UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA’’ DIN IAȘI

FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

REFERAT

APLICABILITATEA PRICIPIILOR AUTONOMIEI LOCALE

ȘI DESCENTRALIZĂRII ÎN STATELE UNIUNII EUROPENE

Coordonator: Conf. dr. Cigu Elena

Student: Damian Mihaela Otilia

Iași, 2019

1
 CUPRINS

Introducere............................................................................................3
1. Aspecte conceptuale privind autonomia locală și descentralizarea. .4
1.1 Principiul autonomiei locale.........................................................4
1.2 Principiul descentralizării.............................................................6
2. Aplicabilitatea principiilor autonomiei locale și descentralizării în
statele Uniunii Europene.....................................................................10
2.1 Aplicabilitatea principiilor autonomiei locale și descentralizării
în România.......................................................................................11
2.2 Aplicabilitatea principiilor autonomiei locale și descentralizării
în Suedia...........................................................................................12
2.3 Aplicabilitatea principiilor autonomiei locale și descentralizării
în Franța............................................................................................12
Concluzii.............................................................................................14
Bibliografie.........................................................................................15

2
 Introducere

Orice stat fiind o putere publică, organizată pe un teritoriu delimitat şi recunoscut de

celelalte state, are rolul nu numai de a reprezenta poporul de pe acest teritoriu, ci şi de a-i
rezolva interesele atât de diferite de la o persoană la alta sau de la un grup de indivizi la altul.
Pentru a-şi îndeplini acest rol, statul îşi împarte teritoriul şi populaţia aflată pe acesta în
anumite zone de interese, pe baza diferitelor criterii: geografice, religioase, culturale, etc.
Aceste zone - mai mici sau mai mari – sunt unităţile administrativ-teritoriale care de-a lungul
istoriei au purtat diverse denumiri: judeţ, ţinut, regiune,oraş, comună, etc. Astăzi, conform art.
3 alin.3 din Constituţie, “teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi
judeţe ”.1

În toate aceste unităţi administrativ-teritoriale statul a creat autorităţi publice, care să-l
reprezinte şi să acţioneze în acestea pentru realizarea intereselor sale, dar şi ale locuitorilor
respectivi. În acelaşi scop, statul a creat autorităţi şi la nivel central, care să-l reprezinte şi să
asigure realizarea intereselor care se pun la acest nivel şi care apar ca ceea ce este comun şi
general tuturor zonelor de interese.

Profesorul Paul Negulescu afirma că în orice ţară sunt două categorii de interese:
unele care au un carecter cu totul general privind totalitatea cetăţenilor, întreaga colectivitate
şi altele care sunt speciale unei anumite localităţi. Pentru armonizarea acestor categorii de
interese statul a creat regimuri juridice sau instituţii speciale, fiecare dintre ele asigurând o
rezolvare mai mult sau mai puţin corespunzătoare situaţiilor concrete. În aceste condiţii
vorbim de autonomie locală, centralizare,descentralizare, deconcentrare, tutelă administrativă.

1
Constituția României

3
 1. Aspecte conceptuale privind autonomia locală și
descentralizarea

Administraţia publică, ca şi componentă a sistemului de organizare socială, presupune

existenţa unor principii pe baza cărora să-şi poata întemeia structura şi să-şi ghideze
funcţionarea. În Legea nr.215/2001 şi în Constituţia României sunt formulate principii pe care
se întemeiază administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale din Romania cum ar
fi:

- principiul autonomiei locale

- principiul descentralizării serviciilor publice

- principiul subsidiarităţii

1.1 Principiul autonomiei locale

Autonomia locală reprezintă dreptul recunoscut colectivităților de a-și satisfice interesele

proprii după cum consideră oportun, cu respectarea legii, dar fără intervenția puterii centrale.
Articolul 4 alin. (2) din Cartea europeană a autonomiei locale prevede că autonomia locală
reprezintă ,,dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a
soluționa și gestiona în numele și în interesul colectivitaților locale pe care le reprezintă,
treburile publice, în condițiile legii”2. Principiul de rang constituțional al autonomiei locale
este strâns legat de principiul descentralizării.
Așadar, principiul autonomiei locale este principal fundamental care guvernează
administrația publică locală și activitatea autorităților acestuia, care constă în dreptul unităților
administrative-teritoriale de a-și satisfice interesele proprii fără amestecul autorităților

2
Cartea europeană a autonomiei locale, art 4 alin.(2)
4
centrale, principiu care atrage după sine descentralizarea administrativă, autonomia fiind
un drept, iar descentralizarea un sistem care implică autonomia.

In literatura de specialitate, autonomia locala (unul dintre principiile administrației

publice din unitățile administrativ-teritoriale) reprezintă forma modernă de exprimare a
principiului descentralizarii administrative si înseamna dreptul la auto-administrare. Ea este
asociată cu stabilirea unui statut distinct al colectivitătilor si autorităților locale în raport cu
administrația de stat. Esenta acestui principiu este legată de colectivitățile locale care, in
,,Carta Europeana: Exercițiul autonom al puterii locale", adoptat de Consiliul Europei la 15
octombrie 1985 cunosc două accepțiuni3:

- colectivități locale de baza(comune,districte si departamente);

- colectivități regionale(regiuni)

Conținutul acestui principiu şi valenţele sale complexe rezultă însă din ansamblul
reglementărilor cuprinse în dispoziţiile legii şi reprezintă chintesenţa întregii activităţi de
administraţie publică din unităţile administrativ-teritoriale. Înţelegerea sa corectă prezintă
importanţă deosebită pe planul acţiunilor practice şi evită accentuarea şi absolutizarea sa, până
la a o face sinonimă cu “independenţa ” autorităţilor administraţiei publice locale în toate
acţiunile lor, ori cu aşa numita “autoguvernare” şi alte concepte similare, care presupun o
contrapunere a administraţiei publice locale, administraţiei centrale prin care se realizează
puterea executivă a statului.
Privită exclusiv din punct de vedere administrativ, autonomia locală apare ca o ultimă
treaptă de dezvoltare a descentralizării administrative, o formă de exprimare a acestui
principiu. În opinia unor autori, autonomia locală constă în repartizarea puterii de decizie între
guvern, pe de o parte, şi agenţii locali, pe de altă parte (primari, consilii locale), care, într-o
anumită măsură, sunt independenţi de puterea centrală, având dreptul de a lua anumite măsuri,
fără a cere aprobarea guvernului sau a fi cenzuraţi. Conţinutul concret al conceptului de
autonomie locală se manifestă în limitele competenţei materiale şi teritoriale stabilite de lege,
dar mai ales prin libertatea de a rezolva problemele colectivităţilor, în calitatea lor de persoane
juridice de drept public, proprietare ale bunurilor domeniului public de interes local.
Astfel, autonomia locală reprezintă nu numai un principiu de organizare și
functionare a administrației publice, ci și un drept care se exercită de acestea în numele
și în interesul administrativ-teritoriale.

3
Matei, C.; Matei, A.-Acquis comunitar și administrației publică; editura Economică; București; 2000; p.139
5
 Pentru realizarea autonomiei locale este necesară îndeplinirea următoarelor condiții
formale;
 existența unui cadru legislativ intern în fiecare stat membru al Uniunii Europene care
să recunoască principiul autonomiei locale;
 organizarea alegerilor locale pentru desemnarea organelor de conducere proprii;
 organizarea și functionarea autorotăților publice locale descentralizate;
 disponibilitatea resurselor necesare exercitării competențelor locale;
 posibilitatea de implicare a cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes
deosebit;

1.2 Principiul descentralizării

Descentralizarea reprezintă ,,transferul de competență administrativă și financiară de la

nivelul administrației publice centrale la nivelul administrației publice locale către sectorul
privat4’’

Aşadar, acest transfer de competenţă, "ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie şi de

legile care conferă autorităţilor administrative drepturi şi obligaţii de a duce în nume propriu,
în realizarea puterii publice şi sub propria responsabilitate, o activitate de natură
administrativă" – art. 2 lit. c), nu poate fi decât de natură administrativă sau financiară,
găsindu-şi limita în caracterul unitar şi caracterul indivizibil al suveranităţii statului.

Descentralizarea urmăreşte să ofere colectivităţilor locale o anumită autonomie permiţându-

le să-şi definească singure normele de acţiune şi să-şi aleagă modalităţile de intervenţie.
Descentralizarea reprezintă principiul care conferă administraţiei publice locale posibilitatea
de manifestare a unui grad de originalitate în desfăşurarea activităţilor sale.

Principiul descentralizării se referă la organizarea administrației publice în general, dar

evocă existența colectivităților locale autonome (descentralizare teritorială) și totodată denotă
și tendința statului modern de renunțare treptată la prestarea serviciilor publice în regim
centralizat, în favoarea înființării stabilamentelor publice sau a prestării lor de către personae
private -stabilamentele de utilitate publică (descentralizarea funcțională, tehnică sau pe
servicii).
4
Legea cadru a descentralizării nr. 195/2006
6
Descentralizarea ca, fenomen social, semnifică un proces fundamental de deplasare a puterii
de la centru spre periferie. El generează o multitudine de efecte care, în sinteză, presupun:

1) regruparea relaţiilor de putere în mediul local, care devine centrul de greutate al

procesului administrativ,
2) localizarea şi intersectarea acestor relaţii determină apariţia unui sistem
administrativ specific pe care se sprijină puterea locală;
3) agenţii locali nu mai sunt simpli executanţi ai directivelor primite de la
administraţia centrală, ci ei dobândesc capacitate strategică de acţiune;
4) politica de descentralizare generează transferul de competenţă, determină
întărirea activităţii şi dezvoltarea solidarităţii locale, creând un nou cadru, în jurul
căruia diverşii actori locali vor fi incitaţi să se mobilizeze.

Principiul descentralizării se realizează pe baza următoarelor principii subsecvente

stipulate în Legea cadru a descentralizării nr. 195/2006;

a) principiul subsidiarității, care constă în exercitarea competențelor de către

autoritatea administrației publice locale situată la nivelul administrativ cel mai
apropiat de cetățean și care dispune de capacitate administrativă necesară;
b)  principiul asigurării resurselor corespunzătoare competențelor
transferate;
c) principiul responsabilității autorităților administrației publice locale în
raport cu competențele ce le revin, care impune obligativitatea realizării
standardelor de calitate în furnizarea serviciilor publice și de utilitate publică;
d) principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, predictibil, bazat
pe criterii și reguli obiective, care să nu constrângă activitatea autorităților
administrației publice locale sau să limiteze autonomia locală financiară;
e) principiul echității, care implică asigurarea accesului tuturor cetățenilor la
serviciile publice și de utilitate publică;
f)  principiul constrângerii bugetare, care interzice utilizarea de către
autoritățile administrației publice centrale a transferurilor speciale sau a
subvențiilor pentru acoperirea deficitelor finale ale bugetelor locale.

  Descentralizarea se identifică prin următoarele elemente definitorii: autoritățile din teritoriu

sunt persoane publice autonome, alese de colectivitățile teritoriale; autoritățile din teritoriu
dispun de o putere de decizie proprie, ele având un dublu statut, atât în luarea hotărârilor care
privesc gestionarea și administrarea treburilor, cât și transpunerea lor în practică;
7
colectivitățile locale dispun de autorități administrative proprii pentru satisfacerea intereselor
publice, precum și de mijloace materiale, financiare și umane necesare 5; între autoritățile
centrale și cele locale din teritoriu nu există raport de subordonare ierarhică. Această nu
înseamnă că autorităților centrale le este indiferent în ce mod acționează autoritățile din
teritoriu. Ele sunt preocupate de activitatea desfășurată de serviciile descentralizate,
dispunând și de mijloace prin care iau cunoștință despre conținutul acestei activități.

Procesul descentralizării administraţiei publice are anumite limite şi provoacă neajunsuri,

distorsiuni care, desigur, se cuvin a fi anticipate şi evitate. Prin proporţii, frecvenţă şi impact
pot fi remarcate, în acest sens, următoarele aspecte deficitare;

 abuzurile în materie de descentralizare orientate spre o escaladare o particularităţilor,

care pot merge până la a pune în pericol unitatea naţională;
 soluţiile neadecvate la problemele locale, care pot degenera în decizii inspirate de
politica unor grupuri de presiune, ale căror interese contravin celor naţionale;
 deficienţe în derularea procesului decizional, datorate şi funcţionarilor publici locali
care, de regulă, nu au competenţa şi experienţa celor din administraţia publică
centrală;

Descentralizarea poate determina şi unele implicații positive;

 soluţionarea rapidă, în funcţie de specificul şi resursele locale, a problemelor

respectivei unităţi administrativ-teritoriale,
 serviciile publice locale sunt organizate, coordonate şi conduse de autorităţile locale în
concordanţă cu nevoile locale,
 grad de operativitate ridicat al deciziei, care nu mai necesită aprobări de la nivel
central,
 resursele materiale, financiare şi umane sunt utilizate cu mai mare eficienţă şi ghidate
pentru a răspunde unor nevoi prioritare, pe care autorităţile locale le cunosc şi le simt
mai bine decât autorităţile centrale,
 autorităţile public locale trebuie să răspundă direct în faţa alegătorilor lor,
 permite promovarea managementului participativ în gestionarea intereselor fiecărei
colectivităţi locale,
 exercitarea unui control de stat (tutelă administrativă) asupra legalităţii activităţii
autorităţilor locale autonome,

5
I. Santai, Drept administrativ si stiinta administratiei, vol. I, Editura Universitatii “Lucian Blaga”, Sibiu, 2002, p.
215-216.
8
Atuurile, ca şi deficienţele descentralizării administraţiei publice se manifestă diferenţiat, în
funcţie de formele de practicare ale sale. Sub acest aspect, se distinge varianta cunoscută sub
numele de descentralizare teritorială, faţă de cea numită descentralizare tehnică.

Descentralizarea teritorială, într-o manieră generală, priveşte constituirea colectivităţilor

locale la nivelul unor părţi determinate din teritoriul statului, ca persoane juridice de drept
public a căror activitate specifică este desfăşurată prin prisma locuitorilor respectivei
colectivităţi. Trebuie evidenţiate anumite particularităţi specifice acestei forme.

În primul rând, descentralizarea teritorială are la bază preexistenţa unor interese comune ale
locuitorilor unei anumite "fracţiuni geografice" a teritoriului unui stat. Se creează astfel o
comunitate de interese locale ce implică automat apariţia unor "afaceri locale" diversificate, în
diferite domenii sociale, şi în acelaşi timp distincte de afacerile statului, reliefarea unor
interese naţionale de data acesta. Cu cât este mai mare această solidaritate de interese locale,
cu atât vor fi mai numeroase şi afacerile locale desfăşurare. Din punct de vedere sociologic,
gradul acestei solidarităţi teritoriale de interese este direct proporţional cu dimensiunile
concrete ale colectivităţii locale, în indirect depinzând de acest cadru şi sfera afacerilor locale.
Practic, descentralizarea teritorială vizează o exprimare a voinţei statului de a recunoaşte un
drept al colectivităţilor locale de a-şi administra autonom, până la un anumit punct, afacerile
proprii prin intermediul unor organe alese.

În al doilea rând, descentralizarea teritorială presupune în acelaşi timp şi un anumit grad

de autonomie în gestionarea afacerilor locale. Mijlocul cel mai bun de atingere a acestui grad
de autonomie este reprezentat de alegerea de către electoratul local a unor reprezentanţi care
să administreze afacerile locale în numele lor şi care răspund direct faţă de aceştia. Principiul
este ,deci, că aceste autorităţi locale însărcinate cu administrarea colectivităţii locale trebuie să
fie alese, însă realitatea dovedeşte şi existenţa unor excepţii (prefectul), când acestea sunt
numite de puterea centrală. Descentralizarea este compatibilă cu o asemenea situaţie, însă nu
se poate vorbi de o veritabilă descentralizare dacă agenţii locali ai statului monopolizează
atribuţiile colectivităţii locale.

Spre deosebire, descentralizarea tehnică se bazează pe existenţa unor persoane morale de

drept public, care prestează anumite servicii publice, detaşate din masa serviciilor prestate de
autorităţile statale centrale. Aceste persoane morale sunt denumite tradiţional, stabilimente
publice locale.

9
 Doctrina actuală6 reţine ideea că descentralizarea teritorială este o repartizare de afaceri
administrative generată de diversitatea socială şi politică a ţărilor asupra ansamblului
teritoriului; în timp ce, descentralizarea tehnică corespunde exigenţelor unei repartizări
armonioase a funcţiilor între diferitele ramuri ale administraţiei publice. Prima răspunde,
astfel, unor aspiraţii mai mult politice, pe când a doua – unor preocupări de eficacitate.
Aceasta face ca ideea de autogestiune să fie mai puţin pronunţată în cazul descentralizării
tehnice, decât în cel al descentralizării teritoriale.

Descentralizarea nu este un scop în sine, ci un instrument pentru a realiza democratizarea

administrației publice și de a oferi servii publice mai eficiente. Descentralizarea este procesul
prin care se tinde la atingerea unui grad cât mai mare de independență administrativă și
financiară a comunităților locale prin transferul de competențe la autoritățile centrale;
descentralizarea fiind astfel un instrument de realizare a principiului autonomiei locale.

6
Debbasch, Ch. – op. cit.; p.198
10
 2. Aplicabilitatea principiilor autonomiei locale și
descentralizării în statele Uniunii Europene

Gradul de implementare a acestor principii și mijloacele de aplicare diferă de la stat la stat.

Trăsăturile specifice se regăsesc în organizarea serviciilor publice locale, constituirea
bugetului local, politici urbane și chiar în dimensiunile relațiilor externe. Primăriile din tările
cel mai puțin dezvoltate ale Uniunii Europene ( Grecia, Spania) primesc finanțări de la
Uniune pe baza unor proiecte coerente mai ales în domeniul ecologic, turism, informare. Din
acest motiv și compartimentele de relații internaționale ale acestor primării sunt mai
dezvoltate.

Constituțiile statelor lumii acordă un loc primordial principiului autonomiei locale, care se
află la baza organizării și funcționării autorităților administrației publice. Autonomia locală
presupune rezolvarea unor probleme locale de către autoritățile administrative locale.

Așadar, putem spune că între principiul descentralizării administrative și cel al

autonomiei teritoritoriale locale nu există diferențe de conținut ,,descentralizarea fiind o
tendință în evoluția administrației publice pentru realizarea autonomiei locale, la baza
descentralizării aflându-se idea unei anumite autonomii locale’’.

Autonomia locală este percepută în context european ca un element component al

principiilor democratice, comune tuturor statelor-membre ale Consiliului Europei, care, prin
reglementarea sa legală şi aplicarea concretă, face posibilă descentralizarea puterii.

2.1 Aplicabilitatea principiilor autonomiei locale și descentralizării în România

În cazul României, nivelul local este reprezentat de comune, orașe și județe. În condițiile
legii, unele orașe sunt declarate municipii. Cadrul legislativ care guverneză organizarea și
functionarea administrației publice locale este constituit, din prevederile textului
constitutional și din legea numărul 215/2001, cu modificările ulterioare. Astfel, comunele,
orașele, municipiile și județele sunt unități administrativ-teritoriale în care se exercită

11
autonomia locală și în care se organizează și funcționează autorități ale administrației publice
locale. Comunele pot fi formate unul sau mai multe sate. În muncipii se pot crea subdivuziuni
administrativ-teritoriale, a căror delimitare se face potrivit legii.

România cuprinde 2888 de comune și 285 de orașe, teritoriile fiind împăritit în 41 de

județe, plus Municipiul București.

Unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate

juridică deplină și patrimoniu propriu. Ele dețin în proprietate bunuri din domeniul privat,
datorită calității de personae juridice civile.

Administrația publică se organizează și functioneză după principiile;

 Autonomiei locale-dreptul și capacitatea efectivă a administrației publice locale de a

soluționa și de a gestiona, în numele și interesul colectivităților locale pe care le
reprezintă, treburile politice, în condițiile legii.
 Este doar administrativă și financiară.
 Descentralizarea -procesul transferului de autoritate și responsabilitate administrative
și financiară.
 Legalității.
 Consultării cetățențiilor în soluționarea promblemelor locale de interes deosebit.

Având în vedere cele enunțate anterior este evident faptul că în cadrul administrației publice
locale din România sunt existente atât principiul descentralizării cât și cel al autonomiei
locale.

2.2 Aplicabilitatea principiilor autonomiei locale și descentralizării în Suedia

Potrivit Constituției intrata în vigoare în anul 1975, Suedia este o monarhie constituțională
ereditară. Puterea legislativă este exercitată de Parlament unicameral, Riskdag, membrii săi
fiind aleși prin vot direct pentru mandate de 4 ani. Puterea executivă este exercitată de
Cabinet.

Aparatul administrative al Suediei se diferențiază de celelalte prin următoarele caracteristici;

12
  Structura administrativă duală orientatată pe politica ministerelor și numeroase agenții
executive independente
 Descentralizarea puternică cu responsabilități mari la nivel regional și local;

Astfel putem observa manifestarea principiilor descentralizării și autonomiei locale;

2.3 Aplicabilitatea principiilor autonomiei locale și descentralizării în Franța

În Franța, organizarea administrației este caracterizată de un grad înalt de centralizare,

care datează încă din vechiul regim și a devenit. încă. mai pronunțată de-a lungul domniei lui
Napoleon. Cu toate acestea, din 1970 a fost posibil să se înceapă o orientare către
descentralizare ( adică cedarea puterii de decizie de la Stat spre autoritățile administrative
autonome) și către deconcentrare ( transferul puterii de decizie de la departamentele centrale
către cele subordonate și locale).

Zonele de apărare civilă, regiunile , departamentele, arondismentele și comunele au fost

constituite ca unități administrative, astfel încât să se conformeze unui model uniform care nu
ține în mod invariabil cont de delimitările real-geogragice, electorale sau economice. După
descentralizare, administrația publică locală este caracterizată prin esența a patru nivele de
colectivități locale, aflate în plin exercițiu:

 Regiuni- în număr de 26, din care 4 sunt în teritoriul de peste mare

 Arondismentul
 Departamente- în număr de 100
 Comune- în număr de 36.529

Departamentul este structura administrativă intermediară între unitatea de bază, comună și

regiune, având atribuții în domeniul planificării , social și al protecției împotriva incendiilor.

Regiunea este o structură administrativă care cuprinde mai multe departamente și face
legătura între stat și department.

Arondismentul este un eșalon specializat în administrația ,,de proximitate”, în vârful căreia se

află sub-prefectul, subordonat ierarhic.

13
Comunele reprezintă al patrulea nivel al administrației locale în exercițiu, Franța are ea
singură mai multe comune decât ansamblul partenerilor săi din Uniunea Europeană.

Comunele sunt conduse astfel;

 O autoritate deliberativă – Consiliul municipal

 O autoritate executivă -primarul

Având în vedere cele enunțate anterior putem spune că este aplicat într-o măsură mai mica
principiul descentralizării autonomiei locale în Franța.

14
 Concluzii

Tendințele autonomiei locale și teritoriale precum și descentralizarea se manifestă tot mai

evident în Europa, chiar dacă se exprimă diferit în diverse state, iar procesul de
descentralizare adoptă diferite dimensiuni naționale.

Atât autonomia locală, cât și descentralizarea sunt două noțiunii care încearcă să
corespundă nevoilor politice și sociale atât din prin dorința de a avea instituții guvernate de
aleșii direcți ai cetățenilor din teritoriile respective, dar și prin transferul resurselor financiare
de la centru ,pentru orice activități specificie, pentru a abilita instituțiile autonome să își
realizeze competențele.

Principiul autonomiei și descentralizării reprezintă o parte componentă a setului de valori

care dictează distribuirea competențelor de guvernare în toate statele din Uniunea Europeană.
Rațiunea lor constă în idea acceptată de majoritate că autonomia și descentralizarea constituie
instrumente adiționale care permit înbogățirea democrațiilor europene cu dimensiuni profunde
și extinse.

Uniunea Europeană se caracterizează printr-o mare diversitate de experiențe și procese de

descentralizare, ce se explică destul de ușor, dacă ținem cont de diferențele considerabile ce
țin de suprafață, populație și dezvoltarea economica a celor 27 de state membre. Însă această
diversitate se explică, în special, prin faptul că fiecare stat are propria sa concepție despre
organizarea politică și administrativă. Descentralizarea nu este determinată în timp, ci se află
în continuă și permanentă mișcare.

În final, putem trage concluzia că principiul de autonomie locală atrage după sine
descentralizarea administrativă şi presupune, astfel, transferarea unor competenţe de la nivel
central la nivel local, unde autonomia locală asigură un grad înalt de democraţie, fiind una
dintre cele mai eficiente forme de autogestiune şi reprezentând chintesenţa întregii activităţi
de administraţie publică din unităţile administrativ-teritoriale. Putem spune însă că, oricât de
largă este autonomia locală şi deci competenţele autorităţilor alese, autorităţile îşi desfăşoară

15
activitatea în cadrul unui stat (unitar) şi nu în afara acestuia. Principiul autonomiei locale nu
poate fi conceput decât în anumite limite.

Bibliografie

1) Carta europeană a Autonomiei locale, adoptată la Strasbourg, 1985. În:

http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/199_1997.php
2) Cristina Iftimoaie - ,, Relații externe ale administrației publice locale’’ Ed.
Economică, București 2000
3) Dorul O. ,,Descentralizarea în statele membre ale Uniunii Europene: modele, forme şi
metode” Revista ,, Relații internațională și integrare europeană”
4) Mihaela Onofrei- ,, Administrația publică-fundamente științifice și bune practicii’’ Ed.
Univ. Al.I.Cuza 2007
5) Popa, Eugen. Autonomia locală în România. editura All Beck, Bucureşti, 1999, 214 p
6) Preda, Mircea. Drept administrativ. Partea generală. editura lumina lex, Bucureşti,
2004, 383 p.

Legi:

 Legea Administraţiei publice locale nr. 215/2001

 Legea cadru a descentralizării nr. 195/2006

Site-uri:

 http://anale.feaa.uaic.ro/anale/resurse/11_Voinea_G,_Rusu_E_-
_Teorema_descentralizarii_si_impactul_asupra_bunastarii_unitatilor_administr
ativ-teritoriale.pdf
 https://www.academia.edu/9455078/Descentralizarea

16
17