Capitolul 1 1

CAPITOLUL 1

ECOTEHNOLOGIA - PRINCIPII DE BAZĂ

1.1. Rolul şi importanţa ecotehnologiei

Se poate afirma cu certitudine că nu există domeniu al existenţei noastre în care să

nu-şi fi făcut apariţia cuvintele tehnologie, progres tehnic, retehnologizare, poluare şi
dezvoltare durabilă, cuvinte cu rezonanţă deosebită şi diferită în acelaşi timp pentru
speranţele fiecăruia dintre noi.
Tehnologia, termen cu înţelesuri diverse, s-a născut, s-a dezvoltat şi a cuprins
iniţial domeniul producţiei materiale (totalitatea metodelor de muncă şi a mijloacelor
tehnice necesare desfăşurării proceselor de producţie materiale), s-a extins treptat asupra
prestaţiilor de servicii (transporturile, gospodăria comunală, reparaţiile, gospodăria
casnică etc.), pentru a cuprinde apoi şi sfera producţiei spirituale (creaţiile artistice,
sportul, turismul, organizarea timpului liber etc.). De aceea, înţelegerea, perceperea şi
aplicarea corectă a noţiunilor ce constituie tehnologia şi celelalte legate direct de ea -
progresul tehnic, retehnologizarea şi poluarea mediului – reprezintă o îndatorire civică
nu numai pentru specialişti ci şi pentru toţi protagoniştii mileniului trei.
Ecotehnologia, această ştiinţă nouă, a apărut ca o necesitate a tendinţelor ce se
manifestă pregnant în dezvoltarea omenirii, tendinţe datorate mai ales poluării
necontrolate a mediului înconjurător din dorinţa dezvoltării economice bazată numai pe
profit.
Ecotehnologia este ştiinţa aplicării tuturor ştiinţelor, în vederea realizării de
bunuri cu o anumită utilitate socială, în condiţiile unei dezvoltări durabile şi a unei
poluări minime. Ea studiază toate transformările la care este supusă substanţa, în
procesele ecotehnologice de lucru şi modalitatea conducerii acestor transformări în
vederea obţinerii produselor necesare societăţii, în condiţiile unei dezvoltări
durabile şi a unei eficienţe optime.
Ecotehnologia este chemată acum, la început de mileniu trei, să vindece omenirea
de criza generală care a cuprins-o (criza de energie, de materii prime, de resurse
naturale, de protecţie, de încredere etc.) care este de fapt o criză tehnologică. Este
adevărat că tehnologia reprezintă astăzi principala cale de risipă şi de otrăvire a mediului
înconjurător, cerută de un anumit nivel de dezvoltare şi de trai specific „societăţii de
consum”, dar tot aşa de adevărat este că este de datoria noastră de a găsi alternativa unei
dezvoltări tehnologice la un nivel ridicat şi în condiţiile păstrării unui mediu
înconjurător propice existenţei fără probleme a generaţiilor viitoare. Această alternativă
este dată de ecotehnologie, care trebuie să descopere noi resurse materiale cu poluare
minimă, pe de o parte, şi să reducă consumurile (energetice, de materii prime, de
combustibili etc.) şi poluarea.
Ecotehnologia este motorul dezvoltării unei eco-economii, rezultatul final al ei
fiind un ecoprodus obţinut dintr-unul sau mai multe ecomateriale în urma unui
ecoproces de producţie.
 Datorită ariei foarte largi pe care o cuprinde şi a multitudinii de fenomene pe care
le foloseşte ecotehnologia, se pune întrebarea dacă ecotehnologia este sau nu o ştiinţă?
Răspunsul vine imediat dacă se admite că la baza ei stau toate legile celorlalte ştiinţe dar
are şi o serie de legi şi principii proprii, general valabile, care o deosebesc de celelalte
ştiinţe. Ecotehnologia se deosebeşte de celelalte ştiinţe prin următoarele:
- este o ştiinţă tehnică cu caracter aplicativ deoarece urmăreşte un scop practic
nemijlocit. Sunt foarte multe cunoştinţe despre gama largă de fenomene ale naturii, dar
pentru a le utiliza în vederea realizării de ecoproduse este necesară această ştiinţă-
ecotehnologia (de exemplu, legea gravitaţiei se cunoaşte de peste 300 de ani, dar
utilizarea ei în vederea obţinerii de ecoproduse utile societăţii a fost posibilă numai
odată cu dezvoltarea tehnologiilor cosmice);
- este dependentă de timp şi de spaţiu, deoarece oricare descoperire a legilor
naturii este făcută utilă societăţii printr-o anumită tehnologie, iar modul de utilizare este
perfecţionat în timp de o ecotehnologie (de exemplu, ideea calculatorului este cunoscută
cu mii de ani înainte de Cristos, dar atingerea performanţelor actuale, în forma actuală
de prezentare, este posibilă datorită evoluţiei tehnologiei şi respectiv ecotehnologiei).
Dependenţa de spaţiu se bazează pe modul cum gândesc şi acţionează oamenii locului
de muncă respectiv, pe experienţa acestora, pe posibilităţile concrete ale locului de
muncă, pe voinţa politică şi mai ales, pe scopul urmărit (de exemplu, autoturisme se
produc şi în România, şi în Germania, şi în America, dar tehnologia de fabricaţie şi
gradul de poluare sunt diferite, chiar dacă se lucrează la acelaşi produs, cu aceeaşi
utilitate socială);
- nu rezolvă problema realizării unui singur produs, ea rezolvă problemele
obţinerii unei ecoproducţii industriale, de serie diversificată cu aceeaşi utilitate socială,
devenind în acest fel o condiţie esenţială a dezvoltării societăţii umane. Această
caracteristică transformă tehnologia din „principala cale de risipă” în ecotehnologie - ca
principala cale de economisire şi dezvoltare durabilă, pentru că numai prin valorificarea
imenselor resurse de economii ascunse în tehnologie, prin îmbunătăţirea cercetării
ecotehnologice şi optimizarea ecoproceselor de producţie este posibilă soluţionarea
crizei tehnologice în care s-a cufundat omenirea;
- are la bază conceptul de dezvoltare durabilă-dreptul generaţiilor viitoare la
condiţii de existenţă şi dezvoltare cel puţin la fel de bune ca ale generaţiei noastre,
drept asigurat prin obligaţia generaţiei noastre de a păstra şi de a reface, după caz,
condiţiile de mediu propice unei existenţe optime;
- se deosebeşte de tehnologie prin aceea că trebuie să ofere soluţii pentru
implementarea dezvoltării durabile, aceasta presupunând:
- limitarea cantităţii de materiale folosite în economie
prin reciclarea şi recircularea acestora;
- eliminarea pe cât posibil, a deşeurilor din procesele industriale;
- conservarea energiei şi descoperirea de noi resurse energetice nepoluante;
- înlocuirea materialelor toxice şi a celor greu reciclabile cu materiale
biodegradabile;
- conservarea factorilor de mediu;
- conservarea biodiversităţii;
- reducerea cheltuielilor de exploatare;
- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.
 - aplică toate legile celorlalte ştiinţe ale naturii, în vederea transformării substanţei
în ecoproduse social utile, dar este guvernată şi de o serie de legi şi principii care
fundamentează ecotehnologia. Aceste principii sunt:
- principiul multidimensional;
- principiul ecoeficienţei;
- principiul informaţiei;
- principiul implicării conducerii;
- principiul conştientizării, educării şi instruirii;
- principiul integrării;
- principiul cercetării ştiinţifice şi dezvoltării ecotehnologice;
- principiul comunicării;
- principiul implementării etc.

1.2. Principiile ecotehnologiei

1.2.1. Principiul multidimensional

Oricare ecotehnologie este o sumă de ecoprocese multidimensionale, cu foarte

mulţi parametrii, rezultaţi din interacţiunea concretă a unor ecomateriale reale cu
mijloacele de transformare ale acestora.
Pentru a înţelege multitudinea de factori care apar într-o ecotehnologie şi a găsi în
final funcţia obiectiv, care poate fi optimizată, trebuie plecat de la locul şi rolul
ecotehnologiei în noul sistem economic numit eco-economie (fig. 1.1).

Statul şi societatea
Ecologiştii Economiştii

Cadrul
Echilibrul ecosistemului politic-legislativ-etic Politici economice

Eco-economie

Ecotehnologiia Consumatorii (beneficiarii)

Soluţii ecotehnologice Atitudinea civică Nivel de trai

Fig. 1.1. Structura unei eco-economii

Eco-economia este parte componentă a ecosistemului terestru şi aşa cum se vede

din figura 1.1, ea este influenţată de foarte mulţi factori specifici fiecărui partener din
structura sa, prin urmare, ecotehnologia poate fi scrisă pentru început ca o funcţie E, de
forma:
 E = F (e1, e2, e3, e4, e5) (1.1)

în care: e1, e2, e5 sunt factorii de influenţă introduşi de fiecare partener.

Pentru existenţa sa şi pentru progresul societăţii, omul creează în permanenţă, în
urma unor procese de muncă, bunuri materiale şi spirituale. Rezultatele proceselor de
muncă în care omul acţionează asupra obiectelor muncii (materiale sau spirituale) cu
ajutorul mijloacelor de muncă (scule, maşini-unelte, aparate, cunoştinţe etc.) poartă
numele de produse, care în condiţiile unei dezvoltări durabile, se vor numi ecoproduse.
Oricare ecoprodus este o sumă de repere (fig.1.2), fiecare reper caracterizându-se prin
proprietăţi şi formă (cerute de rolul funcţional şi impactul asupra mediului).
Proprietăţile rezultă din natura ecomaterialului cu o anumită structură şi
compoziţie chimică, iar forma se obţine în urma interacţiunii ecomaterialului cu
mijloacele de transformare. Forma şi proprietăţile sunt implicate sau implică un anumit
rol funcţional şi un anumit impact asupra mediului. Asupra mediului vor acţiona
deşeurile şi emiterile de gaze care vor polua solul, apa şi aerul.
Fiecare din elementele de structură ale unui ecoprodus depind de o serie de
factori p1, p2, pn, astfel încât ecotehnologia devine o funcţie de forma:

Proprietăţi Structură

Ecomaterial

Compoziţie
n
Ecoprodus  RepereiRolul funcţional
= i 1 Impact asupra mediului
Deşeuri
solide
Interacţiunea cu mijloacele de transformare
Emisii
Formă de gaze
Prescripţii tehnologice
Deşeuri
lichide

Fig. 1.2. Structura unui ecoprodus.

E = F [e1(p1, p2,...pn), e2 (p1, p2,...,pn)....e5 (p1, p2,....pn)] (1.2)

Creerea oricărui ecoprodus este rezultatul unui ecoproces de producţie, definit ca

fiind un proces tehnico-economic complex, care cuprinde toate activităţile desfăşurate
într-unul sau mai multe locaţii de muncă, având drept scop realizarea ecoprodusului
(fig. 1.3).
Componenta principală a unui ecoproces de producţie o constituie ecoprocesele de
bază, care contribuie direct la transformarea materiilor prime în ecoproduse finite, sau în
repararea /recondiţionarea/reciclarea acestuia în vederea recăpătării sau schimbării rolului
funcţional.
Ecoprodus

Procese de analiză a impactului asupra mediului

Ecoproces de producţie

Procese de conducere
Ecoprocese auxiliare
Ecoprocese
Procese dedepregătire
bază a ecoproceselor
Ecoprocese
de bază
deşilivrări
auxiliare
şi desfacere

Pregătire de elaborare
organizatorică Procese de deservire
Pregătire de semifabricare
tehnică Procese conexe
de tratament
Pregătire
economică
de fabricare

de control

de asamblare

de reparare, recondiţionare, reciclare

Fig.1.3. Structura unui ecoproces de producţie.

Ecoprocesele auxiliare ajută la buna desfăşurare a ecoproceselor de bază

cuprinzând o pregătire tehnică (realizarea de scule, dispozitive, verificatoare), o
pregătire organizatorică (flux tehnologic, transport materiale şi piese între locurile de
transformare etc.) şi o pregătire economică (costuri exploatare, întreţinere, reparare
utilaje, costuri utilităţi etc.).
Pentru buna desfăşurare a ecoprocesului de producţie sunt necesare şi alte
activităţi cuprinse în procesele de pregătire a ecoproceselor de bază şi auxiliare, în
ecoprocesele de desfacere şi livrare şi în procesele de conducere.
Procesele de analiză a impactului asupra mediului sunt separate de procesele de
conducere, cel puţin în prima fază, deoarece de cele mai multe ori procesele de
conducere pun pe primul plan profitul imediat, în timp ce procesele de analiză a
impactului asupra mediului au în vedere dezvoltarea durabilă în condiţiile unei
ecoeficienţe a ecoprocesului
de producţie.
Tema de necesitate Cercetare fundamentală

cercetare aplicativă
Nu Decizia necesităţii ecoprodusului cercetare ecotehnologică
studii marketing
studii tehico-economice

Da
Cercetare ecotehnologică a realizării ecoprodusului
Dezvoltarea experimentală a ecoprodusului

Nu
Da
Prototip, experimentare, acceptare Decizia ecotehnologică

Pregătirea şi realizarea seriei ”zero” Da

NU
Completări în pregătire şi Omologare serie „zero”

Da
Elaborarea documentaţiei tehnologice

Nu Nu
Decizia de producţie ecotehnologică

Nu Decizia de ecoproducţie Nu

Da Activitate de ecoproducţie Ecoprodusul

Organizarea ecoproducţiei
Fig. 1.4 Structura activităţii desfăşurate într-o întreprindere.
 Fiecare din aceste ecoproduse şi procese sunt influenţate de o serie de factori f 1, f2,
...fi, astfel încât ecotehnologia devine o funcţie de forma:

E  F e1  p1  f 1 , f 2 ,... f i ,e 2  p1  f 1 , f 2 ,... f i ,....e5  p1  f 1 , f 2 ,...

(1.3)
f i 

Oricare ecoproces de producţie se desfăşoară într-o societate economică a unei

ramuri a oricărei ecoeconomii, societate numită ecoîntreprindere. Această societate
economică (ecoîntreprindere) trebuie să dispună de o organizare corespunzătoare
scopului propus. Ecoprodusele şi ecoprocesele de producţie sunt concepute, proiectate,
organizate, conduse şi realizate, din punct de vedere tehnico-economic, de specialişti cu
calificare corespunzătoare. Schema organizării unei ecoîntreprinderi, în care se
realizează un ecoprodus, în urma unui ecoproces de producţie se prezintă în figura 1.4.
Fiecare din părţile componente ale structurii activităţii depinde de g 1, g2, ...gk
parametrii astfel încât ecotehnologia devine o funcţie de forma:

E  F e1 p1  f1  g1 ,g 2 ,..g k ,e2 p1  f1 g1 ,g 2 ,..g k ,. e5 p1  f1 g1 ,g 2
(1.4)
,..g k 

Fiecare ecoproces de producţie poate fi format din unul sau mai multe ecoprocese
tehnologice,(procese ecotehnologice) fiecare ecoproces tehnologic având la rândul lui
elementele prezentate în figura 1.5 şi o structură prezentată în figura 1.6.

Ecoproces de n nm

producţie =  Ecoprocese tehnologicei =   Operaţiij =

i 1 i 1 j 1

nmp nmpq nmpqr

=    Fazek =     Trecerie =      Mânuirit
i 1 j 1k 1l 1 i 1 j 1k 1l 1 t 1
i 1 j 1k 1 =
nmpqrs

=       Mişcăriu
i 1 j 1k 1l 1 t 1 u

Fig. 1.5. Elementele unui ecoproces tehnologic (proces ecotehnologic).

Fiecare din elementele de structură ale ecoprocesului tehnologic depind de o serie

de parametrii y1, y2, ...yj, astfel încât ecotehnologia devine o funcţie de forma:

1 1 1

E  Fe p f g y , y ,..y 
1 1 2 j
 ,....e p f g y , y ,..y
5 n i k 1 2 (1.5)

Iată aşadar, că pe măsură ce ecoprocesul de producţie se analizează din ce în ce
mai în detaliu, cu atât funcţia obiectiv se complică.
O ecotehnologie optimă de obţinere a unui ecoprodus presupune utilizarea unor
metode de determinare a interdependenţelor dintre multitudinea de parametrii ce apar,
cuprinsă într-o funcţie obiectiv, care apoi să poată fi optimizată fie în condiţiile unei
productivităţi maxime, fie în condiţiile unui cost minim al ecoprodusului sau în
condiţiile unei poluări minime.
 Materia primă în stare naturală
Intrare

1 Ecomateriale sub formă primară (lingouri, blocuri, pulberi etc)

2 Ecosemifabricate (bare, plăci, table, ţevi, profile, sârme etc)

3 Tratament termic primar (recoacere de înmuiere, de omogenizare etc)

Prelucrare dimensională primară (turnare, deformare plastică, sudare etc)

4
5 Prelucrare dimensională finală (aşchiere, speciale etc)

6 Tratament termic final (recoacere, călire, revenire, etc)

7 Control
Acoperire de protecţie

8
9 Control final
Ansamblare repere
10

Ecoprodusul
Ieşire
Fig. 1.6. Structura unui ecoproces tehnologic (proces ecotehnologic).

1.2.2. Principiul ecoeficienţei

Ecotehnologia trebuie să permită în momentul aplicării ei realizarea nivelului

maxim de ecoeficienţă pentru care a fost proiectată. Ecoeficienţa a fost definită de
Word Business Council for Sustainable Development (WBCSD) în 1992 ca fiind –
furnizarea de bunuri şi servicii competitive ca preţ, care satisfac cerinţele clienţilor şi
aduc calitate vieţii, reducându-se progresiv impactul ecologic şi consumul de resurse pe
întreg ciclul de viaţă, la un nivel cel puţin corespunzător capacităţii estimate a planetei -.
În limbaj obişnuit aceasta înseamnă a produce mai bine, mai repede, mai mult, mai
ieftin, mai curat şi la momentul oportun.
Principalii indicatori ai ecoeficienţei sunt: costul, productivitatea, fiabilitatea,
protecţia mediului, securitatea muncii, protecţia operatorului, consumul de energie,
consumul de resurse materiale etc.

1.2.2.1. Costul ecoprodusului. Acest indicator cu caracter economic, la nivel de

secţia de producţie se calculează cu relaţia:

C  CM  Cm  CR [lei/ecoprodus] sau [lei/lot] (1.6)

în care: C este preţul de cost al ecoprodusului sau lotului de ecoproduse; CM –

cheltuielile cu materialul; Cm – cheltuielile cu manopera; C R – cheltuielile de regie
(cheltuieli de ordin general care trebuie amortizate pe timpul realizării şi consumului
produsului: utilaje, clădiri, energie electrică, combustibil, utilităţi etc.).
La nivel de desfacere a ecoprodusului, preţul de cost C t este de forma:
n
Ct  CM  Cm  CR  
[lei/ecoprodus] sau [lei/lot] (1.7)
Ci
i1
n
în care:  Ci reprezintă alte cheltuieli care se fac cu ecoprodusul până la desfacerea lui
i1
pe piaţă.
O analiză a costului folosind relaţia (1.7) nu este semnificativă în proiectarea unui
ecoproces tehnologic, deoarece nu permite analiza comparativă a mai multor
ecoprocese tehnologice de realizare a aceluiaşi ecoprodus.
De aceea, analiza costului se va face întotdeauna pornind de la o structură a sa,
care să cuprindă şi cheltuielile cu pregătirea fabricaţiei, astfel că preţul de cost al unui
lot de ecoproduse Cl, va avea expresia:

Cl  F  n V [lei/lot] (1.8)

în care: F reprezintă cheltuielile fixe făcute pentru realizarea lotului de ecoproduse

(cheltuielile cu echipamentul tehnologic, clădirile şi locaţiile de producţie); V –
cheltuielile variabile (cu materialele, salariile muncitorilor, utilităţile, mediile de lucru
nerecuperabile, ambalajele etc.); n – numărul de ecoproduse.
Ţinând cont de relaţia (1.8), costul unui ecoprodus C p se poate determina cu relaţia:
F
C V
p [lei/ecoprodus] (1.9)
n
Reprezentate grafic relaţiile (1.8) şi (1.9) arată că în figurile 1.7 şi 1.8, din care
rezultă clar că un ecoprodus tehnologic este cu atât mai rentabil cu cât numărul de
ecoproduse este mai mare.
 Cl
[lei/lot] Cp
[lei/ecoprodus]

F
n[buc] n[buc]

Fig. 1.7. Dependenţa costului unui lot Fig. 1.8. Dependenţa costului unui ecoprodus
de ecoproduse Cl, de numărul de bucăţi Cp, de numărul de bucăţi n.
n.

Un ecoprodus tehnologic trebuie să realizeze o ecoeficienţă maximă. Aceasta

presupune stabilirea mai multor variante posibile de ecoprocese tehnologice şi alegerea
variantei optime pe baza costului ecoprodusului.
Folosind relaţiile (1.8) şi (1.9) şi diagramele din figurile 1.7 şi 1.8 se poate face
analiza comparativă a două ecoprocese tehnologice ET 1 şi ET2, reprezentând grafic
costurile loturilor, Cl1 (fig. 1.9) şi Cl2, date de relaţiile:

Ce1  F1  n V1 [lei/lot] (1.10)

Ce2  F2  n V2 [lei/lot] (1.11)

sau costurile ecoproduselor Cp1 şi Cp2 (fig. 1.10), date de expresiile:
F1
C  V
(1.12)
p1 1
n

Cp 2 F2
 V (1.13)
2
n

Din figurile 1.9 şi 1.10 se vede că există un număr critic de ecoproduse n cr, pentru
care costul este acelaşi şi care permite determinarea ecoprocesului tehnologic optim,
ţinând cont de numărul de ecoproduse n, ce trebuie realizate. Numărul de bucăţi critic n cr
se determină din egalitatea:

Cl1  Cl 2 sau Cp1  Cp 2 adică F1  nV1  F2  nV2  (1.14)

F2  F1
n  (1.15)
cr V 1 V 2

În cazul în care se analizează comparativ trei variante de ecoprocese tehnologice cu

costurile Cl1, Cl2 şi Cl3 (fig. 1.11), alegerea variantei optime se face în mod similar.
 Ce Cp
[lei/ecoprodus]
[lei/lot]
ET 1
ET 2

ET 1
n < ncr n > ncr
n < ncr n > ncr ET 2
F2 F1 ET 1 optim ET 2 optim
n[buc] ET 1 optim ET 2 optim n[buc]
n cr
n cr

Fig. 1.9. Alegerea variantei optime de

ecoproces tehnologic, pentru un lot de Fig.1.10. Alegerea variantei optime de
produse, prin compararea a două ecoproces tehnologic, pentru un ecoprodus,
ecoprocese tehnologice ET1 şi ET2. prin compararea a două ecoprocese
tehnologice ET1 şi ET2.

ce [lei/lot]
ET1 n  n12  ET optim
ET2 ET3 cr 1

n1-2
 n  n23  ET optim
cr 2

n<ncr ncr<n >ncr n>ncr

n  n23  ET optim
2

cr 3
n[buc]

ncr ncr ncr

Fig.1.11. Alegerea variantei optime de ecoproces tehnologic
din compararea a trei variante posibile
ET1, ET2 şi ET3.

Analog, se pot analiza „p” variante de ecoprocese tehnologice, din care să se

deducă ecoprocesul tehnologic optim din punct de vedere al costului, pentru un anumit
număr de bucăţi.
Ar rezulta din această analiză sumară că ar trebui întotdeauna adoptat ecoprocesul
tehnologic care să realizeze numărul maxim de ecoproduse, deoarece el dă costul
minim. Dar, nu se poate proceda aşa deoarece nu se pot desface şi consuma de la început
toate ecoprodusele, rezultând nişte cheltuieli de stocaj Cs (scot din circulaţie anumite
bunuri materiale care ar putea fi folosite la producerea altor bunuri), date de relaţia:

Cs  s  n [lei/buc.] (1.16)

în care: s este rata de stocaj, exprimată în lei/leu·buc.

Dacă se ţine cont şi de cheltuielile de stocaj, costul unui ecoprodus C' p are expresia:
Capitolul 1 21
F
C  V s
[lei/buc.] (1.17)
n
p
n
Un produs marcat ecologic devine ecoprodus şi este mai scump decât unul
nemarcat pentru că aplicarea marcajului semnifică şi internalizarea cheltuielilor de
mediu Cm, la producător, date de relaţia:

C m  cp  n
[lei/buc.] (1.18)

în care Cp este coeficientul de poluare al fiecărui produs.

Luând în considerare cheltuielile de stocaj şi cheltuielile de mediu, costul total al
unui ecoprodus Ct, devine:
F
C Vsncn
t p [lei/buc.] (1.19)
n
Reprezentând grafic relaţia (1.19) se vede că există un număr de bucăţi optim n opt
(fig. 1.12) ce rezultă din anularea derivatei costului total în raport cu numărul de bucăţi,
adică:
cp
[lei/lot]
Ct
sn

Cp n

F +V
n
n[buc]

nopt
Fig. 1.12 Determinarea numărului de bucăţi optim
nopt.
Ct (1.20)
n
0

F
Din care  2
 s  c p 0 (1.21)
rezultă: n

F
adică: nopt  (1.22)
s  cp
Prin urmare, alegerea variantei optime de ecoproces tehnologic, din punct de
vedere al costului se va face ţinând cont de aceste trei elemente: n, n cr şi nopt.
 1.2.2.2. Productivitatea.Productivitatea se defineşte ca fiind eficienţa muncii
sociale exprimată prin raportarea rezultatului muncii la consumul de muncă. Se
măsoară în bucăţi pe unitatea de timp. Este unul din indicatorii calitativi de bază ai unei
economii, care arată nivelul de dezvoltare al forţelor de producţie. Ecoproductivitatea
este un termen introdus pentru a ţine cont de dezvoltarea durabilă. Ecoproductivitatea
este o strategie de intensificare a productivităţii şi de creştere a performanţelor de
mediu pentru întreaga dezvoltare socio-economică.
Principalii factori de creştere ai productivităţii muncii sunt: progresul tehnic,
nivelul tehnic şi nivelul cultural al lucrătorilor, organizarea ştiinţifică a producţiei şi a
muncii, cointeresarea materială şi morală în muncă etc.
Principala cale de creştere a ecoproductivităţii muncii o constituie progresul
tehnic care, în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane conduce la o
revoluţionare a mijloacelor de muncă, a surselor de energie, la apariţia de noi obiecte ale
muncii în paralel cu utilizarea mai raţională a celor vechi, la perfecţionarea tehnologiilor
de fabricaţie şi la modificarea structurii forţei de muncă.
Modul cum a influenţat şi influenţează progresul tehnic evoluţia proceselor de
producţie se descrie succint în continuare:
În cele mai vechi timpuri, omul se baza numai pe forţa sa fizică, mânuind
nemijlocit unealta şi acţiona asupra mediului, procesul de producţie fiind în întregime
manual (fig. 1.13). Mai târziu, pentru a reduce efortul său fizic omul a apelat la energia
biologică „exterioară” a diferitelor specii de animale, pentru acţionarea uneltelor (fig.
1.14) şi a apărut procesul de producţie manual evoluat. Poluarea rezultată în urma
acestui tip de proces de producţie este nesemnificativă.
Energie biologică exterioară
Om Unealtă Mediu
Om Unealtă Mediu

Fig. 1.13. Procesul de producţie manual

Fig. 1.14. Procesul de producţie manual evoluat
în întregime

Energie artificială

Om Unealtă Mediu
Energie artificială

Sistem automat de conducere, comandă, deservire

Instalaţii şi control
tehnologice
Mediu

Om

Fig. 1.15. Procesul de producţie mecanizat. Fig. 1.16. Procesul de producţie automatizat.
Capitolul 1 23

Începând cu secolul al XV-lea, pentru acţionarea uneltelor, oamenii încep să

utilizeze energiile artificiale (hidraulică, eoliană, termică), controlate de om (fig. 1.15) şi
civilizaţia umană atinge etapa „maşinismului”, realizându-se prima revoluţie tehnico-
ştiinţifică. Apare deci noţiunea de mecanizare care înseamnă: introducerea şi folosirea
maşinilor, aparatelor şi dispozitivelor pentru care executarea unor operaţii, activităţi
productive sau neproductive în scopul de a înlocui sau de a face mai eficientă munca
fizică sau intelectuală a omului sau de a substitui munca animalelor. Mecanizarea poate
fi aplicată numai la o parte din procese sau instalaţii, numită mecanizare parţială, sau
la toate instalaţiile care realizează un anumit proces tehnologic, numită mecanizare
totală sau complexă. În producţia mecanizată, omul conduce instalaţia tehnologică (se
informează asupra mărimilor din procesul tehnologic, ia decizii şi comandă operaţii de
reglare), întregul proces tehnologic fiind executat de sursa de energie. Din păcate în
acest moment începe şi poluarea necontrolată a mediului înconjurător, poluare care se
intensifică pe măsură ce mecanizarea începe să cuprindă întreaga economie mondială.
Creşterea gradului de mecanizare a proceselor tehnologice a dus nemijlocit şi la
mărirea complexităţii operaţiilor de manipulare, comandă şi control ale surselor de
energie artificială şi a uneltelor. Pentru înlăturarea acestei dificultăţi s-au creat o serie de
sisteme automate şi cibernetice, care să preia din ce în ce mai mult, pe de o parte, rolul
de intermediar între sursele de energie artificială şi unelte şi, pe de altă parte, să
realizeze comanda şi conducerea acestora (fig. 1.16). Apare deci noţiunea de
automatizare: echiparea cu automate a unei instalaţii (proces tehnologic), în vederea
efectuării unor operaţii fără intervenţia nemijlocită a omului (funcţiuni umane, efort,
observaţie, decizie, memorie şi calcul logic necesar pentru dirijarea unor operaţii, sunt
înlocuite prin funcţiuni similare ale unor dispozitive tehnice). În funcţie de complexitate
şi amploare, automatizarea poate fi parţială – când se aplică numai la unul sau la câţiva
parametrii ai procesului, sau la una sau la câteva componente ale instalaţiei tehnologice,
rămânând o serie de operaţii tehnologice care se efectuează neautomat, şi totală – când
se aplică la toţi parametrii procesului de producţie sau la întreaga instalaţie tehnologică.
În timp, a apărut preocuparea omului de a elimina parţial sau total rolul său de
observare şi conducere din cadrul diferitelor procese şi în instalaţiile automatizate au
început să se introducă un nou echipament – calculatorul electronic – care efectuează
operaţii logice şi de calcul pe baza informaţiilor primite de la instalaţiile conduse şi care
comandă funcţionarea acestor instalaţii în scopul realizării anumitor performanţe tehnice
prestabilite (fig. 1.17). Apare deci noţiunea de cibernetizare şi de inteligenţă
artificială.
Un sistem tehnic este considerat a avea proprietatea de inteligenţă artificială, pe
baza observării comportării sistemului, dacă se poate adapta singur la noi situaţii, are
capacitatea de a raţiona, de a înţelege legăturile dintre fapte, de a descoperii înţelesuri şi
de a recunoaşte adevărul.
Cerinţele dezvoltării social-economice, privind creşterea gradului de automatizare
a proceselor de producţie, pătrunderea şi cunoaşterea unor locuri greu accesibile omului
sau imposibile (lucrul în miezul reactorului nuclear, în miezul vulcanului, în cosmos pe
alte planete, în medii deosebit de toxice şi periculoase etc.) au impus realizarea unor
echipamente tehnologice de o mai mare complexitate şi perfecţionare, care să execute
operaţii similare cu cele efectuate de om. Ca urmare, au fost creaţi roboţii industriali şi
au apărut procesele de producţie robotizate (fig. 1.18).
 Energie artificială

Dispozitiv de comandă, conducere, deservire

şi control
Mediu
ProgramCalculator electronic Instalaţie tehnologică
Om

Fig. 1.17. Procesul de producţie cibernetizat.

În general, prin robot se înţelege un ansamblu complex format din echipamente

(sistem mecanic, sistem de acţionare, sistem de comandă, traductoare şi senzori) şi
program de prelucrare a datelor (pentru comanda acţiunilor, comunicarea în robot,
prelucrarea informaţiei senzoriale, decizia etc.) care funcţionează automat şi se
adaptează la mediu complex şi variabil, preluând şi /sau prelungind una sau mai multe
din funcţiile umane.

Energie artificială

Dispozitiv automat de conducere, comandă, deservire şi control

Instalaţie tehnologică
Calculator electronic
Robot Mediu
Om

Fig. 1.18. Procesul de producţie robotizat.

Iată cum progresul tehnic a adus omenirea în această etapă de dezvoltare pe

parcursul a două milenii, etapa robotizării, când funcţii greu de îndeplinit sau imposibil
de realizat sunt preluate de roboţi.
Evoluţia spectaculoasă a dezvoltării tehnologice a condus însă şi la evoluţia
poluării mediului şi mai spectaculoasă şi din nefericire, în mod negativ.

1.2.2.3. Fiabilitatea. Fiabilitatea se defineşte ca fiind ansamblul calităţilor

unui sistem tehnic ce determină capacitatea acestuia de a fi utilizat un timp cât mai
îndelungat în scopul în care a fost construit, în condiţiile prescrise de exploatare.
Fiabilitatea este o mărime ce caracterizează siguranţa şi funcţionarea unui sistem tehnic
în conformitate cu normele prescrise (mărimea probabilităţii de funcţionare).
 Fiabilitatea se calculează în funcţie de improbabilitatea apariţiei avariei. Este o
noţiune diferită de calitatea produsului, ea reprezentând ansamblul tuturor calităţilor
unui produs (sistem tehnic) care determină capacitatea acestuia de a fi utilizat un timp
cât mai îndelungat în scopul în care a fost construit.
Pentru o fiabilitate deosebită apare noţiunea de redondanta, care înseamnă
creerea de sisteme auxiliare, capabile să preia funcţia în caz de avarie, pentru a
menţine sistemul în stare de funcţionare un anumit timp (de exemplu, un automobil are
frână de serviciu, frână de mână şi frână de motor)

1.2.2.4. Protecţia mediului. Protecţia mediului este indicatorul de ecoeficienţă

al oricărui proces ecotehnologic şi trebuie să devină cel predominant deoarece:
- au fost constatate unele modificări (nu se ştie precis deocamdată cât sunt de
ireversibile) climaterice globale;
- rezervele de materii prime şi energie sunt epuizabile;
- biodiversitatea este ameninţată (deja unele specii de plante şi animale au
dispărut);
- tot mai adesea, din considerente de eficienţă economică industrială, se lucrează la
„limita tehnologiei”, fapt ce induce riscuri crescute de accidente, cu efecte catastrofale
asupra habitatului;
- deşeurile industriale constituie o mare problemă;
- există mari decalaje tehnologice între statele bogate şi cele sărace.
Toate aceste probleme demonstrează că sistemul economic actual este în conflict
cu sistemul natural al planetei, putând conduce la declin economic, iar pe termen lung la
afectarea civilizaţiei.
Protecţia mediului presupune prevenirea şi evitarea totală sau parţială a poluării.
Poluarea este procesul de introducere directă sau indirectă, ca rezultat al unei
activităţi umane, de substanţe, de vibraţii, de căldură sau de zgomot în aer, apă sau sol,
susceptibile să aducă prejudicii societăţii umane sau calităţii mediului, să determine
deteriorări ale bunurilor materiale, ori să afecteze sau să împiedice utilizarea în scop
recreativ a mediului şi /sau alte utilizări ale acestuia, prevăzute de legislaţia în vigoare.
Prevenirea şi evitarea poluării sunt elementele cu influenţă deosebită asupra
ecotehnologiei, deoarece elaborează un nou concept de model de producţie numit
ecoproducţie în strânsă legătură cu sistemele naturii. Acest model presupune aplicarea
continuă asupra proceselor, produselor, serviciilor (fig. 1.19) a unor strategii preventive
integrate de mediu cu scopul de a creşte eficienţa globală şi de a reduce riscurile pentru
viaţă şi mediu.
Acest nou model de producţie presupune şi un nou model de consum, numit
consum durabil, care vine să înlocuiască modelul dat de societatea de consum
promovată ani la rând de Occident.
Consumul durabil înseamnă satisfacerea nevoilor generaţiilor prezente şi a
celor viitoare pentru bunuri şi servicii utilizând modalităţi durabile din punct de vedere
economic, social şi al protecţiei mediului.
Consumul durabil are linii directoare cărora le corespund nişte cerinţe legitime ale
consumatorilor (fig. 1.20).
 creerea unui ecosistem industrial;
Pentru maximizarea utilizării în producţie a materialelor reciclabile;
procese optimizarea utilizării materialelor care înglobează energie;
: minimizarea surselor de deşeuri;
- conservarea materiilor prime;
- conservarea apei şi energiei;
reevaluarea deşeurilor ca materii prime
- eliminarea materiilor prime toxice şi pentru alte procese;
a celor periculoase;
- reducerea dozelor şi toxicităţii emisiilor şi
deşeurilor la sursă.
echilibrarea intrărilor şi ieşirilor din sistemele iniţiale în raport cu capacitatea ecosistemelor;
înţelegerea capabilităţii sistemelor naturale de a interacţiona cu deşeurile şi substanţele toxice în situaţii obişnuite şi în catastro
Pentru
servicii :
- includerea
Noul model de producţie (Ecoproducţia)
cerinţelor de mediu
cerute de lege, în
conceperea
şi furnizarea dematerializarea intrărilor în sistemele industriale;
serviciului reducerea intensităţii materiale şi energetice a producţiei industriale

îmbunătăţirea modelului metabolic al produselor industriale şi a utilizării materialelor;

reducerea sau simplificarea produselor industriale după modelul celor naturale
Pentru
produse :

- reducerea impactului asupra mediului,

sănătăţii şi securităţii produselor pe
întregul lor ciclu de viaţă,
modele de lapentru utilizarea energiei;
sistemice
extragerea materiilor
promovarea prime, fabricaţie
dezvoltării şi sistem energetic ca o parte a ecosistemului industrial, fără impact negativ asupra mediului
unui
utilizare până la casarea şi reciclarea
produselor.

- alinierea politicilor la o perspectivă pe termen lung asupra evoluţiei sistemelor industriale, pe arii geografice cât mai lungi
Fig. 1.19. Elementele noului model de
producţie (ecoproducţia)

Producţia durabilă şi consumul durabil sunt inexorabil legate şi formează ecuaţia

dezvoltării durabile (fig. 1.21).
Pentru respectarea acestei ecuaţii, mediul de afaceri are o serie de responsabilităţi şi
anume:
- conceperea, proiectarea şi dezvoltarea acelor produse şi servicii ecotehnologice
care să promoveze consumul durabil;
 - producerea şi distribuirea acelor bunuri şi servicii ecotehnologice, într-un mod
ecotehnologic;
- repararea, întreţinerea şi reciclarea produselor prin procese şi tehnologii
ecotehnologice;
- promovarea acelor tehnologii şi procese ecotehnologice, eficiente din punct de
vedere energetic şi cu consum minim de materii prime;
- tratarea corespunzătoare a deşeurilor;
- conservarea energiei şi a terenului;

Linii directoare Cerinţele consumatorilor

Sprijinirea statelor pentru realizarea unei protecţii adecvate a consumatorilor Protecţia consumatorilor
împotriva riscurilor la adresa
sănătăţii şi a securităţii lor

Promovarea protecţiei intereselor

Stimularea modelelor de producţie şi distribuţie care răspund cerinţelor şi dorinţelor consumatorilor
economice ale consumatorilor

Accesul consumatorilor la
informaţii adecvate, care să le
ajarea comportamentului etic faţă de consumatori al producătorilor, distribuitorilor şi furnizorilorpermită să opteze
de servicii în cunoştinţă de
şi bunuri
cauză, în raport cu nevoile proprii

Educarea consumatorilor

atelor în limitarea comportamentelor abuzive în afaceri ale firmelor naţionale şi internaţionale

Consum durabil care afectează consumatorii
Accesibilitatea şi eficienţa
despăgubirii consumatorilor

Libertatea de asociere a
consumatorilor în scopul apărării
Facilitarea dezvoltării de grupuri independente de consumatori intereselor lor şi a participării la
procesele decizionale care îi
afectează .

Continuarea cooperării internaţionale în domeniul protecţiei consumatorilor

Promovarea modelului de consum durabil

Încurajarea dezvoltării condiţiilor de piaţă care să asigure consumatorului o ofertă bogată la preţuri scăzute

Fig. 1.20. Liniile directoare şi cerinţele unui consum durabil

- informarea corectă şi completă a consumatorilor asupra proceselor, produselor şi

serviciilor furnizate şi a riscurilor de mediu;
 - internalizarea costurilor de mediu în preţul produselor şi serviciilor;
- cooperarea cu ceilalţi factori ai societăţii implicaţi în protecţia mediului,
dezvoltarea durabilă, protecţia şi consumul durabil.
Dezvoltare durabilă = Producţie durabilă + Consum durabil

Agricultură Hrană

Industrie Adăpost

Energie Îmbrăcăminte
Fig. 1.21. Termenii ecuaţiei
dezvoltării durabile Transporturi Mobilitate

Servicii Timp liber

În concluzie se poate spune că nici o ecotehnologie nu poate realiza de la început
un optimum pentru toţi factorii de eficienţă. Este deci necesară o ierarhizare a criteriilor
de optimizare. De exemplu, în industria constructoare de maşini, foarte sensibilă la
cerinţele de optimizare a producţiei, nu este totdeauna posibil şi oportun ca o tehnologie
nouă să satisfacă de la început şi într-o măsură cât mai mare toate criteriile de
optimizare. Dacă până acum, primul criteriu de optimizare era costul minim al
produsului şi productivitatea, este necesar saltul la a admite primul criteriu de
optimizare protecţia mediului şi fiabilitatea şi abia apoi costul , productivitatea şi ceilalţi
factori.
Bine concepute şi aplicate, etapizarea optimizării asigură ecoeficienţa maximă a
ecoproducţiei, atât la nivelul producătorului de tehnică nouă, cât şi la nivelul întregii
economii.
Nivelul maxim al ecoeficienţei pentru care a fost proiectată o ecotehnologie la
timpul t, se realizează însă la timpul (t+Δt), prin urmare minimizarea lui Δt (timpul de
implementare a noului) este un alt criteriu deosebit de important de optimizat. Aceasta
implică noţiunea de prognoză ecotehnologică -element esenţial al dezvoltării
ecotehnologiei, care reprezintă o evaluare probabilistică a posibilităţiilor, tendinţelor şi
perspectivelor de transfer ecotehnologic în timp.

1.2.3. Principiul informaţiei

În desfăşurarea unui ecoproces tehnologic şi în fiecare etapă a acestuia trebuie
asigurat controlul fluxurilor de intrare şi de ieşire în limitele prescrise, cu o redondantă
minimă, un înalt grad de automatizare şi în condiţiile unei dezvoltări durabile .
Ecoprocesul tehnologic trebuie să se desfăşoare deci cu un minimum de efort şi
maximum de rezultate.
Aceasta presupune ca oricare proces ecotehnologic să fie proiectat, adică să fie
stabilit în prealabil în mod detaliat şi aleasă soluţia optimă dintre mai multe variante
posibile.
Proiectarea unui ecoprodus presupune:
- o proiectare funcţională – conceperea ecoprodusului în aşa fel încât el să
corespundă cerinţelor funcţionale impuse;
- o proiectare ecotehnologică- conceperea produsului în aşa fel încât el să poată
fi realizat printr-o tehnologie cât mai convenabilă şi cu poluare zero sau cât mai
mică.
Apare în acest mod o determinare reciprocă a proiectării ecoprodusului şi proiectării
ecotehnologiei de fabricaţie: nu numai cerinţele calitative ale ecoprodusului impun
stabilirea ecoprocesului tehnologic, ci şi ecotehnologia de fabricaţie impune
definitivarea construcţiei optime a ecoprodusului.
Materiale Ecoprodus
Energie disipată
EnergieEcoproces Tehnologic (Proces ecotehnologic)
Deşeuri materiale Poluare
Forţă de muncă
Cunoştinţe Cunoştinţe ştiinţifice
ştiinţifice iniţiale noi (experienţă)
Fig.1.22. Modelul general al unui ecoproces tehnologic.

Trebuie deci avută în vedere ecotehnologicitatea ecoprodusului. Un ecoprodus

este ecotehnologic dacă permite obţinerea lui cu un consum minim de muncă, materiale,
energie şi utilaje tehnologice asigurându-se prelucrarea, tratarea, controlul,
asamblarea şi protecţia mediului prin cele mai simple mijloace, în condiţiile unei
dezvoltări durabile.
În proiectarea oricărui proces ecotehnologic se porneşte totdeauna de la modelul
general al unui ecoproces tehnologic (fig. 1.22).
Pentru început, oricare ecoproces tehnologic ce trebuie proiectat şi optimizat
apare ca o „cutie neagră”, în care trebuie introduse o serie de informaţii legate de:
material, energie, forţa de muncă, şi o serie de cunoştinţe iniţiale, din care să rezulte apoi
ecoprodusul cu utilitatea socială dorită şi o serie de cunoştinţe noi. Din păcate, pe lângă
elementele dorite, întotdeauna rezultă şi elementele ce au un impact diferit asupra
mediului, funcţie de coeficientul de poluare şi anume: deşeurile şi energia disipată,
căreia încearcă să i se confere o altă utilizare.
Pentru a avea în permanenţă controlul fluxurilor de intrare şi de ieşire, în
vederea proiectării ecoproceselor tehnologice, trebuie cunoscute o serie de informaţii
primare (fig. 1.23) legate atât de piesa sau ecoprodusul ce trebuie realizate cât şi de
cadrul organizatoric în care se va realiza ecoprocesul de producţie (tipul producţiei,
organizarea şi dotarea întreprinderii etc.), informaţii ce constituie sistemul
informaţional
– decizional – ecotehnologic (S.I.D.E.).
Având aceste informaţii primare şi cunoscând scopul ecoprocesului de producţie
se întocmesc mai multe variante de ecoprocese tehnologice posibile, din care se alege
varianta optimă.

1.2.3.1. Cunoştinţele de mediu.Cunoştinţele de mediu iniţiale se referă în

primul rând la cunoaşterea principalelor substanţe poluante care ar putea apare pe
parcursul procesului ecotehnologic de transformare a substanţei primare în ecoprodus şi
care trebuie luate în considerare ca date iniţiale de proiectare a ecoprocesului tehnologic.
Principalele substanţe poluante relevante care trebuie luate în considerare la
stabilirea valorilor-limită de emisie se prezintă în tabelul 1.1 şi tabelul 1.2.
Odată cunoscute principalele substanţe poluante care intră şi ies din ecoprocesul
tehnologic se poate face o proiectare având la bază principiile prevenirii şi reducerii
poluării mediului.
 Nu

Fig. 1.23. sistemul informaţional-decizional-ecotehnologic (S.I.D.E.)

 Tabelul 1.1. Substanţe poluante relevante pentru aer
Nr. Valori maxime
Denumirea substanţei
crt. acceptate
Dioxidul de sulf şi alţi compuşi ai sulfului Funcţie de zona
1. geografică
2. Oxizi de azot şi alţi compuşi ai azotului
3. Monoxidul de carbon
4. Compuşi organici volatili
5. Metalele şi compuşii lor
Pulberi Funcţie de zona
6. geografică
7. Azbest (particule suspendate, fibre etc.)
8. Clorul şi compuşii săi
9. Fluorul şi compuşii săi
10. Arseniul şi compuşii săi
11. Cianuri
Substanţe şi preparate care s-au dovedit a avea proprietăţi
12. cancerigene sau mutagene ori proprietăţi care pot afecta
reproducerea, prin intermediul aerului
13. Dibenzenodioxine policlorinate şi dibenzofurani policlorinaţi

1.2.3.2. Categoria de activităţi. Categoria de activităţi oferă informaţiile

iniţiale necesare proiectării ecoprocesului tehnologic ţinând cont de mijloacele de
transformare a substanţei şi amplasamentului acestora. Cunoaşterea acestor categorii de
activităţi ca date iniţiale de proiectare permite luarea măsurilor necesare pentru
asigurarea protecţiei aerului, apei şi solului şi pentru realizarea unui nivel ridicat de
protecţie a mediului în întregul său. Principalele categorii de activităţi industriale se
prezintă în tabelele 1.3, 1.4, 1.5, 1.6, 1.7 şi 1.8.

Tabelul 1.2. Substanţe poluante relevante pentru apă

Nr. Valori maxime
Denumirea substanţei poluante
crt. acceptate
Compuşi organohalogenaţi şi substanţe care pot forma compuşi de acest Funcţie de zona
1. tip în mediul acvatic geografică
2. Compuşi organofosforici
3. Compuşi organici cu staniu
Substanţe şi preparate care s-au dovedit a avea proprietăţi cancerigene
4. sau mutagene ori proprietăţi care pot afecta reproducerea, în sau prin
intermediul mediului acvatic
Hidrocarburi persistente şi substanţe organice toxice bioacumulabile şi
5.
persistente
6. Cianuri
7. Metalele şi compuşii lor
8. Arseniul şi compuşii săi
9. Biocide şi produşi fitosanitari
10. Materiale în suspensie
11. Substanţe implicate în procesul de entrofizare(în special azotaţi şi
fosfaţi)
 Tabelul 1.3. (continuare)
Substanţe care au o influenţă nefavorabilă asupra balanţei de oxigen
12. şi care pot fi măsurate utilizând parametrii ca CBO, CCO etc.

Tabelul 1.4.
Nr. crt. Denumirea echipamentului tehnologic
1 Instalaţii de ardere cu capacităţi de combustie mai mari de 50 MW
2 Rafinării de ţiţei şi de prelucrare a gazelor
3 Cuptoare de cocs
4 Instalaţii de gazeifiere şi lichefiere a cărbunilor

Tabelul 1.4. Activităţi în industria metalurgică şi prelucrarea metalelor.

Nr. crt. Denumirea echipamentului tehnologic
Instalaţii de prăjire sau sinterizare a minereurilor metalice (inclusiv a zăcămintelor de
1
sulfuri)
Instalaţii pentru producerea fontei sau a oţelului, inclusiv instalaţii pentru turnarea
2
continuă cu o capacitate mai mare de 2,5 t/h
Instalaţii pentru prelucrarea metalelor feroase sau neferoase
- laminare la cald cu o capacitate mai mare de 20t oţel brut/oră;
- forje cu ciocane, a căror energie de lovire depăşeşte 50KJ/ciocan, iar puterea calorică
3
dezvoltată este mai mare de 20MW;
- aplicarea de straturi protectoare de metal topit, cu o capacitate de tratare mai mare de
2t oţel brut/oră
4 Topitorii pentru metalele feroase, cu o capacitate mai mare de 20t/zi
Instalaţii pentru:
- producerea de metale neferoase brute din minereuri concentrate sau materii prime
secundare, prin procese metalurgice, chimice ori electrolitice;
5
- lipirea metalelor neferoase, inclusiv a aliajelor şi a produselor recuperate (rafinare,
turnătorie etc), cu o capacitate de topire mai mare de 4t/zi pentru plumb şi cadmiu sau
de 20t/zi pentru toate celelalte metale
Instalaţii pentru tratarea suprafeţelor metalelor şi materialelor plastice prin folosirea
6
procedeelor electrolitice sau chimice, la care volumul cuvelor de tratare depăşeşte 30m 3

Tabelul 1.5. Activităţi în industria mineralelor.

Nr. crt. Denumirea echipamentului tehnologic
Instalaţii pentru producerea clincherului de ciment în cuptoare rotative cu o capacitate
de producţie mai mare de 500t/zi sau a varului în cuptoare rotative cu o capacitate de
1
producţie care depăşeşte 50t/zi, ori în alte tipuri de cuptoare cu o capacitate de producţie
mai mare de 50t/zi
2 Instalaţii pentru producerea azbestului şi fabricarea produselor pe bază de azbest
Instalaţii pentru fabricarea sticlei, inclusiv a fibrelor de sticlă, cu o capacitate de topire
3
mai mare de 20t/zi
Instalaţii pentru topirea substanţelor minerale, inclusiv pentru producerea fibrelor
4 minerale, cu o capacitate de topire mai mare de 20t/zi
Instalaţii pentru fabricarea produselor din ceramică prin ardere, în special a ţiglelor,
cărămizilor, dalelor, produselor din ceramică sau porţelan cu o capacitate de producţie
5
mai mare de 75t/zi şi/sau cu o capacitate a cuptoarelor mai mare de 4m 3 şi cu o densitate
stabilită pentru fiecare cuptor mai mare de 300kg/m3
 Tabelul 1.6. Activităţi desfăşurate în industria chimică.
Nr. crt. Denumirea echipamentului tehnologic
Instalaţii chimice pentru producerea de substanţe chimice organice de bază, cum ar fi:
- hidrocarburi (liniare sau ciclice, saturate sau nesaturate, alifatice sau aromatice);
- hidrocarburi ce conţin oxigen, precum: alcooli, aldehide, cetone, acizi carboxilici,
esteri, peroxizi, răşini epoxidice;
- hidrocarburi sulfuroase;
- hidrocarburi ce conţin azot, precum: amine, amide, compuşi azotoşi, compuşi nitro,
sau azotaţi, nitrili, cianaţi sau izoceanaţi;
- hidrocarburi conţinând fosfor;
1 - hidrocarburi halogenate;
- compuşi organometalici;
- materiale plastice de bază (fibre polimerice sintetice şi fibre pe bază de celuloză;
- cauciucuri sintetice;
- vopsele şi pigmenţi;
- agenţi de suprafaţă şi agenţi tensioactivi;

Instalaţii chimice pentru producerea de substanţe chimice anorganice de bază cum ar fi:
- gaze, ca de exemplu: amoniac, clor, acid clorhidric gazos, fluor, acid fluorhidric, oxizi
de carbon, compuşi ai sulfului, oxizi de azot, hidrogen, dioxid de sulf, oxiclorură de
carbon etc.;
- acizi, ca de exemplu: acid cromic, acid fluorhidric, acid fosforic, acid azotic, acid
2 clorhidric, acid sulfuric, oleum, acizi sulfuroşi etc.;
- baze, ca de exemplu: hidroxid de amoniu, hidroxid de potasiu, hidroxid de sodiu etc.;
- săruri, ca de exemplu: clorură de amoniu, clorat de potasiu, carbonat de potasiu,
carbonat de sodiu, perborat, azotat de argint etc.;
- metaloizi, ca de exemplu: oxizi metalici şi alţi compuşi anorganici, precum: carbura
de
calciu, siliciu, carbură de siliciu etc.;
Instalaţii chimice pentru fabricarea îngrăşămintelor chimice simple sau complexe pe
3 bază de fosfor, azot sau potasiu
4 Instalaţii chimice pentru fabricarea produselor fitosanitare de bază sau diocidelor
Instalaţii ce utilizează procedee chimice sau biologice pentru fabricarea produselor
5 farmaceutice de bază
6 Instalaţii chimice pentru fabricarea explozibililor

Tabelul 1.7. Activităţi desfăşurate pentru gestionarea deşeurilor.

Nr.
Denumirea echipamentului tehnologic
crt.
Instalaţii pentru depozitarea sau recuperarea deşeurilor periculoase, cu o capacitate mai
1 mare de 10t/zi
2 Instalaţii pentru incinerarea deşeurilor municipale, cu o capacitate mai mare de 3t/h
3 Instalaţii pentru depozitarea deşeurilor nepericuloase, cu o capacitate mai mare de 50t/zi
Depozite controlate de deşeuri care primesc mai mult de 10t/zi sau cu o capacitate totală
4 mai mare de 25.000t, cu excepţia depozitelor controlate de deşeuri inerte
Instalaţii pentru recuperarea deşeurilor rezultate în urma recondiţionării sau reciclării
5 materialelor
 Tabelul 1.8. Alte activităţi desfăşurate în:
Nr.
Denumirea echipamentului tehnologic
crt.
Instalaţii industriale pentru producţie de:
1 - celuloză din lemn sau din alte materiale fibroase;
- hârtie şi carton, cu o capacitate de producţie mai mare de 20t/zi
Instalaţii pentru pretratarea (spălare, albire, mercerizare) sau vopsirea fibrelor, a textilelor
2
cu
o capacitate de tratare mai mare de 10t/zi
Instalaţii pentru tăbăcirea blănurilor şi a pieilor, cu o capacitate de tratare mai mare de 12t
3
produse finite/zi
Instalaţii tehnologice pentru:
- abatoare cu o capacitate de producere a carcaselor de animale mai mare de 50t/zi
- de tratare şi prelucrare în scopul fabricării produselor alimentare din:
4 - materii prime de origine animală (altele decât laptele), cu o capacitate de
producţie a produselor finite mai mare de 75t/zi
- materii prime vegetale, cu o capacitate de producţie a produselor finite mai mare
de 300t/zi (valoarea medie trimestrială)
Instalaţii pentru depozitarea sau reciclarea carcaselor de animale şi a deşeurilor de animale,
5
cu o capacitate de tratare mai mare de 10t/zi
Instalaţii pentru creşterea industrială a păsărilor sau a porcilor, cu o capacitate mai mare de:
- 40.000 de capete, pentru păsări;
6
- 2000 de capete, pentru porcii de producţie (peste 30kg);
- 750 de capete, pentru scroafe.
Instalaţii pentru tratarea suprafeţei materialelor, obiectelor sau produselor, utilizând
solvenţi organici, în particular pentru finisare, placare, acoperire, degresare,
7
impermeabilizare, dimensionare, vopsire, curăţire sau impregnare, cu o capacitate de
consum mai mare de 150
kg/h sau mai mult de 200t/an
instalaţii pentru producţia de carbon (cărbune sărac în gaze) sau de electrografit prin
8
incinerare sau grafitizare
9 Instalaţii pentru cercetarea, dezvoltarea şi testarea unor ecoproduse şi ecoprocese

În vederea alegerii ecoprocesului tehnologic optim, proiectantul va trebui să ţină

cont de:
- condiţiile de impact asupra mediului, date de fiecare proces tehnologic posibil
de realizare a ecoprodusului, acestea fiind:
- luarea tuturor măsurilor de prevenire eficientă a poluării, în special
prin recurgerea la cele mai bune ecotehnologii;
- luarea măsurilor care să asigure că nici o poluare importantă nu va fi
cauzată;
- evitarea producerii de deşeuri şi, în cazul în care aceasta nu poate fi
evitată, valorificarea lor, iar în cazul de imposibilitate tehnică şi economică, luarea
măsurilor pentru neutralizarea şi eliminarea acestora, evitându-se sau reducându-
se impactul asupra mediului;
- utilizarea eficientă a energiei;
- luarea măsurilor necesare pentru prevenirea accidentelor şi limitarea
consecinţelor, acestora;
 - luarea măsurilor necesare, în cazul încetării definitive a activităţilor,
pentru evitarea oricărui risc de poluare şi pentru aducerea amplasamentului şi a
zonelor afectate într-o stare care să permită reutilizarea acestora;
- condiţiile de impact asupra mediului, dat de fiecare echipament tehnologic
existent în dotare, acestea fiind:
- instalaţii şi activităţi desfăşurate, din care să rezulte natura, amploarea
şi gradul de încărcare cu aceste activităţi;
- amplasamentul prevăzut pentru operare;
- materiile prime şi auxiliare, substanţele şi tipul de energie utilizată sau
produsă de instalaţie;
- sursele de emisie ale instalaţiei;
- starea amplasamentului instalaţiei;
- impactul activităţii asupra mediului, ca întreg;
- natura şi cantitatea de emisii previzibile ale instalaţiei în fiecare
element component al mediului (aer, apă, sol), astfel încât să fie posibilă o
identificare a efectelor semnificative ale emisiilor asupra mediului;
- tehnologia prevăzută şi alte tehnici utilizate pentru prevenirea emisiilor
provenind de la instalaţii, iar dacă aceasta nu este posibilă, pentru reducerea lor;
- măsurile prevăzute pentru prevenirea producerii şi valorificării
deşeurilor generate de instalaţii;
- alte măsuri stabilite pentru îndeplinirea obligaţiilor de bază privind
protecţia mediului.
După ce se ţine cont de toate condiţiile de impact asupra mediului prezentate mai
sus şi după ce se aplică principiul ecoeficienţei, rezultă ecoprocesul tehnologic optim.

1.2.4. Principiul implicării conducerii

Acest principiu ţine cont de faptul că fiecare organizaţie, instituţie sau societate
economică are o conducere şi o arie proprie de influenţă. Firmele pot influenţa
consumatorii, comunităţile locale, furnizorii şi competitorii. Conducerea trebuie să
atragă şi să convingă acţionarii să-şi asume declaraţia de adoptare a unei producţii
deosebite şi a unui consum durabil, adică declaraţia unei dezvoltări durabile.
Dezvoltarea durabilă este rezultatul aplicării ecotehnologiilor ţinând cont de
ecoeficienţă, ecoproductivitate, prevenirea şi evitarea poluării.
Responsabilitatea pentru dezvoltarea durabilă revine guvernului, mediului de
afaceri, fiecărui membru şi organizaţie a societăţii civile, sindicatelor, consumatorilor şi
organizaţiilor pentru protecţia mediului (fig. 1.24).
Principalele responsabilităţi ale guvernului sunt următoarele:
- eliminarea subvenţiilor care promovează modele neadecvate de producţie şi
consum;
- promovarea consumului durabil, care trebuie să contribuie la eradicarea sărăciei,
satisfacerea nevoilor de bază ale tuturor membrilor societăţii şi la reducerea decalajelor
de dezvoltare dintre regiuni geografice şi state;
- să sprijine eforturile de inovare ale firmelor mici şi mijloci care dezvoltă şi
comercializează produse şi servicii care promovează consumul durabil;
 Guvern Politici Mediul de afaceri Organizaţii civice

Dezvoltare durabilă Producţie durabilă Consum durabil

= +

Organizaţiile pentru protecţia mediului

Consumatori

Fig. 1.24. Responsabilităţile privind dezvoltarea durabilă.

- să elimine sau să limiteze strict utilizarea substanţelor toxice, periculoase pentru

mediu, precum cele incluse în Convenţia de la Basel. Substanţele noi, potenţial
periculoase, trebuie testate cu prioritate privind impactul pe termen lung asupra
mediului, înainte de a fi introduse în consum;
- să încurajeze, pe termen lung, dezvoltarea de materiale ecologice alternative şi
pe termen scurt, să promoveze utilizarea unor materiale mai puţin nocive, prin facilităţi
fiscale şi participarea la cooperarea internaţională în dezvoltarea şi transferul tehnologic;
- să creeze sau să întărească agenţiile specializate în reglementarea diferitelor
domenii ale producţiei durabile şi ale consumului durabil. Periodic trebuie să analizeze
şi să revizuiască eficienţa unor astfel de agenţii, astfel încât să se asigure utilizarea celor
mai bune practici în protecţia consumatorilor, evaluarea condiţiilor de mediu şi
perfecţionarea reglementărilor în vigoare. Agenţiile guvernamentale trebuie să lucreze în
cooperare cu organizaţiile consumatorilor.
- să facă uz de întreaga gamă a instrumentelor economice pentru promovarea
consumului durabil, concepând şi implementând un astfel de sistem de taxe care să
asigure şi să favorizeze dezvoltarea durabilă;
- să aplice planificarea şi dezvoltarea urbană pentru a asigura un adăpost durabil şi
infrastructură pentru toţi, având grijă de persoanele dezavantajate. În domeniul
construcţiilor trebuie să promoveze utilizarea materialelor ecologice, conservarea
terenurilor şi a energiei.

1.2.5. Principiul conştientizării, educării şi instruirii

Acest principiu ţine cont că în fiecare organizaţie există un potenţial uriaş, atât la
nivel managerial, cât şi al angajaţilor, pentru crearea de idei şi mijloace noi de
îmbunătăţire a performanţelor de mediu, care trebuie puse în valoare. Realizarea de
programe de conştientizare la nivelul firmei atrage atenţia acţionarilor asupra
importanţei problemelor de mediu.
Educarea oferă mijloacele de gândire şi de acţiune iar instruirea este menită să
transpună în practică ideile şi soluţiile. Scopul acţiunilor este de a integra dezvoltarea
durabilă în toate activităţile legate de dezvoltarea resurselor umane. Includerea
conceptelor referitoare la strategii de prevenire în educaţia viitoarei forţe de muncă este
soluţia pentru a schimba atitudini, comportamente, mentalităţi şi de a crea un mediu
fertil de acţiune (fig. 1.25). Colaborarea firmelor cu elevii, studenţii şi cadrele didactice
din universităţi în vederea elaborării unui plan curricular bazat pe cerinţele curente oferă
un sprijin preţios pentru calificarea noii generaţii de salariaţi.

Guvern

Mijloace de informare

Şcoala
Organizaţia
Familia

Informare Conştientizare Educare Instruire

Forţa de muncă
Cadre didactice Salariaţi Acţionari
Conducere Elevi Studenţi

Schimbare atitudini Modificare comportament Schimbare mentalitate

Certificare noua generaţie în spiritul dezvoltării durabile

Fig. 1.25. Elementele principiului conştientizării, educării şi instruirii.

Câteva din responsabilităţile guvernului şi a celorlalţi factori de influenţă sunt

următoarele:
- promovarea dezvoltării durabile, producţiei durabile şi consumului durabil;
- să sprijine proiectarea, dezvoltarea şi utilizarea produselor şi serviciilor care sunt
eficiente din punct de vedere al utilizării resurselor şi energiei, care nu sunt toxice şi
sunt sigure, luând în considerare întregul ciclu de viaţă al produsului, de la extragerea
materiilor prime, producţie, distribuţie, utilizare, la reparare, reciclare, casare şi scoatere
din uz. Strategiile de îmbunătăţire a produsului presupune: extinderea ciclului de viaţă,
uşurinţa reparării, a reutilizării şi a reciclării. Toate acestea fac obiectul ecotehnologiei;
- să sprijine conservarea energiei şi dezvoltarea resurselor energetice regenerabile,
- să sprijine dezvoltarea şi utilizarea standardelor de mediu naţionale şi
internaţionale referitoare la procese, produse şi servicii, inclusiv la impactul pe piaţă şi
competitivitate. Standardele de mediu nu trebuie să constituie restricţii comerciale
nejustificate;
- să încurajeze, să dezvolte şi să sprijine efectuarea independentă a încercărilor de
mediu pentru produse, precum şi cooperarea internaţională în testarea comună şi
dezvoltarea de proceduri unificate de testare;
- să promoveze conştientizarea beneficiilor consumului durabil şi a producţiei
durabile asupra stării de sănătate, ţinând cont atât de efectele directe asupra indivizilor
cât şi de efectele colective asupra mediului;
- să încurajeze, în parteneriat cu alte organizaţii, transformarea modelelor de
consum nedurabil, prin dezvoltarea şi utilizarea serviciilor şi a noilor tehnologii, inclusiv
a tehnologiei informaţiei şi a comunicării, care pot veni în întâmpinarea nevoilor
consumatorilor, reducând poluarea şi consumul de resurse naturale;
- să ia măsuri ca preţurile produselor şi serviciilor să reflecte costurile de mediu şi
să promoveze consumul durabil. Guvernul trebuie să promoveze analiza exhaustivă a
costurilor şi a beneficiilor legate de protecţia mediului, internalizarea costurilor de
mediu şi utilizarea instrumentelor economice care ţin seama de principiul: poluatorul
plăteşte şi, respectiv utilizatorul suportă costurile resurselor;
- să implementeze contabilizarea resurselor naturale, astfel încât să se reflecte
impactul modelului şi politicilor de consum durabil şi producţiei durabile asupra
mediului. Guvernul, în cooperare cu mediul de afaceri şi cu alte grupuri, trebuie să
dezvolte indicatorii comparabili, metodologii şi bănci de date pentru măsurarea
progreselor făcute în dezvoltarea consumului durabil la toate nivelele, inclusiv casnic,
informaţii ce trebuie făcute publice;
- să promoveze transporturile durabile, prin:
- reducerea utilizării autovehiculelor în oraşe;
- reducerea deplasărilor inutile de mărfuri;
- promovarea sistemelor eficiente de transport public;
- promovarea vehiculelor mai eficiente energetic şi mai puţin poluante;
- dezvoltarea şi implementarea de standarde pentru calitatea aerului, pentru
emisiile motoarelor şi economia de combustibil;
- să preia iniţiative, împreună cu agenţiile internaţionale, în introducerea
practicilor durabile în activitatea proprie şi, în special în politica de procurare şi
achiziţie, care trebuie să încurajeze dezvoltarea şi utilizarea de produse şi servicii
ecologice;
- să preia şi să promoveze, împreună cu organizaţiile internaţionale, studierea
comportamentului consumatorilor şi a posibilelor influenţa defavorabile asupra
mediului, pentru a identifica mijloacele de a face posibil modelul de consum durabil
odată cu satisfacere nevoilor de bază ale întregii populaţii.
 1.2.6. Principiul cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice

Obiectivul acestui principiu este de a realiza cât mai mult cu resurse cât mai
puţine şi poluare minimă. Acest principiu trebuie să ţină seama că strategiile tradiţionale
sunt epuizate sau învechite ca soluţii la problemele actuale, când accentul se pune pe
strategii de prevenire şi evitare a poluării.
Transformarea strategiilor trebuie începută la nivelul cercetării ştiinţifice şi
dezvoltării tehnologice, inclusiv de elaborare şi dezvoltare a politicilor de afaceri şi
guvernamentale. Accentul se pune pe dezvoltarea mondială a ecoprodusului, ţinând
seama că toţi consumatorii sunt interesaţi de originea produselor achiziţionate.
Economia ciclului de viaţă a produsului cuprinde strategiile de dezvoltare durabilă a
produsului, cum ar fi: evaluarea ciclului de viaţă şi proiectarea ecotehnologică. Politicile
guvernamentale trebuie să impună tot mai mult industriei să îşi asume o responsabilitate
crescută pentru produsele furnizate pe întregul lor ciclu de viaţă.
Câteva din responsabilităţile promovate de acest principiu se prezintă în figura
1.26.

Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea ecotehnologică

Să promoveze consumul durabil prin conceperea, proiectarea

Să producă
şi dezvoltarea
şi să livreze
ecoprodusului
acele bunuri
şi ecoproceselor
şi servicii ecologice, într-un mod ecologic

Să repare, să întreţină, să recondiţioneze şi să recicleze ecoprodusele prin ecoprocese tehnologice

Să promoveze acele procese şi tehnologii ecologice, eficiente energetic şi cu consum mic de materii prime

Să informeze corect şi complet consumatorii asupra proceselor,

produselor
Să asigure tratarea şi gestionarea corespunzătoare şi serviciilor furnizate şi a riscurilor de mediu
a deşeurilor

Să conserve energie
Să internalizeze costurile de mediu în preţul produselor şi serviciilor furnizate
şi terenurile

Să coopereze cu toţi factorii societăţii implicaţi în protecţia

Să aibă
mediului
la bază principiile dezvoltării durabile

Fig. 1.26. Câteva din responsabilităţile promovate de principiul cercetării ştiinţifice şi dezvoltării
tehnologice
 1.2.7. Principiul comunicării

Acest principiu ţine cont de faptul că dialogul şi comunicarea, sunt căile cele mai
potrivite de promovare a unui ecoprodus, a unor ecoservicii şi chiar a unei strategii de
prevenire şi evitare cum este ecotehnologia şi dezvoltarea durabilă. Intensificarea
dialogului cu acţionarii poate fi recompensată multilateral, deoarece: creşte motivaţia
internă a firmei; îmbunătăţeşte imaginea publică a firmei; creşte încrederea acţionarilor
şi influenţează pozitiv nu numai pe acţionari ci şi pe furnizori şi beneficiari.
În virtutea acestui principiu autoritatea competentă pentru protecţia mediului are
următoarele responsabilităţi:
- asigură cadrul necesar pentru liberul acces la informaţie şi pentru participarea
publicului la procedura de emitere a autorizaţiei integrate de mediul, în scopul garantării
faptului că orice cerere de autorizare pentru o nouă tehnologie sau de modificare
substanţială a unei tehnologii este accesibilă publicului într-o suficientă transparenţă
pentru exprimarea opiniei, înaintea luării deciziei de către autoritatea competentă;
- asigură luarea măsurilor pentru informarea permanentă privind evoluţia celor
mau bune tehnologii disponibile în structurile sale;
- pune la dispoziţia publicului rezultatele supravegherii emisiilor în mediu şi
modul de respectare a condiţiilor de autorizare prevăzute;
- publică anual inventarul principalelor emisii şi surse responsabile de poluare;
- comunică şi pune la dispoziţie, în cadrul relaţiilor bilaterale, pe bază de
reciprocitate şi în condiţii de echivalenţă, toate datele cuprinse în cererea prin care a fost
solicitată eliberarea autorizaţiei integrate de mediu;
- comunică toate măsurile necesare pentru a se evita orice poluare semnificativă;
- comunică măsurile luate pentru eliminarea totală a deşeurilor poluante ce pot fi
generate în urma aplicării unei ecotehnologii;
- comunică măsurile luate de utilizare eficientă a energiei;
- comunică măsurile luate pentru prevenirea accidentelor cu impact asupra
sănătăţii omului şi a mediului şi limitarea consecinţelor acestora;
- comunică măsurile necesare pentru evitarea oricăror riscuri de poluare şi a celor
pentru readucerea amplasamentului, după încetarea activităţii, într-o stare care să
permită reutilizarea acestuia pentru alte scopuri.

1.2.8. Principiul implementării

Acest principiu ţine seama că perfecţionarea oricărei practici necesită

monitorizarea şi cuantificarea rezultatelor, astfel încât să existe indicaţii şi concluzii
eficiente privind evoluţia acestuia. Ecotehnologia este o strategie care trebuie utilizată în
cadrul sistemului de management de mediu în scopul îmbunătăţirii continue a
performanţelor sistemului. Investiţiile în ecotehnologie au fost riscante în trecut datorită
duratelor mari de amortizare, lipsei unor principii contabile pentru determinarea
beneficiilor asupra mediului, lipsei unor cerinţe cadru pentru politicile guvernamentale
şi ale firmei. De aceea, trebuie identificate tehnologii, politici şi metode de măsurare
corespunzătoare, care să facă atractive investiţiile în ecotehnologie.
Implementarea unor tehnologii presupune existenţa unei autorizaţii integrate de
mediu corespunzătoare procesului, produsului sau serviciului furnizate beneficiarului.
Autorizarea integrată de mediu se obţine pe baza unui bilanţ de mediu, ce însoţeşte
orice proiect ecotehnologic şi care este întocmit în conformitate cu prevederile legale în
vigoare. Prin bilanţul de mediu se identifică, descrie şi evaluează, în conformitate cu
procedura de evaluare, efectele directe şi indirecte ale activităţii asupra mediului.
Bilanţul de mediu cuprinde descrierea:
- locaţiei pentru desfăşurarea ecoprocesului tehnologic;
- instalaţiilor şi activităţilor desfăşurate, din care să rezulte natura şi amploarea
acestor activităţi;
- materiilor prime şi auxiliare, substanţelor şi tipurilor de energie utilizată sau
produsă de instalaţii;
- surselor de emisie ale instalaţiilor;
- stării amplasamentului instalaţiilor;
- impactului activităţii asupra mediului, ca întreg;
- naturii şi cantităţilor de emisii previzibile ale instalaţiilor în aer, sol şi apă, astfel
încât să fie posibilă o identificare a efectelor semnificative ale emisiilor asupra mediului;
- tehnologiei prevăzute şi a altor tehnici utilizate pentru prevenirea emisiilor
provenind de la instalaţii, iar dacă aceasta nu este posibilă, pentru reducerea lor;
- măsurile prevăzute pentru prevenirea producerii şi valorificării deşeurilor
generate ale instalaţiilor;
- măsurile prezentate pentru supravegherea emisiilor în mediu;
- altor măsuri stabilite privind condiţiile de exploatare a instalaţiilor.
În concluzie se poate spune că oricare ecotehnologie este aplicabilă atunci când în
proiectarea ei se ţine cont de toate aceste principii şi proiectul este însoţit de toate
cerinţele specificate de principiile de mai sus.