþii de o calitate scãzutã la cele de o
calitate ridicatã. Îmbunãtãþirea calitãþii democraþiilor consolidate este o misiune intelec-
tualã ºi politicã urgentã, dar scopul nostru în prezentul articol, deºi legat de acest subiect,
este unul diferit. Þinînd cont de faptul cã trãim într-o perioadã în care un numãr fãrã
precedent de þãri au încheiat tranziþiile democratice ºi încearcã sã-ºi consolideze demo-
craþiile, este important – atît politic, cît ºi conceptual – sã înþelegem sarcinile specifice
pentru „modelarea” consolidãrii democratice. Din pãcate, prea mult din discuþia despre
„valul” actual al democratizãrii se concentreazã numai asupra alegerilor sau a presupusului
potenþial pentru democratizare al mecanismelor de piaþã. Totuºi, consolidarea demo-
craticã necesitã mult mai mult decît alegeri ºi piaþã.

Modelare ºi condiþii
Pe lîngã un stat funcþional, pentru ca o democraþie sã fie consolidatã trebuie sã existe sau
sã se creeze alte cinci condiþii interconectate ºi mutual favorizante. În primul rînd,
trebuie sã fie prezente condiþii pentru dezvoltarea unei societãþi civile libere ºi viguroase.
În al doilea rînd, trebuie sã existe o societate politicã relativ autonomã. În al treilea rînd,
pe tot teritoriul statului, toþi marii actori politici, în special guvernul ºi aparatul de stat,
trebuie sã fie supuºi în mod eficient domniei legii, care protejeazã libertãþile individuale
ºi viaþa asociaþionalã. În al patrulea rînd, trebuie sã existe o birocraþie de stat, la
dispoziþia noului guvern democratic. În al cincilea rînd, trebuie sã existe o societate
economicã instituþionalizatã. În continuare vom explica ce presupune modelarea acestui
set de condiþii interconectate.
Prin conceptul de „societate civil㔠ne referim la acea arenã a societãþii unde indivizi,
miºcãri ºi grupuri cu organizare proprie ºi relativ autonome încearcã sã articuleze valori,
54 PERSPECTIVE TEORETICE ªI CONCEPTUALE

sã creeze asociaþii ºi solidaritãþi ºi sã-ºi promoveze interesele. Societatea civilã poate


include numeroase miºcãri sociale (spre exemplu, grupuri feministe, asociaþii de pro-
prietari, grupuri religioase ºi organizaþii ale intelectualilor), precum ºi asociaþii din toate
straturile sociale (cum ar fi sindicate, grupuri antreprenoriale ºi asociaþii profesionale).
Prin conceptul de „societate politic㔠înþelegem acea arenã în care actorii politici
concureazã pentru dreptul legitim de a exercita controlul asupra puterii publice ºi
aparatului de stat. Prin ea însãºi, societatea civilã poate distruge un regim nedemocratic,
dar consolidarea democraticã (sau chiar ºi întreaga tranziþie democraticã) trebuie sã implice
societatea politicã. Consolidarea democraticã necesitã ca populaþia sã dezvolte o apre-
ciere faþã de instituþiile centrale ale unei societãþi politice democratice – partidele politice,
legislativul, alegerile, regulile electorale, conducerea politicã ºi alianþele dintre partide.
Este important de subliniat nu numai diferenþa dintre societatea civilã ºi societatea
politicã, ci ºi complementaritatea lor, care nu e recunoscutã întotdeauna. Una dintre cele
douã arene este în mod frecvent subestimatã în favoarea celeilalte. Mai rãu, în interiorul
comunitãþii democratice, apãrãtorii – fie ai societãþii civile, fie ai societãþii politice –
adoptã prea des un discurs ºi un set de practici care sînt implicit dãunãtoare dezvoltãrii
normale a celeilalte societãþi.
În luptele recente împotriva regimurilor nedemocratice din Europa de Est ºi America
Latinã s-a construit un discurs ce a accentuat dihotomia „societate civilã versus stat” –
o dihotomie ce are o lungã genealogie filosoficã. Acest tip de discurs s-a dovedit util din
punct de vedere politic pentru miºcãrile democratice apãrute în state în care organizaþiile
explicit politice erau interzise sau erau extrem de slabe. În multe þãri, societatea civilã a
fost consideratã, pe drept cuvînt, eroul rezistenþei ºi tranziþiei democratice.
Problema apare în momentul tranziþiei democratice. Liderii democratici ai societãþii
politice afirmã destul de des cã, o datã ce ºi-a jucat rolul istoric, societatea civilã trebuie
demobilizatã, astfel încît sã permitã dezvoltarea politicilor democratice normale. O ase-
menea afirmaþie nu reflectã doar o teorie democraticã greºitã, ci ºi o politicã democraticã
eronatã. O societate civilã robustã, avînd capacitatea de a genera alternative politice ºi de
a monitoriza guvernul ºi statul, poate ajuta la începerea tranziþiilor, la rezistenþa faþã de
întoarcerea la vechiul regim, la grãbirea încheierii tranziþiilor ºi la consolidarea ºi
adîncirea democraþiei. Prin urmare, în toate etapele procesului democratic, o societate
civilã viguroasã ºi independentã este inestimabilã.
Dar trebuie sã ne gîndim ºi la modul în care putem recunoaºte (ºi, prin urmare,
depãºi) falsa opoziþie trasatã uneori între societatea civilã ºi societatea politicã. Pericolul
pus de societatea civilã în calea dezvoltãrii societãþii politice provine din faptul cã
preferinþele normative ºi stilurile de organizare perfect adecvate pentru societatea civilã
ar putea fi preluate, ca stil de organizare dezirabil – ºi, poate, singurul legitim –, ºi de
societatea politicã. De exemplu, mulþi lideri ai societãþii civile privesc „conflictul intern”
ºi „divizarea” din interiorul forþelor democratice cu antipatie moralã. Se discutã deseori
în termeni peiorativi despre „rutina instituþionalã”, „intermediarii” ºi „compromisul”
în interiorul politicii. Dar, fiecare dintre termenii de mai sus se referã la o practicã
indispensabilã a societãþii politice într-o democraþie consolidatã. Partidele politice
sînt indispensabile democraþiei consolidate, iar una dintre primele sarcini ale acestora
este chiar aceea de a agrega ºi reprezenta diferenþele dintre democraþi. Consolidarea
necesitã acomodarea mai puternicã cu normele ºi procedurile de rezolvare democraticã
a conflictelor. Un grad înalt de rutinã instituþionalã este o parte importantã a unui
DRUMUL SPRE O DEMOCRAÞIE CONSOLIDATÃ 55

asemenea proces. Intermedierea dintre stat ºi societatea civilã, precum ºi structurarea


compromisului sînt, de asemenea, sarcini legitime ºi necesare ale societãþii politice. Pe
scurt, societatea politic㠖 informatã, presatã ºi reînnoitã periodic de societatea civil㠖
trebuie sã atingã cumva un acord realizabil asupra multitudinii de moduri în care puterea
democraticã va fi modelatã ºi exercitatã.

Nevoia de Rechtsstaat
Pentru a se obþine o democraþie consolidatã, gradul necesar de autonomie al societãþii
civile ºi politice trebuie sã fie înrãdãcinat ºi sprijinit de a treia arenã, domnia legii. Toþi
actorii semnificativi – în special guvernul democratic ºi aparatul de stat – trebuie sã fie
menþinuþi responsabili ºi deprinºi cu domnia legii. Pentru tipurile de societate civilã ºi
societate politicã pe care tocmai le-am descris, o domnie a legii animatã de un spirit al
constituþionalismului este o condiþie indispensabilã. Constituþionalismul, care nu trebuie
sã fie confundat cu majoritarismul, reclamã un consens relativ puternic în ceea ce
priveºte constituþia ºi în special un angajament faþã de procedurile „autolimitative” de
guvernare, ce pot fi modificate numai cu majoritãþi excepþionale. De asemenea, necesitã
o ierarhie clarã a legilor, interpretatã de un sistem juridic independent ºi susþinut de o
puternicã culturã juridicã în societatea civilã6.
Emergenþa unui Rechtsstaat – un stat de drept sau, mai corect spus, un stat supus legii –
a fost una dintre cele mai mari cuceriri ale liberalismului din secolul al XIX-lea (cu mult
înaintea democratizãrii complete) în Europa continentalã ºi, într-o anumitã mãsurã, ºi în
Japonia. Un Rechtsstaat însemnã cã guvernul ºi aparatul de stat ar fi supuse legii, cã
ariile de putere discreþionarã ar fi definite ºi limitate din ce în ce mai mult, iar cetãþenii
s-ar putea adresa curþilor de justiþie pentru a se apãra împotriva statului ºi oficialitãþilor
sale. Rechtsstaat-ul modern este fundamental pentru a face ca democratizarea sã fie
posibilã, din moment ce în lipsa lui, cetãþenii nu ºi-ar putea exercita drepturile politice
în deplinã libertate ºi independenþã.
Un stat de drept este crucial pentru consolidarea democraþiei. Este cea mai importantã
modalitate continuã ºi regulatã prin care guvernul ales ºi administraþia de stat se supun
unei reþele de legi, tribunale, agenþii semiautonome de control ºi norme ale societãþii civile,
care controleazã tendinþele ilegale ale statului ºi, totodatã, îl fixeazã ferm într-o reþea
interconectatã de mecanisme ce necesitã transparenþã ºi responsabilitate. Guvernele alese
în mod liber pot crea un asemenea stat de drept, dar nu fac în mod necesar acest lucru.
Totuºi, consolidarea democraþiei presupune un asemenea stat controlat de legi ºi fixat de
constrîngeri. Într-adevãr, cu cît mai multe instituþii ale statului funcþioneazã dupã princi-
piul statului de drept, cu atît este mai mare calitatea democraþiei ºi societatea este mai bunã.
Constituþionalismul ºi domnia legii trebuie sã decidã ce posturi publice vor fi ocupate
prin alegeri, procedurile prin care vor fi aleºi deþinãtorii acestor posturi ºi definirea ºi
limitarea puterii acestora, astfel încît oamenii sã doreascã sã participe ºi sã accepte
rezultatele jocului democratic. Acest lucru poate ridica probleme dacã regulile, chiar
adoptate de o majoritate, sînt incorecte sau prost modelate ºi atît de dificil de schimbat
în mod democratic, încît sînt inacceptabile pentru un numãr mare de cetãþeni. De
exemplu, este puþin probabil ca o lege electoralã prin care se acordã 80% din locurile
în parlament unui partid care cîºtigã mai puþin de 50% din voturi sau o constituþie cu
încãrcãturi ideologice, care este foarte greu de amendat, sã ducã la consolidare democraticã.
56 PERSPECTIVE TEORETICE ªI CONCEPTUALE

În final, o democraþie în care un singur lider se bucurã sau crede cã se bucurã de o


„legitimitate” democraticã ce îi permite sã ignore, sã dizolve sau sã modifice alte
instituþii – legislativul, tribunalele, limitele constituþionale ale puterii – nu se încadreazã
în concepþia noastrã despre domnia legii într-un regim democratic. Instituþionalizarea
formalã sau informalã a unui asemenea sistem e puþin probabil sã rezulte într-o democraþie
consolidatã, decît dacã o asemenea putere discreþionarã este controlatã.
Unele democraþii prezidenþiale – cu tendinþã spre caracteristici populiste, plebiscitare
ºi „delegative”, la care se adaugã durata fixã a mandatului ºi imposibilitatea reînnoirii
acestuia, ceea ce exclude responsabilitatea în faþa electoratului – încurajeazã un com-
portament neconstituþional sau anticonstituþional ce ameninþã domnia legii, uneori însãºi
democraþia ºi, cu siguranþã, consolidarea democraþiei. Spre deosebire de preºedinte, un
prim-ministru ce dezvoltã tendinþe similare de a abuza de putere e mai probabil sã fie
controlat de alte instituþii: voturi de neîncredere ale opoziþiei sau pierderea sprijinului
din partea membrilor propriului partid. Alegerile anticipate sînt un mijloc specific
parlamentarismului – dar nedisponibil în prezidenþialism – pentru rezolvarea crizelor
generate de o asemenea conducere abuzivã.

O birocraþie utilizabilã
Aceste trei condiþii – o societate civilã plinã de viaþã ºi independentã; o societate politicã
cu autonomie suficientã ºi un consens funcþional cu privire la procedurile de guvernare
ºi constituþionalism; ºi domnia legii – sînt de fapt componente indispensabile ale
definiþiei unei democraþii consolidate. Totuºi, aceste condiþii au o probabilitate foarte
mare de a fi satisfãcute acolo unde gãsim ºi o birocraþie ce poate fi folositã de liderii
democratici, ºi o societate economicã instituþionalizatã.
Democraþia este o formã de guvernare în care drepturile cetãþenilor sînt garantate ºi
protejate. Pentru a proteja drepturile cetãþenilor ºi a oferi alte servicii de bazã cerute de
aceºtia, o guvernare democraticã trebuie sã-ºi poatã exercita eficient pretenþia pentru un
monopol al folosirii legitime a forþei pe teritoriul sãu. Chiar dacã statul nu ar avea alte
funcþii decît acestea, ar trebui sã introducã taxe obligatorii pentru a plãti poliþiºtii,
judecãtorii ºi serviciile de bazã. Prin urmare, o democraþie modernã are nevoie de
capacitatea efectivã de a comanda, reglementa ºi colecta veniturile din taxe. Pentru
aceasta e nevoie de un stat funcþional, cu o birocraþie care sã poatã fi folositã de noul
guvern democratic.
În zilele noastre, în multe zone ale lumii – în special în pãrþi din fosta Uniune
Sovietic㠖 nu existã un stat care sã funcþioneze în mod adecvat. Insuficienta capacitate
a statului de a impune taxe sau o „prezenþ㔠normativã ºi birocraticã redusã pe o mare
parte din teritoriul sãu, astfel încît cetãþenii nu pot cere în mod eficient ca drepturile sã
le fie respectate sau nu pot primi bunuri de bazã, este, de asemenea, o mare problemã
în multe þãri din America Latinã, inclusiv Brazilia. Problema folosirii birocraþiei de stat
de cãtre noul regim democratic apare, de asemenea, în þãri precum Chile, unde fostul
regim nedemocratic a putut oferi posturi în domenii sensibile din punct de vedere politic,
cum ar fi justiþia ºi educaþia, multor membri-cheie ai birocraþiei de stat. Întrebãri
importante despre folosirea birocraþiei de stat de cãtre noii democraþi se pun inevitabil în
cazurile în care distincþia dintre partidul comunist ºi stat a fost practic ºtearsã (precum în
mare parte a Europei postcomuniste), iar partidul nu mai este acum la putere.
DRUMUL SPRE O DEMOCRAÞIE CONSOLIDATÃ 57

Societatea economicã
Ultima condiþie folositoare pentru o democraþie consolidatã priveºte economia, o arenã
care credem cã ar trebui numit㠄societate economicã”. Folosim aceastã expresie pentru
a atrage atenþia asupra a douã afirmaþii pe care le considerãm solide din punct de vedere
teoretic ºi empiric. În primul rînd, niciodatã nu a existat ºi nu poate exista o democraþie
consolidatã care sã aibã o economie de comandã (excepþie fãcînd perioadele de rãzboi).
În al doilea rînd, niciodatã nu a existat – ºi probabil nu va exista vreodat㠖 o democraþie
modernã consolidatã care sã aibã o economie de piaþã purã. Democraþiile moderne
consolidate necesitã un set de norme, instituþii ºi reglementãri acceptate ºi modelate
sociopolitic – pe care le numim „societate economic㔠– ce mediazã între stat ºi piaþã.
Nu existã nici o dovadã empiricã ce ar putea indica faptul cã o societate organizatã
politic, ce se încadreazã în definiþia pe care am dat-o unei democraþii consolidate, a existat
vreodatã împreunã cu o economie de comandã. Existã vreun motiv teoretic pentru a explica
un asemenea rezultat empiric universal? Noi credem cã da. Bazîndu-ne pe argumente
teoretice, presupunem cã e nevoie cel puþin de un grad însemnat de autonomie a pieþei
ºi de diversitate a proprietãþii în economie pentru a conferi independenþã ºi vigoare
societãþii civile, ceea ce i-ar permite sa-ºi aducã o contribuþie semnificativã într-o
democraþie. În mod similar, dacã toatã proprietatea se aflã în mîinile statului, împreunã
cu toate deciziile ce privesc stabilirea preþurilor, munca, oferta ºi distribuþia, nu poate
exista autonomia relativã a societãþii politice, necesarã pentru o democraþie consolidatã 7.
Dar de ce sînt pieþele complet libere incapabile sã coexiste cu democraþiile moderne
consolidate? Din punct de vedere empiric, studiile serioase asupra societãþilor moderne
au verificat în mod repetat existenþa unor grade semnificative de intervenþie de piaþã ºi
de proprietate a statului în toate democraþiile consolidate8. Teoretic, existã cel puþin trei
motive pentru care trebuie sã se întîmple astfel. În primul rînd, în ciuda anumitor
revendicãri neoliberale extreme din punct de vedere ideologic, dar surprinzãtor de
influente, cu privire la autosuficienþa pieþei, economiile de piaþã pure nu pot sã ia
naºtere, nici sã fie menþinute, fãrã un grad de reglementare din partea statului. Pieþele
necesitã contracte întãrite de lege, emisie de monedã, standarde reglementate pentru
mãsuri ºi greutãþi ºi protejarea proprietãþii, atît publicã, cît ºi privatã. Aceste cerinþe
dicteazã rolul statului în economie. În al doilea rînd, chiar ºi cele mai bune pieþe se
confruntã cu „eºecuri” ce trebuie corectate, astfel încît piaþa sã funcþioneze bine 9. Nu în
ultimul rînd, Adam Smith, un avocat al „mîinii invizibile” a pieþei, a recunoscut cã statul
este necesar pentru a îndeplini anumite funcþii. Într-un pasaj crucial, dar ignorat, din
Avuþia naþiunilor, Adam Smith a identificat trei sarcini importante ale statului:

Mai întîi, datoria de a apãra societatea de orice atac sau invazie din partea altor societãþi
independente; în al doilea rînd, datoria de a apãra, pe cît posibil, pe orice membru al
societãþii de nedreptãþi sau împilãri din partea oricãrui alt membru al societãþii, adicã
datoria de a stabili o bunã împãrþire a dreptãþii; ºi în al treilea rînd, datoria de a înfãptui
ºi întreþine anumite lucrãri publice ºi anumite instituþii publice a cãror înfãptuire ºi
întreþinere nu pot constitui niciodatã interesul unui particular sau al unui numãr mic de
particulari, deoarece unui particular sau unui numãr mic de particulari, profitul nu i-ar
putea restitui niciodatã cheltuielile, în timp ce unei societãþi întregi i-ar putea produce
mult mai mult decît restituirea cheltuielilor 10.
58 PERSPECTIVE TEORETICE ªI CONCEPTUALE

În cele din urmã, cel mai important motiv este cã democraþia reclamã contestarea
publicã liberã a prioritãþilor ºi politicilor guvernamentale. Dacã o democraþie nu ar
produce niciodatã politici care sã genereze bunuri publice sub mandat guvernamental în
domeniile educaþiei, sãnãtãþii ºi transporturilor, ºi nu ar asigura o anumitã plasã de
siguranþã economicã pentru cetãþenii sãi ºi o anumitã reducere a marilor inegalitãþi
economice, democraþia nu ar fi viabilã. Desigur, teoretic ar fi antidemocratic sã se scoatã
asemenea politici publice de pe agenda contestãrii publice legitime. Astfel, chiar ºi în
cazul ipotetic extrem al unei democraþii ce a început cu o economie purã de piaþã, însãºi
funcþionarea unei democraþii moderne (ºi a unei economii capitaliste avansate) ar duce la
transformarea acelei economii pure de piaþã într-o economie mixt㠖 cu alte cuvinte, acel
set de norme, reglementãri, politici ºi instituþii pe care le numim „societate economicã”11.
În orice mod am analiza problema, consolidarea democraticã necesitã instituþionali-
zarea unei pieþe reglementate politic. Acest lucru reclamã o societate economicã, ce
necesitã, la rîndul ei, un stat eficient. Chiar ºi un scop cum ar fi acela al restrîngerii sferei
proprietãþii publice (spre exemplu, privatizarea), într-un mod sistematic ºi legal, este
aproape neîndoielnic dus la îndeplinire mai eficient de un stat puternic decît de unul slab.
Înrãutãþirea situaþiei economice din cauza incapacitãþii statului de a îndeplini funcþiile
necesare de reglementare acutizeazã problemele reformei economice ºi ale democratizãrii12.
În concluzie, o democraþie modernã consolidatã poate fi înþeleasã ca incluzînd cinci
arene mari interconectate, fiecare dintre ele trebuind sã aibã propriul principiu funda-
mental de organizare pentru a funcþiona în mod corespunzãtor. Înþeleasã în mod corect,
democraþia este mai mult decît un regim; este un sistem bazat pe interdependenþã.
Într-un asemenea sistem, nici o singurã arenã nu poate funcþiona corect fãrã un anumit
suport din partea altei arene sau, deseori, din partea tuturor celorlalte. De exemplu,
societatea civilã dintr-o democraþie are nevoie de sprijinul domniei legii, care le garanteazã
indivizilor dreptul la asociere ºi are nevoie de sprijinul unui aparat de stat ce va impune
în mod eficient sancþiuni legale acelora care ar încerca ilegal sã refuze altora acest drept.
Mai mult decît atît, fiecare arenã din sistemul democratic are un impact asupra celorlalte
arene. De exemplu, societatea politicã conduce birocraþia guvernamentalã ºi produce
cadrul de reglementare ce ghideazã ºi controleazã societatea economicã. Prin urmare,
într-o democraþie consolidatã au loc medieri constante între cele cinci arene principale,
fiecare dintre ele fiind influenþatã de celelalte.

Douã obstacole surmontabile


Douã dintre cele mai amintite obstacole în calea consolidãrii democratice sînt pericolele
ridicate de conflictul etnic în statele multinaþionale ºi dezamãgirile populare legate de
speranþele de îmbunãtãþire a stãrii economice în statele ce trec simultan prin reforme
economice ºi politice. Acestea sînt probleme reale. Teoreticienii, precum ºi practicienii
democraþiei, trebuie sã recunoascã faptul cã într-un stat poate exista mai mult de o
„naþiune cu conºtiinþã de sine” ºi cã pot apãrea recesiuni economice prelungite dupã
începutul tranziþiei democratice. Nu în ultimul rînd, bazîndu-ne atît pe dovezi empirice,
cît ºi pe dovezi teoretice, sîntem convinºi de faptul cã democraþia poate face paºi im-
portanþi în direcþia consolidãrii, chiar ºi în aceste condiþii. Mai mult decît atît, sîntem
convinºi cã dacã teoreticienii democraþiei conceptualizeazã ce înseamnã ºi ce nu înseamnã
asemenea obstacole, acest lucru ar reduce pericolele deziluziilor democraþiei ºi ar ajuta
DRUMUL SPRE O DEMOCRAÞIE CONSOLIDATÃ 59

la identificarea cãilor de reducere a obstacolelor. Aceasta este sarcina noastrã în


urmãtoarele pãrþi ale articolului.
În ce condiþii empirice „statele-naþiune” ºi „democratizarea” sînt douã logici comple-
mentare? În ce condiþii constituie ele douã logici ce intrã în contradicþie? Dacã ele
constituie logici contradictorii, ce tipuri de practici ºi instituþii vor face consolidarea
democraticã mai mult sau mai puþin probabilã?
Mulþi gînditori ºi activiºti politici presupun cã statele weberiene, statele-naþiune ºi
democraþia se înlãnþuie logic ca parte a unei gramatici a guvernãrii moderne. Într-o lume
în care Franþa, Germania, Portugalia, Grecia ºi Japonia sînt toate state weberiene,
state-naþiune ºi democraþii, o asemenea ipotezã poate pãrea justificatã. Totuºi, în multe
þãri care nu sînt încã democraþii consolidate, politica unui stat-naþiune are deseori o
logicã diferitã de o politicã democraticã. Prin politica unui stat-naþiune înþelegem acea
politicã în care liderii statului urmãresc ceea ce Rogers Brubaker numeºte „politici de
stat care naþionalizeazã”, al cãror scop este creºterea omogenitãþii culturale. Conºtient
sau inconºtient, liderii emit mesaje conform cãrora statul ar trebui sã fie „al naþiunii ºi
pentru naþiune”13. În constituþiile scrise de ei ºi în politicile pe care le practicã, limba
naþiunii dominante devine singura limbã oficialã ºi, ocazional, singura limbã acceptatã în
treburile publice ºi în învãþãmînt; religia naþiunii este privilegiatã (chiar dacã nu e
declaratã în mod necesar religie oficialã); iar cultura naþiunii dominante este privilegiatã
în simbolurile de stat (cum ar fi steagul, stema naþionalã, chiar ºi eligibilitatea pentru
anumite tipuri de servicii militare) ºi în mijloacele de socializare controlate de stat (cum
ar fi radioul, televiziunea ºi manualele). Prin contrast, politicile democratice din procesul
de creare a statului sînt cele care subliniazã o cetãþenie largã ºi cuprinzãtoare, ce acordã
drepturi individuale egale pentru toþi.
În ce condiþii empirice e congruentã logica politicilor de stat ce urmãresc construcþia
naþiunii cu aceea care urmãreºte modelarea democraþiei? Din punct de vedere empiric,
conflictele dintre aceste politici diferite sînt reduse atunci cînd aproape toþi rezidenþii
unui stat se identificã cu o idee subiectivã a naþiunii ºi cînd acea naþiune este virtual
coextensivã cu statul. În aceste circumstanþe (ºi, vom argumenta, efectiv doar în aceste
circumstanþe), liderii guvernãrii pot urmãri simultan politicile democratizãrii ºi politicile
statului-naþiune. Aceastã congruenþã dintre polis ºi demos faciliteazã crearea unui stat-
-naþiune democratic; de asemenea, eliminã aproape toate tendinþele de acþiune împotriva
„statalitãþii” ºi, prin urmare, ar trebui consideratã ca fiind o condiþie ce sprijinã consoli-
darea democraticã. Totuºi, în circumstanþele moderne, foarte puþine state vor începe o
posibilã tranziþie democraticã pornind de la un grad înalt de omogenitate naþionalã.
Aceastã lipsã de omogenitate tinde sã exacerbeze problema atacurilor la adresa „statalitãþii”.
Democraþia nu se caracterizeazã prin supuºi, ci prin cetãþeni; prin urmare, o tranziþie
democraticã pune deseori în centrul politicii problema relaþiei dintre polis ºi demos. Din
tot ceea ce s-a spus pînã acum se pot construi trei afirmaþii. Prima afirmaþie: cu cît
populaþia unui stat include în mai mare mãsurã o pluralitate de societãþi naþionale,
lingvistice, religioase sau culturale, cu atît mai complexe devin politicile, de vreme ce un
acord cu privire la fundamentele unei democraþii va fi mai dificil de obþinut. A doua
afirmaþie: deºi acest lucru nu înseamnã cã este imposibilã consolidarea democraþiei în
state multinaþionale sau multiculturale, totuºi, înseamnã cã e nevoie de o modelare
politicã, cu o grijã deosebitã, a normelor, practicilor ºi instituþiilor democratice. A treia
afirmaþie: unele metode de a te ocupa de problema atacurilor la adresa „statalitãþii” sînt
în mod inerent incompatibile cu democraþia.
60 PERSPECTIVE TEORETICE ªI CONCEPTUALE

O abordare clarã a acestui subiect ne obligã sã punem sub semnul întrebãrii cîteva
ipoteze superficiale. Una dintre cele mai periculoase idei în ceea ce priveºte democraþia
este aceea c㠄fiecare stat ar trebui sã facã tot posibilul ca sã devinã un stat-naþiune ºi
fiecare naþiune ar trebui sã devinã stat”. De fapt, probabil cã pentru jumãtate din
teritoriile lumii care sînt în acest moment democratice, este imposibil sã devinã vreodatã
atît „state-naþiune”, cît ºi „democraþii consolidate”, aºa cum am definit noi aceºti
termeni. Unul dintre motivele pentru care se întîmplã acest lucru este cã multe din statele
nedemocratice existente sînt multinaþionale, multiculturale ºi multilingvistice. A le face
„state-naþiune” prin mijloace democratice ar fi extrem de dificil. În contexte multicul-
turale înrãdãcinate din punct de vedere structural, aproape singura modalitate democraticã
de a crea un stat-naþiune omogen presupune asimilarea culturalã voluntarã, abandonul
voluntar sau crearea paºnicã ºi acceptarea voluntarã a unor noi graniþe teritoriale.
Acestea sînt mãsuri dificile din punct de vedere democratic ºi empiric, ºi, prin urmare,
sînt extrem de rare.
Celelalte posibilitãþi de creare a unui stat-naþiune omogen într-o asemenea societate
implicã sancþiuni subtile (sau nu chiar atît de subtile) împotriva celor ce nu vorbesc
limba, nu poartã îmbrãcãmintea sau nu practicã religia populaþiei dominante. În circum-
stanþele moderne – unde toate grupurile semnificative au scriitori ºi intelectuali care
disemineazã culturile naþionale, unde sistemele de comunicare îi ajutã pe imigranþi sã
rãmînã legaþi de culturile din þãrile de origine ºi unde normele democratice moderne
acceptã un grad de multiculturalitate –, asemenea sancþiuni, chiar dacã nu sînt formal
antidemocratice, probabil nu ar conduce la construcþia unei democraþii14. Dacã naþiunea
dominantã vrea efectiv un stat-naþiune adevãrat, o variantã a „purificãrii etnice” devine,
prea adesea, o tentaþie.
O altã dificultate în calea construirii unor state-naþiune care sã fie ºi democraþii
derivã din modalitatea în care umanitatea este distribuitã spaþial pe glob. Limba reprezintã
o piatrã de temelie a naþiunilor. Dar, dupã cum observa Ernest Gellner, existã aproape
opt mii de limbi (fãrã sã se ia în calcul ºi dialectele importante) ce se vorbesc astãzi în
lume15. Chiar dacã presupunem cã numai o limbã din zece este baza pentru un naþionalism
„rezonabil de eficient”, ar putea exista aproape opt sute de comunitãþi naþionale viabile16.
Dar grupurile culturale, lingvistice ºi religioase nu sînt separate clar în opt mii sau opt
sute de naþionalitãþi, fiecare ocupînd teritorii definite în mod rezonabil. Dimpotrivã,
aceste grupuri sînt suprapuse ºi amestecate profund.
Nu argumentãm împotriva „divorþurilor de catifea” produse în mod democratic.
Totuºi, ar trebui sã subliniem cã graniþele culturale relativ clare faciliteazã asemenea
separaþii teritoriale. Letonia ar dori sã fie un stat-naþiune, dar, în nici unul din primele
ºapte oraºe, ca populaþie, letona nu este vorbitã de o majoritate a rezidenþilor. În cazul
Estoniei, numai jumãtate din populaþia acestui stat-naþiune plin de aspiraþii vorbeºte
estona. Pentru acestea, dar ºi pentru alte þãri, nici simpla diviziune teritorialã, nici
„divorþul de catifea” nu sînt la îndemînã17.

Democraþie ºi state multinaþionale


Unii analiºti s-au bucurat atunci cînd naþiunile separate din URSS au devenit 15 republici,
toate bazîndu-se pe „naþionalitãþile titulare”, presupunînd cã vor putea apãrea state-naþiune
democratice. De fapt, mulþi lideri politici din aceste republici au articulat în primele
DRUMUL SPRE O DEMOCRAÞIE CONSOLIDATÃ 61

alegeri teme naþionaliste extreme (mai degrabã decît democratice). O formulã posibilã
pentru diminuarea conflictului dintre naþionalitãþile titulare ºi „imigranþi” este repre-
zentatã de ceea ce David Laitin numeºte „jocul asimilãrii competitive”. Adicã este în
interesul unor imigranþi din clasa muncitoare de a fi asimilaþi, astfel încît sã îmbunã-
tãþeascã ºansele copiilor lor în noul mediu. Acest lucru se poate întîmpla cu imigranþii
spanioli din clasa muncitoare, în Catalonia dinamicã din punct de vedere cultural ºi
economic – dar se poate întîmpla în rîndul ruºilor din Asia Centralã? În 1989, în Alma-
-Ata, capitala Kazahstanului, ruºii constituiau 59% din populaþie, iar kazahii, naþiunea
titularã, numai 22,5%. Mai puþin de 1% dintre ruºi vorbeau limba kazahã. În Biºkek,
capitala Kîrgîzstanului, procentajele comparative erau aproape identice. În asemenea
contexte, modelate de colonialismul nou-veniþilor, este extrem de neplauzibil ca un
stat-naþiune sã ia naºtere voluntar printr-un proces de asimilare competitivã 18.
Prin urmare, cum s-ar putea ajunge la democraþie în statele multinaþionale? Am
construit o ipotezã puternicã în ceea ce priveºte modalitatea în care nu trebuie consolidatã
democraþia în statele multinaþionale. Cu cît într-un stat dat este mai mare procentul de
locuitori care fie sînt nãscuþi în acest stat, fie s-au stabilit aici fãrã sã se considere cetã-
þeni strãini ºi cãrora ulterior le este refuzatã cetãþenia statului respectiv (atunci cînd astfel
le sînt afectate oportunitãþile de viaþã), cu atît este mai puþin probabil ca acest stat sã-ºi
consolideze democraþia. Într-o formã mai pozitivã, ipoteza noastrã este cã într-o societate
multinaþionalã ºi multiculturalã, ºansele consolidãrii democraþiei cresc graþie unor politici
care sã acorde cetãþenie cuprinzãtoare ºi egalã ºi sã ofere tuturor cetãþenilor un „acoperiº”
comun în ceea ce priveºte drepturile individuale mandatate ºi aplicate de stat.
Asemenea state multinaþionale au, de asemenea, o nevoie ºi mai mare faþã de alte
societãþi de a explora o varietate de formule ne-majoritariste, ne-plebiscitare. De exemplu,
dacã existã mari concentraþii geografice de grupuri diferite în interiorul statului, fede-
ralismul poate fi o opþiune ce meritã sã fie încercatã. Statul ºi societatea ar putea, de
asemenea, sã permitã o varietate de instituþii colective sprijinite public – cum ar fi mass-
-media ºi ºcoli în limbi diferite, recunoaºtere simbolicã a diversitãþii culturale, o varietate
de coduri ale cãsãtoriei acceptate din punct de vedere legal, toleranþã legalã ºi politicã
pentru partidele reprezentînd diferite comunitãþi ºi o întreagã gamã de proceduri ºi
mecanisme politice pe care Arend Lijphart le-a descris sub forma „democraþiei consociaþio-
nale”19. În mod specific, reprezentarea proporþionalã, mai degrabã decît districtele mari
uninominale cu alegeri de tipul „primul clasat învinge”, poate facilita reprezentarea
minoritãþilor dispersate geografic. Unii avocaþi riguroºi ai tradiþiei liberalismului politic,
cu a sa concentrare pe universalism ºi drepturile individuale, se opun oricãrei forme de
drepturi colective. Dar noi considerãm cã într-o societate ºi într-un stat multinaþional ºi
multicultural, combinarea drepturilor colective pentru naþionalitãþi sau minoritãþi, cu
drepturile individuale pe deplin protejate de stat, este soluþia cel mai puþin conflictualã20.
Acolo unde tranziþiile au loc în contextul unui sistem federal nedemocratic ºi multi-
naþional, modelarea federalismului democratic ar trebui sã înceapã, probabil, cu alegeri
la nivel federal, astfel încît sã se genereze un cadru legitim pentru deliberãri ulterioare
asupra modalitãþii de descentralizare democraticã a statului. Dacã primele alegeri com-
petitive sînt regionale, alegerile vor tinde sã-i favorizeze pe naþionaliºtii regionali ºi ar
putea sã ia naºtere mai degrabã etnocraþii decît democraþii21. Totuºi, modalitãþile specifice
de structurare a vieþii politice în societãþile multinaþionale trebuie sã fie contextualizate
în fiecare þarã. În conformitate cu aceste argumente, credem cã e timpul sã se reevalueze
62 PERSPECTIVE TEORETICE ªI CONCEPTUALE

unele experimente din trecut, ce priveau autonomia neteritorialã, cum ar fi tipurile de


comunitãþi etnice sau religioase parþial autoguvernate, exemplificate de Kabala Comu-
nitãþii evreieºti polono-lituaniene, comunitãþile religioase „millet” din Imperiul Otoman
sau „curiile naþionale” din perioada tîrzie a Imperiului Habsburgic. Aceste mecanisme
nu vor elimina conflictul în statele multinaþionale, dar vor putea sã-l modereze ºi sã ajute
la creºterea viabilitãþii statului ºi democraþiei.
De asemenea, credem cã o anumitã atenþie conceptualã, politicã ºi normativã trebuie
acordatã posibilitãþii „naþiunilor-state”. Numim „naþiuni-state” acele state multiculturale
sau chiar multinaþionale care, totuºi, reuºesc sã producã o identificare ºi o loialitate
puternicã din partea diverºilor lor cetãþeni. Statele Unite ale Americii sînt o asemenea
þarã multiculturalã, cu tot mai multe limbi; Elveþia este o altã asemenea þarã. Nici una
dintre ele nu este în sens strict un „stat-naþiune”, dar credem cã ambele pot fi acum
numite „naþiuni-state”. Sub Jawaharlal Nehru, India a avansat în mod semnificativ în
direcþia controlului asupra tensiunilor multinaþionale prin folosirea în mod consensual ºi
abil a numeroaselor practici consociaþionale. Prin acest proces India a devenit, în anii
’50 ºi începutul anilor ’60, o „naþiune-stat” democraticã; dar dacã naþionaliºtii hinduºi
cîºtigã puterea în anii ’90 ºi încearcã sã transforme India (cu ai sãi 115 milioane de
musulmani) într-un stat-naþiune hindus, violenþa colectivã ar creºte cu siguranþã, iar
democraþia indianã ar fi serios ameninþatã.

Identitãþi multiple
În final, sã vorbim despre „identitãþile politice”. Multe lucrãri avînd ca subiect naþio-
nalismul s-au concentrat asupra identitãþilor „primordiale” ºi a nevoii oamenilor de a
alege dintre identitãþi care se exclud reciproc. Totuºi, cercetarea noastrã asupra identitã-
þilor politice a arãtat douã lucruri. În primul rînd, identitãþile politice nu sînt fixe sau
„primordiale” în înþelesul dat de Oxford English Dictionary: „existînd la (sau de la)
începuturi”. Ele sînt mai curînd extrem de schimbãtoare ºi construite pe baze sociale. În
al doilea rînd, dacã politicienii naþionaliºti (sau cercetãtorii din ºtiinþele sociale ºi
recenzorii ce folosesc categorii dihotomice brute) nu forþeazã polarizarea, mulþi oameni
pot prefera sã se considere ca avînd identitãþi multiple ºi complementare22. De fapt,
împreunã cu „acoperiºul” politic comun al drepturilor pentru cetãþenie egalã ºi cuprinzã-
toare, protejate de stat, capacitatea umanã pentru identitãþi complementare ºi multiple
este unul dintre factorii-cheie ce fac posibilã democraþia în statele multinaþionale.
Deoarece identitãþile politice nu sînt fixe ºi permanente, calitatea conducerii democratice
este deosebit de importantã. Identitãþile multiple ºi complementare pot fi alimentate de
autoritatea politicã la fel ca ºi identitãþile politice conflictuale ºi polarizate. Înainte de
folosirea conºtientã a „purificãrii etnice” ca strategie pentru construcþia statului-naþiune
în fosta Iugoslavie, Sarajevo era un oraº multinaþional, ai cãrui cetãþeni aveau identitãþi
multiple ºi una din ratele cele mai ridicate din lume de cãsãtorii interconfesionale.
Afirmaþia noastrã centralã este cã, dacã scopul îl reprezintã consolidarea democraticã
de succes, atunci potenþialii artizani ai democraþiei trebuie sã ia în considerare, cu mare
atenþie, amestecul special de naþiuni, culturi ºi identitãþi politice activate, prezente în
teritoriu. Unele tipuri de democraþii sînt posibile cu un tip de polis, dar practic imposibile
dacã elitele politice încearcã sã construiascã un alt tip de polis. Într-un teritoriu multi-
naþional, elitele politice ar putea iniþia „politici naþionalizatoare” care s-ar putea sã nu
DRUMUL SPRE O DEMOCRAÞIE CONSOLIDATÃ 63

încalce drepturile omului sau normele pentru democraþie ale Consiliului Europei, dar, în
fiecare dintre cele cinci arene ale statului, ar avea un considerabil efect de diminuare a
ºanselor consolidãrii democratice.
Un exemplu de asemenea „politici naþionalizatoare” în fiecare din cele cinci arene ar
fi urmãtorul: în arena societãþii civile, mass-media ºi predarea în ºcoalã ar putea fi
restrînse la limba oficialã. În arena societãþii politice, o legislaþie a cetãþeniei cu caracter
„naþionalizator” ar duce la o suprareprezentare semnificativã a naþionalitãþii dominante
în alegerile pentru ocuparea posturilor oficiale. În arena domniei legii, sistemul legal ar
putea privilegia subtil o întreagã gamã de tradiþii, practici ºi instituþii cu caracter
„naþionalizator”. În arena birocraþiei de stat, o schimbare radicalã rapidã în sensul
stabilirii unei singure limbi oficiale ar reduce participarea altor naþionalitãþi la serviciile
statului ºi accesul lor la aceste servicii. În final, în arena societãþii economice, naþiunii
titulare, ca presupus㠄proprietar㔠a statului-naþiune, i s-ar putea oferi drepturi specifice
sau chiar exclusive la redistribuirea pãmîntului (sau la distribuirea cupoanelor, dacã e
vorba de privatizare). Spre deosebire de aceastã situaþie, dacã scopul real este consoli-
darea democraþiei, o strategie de democratizare ar necesita politici mai puþin majoritariste
ºi mai mult consensualiste în fiecare dintre arenele de mai sus.
Un ultim lucru ce trebuie subliniat se referã la sincronizarea în timp. Rezultatele
democratice potenþial dificile sînt realizabile numai dacã se argumenteazã în favoarea
unor politici ºi decizii preventive ºi dacã acestea din urmã sînt negociate ºi implementate
de liderii politici. Dacã se pierde oportunitatea pentru asemenea politici de ameliorare,
spaþiul disponibil pentru manevrã va fi restrîns ºi, foarte probabil, se va intensifica o
dinamicã a conflictului societal pînã cînd consolidarea democraticã va deveni din ce în
ce mai dificilã ºi, în final, imposibilã.

Probleme ale reformei simultane


Opinia larg împãrtãºitã conform cãreia reforma economicã ºi privatizarea pot legitima
noile democraþii se bazeazã pe ipoteza nesigurã ce susþine cã îmbunãtãþirea economicã
poate fi obþinutã simultan cu instalarea ºi legitimarea instituþiilor democratice. Noi
considerãm cã în þãrile cu economii de comandã ce s-au prãbuºit din interior, politicile
democratice pot ºi trebuie sã fie instaurate ºi legitimate printr-o multitudine de alte
apeluri, înainte ca posibilele beneficii ale unei economii de piaþã sã se materializeze pe
deplin. Mulþi analiºti ºi consilieri politici resping argumentele pentru stabilirea ca
prioritarã restructurarea statului, deoarece ei presupun cã datoritã cererilor oamenilor
pentru îmbunãtãþirea stãrii materiale, cîºtigurile economice ºi politice nu trebuie sã fie
doar urmãrite simultan, ci ºi sã se realizeze simultan. Unii chiar argumenteazã cã
reformele politice ºi economice simultane sînt necesare, dar cã o asemenea simultaneitate
este imposibilã23.
Putem numi cele douã perspective opuse privind relaþia dintre economie ºi demo-
cratizare ipoteza „conectatã strîns” ºi ipoteza „conectatã lax”. Prin „conectatã lax” nu
înþelegem cã nu ar exista nici o relaþie între percepþia politicã ºi cea economicã, ci cã
aceastã relaþie nu este în mod necesar una de tip „unu-la-unu”. Cel puþin pentru un
orizont de timp mediu, oamenii pot face evaluãri independente ºi chiar opuse despre
direcþiile politice ºi economice. În continuare, considerãm cã atunci cînd evaluãrile
oamenilor despre politicã sînt pasive, ele pot oferi o amortizare utilã pentru dureroasa
64 PERSPECTIVE TEORETICE ªI CONCEPTUALE

restructurare economicã24. În continuare vom analiza dovezile relaþiei dintre creºterea


economicã ºi democratizare în primii cinci ani ai Europei postcomuniste. Desigur, dacã
privim numai datele economice brute, nici una dintre cele 27 de þãri din Europa
postcomunistã, cu excepþia Poloniei, nu a cunoscut o creºtere pozitivã în anul 1992.
Într-adevãr, în 1993, toate þãrile postcomuniste încã erau sub nivelurile lor din 1989, în
ceea ce priveºte producþia industrialã25.
Dacã analizãm impresiile subiective ce privesc bunãstarea economicã în ºase þãri din
centrul estul Europei, evaluarea pozitivã medie (pe o scalã de la +100 la –100) a celor
chestionaþi între noiembrie 1993 ºi martie 1994 a fost 60,2 pentru sistemul economic
comunist, dar pentru sistemul economic postcomunist a fost de numai 37,3 – un decalaj
de aproape 23 de puncte. Ipoteza „conectãrii strînse” ar prevedea cã atitudinile faþã de
sistemul politic ar scãdea puternic la rîndul lor, chiar dacã nu cu 23 de puncte. Ce aratã
dovezile? Evaluarea pozitivã medie a sistemului politic comunist a fost de 45,7. Astfel,
o corelaþie de tip „unu” la „unu” între evaluãrile politice ºi economice ar fi produs o
evaluare pozitivã pentru sistemul politic de 22,6. Totuºi, evaluarea pozitivã medie pentru
sistemul politic postcomunist, departe de a scãdea, a crescut la 61,5 – sau, cu alte
cuvinte, mai mare cu 38,9 puncte decît ar fi prezis ipoteza „conectãrii perfecte”26.
Cum putem explica o asemenea nepotrivire? Mai întîi de toate, fiinþele umane sînt
capabile sã facã judecãþi separate ºi corecte în privinþa unui coº al bunurilor economice
(care se poate deteriora) ºi a unui coº al bunurilor politice (care se poate îmbunãtãþi). De
fapt, în acelaºi sondaj respondenþii au apreciat cã, în domeniile importante afectate
direct de sistemul politic democratic, ºansele ºi experienþele lor de viaþã s-au îmbunãtãþit
extrem de mult, chiar dacã ei au subliniat, de asemenea, cã situaþiile economice personale
s-au înrãutãþit27.
Nu credem cã o asemenea nepotrivire poate dura la nesfîrºit; totuºi, ea indicã faptul
cã într-o transformare radicalã ca aceea care are loc în Europa Centralã ºi de Est,
deteriorarea economiei nu se traduce în mod necesar printr-o erodare rapidã a sprijinului
pentru sistemul politic. Legitimitatea perceputã a sistemului politic a oferit instituþiilor
democratice din Europa Centralã ºi de Est un grad important de izolare faþã de inefi-
cacitatea perceputã a noului sistem economic. Într-adevãr, cei mai mulþi dintre oamenii
din centrul ºi estul Europei aveau, în 1994, un orizont de timp destul de mare ºi îºi
exprimau optimismul cã pînã în 1999 performanþa atît a noii democraþii, cît ºi a noului
sistem economic se va îmbunãtãþi semnificativ 28.
Astfel, dovezile din Europa Centralã ºi de Est susþin puternic argumentul cã satisfacþia
întîrziatã ºi încrederea în viitor sînt posibile chiar ºi atunci cînd existã o întîrziere
recunoscutã a îmbunãtãþirii economice. Simultaneitatea rezultatelor politice ºi economice
rapide este, într-adevãr, dificil㠖 dar, din fericire, cetãþenii Europei Centrale ºi de Est
nu o percep ca fiind necesarã.

Democraþie ºi calitatea vieþii


Cu toate cã noi considerãm cã e bine ca democraþiile sã fie consolidate, trebuie sã
subliniem cã procesul de consolidare nu necesitã în mod necesar nici o democraþie de o
calitate ridicatã, nici o societate de o calitate ridicatã. Instituþiile democratice – impor-
tante, totuºi – sînt numai un set de instituþii publice ce afecteazã viaþa cetãþenilor.
Tribunalele, banca centralã, agenþiile pentru servicii publice ºi spitalele publice nu sînt
DRUMUL SPRE O DEMOCRAÞIE CONSOLIDATÃ 65

guvernate democratic, iar ºefii lor nu sînt aleºi de cetãþeni. Chiar ºi în democraþiile
consolidate, nu toate aceste instituþii sînt controlate de oficialitãþi alese, deºi multe sînt
supravegheate de asemenea persoane alese de cetãþeni. Totuºi, aceste instituþii opereazã
într-un cadru legal creat de corpuri alese ºi, prin urmare, îºi derivã autoritatea din acestea.
Drept urmare, calitatea vieþii publice este în mare mãsurã o reflecþie nu a caracterului
democratic sau nedemocratic al regimului, ci a calitãþii celorlalte instituþii.
Deciziile de politici publice luate de guverne ºi legiuitori democratici afecteazã, cu
siguranþã, calitatea vieþii, în special pe termen lung, dar nici o democraþie nu poate
asigura prezenþa bancherilor de încredere, a antreprenorilor cu iniþiativã, a medicilor
devotaþi pacienþilor lor, a profesorilor competenþi, a artiºtilor ºi oamenilor de ºtiinþã
creativi sau chiar a judecãtorilor oneºti. Calitatea generalã a unei societãþi este numai în
micã parte o funcþie a democraþiei (sau a regimurilor nedemocratice). Totuºi, toate
aceste dimensiuni ale societãþii afecteazã satisfacþia cetãþenilor, inclusiv satisfacþia faþã
de guvernare ºi chiar faþã de democraþia însãºi. Impresia cã democraþia este de acuzat
pentru toate tipurile de alte probleme este acutã mai ales în societãþile în care contribuþiile
distincte ale democraþiei la calitatea vieþii nu sînt bine înþelese ºi, probabil, nu sînt
valorizate pe deplin. Cu cît democraþii sugereazã mai mult cã realizarea politicilor demo-
cratice va duce la dobîndirea celorlalte bunuri, cu atît va fi mai mare eventuala deziluzie.
Existã probleme specifice funcþionãrii statului ºi în mod particular instituþiilor ºi
proceselor politice democratice. Acest lucru ne permite sã vorbim despre calitatea
democraþiei separat de calitatea societãþii. Asumpþia noastrã este urmãtoarea: calitatea
democraþiei poate contribui pozitiv sau negativ la calitatea societãþii, dar cele douã nu
trebuie confundate. În cercetãrile noastre ar trebui sã explorãm, ca oameni de ºtiinþã,
ambele dimensiuni ale calitãþii generale a vieþii.

Note
1. Vezi Robert A. Dahl, Polyarchy: Participation and Opposition (New Haven: Yale University
Press, 1971) p. 3. [trad. rom.: Poliarhiile. Participare ºi opoziþie, Iaºi: Institutul European,
2000 – n.t.].
2. Detaliem starea incompletã a tranziþiei democratice chiliene în capitolul 13 din cartea noastrã.
Pentru prerogativele militare, vezi Alfred Stepan, Rethinking Military Politics: Brazil and the
Southern Cone (Princeton: Princeton University Press, 1988), pp. 68-127. Pentru eroarea
electoralistã în America Centralã, vezi Terry Lynn Karl, „The Hybrid Regimes of Central
America”, Journal of Democracy 6 (iulie 1995), pp. 72-86. Dahl prezintã în cartea sa
Polyarchy opt garanþii instituþionale care nu pun problema alegerilor în acest fel, ci mai
degrabã sub forma unei cerinþe ca „[instituþiile] ce elaboreazã politicile guvernamentale [sã]
depindã de voturi ºi de alte forme de exprimare a preferinþei” (p. 3). Aceasta se adreseazã
interesului nostru pentru domeniile rezervate.
3. Unii cititori au acuzat lucrarea noastr㠖 ºi alte studii despre tranziþia ºi consolidarea demo-
cratic㠖 de faptul cã ar fi teleologicã. Dacã acest lucru înseamnã susþinerea unei democraþii
unice ca stare finalã, nu împãrtãºim un asemenea punct de vedere. Dacã totuºi teleologic
înseamnã (conform Oxford English Dictionary) „un punct de vedere potrivit cãruia evoluþiile
se datoreazã scopului sau proiectului cãruia acestea i se supun”, analiza noastrã este în parte
teleologicã, deoarece nu credem cã factorii structurali per se conduc la democraþie ºi la
consolidarea ei. Actorii sociali (ºi, într-o anumitã mãsurã, anumiþi lideri) trebuie, de asemenea,
sã acþioneze deliberat pentru a obþine o schimbare de regim ce duce la anumite forme de
guvernare, care pot fi considerate democratice. Proiectul democraþiei, pe care îl urmãresc
66 PERSPECTIVE TEORETICE ªI CONCEPTUALE

aceºti actori, poate fi diferit de cel ce rezultã din acþiunile lor, dar fãrã o acþiune al cãrei scop
este crearea „unei” democraþii (mai curînd decît forma particularã instituþionalizatã ce rezultã),
o tranziþie la democraþie ºi consolidarea democraþiei sînt dificil de imaginat. Drept urmare,
procesele pe care le studiem presupun un element „teleologic” ce nu exclude factori structurali
importanþi (sau multe evenimente imprevizibile). În plus, nu existã un singur motiv, ci o
varietate de motive pentru a urmãri democraþia (aºa cum o definim noi) ca un scop.
4. Pentru alte discuþii despre conceptul de „consolidare democraticã”, vezi Scott Mainwaring,
Guillermo O’Donnell ºi Samuel J. Valenzuela (eds.), Issues in Democratic Consolidation:
The New South American Democracies in Comparative Perspective (Notre Dame, Indiana:
University of Notre Dame Press, 1992).
5. În esenþã, aceasta înseamnã cã literatura despre prãbuºirea democraþiei, precum cea pe care
o gãsim în Juan J. Linz ºi Alfred Stepan (eds.), The Breakdown of Democratic Regimes
(Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1978), ar fi mult mai relevantã în analizarea
unui asemenea fenomen decît acest articol sau cãrþile legate de tema tranziþiei ºi consolidãrii
democratice. Aceasta nu e o criticã a literaturii specializate pe tranziþie; mai degrabã vrem sã
arãtãm cã lucrãrile despre tranziþia democraticã ºi prãbuºirea democraþiei trebuie sã fie
integrate într-o literaturã cuprinzãtoare în domeniul teoriei democratice moderne. Din perspec-
tiva unei asemenea teorii integrate, „prãbuºirea unei democraþii consolidate” nu este un oximoron.
6. În ceea ce priveºte relaþia dintre constituþionalism, democraþie, culturã juridicã ºi „autolimi-
tare”, vezi Jon Elster ºi Rune Slagstad (eds.), Constitutionalism and Democracy (Cambridge:
Cambridge University Press, 1988), pp. 1-18.
7. Într-un argument similar, Robert A. Dahl vorbeºte despre douã relaþii de cauzalitate ce produc
acest rezultat; vezi studiul sãu „Why All Democratic Countries Have Mixed Economies”, în
John Chapman ºi Ian Shapiro (eds.), Democratic Community, Nomos XXXV (New York: New
York University Press), pp. 259-282.
8. Vezi, de exemplu, John R. Freeman, Democracies and Market: The Politics of Mixed
Economies (Ithaca, N.Y.: Cornell University Press, 1989).
9. Pentru o analizã excelentã a eºecurilor inevitabile ale pieþei, vezi Peter Murrell, „Can
Neoclassical Economics Underpin the Reform of Centrally Planned Economies?”, Journal of
Economic Perspectives 5 (1991), pp. 59-76.
10. Adam Smith, The Wealth of Nations, 2 vol. (Londra: J.M. Dent and Sons, Everyman’s
Library, 1910), 2, pp. 180-181 [trad. rom.: Avuþia naþiunilor, Chiºinãu: Universitas, 1992,
vezi vol. II, p. 144 – n.t.].
11. Linia de argumentare a lui Robert A. Dahl urmãreºte o dezvoltare similarã. Vezi studiul sãu
„Why All Democratic Countries Have Mixed Economies”, pp. 259-282.
12. În Europa postcomunistã, Republica Cehã ºi Ungaria sînt pe cale sã devinã societãþi economice
instituþionalizate. În contrast evident, în Ucraina ºi Rusia restrîngerea statului nu este atît de
pronunþatã încît sã putem vorbi de o societate economicã. Consecinþele lipsei unei societãþi
economice sînt manifeste pretutindeni. De exemplu, Rusia, cu o populaþie de 15 ori mai mare
decît cea a Ungariei ºi cu mult mai multe materii prime, a primit numai 3,6 miliarde de dolari
în investiþii strãine directe în perioada 1992-1993, pe cînd Ungaria a primit 9 miliarde de
dolari în investiþii strãine directe în aceeaºi perioadã.
13. Vezi lucrarea lui Rogers Brubaker, „National Minorities, Nationalizing States, and External
National Homelands in the New Europe”, Daedalus 124 (primãvara 1995), pp. 107-132.
14. Vezi, de exemplu, monografia excepþionalã a lui Eugen Weber, Peasants into Frenchmen: The
Modernization of Rural France, 1870-1914 (Stanford: Stanford University Press, 1976), care
analizeazã în detaliu repertoriul larg al politicilor impuse de statul-naþiune în ºcoli, adminis-
traþia publicã ºi armatã, ce au fost trasate sistematic pentru a reprima ºi elimina multitudinea
de limbi ºi multiculturalitatea ºi pentru a crea un stat-naþiune. Din perspectiva zilelor noastre,
încercãrile similare ale statelor moderne par departe de a fi admirabile ºi reprezintã un cost
pe care mulþi dintre noi nu ar dori sã-l plãteascã. Totuºi, nu este numai o problemã despre
DRUMUL SPRE O DEMOCRAÞIE CONSOLIDATÃ 67

modul în care evaluãm asemenea eforturi de construcþie naþionalã bazate pe stat, ci despre cît
de fezabile sînt aceste eforturi în contextul contemporan.
15. Vezi Ernest Gellner, Nations and Nationalism (Ithaca, N.Y.: Cornell University Press,
1983), p. 44 [trad. rom.: Naþiuni ºi naþionalisme: Bucureºti: Antet, 1997 – n.t.].
16. Aceastã presupunere este dezvoltatã de Gellner în Nations, 44-45.
17. Vezi cartea excelentã ºi obiectivã a lui Anatol Lieven, The Baltic Revolution: Estonia, Latvia,
Lithuania and the Path to Independence (New Haven: Yale University Press, 1993), p. 434.
18. Pentru analiza lui David Laitin asupra a ceea ce el numeºte un „joc al asimilãrii competitive
a imigrantului” în Catalonia ºi analiza privind un posibil „joc al colonistului” în republicile
Asiei Centrale din fosta Uniune Sovieticã, vezi articolul sãu „The Four Nationality Games
and Soviet Politics”, Journal of Soviet Nationalities 2 (primãvara 1991), pp. 1-37.
19. Vezi articolul fundamental al lui Arend Lijphart, „Consociational Democracy”, World Politics
21 (ianuarie 1969), pp. 207-225.
20. Pentru argumente interesante în favoarea ideii cã o anumitã noþiune a drepturilor de grup este,
de fapt, chiar necesarã pentru definirea unor tipuri de drepturi individuale ºi pentru îmbunã-
tãþirea normelor universale cu privire la drepturi, vezi lucrarea filosofului de la Oxford Joseph
Raz, The Morality of Freedom (Oxford: Oxford University Press, 1986), pp. 165-217. Vezi
ºi Will Kymlicka, Multicultural Citizenship: A Liberal Theory of Minority Rights (Oxford:
Oxford University Press, 1995), pp. 107-130.
21. Am dezvoltat acest subiect în detaliu în lucrarea noastr㠄Political Identities and Electoral
Sequences: Spain, the Soviet Union and Yugoslavia”, Daedalus 121 (primãvara 1992),
pp. 123-139; ºi în lucrarea noastrã Problems of Democratic Transition and Consolidation, în
capitolele despre Spania, despre „statalitatea” în URSS ºi despre identitãþile în schimbare ale
vorbitorilor de limbã rusã din Estonia ºi Letonia.
22. În lucrarea noastrã Problems of Democratic Transition and Consolidation, demonstrãm modul
în care în Catalonia, în 1982, atunci cînd respondenþilor li s-a cerut sã se autoplaseze din
punctul de vedere al identitãþilor într-un chestionar ce avea urmãtoarele variante de rãspuns:
„spaniol”, „mai mult spaniol decît catalan”, „spaniol ºi catalan în aceeaºi mãsurã”, „mai
mult catalan decît spaniol” sau „catalan”, categoria cu cele mai multe frecvenþe, în rîndul
respondenþilor cu ambii pãrinþii nãscuþi în Catalonia, precum ºi în rîndul respondenþilor fãrã
nici unul dintre pãrinþi nãscut în Catalonia, a fost categoria multiplã ºi complementarã
„spaniol ºi catalan în aceeaºi mãsurã”. De asemenea, demonstrãm modul în care identitãþile
din Catalonia deveniserã mai polarizate ºi mai înclinate spre conflict înainte de devoluþia
democraticã.
23. Titlul unui articol al lui Jon Elster, larg rãspîndit, surprinde aceastã perspectivã; vezi „The
Necessity and Impossibility of Simultaneous Economic and Political Reform”, în Douglas
Greenberg, Stanley N. Katz, Melanie Beth Oliviero ºi Steven C. Wheatley (eds.), Constitu-
tionalism and Democracy: Transitions in the Contemporary World (Oxford: Oxford University
Press, 1993), pp. 267-274.
24. Din cauza performanþei economice negative, alegãtorii ar putea sã voteze împotriva celor care
deþin puterea, dar politicile economice generale ale succesorilor acestora ar putea foarte bine
sã continue sã fie aproximativ aceleaºi. Ne putem aminti de Polonia între 1993 ºi 1995 ºi
Ungaria între 1994 ºi 1995.
25. Vezi lucrarea noastrã Problems of Democratic Transition and Consolidation.
26. Vezi Richard Rose ºi Christian Haerfer, „New Democracies Barometer III: Learning from
What Is Happening”, Studies in Public Policy, nr. 230 (1994), întrebãrile 22-23, 32-33.
Procentajele au fost rotunjite.
27. Rose ºi Haerfer, „New Democracies”, întrebãrile 26, 35, 36, 39, 40 ºi 42.
28. Rose ºi Haerfer, „New Democracies”, întrebãrile 24, 26, 34, 36, 39, 40 ºi 42.