CURS

Psihologie medicală
-2019-

S.L.dr Teodora Anghel

Universitatea de Medicină şi Farmacie "Victor Babeş"
Timişoara
 Definirea demersului de studiu, obiective, relaţia cu alte discipline, repere
istorice

Motto: „În ceea ce mă priveşte, nu mă îndoiesc de valoarea sublimă a suferinţei. Cu cât

cineva a resimţit mai profund misterul suferinţei, cu atât va înţelege mai profund forţa
transformatoare a acesteia. Cred că ea transformă impulsul infantil, caracterizat printr-un
sentiment de nelimitare, urgenţă, egocentrism, în misterul compasiunii, mai curând în
sentimentul de ,,noi''. decât în cel de ,,eu împotriva altuia".

Ornish

Definirea domeniului de studiu

În 1977 psihologia americană foloseşte pentru prima dată termenul
„health psychology” definind această disciplină: psihologia sănătăţii sau
medicală este o disciplină a psihologiei care studiază şi-şi localizează atenţia
asupra:
1. promovării şi menţinerii sănătăţii
2. prevenirii şi tratării bolilor
3. identificării factorilor psihocomportamentali în etiologia şi evoluţia
bolilor şi disfuncţiilor
4. îmbunătăţirii îngrijirii medicale şi sistemului medical
Asociaţia de Psihologie Americană defineşte domeniul psihologiei
sănătăţii în felul următor: „Psihologia sănătăţii este un agregat de contribuţii
psihologice specifice, educaţionale, ştiinţifice şi profesionale, pentru
promovarea şi menţinerea sănătăţii, prevenirea şi tratamentul bolilor,
identificarea corelaţiilor etiologice şi diagnostice ale bolilor şi disfuncţiilor,
precum şi analiza şi îmbunătăţirea sistemului de sănătate şi a politicii de
sănătate.”
Domeniile psihologiei sănătăţii sunt:
• comportamentele care ne influenţează sănătatea
• obiceiurile sănătoase sau nesănătoase pe care le avem
• reacţiile comportamentale pe care o persoană le are faţă de boală şi
îmbolnăvire
Putem adăuga că, psihologia sănătăţii sau a sănătăţii are drept obiect de studiu:
 psihologia bolnavului şi a relaţiilor sale cu ambianţa;
 reacţiile psihice ale bolnavului faţă de agresiunea somatică şi/sau psihică;
 atitudinea bolnavului faţă de îmbolnăvire;
 atitudinea bolnavului faţă de moarte;
  relaţia medic-bolnav ce constiuie cheia de boltă a psihologiei medicale şi
modalităţi de îmbunătăţire a acesteia;
 fenomenul de transfer şi contratransfer în cadrul relaţiei terapeutice;
 aspectele psihologice ale traumelor fizice;
 aplicarea principiilor psihologice în diversele specialităţi medicale;
 aspecte ale tanatopsihologiei

Modele explicative ale sănătăţii şi bolii

I Modelul medical a apărut la nivelul de cunoştinţe a secolului al XlX-lea,

concepţia mecanicistă fiind dominantă la acea epocă. Esenţa modelului medical
constă în legătura directă care se face între simptom, boală şi leziune.
Simplificând la maximum, modelul medical afirmă că boala sau simptomul sunt
legate direct de natura şi gravitatea leziunii somatice. Astfel, boala era
înţeleasă prin ceea ce se putea explica prin leziune de ţesut, de organ sau în
ultima instanţă celulară.
Din nefericire, perpetuarea acestui model a condus la apariţia unei medicini de
organ şi a unei ultraspecializări, cultul aparatelor şi a analizelor, cu deprecierea
cunoaşterii personalităţii bolnavului
„Este de mirare, subliniază Delay şi Pichot că un asemenea model de boală să
persiste de peste 100 de ani şi să rămână încă adânc imprimat în conştiinţa
populaţiei dar şi a majorităţii medicilor”.
Modelul biomedical consideră deci boala drept consecinţa unor agenţi patogeni
externi:
• traumatici
• biologici
• toxici
Interni:
• dezechilibre biochimice
Modelul biomedical consideră că boala:
 afectează doar persoana
 se caracterizează prin procese patologice clar definite (de exemplu,
modificări biochimice)
 presupune un diagnostic precis delimitat
 are o etiologie predominant unifactorială
 necesită un tratament unic (de obicei medicamentos)
Eficacitatea acestui model este recunoscută în domeniul bolilor infecţioase.
Limite:
  separă fizicul de psihic şi social
 se focalizează doar pe organ, boală, ignorând personalitatea
 este unilateral şi mecanicist
 ignoră sănătatea şi indirect prevenţia
 nu ţine seama de numeroşi factori ce intervin în geneza bolilor
Din păcate modelul biomedical este dominant încă în învăţământul
facultăţii de medicină, în sensul că pacientul nu este inclus ca persoană în
procedura medicală, nu i se recunoaşte calitatea de fiinţă umană coparticipantă
la actul medical.
Din punct de vedere al abordării simptomului, în modelul biomedical se
încearcă decuplarea simptomului. Acesta nu trebuie însă împiedicat să se
manifeste, ci trebuie să nu mai fie necesar ca el să se manifeste, trebuie să
înţelegem ce anume vrea să ne indice simptomul.
Problema medicinii tradiţionale şi a modelului biomedical în special constă în
incapacitatea de a face acest pas, motivul principal îl constituie faptul că ea
este prea fascinată de simptom. Şi de aceea, ea stabileşte o identitate între
simptom şi boală, ceea ce înseamnă că nu poate separa forma de conţinut.
Astfel, „se tratează cu multă cheltuială şi o capacitate tehnică
remarcabilă, organe şi părţi ale corpului dar niciodată omul bolnav ca entitate
biopsihosocială”(T.Dethlefsen, R.Dahlke, 2008).
II Modelul psihologic depăşeşte explicaţiile mecaniciste ale modelului
medical şi mai ales afirmaţia acestuia că leziunea anatomică are rolul capital.
Introduce ideea legăturii dintre corp şi suflet şi reacţia psihologică la factorii de
mediu. Presupune existenţa unui conflict care conduce la frustrare, frustrarea
la rândul ei implică stresul cronic ce precede starea de boală.
Limite: explică boala prin intermediul unor trăsături de personalitate.
III Modelul biopsihosocial
Modelul medical biopsihosocial a fost dezvoltat de psihiatrul George
Engel in 1977. Încercând o sinteză între cei trei factori, G.Engel elaborează
modelul bio-psiho-social al bolii, care evidenţiază raporturile interdependente
dintre factorii biologici, psihologici şi sociali.
G. Engel a fost cel mai important susţinător al bolii care pune accentul pe
abordarea integrată, sistemică, a comportamentului uman şi al bolii.
Engel a susţinut ca fiecare sistem poate afecta şi poate fi afectat de oricare
dintre celelalte. Modelul lui Enegel nu susţine că boala medicală este rezultatul
direct al fac¬torilor psihologici şi socio-culturali, ci încurajează mai degrabă o
înţelegere mai adecvată a bolii şi tratamentului.
Un studiu realizat în 1971 în privinţa relaţiilor dintre moartea subită şi
factorii psihologici arată, după investigarea a 170 de morţi subite timp de 6 ani
că boli severe şi chiar moartea sunt asociate cu stresul psihologic sau traume.
Printre elementele cu potenţial precipitant menţionăm moartea unui prieten
apropiat, supărări, reacţii aniversare, pierderea încrederii în sine, pericol
personal etc.
S-a demonstrat faptul că mintea afectează sistemul imun, domeniu al
psihoneuroimunologiei. Factorii psihologici pot duce la efecte biologice care
predispun persoana spre o serie de factori de risc. De exemplu, depresia în sine
nu produce boli hepatice, dar persoanele care suferă de depresie au
predispoziţie spre alcoolism şi în consecinţă spre boli hepatice.
Ideea de bază a acestui model: factori biologici, psihologici şi sociali
interacţionează într-un sistem complex determinând starea de sănătate sau
vulnerablitate la boală.
După Glynn Goodal (Iamandescu, 1997) acest model prezintă
următoarele caracteristici:
• consideră bolile ca rezultând dintr-o interacţiune plurifactorială asupra
organismului: factori biologici, psihologici şi sociali;
• recunoaşte intervenţia factorului psihic în patogeneza bolilor somatice, dar
nu ca fiind exclusivă (el acţionând prin modificarea anumitor condiţii ale
mediului intern);
• încearcă să stabilească mecanismele prin care aceşti factori psihici şi sociali
influenţează sănătatea - prin intermediul interacţiunilor - cu factorii de mediu şi
biologici.
Etapele abordării bio-psiho-sociale sunt parcurse numai după definirea cu
stricteţe a următorilor parametri:
• natura şi stadiul evolutiv al bolii;
• tipul factorilor psihici studiaţi: trăsături psihice stabile sau stări psihice de
moment;
• se are în vedere tipul de conduite: cognitive, emoţionale, relaţionale, ca şi
rolul direct sau indirect (modulator) al factorilor psihici asupra evoluţiei bolii
(aceştia studiaţi în diferite momente evolutive: debut, agravare sau vindecare).
Medicul identifică şi evaluează influenţele pe care mediul de viaţă al
pacientului (evenimente şi relaţii sociale) îşi pun amprenta asupra stării de
sănătate a acestuia. Boala modifică atât relaţia pacientului cu el însuşi cât şi cu
ceilalţi.
Factori socioculturali şi de mediu:
• societate
• comunitate
• familie
• religie
• stres
• factori fizici
Factori psihologici:
• cognitivi
• emoţionali
• volitivi
• motivaţionali
• experienţe
• comportamente
Factori biologici:
• anatomici
• fiziologici
• biochimici
• genetici
• infecţioşi
• toxici
Modelele psihosociale sau umaniste au drept caracteristică faptul că în centrul
atenţiei este omul, punând mai ales accent asupra naturii sale sociale.
Alte caracteristici:
 boala afectează relaţiile interumane (de exemplu, viaţa de familie);
 se caracterizează prin tulburarea vieţii normale a grupului (de exemplu,
prin delincvenţă);
 etiologia este plurifactorială;
 implică terapii multiple (bioterapii, fizioterapii, psihoterapii etc).
Meritul principal al modelul biopsihosocial este reintroducerea în
medicină a trăirii subiective a bolii. Astfel, bolnavul se poate mobiliza,
autonomiza şi participa împreună cu medicul în lupta activă împotriva bolii.
Această abordare globală a bolii conduce la o lărgire a raporturilor, unde relaţia
terapeutică nu mai este numai un raport medic-boală, ci medic-bolnav. Această
abordare constă în a lua în considerare cum îşi trăieşte bolnavul subiectiv
boala, precum şi modul lui de viaţă în relaţie cu cei apropiaţi, cu medicul şi cu
cei care-l îngrijesc.
Modelele cognitive cu privire la boală sunt o categorie aparte de modele
explicative, care consideră esenţiale reprezentările pe care le au oamenii
privind boala şi comportamentele ce trebuie adoptate pentru a preveni
îmbolnăvirile.
Din diversitatea teoriilor privind schimbarea vor fi prezentate în continuare
modelele cognitiv-sociale.
Dacă cogniţiile au legătură cu comportamentele, înseamnă că
schimbarea cogniţiilor duce la schimbarea comportamentelor.
Cele mai importante modele cognitive sunt:
1. modelul convingerilor despre sănătate („health belief model”, Hochbaum,
G., 1958 şi Rosenstock, I., 1966) susţine importanţa raportului cost-beneficiu,
văzut dinspre pacient; în funcţie de acest raport, individul adoptă sau nu
comportamente preventive şi respectă sau nu tratamentul prescris, după ce
boala a fost diagnosticată.
Autorii consideră că percepţia ameninţării îmbolnăvirii şi evaluarea
comportamentului specific sunt principalii determinanţi ai comportamentului.
Modelul a încercat să prezică comportamentul legat de starea de sănătate şi
boală, cât şi răspunsul la tratament al pacienţilor cronici. Elementele cheie ale
percepţiei individuale sunt: susceptibilitatea la boală, severitatea ei, costurile
legate de un comportament adecvat, beneficiile acestuia şi sugestii de acţiune.
Secundar, utilizarea acestui model prezice screeningul populaţiei care prezintă
motivaţia menţinerii unei sănătăţi bune. Criticile aduse modelului sunt bazate
pe lipsa cuantificării factorului emoţional, a celor sociali, precum şi a lipsei de
schimbare în faţa problemelor (model static).
Variabile măsurate pentru predicţia comportamentului:
 percepţia susceptibilităţii la îmbolnăvire;
 anticiparea severităţii consecinţelor bolii;
 beneficiile eficacităţii comportamentului recomandat;
 costurile sau barierele în adoptarea comportamentului;
 motivaţii pentru acţiune (percepţia simptomelor, a influenţei sociale şi a
campaniilor de educaţie pentru sănătate);
 motivaţia pentru sănătate.
Iniţial dezvoltat pentru a înţelege comportamentele preventive, modelul a fost
ulterior folosit pentru a diferenţia între un comportament favorabil şi un
comportament dăunător sănătăţii, în special pentru identificarea factorilor care
se corelează cu utilizarea serviciilor de sănătate şi complianţa la tratamente.
Credinţele despre sănătate se corelează cu comportamentul şi reprezintă un
indicator de diferenţiere între cei care vor adopta şi cei care nu vor adopta un
comportament compliant la tratament.
2. modelul comportamentului planificat („theory of planned behaviour"-
Ajzen, I & Fishbein, M, 1967, 1988): individul are un ,,plan de acţiune” ce
presupune comportamente cu efect asupra sănătăţii şi care pot apărea sub
presiunea socială exercitată de ceilalţi. Este un model bazat pe autoeficacitate.
Modelul a fost dezvoltat cu scopul de a contribui la:
• înţelegerea şi predicţia influenţelor motivaţionale care nu sunt sub controlul
voliţional al individului;
• identificarea factorilor asupra cărora să se direcţioneze strategiile pentru
schimbarea comportamentului;
• explicarea oricărui tip de comportament (de exemplu, de ce o persoană are
contacte sexuale neprotejate).
Limite: modelul nu ia în considerare variabile demografice şi personalitatea;
definirea constructului „percepţia controlului asupra comportamentului” este
ambiguă şi creează probleme în măsurarea variabilei.
Modelul oferă o descriere clară a procesului prin care atitudinile şi credinţele
determină comportamentul şi este folosit pe scară largă în cercetări pentru
promovarea sănătăţii
Modelul a fost aplicat în domeniile: fumat, consum de alcool, comportament
sexual, comportament alimentar, exerciţiul fizic, auto-examinarea sânului etc.
Analiza studiilor care au folosit acest model a adus dovezi care susţin că
modelul a dus la creşterea puterii de predicţie a intenţiilor şi
comportamentului.
3. modelul „acţiunii de bun simţ” („theory of reasoned action"- Ajzen, 1970):
individul adoptă un comportament privitor la sănătate, în conformitate cu ceea
ce este acceptat în comunitatea din care face parte.
4. modelul autoreglării („self-regulation model”- Leventhal, 1985): bolnavul va
reacţiona în funcţie de modul în care percepe şi îşi reprezintă boala. Acest
model identifică drept determinantă importanţa atitudinii faţă de boală şi
anume:
 abilitatea de identifica semnele şi simptomele ce sugerează boala, ca şi
identificarea acestora cu un nume de boală (de exemplu: ,,ulcer”);
 consecinţele anticipate ale bolii;
 fizice (incapacitatea de a căra greutăţi);
 emoţionale (teama de recidivă a bolii);
 sociale (incapacitatea de muncă, pensionarea);
 economice (incapacitatea de întreţinere a familiei).
5. modelul localizării controlului asupra sănătăţii (Wallston, K.A., Kaplan, G.D.
şi Maides, S.A., 1976) asupra căruia vom reveni la capitolul despre modelele de
sanogeneză.
Scopul teoriei este să prezică comportamentul favorabil sănătăţii prin
măsurarea unui singur factor personal: credinţa despre controlul individului
asupra sănătăţii (Norman & Benett, 1999).
Localizarea controlului asupra sănătăţii este gradul în care un individ crede că
sănătatea sa este controlată de factori interni sau externi.
Singura variabilă măsurată, credinţa individului despre localizarea controlului
asupra sănătăţii include:
 credinţa că individul poate controla propria sănătate (control intern);
 credinţa că sănătatea individuală se află sub controlul altor persoane
(controlul extern al altora);
  credinţa că sănătatea individuală este influenţată de întâmplare sau
soartă (controlul extern al sorţii).

Dezvoltarea responsabilităţii individului faţă de propria sănătate prin

adoptarea unui comportament sănătos este una din strategiile promovării
sănătăţii, astfel localizarea controlului asupra sănătăţii a devenit un construct
favorit în studiile de cercetare pentru predicţia comportamentului sănătos.
Originile acestui model se regăsesc în teoria învăţării sociale, potrivit căreia
probabilitatea ca un comportament să fie adoptat într-o situaţie specifică este
în funcţie de doi factori:
• aşteptarea individului că acel comportament va conduce la un anume
rezultat şi
• măsura în care rezultatul este valorizat.
6. modelul transteoretic (Prochaska , J.O. şi DiClemente, C. 1979)
Dezvoltarea modelului se bazează pe analiza comparativă a teoriilor de
psihoterapie şi schimbarea comportamentului existente în anii ’50 (teoriile
freudiene, skinneriene sau rogeriene) pentru a identifica principii comune ale
schimbării (Prochaska et all., 1994). Rezultatul a fost identificarea a nouă
procese ale schimbării comune teoriilor analizate (de aici şi numele:
transteoretic) care pot fi aplicate, fie la nivelul experienţei individuale, fie la
nivelul mediului pentru a produce o schimbare în comportament.
Cele nouă procese sunt:
• dezvoltarea conştienţei
• eliberarea socială
• dezvoltarea emoţiei
• auto-reevaluare
• devotament/determinare
• condiţionarea măsurării
• controlul mediului
• răsplata
• relaţii interumane de ajutor
Modelul transteoretic se bazează pe principiul necesităţii de a identifica stadiul
în care se găseşte un individ, în raport cu schimbarea comportamentului
asociat cu un anume risc şi accentuarea intervenţiei pe acele procese care sunt
specifice stadiului respectiv (Conner & Norman,1999).Schimbarea nu este
unidirecţională, revenirile la faze anterioare fiind foarte probabile, fără ca
progresul să fie întrerupt.
Modelul se concentrează pe individ, fără a lua în considerare influenţa
factorilor de mediu care influenţează comportamentul.
 Concepte fundamentale în psihologia sănătăţii: sănătate, boală, vindecare,
echilibru, tratament, tămăduire

Pentru OMS, sănătatea nu este condiţionată doar de absenţa bolii şi

disfuncţia ei, ci se referă la un proces complex şi multidimensional, în care
starea subiectivă de bine este un element fundamental. Componentele stării de
bine sunt:
1.acceptarea de sine: atitudine pozitivă faţă de propria persoană,
acceptarea calităţilor şi defectelor personale, percepţia pozitivă a
experienţelor trecute şi viitoare;
2. relaţii pozitive cu ceilalţi: încredere în oameni, sociabilitate, intimitate,
nevoia de a primi şi a da afecţiune, atitudine empatică, deschisă, caldă;
3.controlul: sentimentul de competeţă şi control personal asupra
sarcinilor, îşi creează oportunităţi pentru valorizarea nevoilor personale,
face opţiuni conform cu nevoile proprii;
4.sens şi scop în viaţă: direcţionat de scopuri de durată medie şi lungă,
experienţa pozitivă a trecutului şi relevanţa viitorului, convingerea că
merită să te implici, curiozitate;
5.dezvoltarea personală: deschidere spre experienţe noi, sentimentul de
valorizare a potenţialului propriu, capacitate de autoreflexie, percepţia
schimbărilor de sine pozitive, eficienţă, flexibilitate, creativitate, nevoia
de provocări, respingerea rutinei.
Sănătatea înseamnă nu numai lipsa bolii, ci şi conştientizarea sănătăţii,
educaţia şi intensificarea sănătăţii.
Este util să facem mai întâi următoarele precizări terminologice:
 patibilitatea se referă la capacitatea de a ne îmbolnăvi;
 etiologia sau patokineza reprezintă cauzele bolii;
 patogeneza este difuziunea intra organismică a procesului perturbat sau
perturbant (ea reprezintă o sumă de procese cauzale, dintre care unele
au funcţii reglative);
 patoplastia: particularităţile individuale de manifestare a bolii. Procesele
organismice care se opun bolii sunt procese anti-patice. Dacă sunt
eficiente, ele duc la vindecare;
 higiogeneză (sănătatea se mai numeşte şi stare higidă);
 sanogeneza: întărirea, ,,augmentarea” sănătăţii;
  profilaxia: evitarea îmbolnăvirii sau a desfăşurării grave a bolii sau a
complicaţiilor unei stări morbide;
 vulnerabilitate: susceptibilitate, nivel de rezistenţă. Este determinată de
factori predispozanţi (biologici) şi de precipitare (sociali, psihologici,
comportamentali);
 expectanţa de viaţă reprezintă speranţa de viaţă la naştere (numărul de
ani care se presupune că-i va atinge persoana respectivă de la naştere);
 calitatea vieţii: stare generală de bine, satisfacţii profesionale şi
interpersonale, confort economic, psihic, sexual, vitalitate fizică.

Rolul culturii în definirea bolii şi sănătăţii

Reprezentând un „mod", un stil” de viaţă, cultura condiţionează atât

reacţiile faţă de boală, cât şi valoarea ce se acordă sănătăţii ca fenomen social.
De aceea sănătatea şi boala sunt apreciate în funcţie de anumite standarde
normative proprii culturii respective, tipului de societate şi nivelului de
dezvoltare la care ea a ajuns. Diferenţele se constată în ceea ce priveşte
statutul bolnavului, natura stării considerate ca normală sau patologică.
Studii antropologice au constatat, de exemplu, că în societăţi ca cele din Tibet,
Birmania şi Turcia, infirmii şi schilozii sunt respinşi ca fiinţe inferioare, în timp ce
în alte societăţi, ca în Afganistan şi Coreea, aceştia sunt consideraţi ca
posedând abilităţi speciale, conferindu-li-se un statut superior.
Medicii sunt cei care definesc boala şi o creează ca ,,rol” social fiind
influenţaţi însă de câmpul social de evaluare a bolii şi sănătăţii.
Există fenomenul modei în tratamentul unor boli: cazul psihanalizei în tratarea
nevrozelor, cazul chirurgiei plastice, al controlului naşterilor, al folosirii
anticoncepţionalelor, al atitudinii faţă de avorturi, care sunt tot atâtea direcţii
prin care socialul şi culturalul îşi spun cuvântul asupra a ceea ce se consideră a
fi normal sau patologic.
De asemenea, întâlnim fenomene ale modei şi în maladia mentală: criza
de isterie întâlnită la Charcot nu se mai predomină în zilele noastre, frigiditatea
care trecea până nu demult ca o virtute necesită la ora actuală ore de
intrevenţie psihoterapeutică.
În cele ce urmează vom face referire la o multitudine de puncte de vedere
privind semnificaţia stării de sănătate şi boală.
Sănătatea spune A.Athanasiu (1983) este privită:
• de către patolog, ca o stare de integritate;
• de către clinician, ca o lipsă de simptome;
• de către bolnav, ca o stare de bien-etre.
După Vithoulkas sănătatea este:
 • eliberarea de durere în corpul fizic;
• o stare de bine în general;
• eliberarea de pasiune pe plan emoţional, având ca rezultat o stare de
calm şi seninătate;
• eliberarea de egoism în sfera mentală, având ca rezultat final unificarea
totală cu Adevărul.
Din punct de vedere social, sănătatea este acea stare a organismului în care
capacităţile individuale sunt optime pentru ca persoana să-şi îndeplinească în
mod adecvat rolurile sociale.
După Downie (1992), sănătatea presupune două componente:
• bunăstarea fizică, psihică şi socială;
• fitness - forma fizică optimă, cu cei patru S (din engleză):
Strenght - forţă fizică;
Stamina - vigoare (rezistenţă fizică);
Suppleness - supleţe fizică;
Skills - îndemânare (abilitate) fizică.
Din punctul de vedere al medicinei cuantice dr.Youri Kheffeits medic şi
cercetător rus în domeniul medicinii cuantice, la Institulul Energetic din
Moscova, formulează următoarea definiţie a stării de sănătate: „Sănătatea
constă în armonia relaţiilor energetic-informaţionale dintre individ şi natură.
Această armonie se exprimă prin optimizarea mecanismelor de autoreglare,
autoapărare şi autovindecare a organismului viu. O dinamică activă a sănătăţii
implică organismul ca întreg, pe plan fizic, mental şi spiritual”.
Componentele sănătăţii:
• absenţa bolii, disfuncţiilor şi dizabilităţilor
• atitudinea pozitivă faţă de viaţă
• asumarea controlului propriei vieţi
• rezistenţă fizică şi fiziologică
• stare subiectivă de bine
Dimensiuni:
• fizică
• emoţională
• intelectuală
• socială
• profesională
• obiectivă
• subiectivă
Parametri:
• fizici: se referă la capacitatea de a realiza activităţi fizice variate
• psihici: capacitatea de adaptare la cerinţele mediului
• sociali: capacitatea de a-şi îndeplini optim rolurile prescrise social

Sănătatea psihică

Motto: ,,Sentimentele sunt mai contagioase decat bacteriile şi viruşii.”

Amit Goswami

Persoana sănătoasă sufleteşte se poate recunoaşte după două trăsături

principale:
 sentimentul de bunăstare, linişte şi pace interioară
 relaţii ,,normale" cu semenii şi societatea
Din punct de vedere psihic, considerăm că sănătatea presupune:
 acea stare a organismului în care capacitatea lui de a desfăşura diferite
activităţi (muncă, activităţi recreative etc) este optimă;
 capacitatea de a ne înţelege emoţiile, de a ne recunoaşte stările
emoţionale prin care trecem, de a le integra deci, inteligenţă emoţională;
 capacitatea de a ne rezolva problemele şi de a dispune de suficiente
mecanisme de coping;
 capacitatea de a iubi, de a ne preocupa de soarta celorlalţi, de a fi
toleranţi, de a avea compasiune;
 relaţii afectuoase, strânse cu ceilalţi, empatie, dar şi un grad rezonabil de
autonomie personală.
Forma supremă a sănătăţii psihice după psihologul de orientare umanistă.
Abraham Maslow (1976) poate fi recunoscută prin identificarea următoarelor
trăsături ce aparţin personalităţii autorealizate:
1. Orientare realistă în viaţă;
2. Se acceptă pe sine, pe alţii şi lumea înconjurătoare aşa cum sunt ei/ele;
3. Are un înalt grad de spontaneitate;
4. Este centrată pe probleme şi nu pe trăirile subiective;
5. Atitudine de detaşare şi nevoie de intimitate;
6. Autonomie şi independenţă;
7. Apreciere elastică a oamenilor şi lucrurilor, lipsită de stereotipii;
8. Are experienţe spirituale sau mistice profunde, deşi nu în mod necesar cu
caracter religios;
9. Se identifică cu omenirea, are interese sociale puternice;
10. Relaţiile sale afective intime sunt profunde şi cu mare încărcătură
emoţională, practicate cu puţine persoane, şi nu superficiale dar cu multe
persoane;
11. Împărtăşeşte atitudini şi valori democratice;
12. Nu confundă mijloacele cu scopurile;
13.Simţul umorului este superior, detaşat filosofic, nu ostil şi vindicativ;
14. Are mare potenţial creator;
15. Se opune conformismului cultural;
16.Transcende mediul lui de viaţă nu se conformează acestuia.

Boala

Motto: „A asculta boala ca şi cum ar fi un limbaj, un semnal a! organismului către noi pentru
a înţelege cauzele ei, este o modalitate de autocunoaştere, de comunicare cu noi înşine, în
aspectele noastre cele mai profunde şi este un prim pas către vindecare.” A.Mayer

Boala reprezintă:
 o formă particulară de existenţă a materiei vii (filosofie)
 o abatere de la normă (sociologie) efect al unor agenţi patogeni sau
traumatici (modelul biomedical)
 o manifestare a eşecului de adaptare (modelul biopsihosocial)
Definiţia bolii: manifestare a eşecului de adaptare în luptă cu agresiunile
biologice, fizice, chimice şi psihosociale. (modelul biopsihosocial).
Literatura anglo-saxonă utilizează trei termeni pentru a defini dimensiunile
particulare ale bolii: illness, disease, sickness.
Illness - se referă la realitatea subiectivă a bolii, la ceea ce simte, percepe
bolnavul. Nu suferinţa corporală, ci percepţia individuală a unei schimbări
negative în bunăstarea sa şi în activităţile sale sociale. Este ceea ce el trăieşte,
simte şi interpretează pornind de la semnele care îi perturbă viaţa.
După Lazarus (1994) illness se referă la acele afecţiuni şi simptome trecătoare,
cum ar fi infecţiile respiratorii în urma cărora ne revenim în mod obişnuit,
stările dureroase, suferinţa şi depresiile, lipsa de vigoare fizică, stările de
moleşeală.
Disease - se referă la realitatea biofizică a bolii, respectiv boala aşa cum este ea
definită de cunoaşterea ştiinţifică biomedicală: ca anomalie funcţională a
structurii sau fiziologiei organismului. Respectiv, se referă la afectarea
structurală a ţesuturilor, cum ar fi dispunerea plăcilor ateromatoase de
colesterol pe peretele interior al arterelor (ateroscleroza) şi cancerul.
Referitor la complementaritatea celor două aspecte ale bolii, antropologul
american Arthur Keinman scrie: ,,Disease se referă la disfuncţiile proceselor
biologice şi/sau fiziologice, în timp ce termenul illness trimite la experienţa
psihică şi la semnificaţia percepţiei
bolii”. (J. Benoist, 1995).
Sickness - se referă la a treia dimensiune a bolii, respectiv la realitatea
socioculturală a bolii. E vorba despre modelarea, în relaţie cu structurile
sociale, a rolului social al bolnavului, formele socialmente adaptabile ale
maladiei, atribuirea etichetei de bolnav persoanei respective.
Calitatea vieţii în boală poate fi urmărită prin următoarele dimensiuni:
Fizice:
 mobilitate
 îngrijire personală
 controlul reflexelor
 absenţa durerii
 vitalitate
Psihosociale:
 relaţii interpersonale
 activitate intelectuală
 reacţii şi stări emoţionale
 comunicare
Independente:
 sexualitate
 somn
 alimentaţie
 muncă
 îngrijirea casei
 recreere
 hobby
Comportamentul faţă de boală şi rolul de bolnav sunt influenţate de experienţa
anterioară a persoanei faţă de îmbolnăviri şi de convingerile culturale despre
boală. Trebuie întotdeauna evaluată influenţa culturală privind relatarea şi
prezentarea simptomelor.
Suchman (Tudose, 2000) descrie cinci stadii ale comportamentului faţă de
boală:
 apariţia pe scenă a simptomului (ceva nu e în regulă)
 asumarea stadiului de rol de bolnav (cineva are nevoie de doctor)
 faza de contact medical (se caută un doctor)
 etapa de rol de pacient dependent (decizia de a transfera controlul
doctorului şi de a urma tratamentul prescris)
 vindecarea (faza de reabilitare, renunţarea la rolul de pacient).

Boala ca abatere de la norme

Există anumite tipuri de afecţiuni, care sunt considerate ca stigmatizante

din punct de vedere social. Spre exemplu, la ora actuală este vorba despre
SIDA, în trecut erau stigamtizate victimele surzeniei, ale subnormalităţii
mentale sau tuberculozei. Janis, referindu-se la bolnavii gravi, introduce
noţiunea de victimizare (spre exemplu spunem despre cineva că este victima
maladiei SIDA).
Cercetările de sociologie medicală au atras atenţia, pe de o parte, asupra
condiţiilor de viaţă ale celor stigmatizaţi, pe de altă parte, au încercat să
sensibilizeze medicii cu privire la consecinţele propriilor etichete diagnostice
asupra vieţii pacienţilor.
Semnificaţia socială a stigmatului e veche. Grecii foloseau cuvântul
„stigma” pentru a desemna tăieturi, arsuri sau alte semne corporale care,
aplicate pe un individ, îl marcau drept sclav, criminal sau proscris. O persoană
astfel marcată exclusă de la relaţiile sociale normale. Astăzi, termenul e folosit
cu referire la orice condiţie, atribut sau particularitate care marchează un
individ ca inacceptabil, inferior cultural sau exclus.
De obicei, cancerul rectal este înţeles ca stigmatizant, mai ales dacă necesită
colostomie şi sunt necesare eforturi speciale pentru a ajuta pacienţii să facă
faţă intervenţiei chirurgicale mutilante sau desfigurante, ca să reziste, în plus,
problemei stigmatului şi efectelor lui sociale.
Ceea ce numim ,,boală” poate fi considerată şi o abatere de la ,,norme”
stabilite sau admise în cadrul unei anumite culturi. M. Mead a arătat că, la
popoarele primitive, există ,,norme” acceptate social privind chiar şi frecvenţa
,,scaunelor”!

BOALA CA ŞANSĂ sau despre puterea vindecătoare a bolii

Motto: „Trebuie să ne învăţăm cu supleţea, să îndrăznim să ne schimbăm, să optăm pentru

metamorfoză. O conştiinţă pietrificată se prelungeşte într-un corp care rugineşte, apoi într-o
viaţă în care o serie de părţi componente vor începe să scârţâie, unele după altele.”
Andre Givaudan

Germenul oricărei boli este întotdeauna îngropat pe terenul conştiinţei

noastre. Boala, dizarmonia unei părţi din fiinţa noastră este mijlocul cel mai
radical şi mai grăitor creat de Inteligenţa Naturii, pentru a ne sugera să
reconsiderăm anumite lucruri, să facem curăţenie prin cotloanele cele mai
ascunse ale fiinţei şi să ne regăsim armonia.
Boala poate fi privită ca o criză în viaţa omului, dar cuvântul ,,criză”
provine din grecescul krisis, care înseamnă decizie. Ea înseamnă aşadar un
punct de cotitură, decizia pe care trebuie să o luăm constă în a trece de la acel
aspect al polarităţii pe care îl manifestăm la modul extrem la celălalt, în acelaşi
timp acceptându-1 remarcă psihologul umanist T.Dethlefsen şi medicul
Ruediger Dahlke.
Cauzele bolilor le putem clasifica în cauze mentale, psihice şi fizice:
 cauzele mentale ţin de existenţa unui mod greşit de a gândi, de prezenţa
unor idei fixe, a unor obsesii care ne fac să gândim în mod negativ,
pesimist; „Faptul că mintea domină trupul, deşi neglijat de biologie şi de
medicină, reprezintă cel mai fundamental lucru pe care-l cunoaştem
despre procesul vieţii” spune medicul şi psihanalistul Franz Alexander.
Cel mai bun medicament este să-1 facem pe pacient să înţeleagă
mecanismele îmbolnăvirii şi vindecării;
 cauzele psihice vizează o percepţie greşită, ţin de existenţa unor
sentimente şi emoţii negative, cum ar fi tristeţea, sentimentele de
nefericire, de ostilitate, de mâhnire, etc; multe boli sau indispoziţii apar
ca urmare a refuzului nostru de a renunţa la vechile tipare de gândire, la
emoţii, atitudini şi posesiuni, care conduc către manifestarea extremă a
uneia din cele două polarităţi. Boala maschează de multe ori o temere şi
poate reprezenta chiar un mijloc prin care individul să continue să evite
confruntarea sau manifestarea temerii respective. Eliminarea
simptomelor fără tratarea emoţiei corespondente conduce inevitabil la
apariţia altor simptome sau la eşecul tratamentului aplicat.
 cauzele fizice sunt cauze uşor detectabile şi vizează un tratament greşit
aplicat organismului în ceea ce priveşte respiraţia, alimentaţia, viruşi şi
bacterii, poluare etc.
Privind lucrurile dintr-o perspectiva psihospirituală, medicul C.Page
(2003) a formulat următoarele afirmaţii care definesc starea de boală:
 boala este doar o altă manifestare a vieţii, însemnând un moment al
schimbării şi o şansă pentru creşterea sufletului;
 de cele mai multe ori, boala sau dizarmonia apare mai întâi la nivelul
minţii, şi abia apoi la nivelul trupului;
 dacă dizarmonia nu este rezolvată la nivelul minţii, boala se va declanşa
la nivel fizic, manifestând un pol al existenţei aflat în stare extremă, cu
excluderea totală a celuilalt pol;
 semnalele şi simptomele manifestate de corp ne indică faptul că lipseşte
ceva şi ne focalizează atenţia către zona de dizarmonie;
 mesajul poate fi folosit numai pentru tratarea cauzei fizice, dar dacă
există o înţelegere psihospirituală mai profundă, el poate fi descifrat şi
folosit pentru a trata fiinţa în totalitatea ei;
 boala nu reprezintă numai un mesaj, ci ne indică şi instrumentul prin care
putem restabili armonia;
  de cele mai multe ori, boala acţioneaza ca un fel de ,,purtător de cuvânt”
în locul individului, afirmând lucruri care nu pot fi spuse altfel. Dacă
mesajul este auzit, boala poate fi eliminată;
 oricât de bună ar fi îngrijirea medicală, aceasta nu va putea restabili
armonia până când individul nu înţelege că beneficiile obţinute nu îi
asigură o satisfacţie pe termen lung.
Fără a exagera putem spune că orice boală şi-ar pierde sensul dacă ar
putea fi vindecată fără să i se cunoască cauza. Dacă, de exemplu, unei persoane
care a fost plină de resentimente şi ură întreaga viaţă, i se va face un transplant
de inimă fără ca să-i cunoaştem sensul (şi mai ales fără ca pacientul respectiv
să-l înţeleagă) nu putem vorbi de tămăduire, nici măcar de vindecare, ci doar
de ameliorare, sănătatea dobândită în urma intervenţiei ce are loc doar la nivel
fizic fiind extrem de instabilă.
Referitor la cele spuse mai sus medicul cardiolog Ornish ne împărtăşeşte
din experienţa sa: „În munca mea cu oameni care au boli de inimă, de multe ori
se produc atât tămăduirea, cât şi vindecarea. Când inima emoţională şi inima
spirituală încep să se deschidă, inima fizică le urmează adesea. Gradul de
reversibilitate a bolii coronariene se produce în primul rând atunci când
pacienţii îşi schimbau stilul de viaţă. E minunat când intervine vindecarea, dar
tămăduirea are o semnificaţie şi mai mare, fiindcă prin ea ajungi într-un loc
unde te eliberezi şi mai mult de suferinţă.”
A fi ,,bolnav" nu este o condamnare nici o evaluare morală, ci o mişcare
în cadrul procesului mai larg al vindecării, refacerii şi reintegrării ritmurilor
naturale ale vieţii. Atunci când suferinţa e abordată pozitiv, afecţiunea are mai
multe şanse să se vindece, astfel că persoana poate să crească şi să se
împlinească în cadrul acestui proces.
Toţi oamenii care se îmbolnăvesc se află în căutarea unui sens, nu e suficient să
ştim că avem o boală, avem nevoie să ştim de ce avem acea boală.
În al doilea rând întrebarea care apare este următoarea: De ce eu? Ce
înseamnă asta? Ce am făcut rău? Cum a fost posibil? Avem nevoie să ataşăm o
semnificaţie afecţiunii respective, semnificaţie care depinde în cea mai mare
măsură de modul în care societatea în care trăim o atribuie.
Din nefericire, suferinţa (semnificaţia atribuită bolii) atunci când sună a
condamnare poate fi chiar mai distructivă decât însăşi afecţiunea.
Simptomul nu este altceva decât expresia vizibilă a unui proces invizibil
care are loc la nivelul corpului fizic şi care doreşte să ne indice că ceva nu este
în ordine, pentru a ne determina să ne punem întrebări, să vedem ce anume ne
lipseşte.
T.Dethelfsen (2008) ne aminteşte că bolnavul era întrebat mai înainte
,,Ce vă lipseşte?”deşi acesta răspundea mereu cu ceea ce avea în plus: ,,Am
dureri”. Astăzi s-a trecut la întrebarea: ,,Ce aveţi?” Aceste două maniere polare
de a întreba ,,Ce vă lipseşte?”şi ,,Ce aveţi?” sunt foarte concludente la o
examinare mai atentă. Amândouă sunt potrivite pentru bolnav. Unui bolnav îi
lipseşte întotdeauna ceva. Dacă îi lipseşte totuşi ceva pentru a fi sănătos atunci
este nesănătos (ne-întreg), adică bolnav. Această stare de a fi bolnav se
manifestă în corp prin simptom.
Mi se pare deosebit de interesantă şi adecvată abordarea medicinei
holiste, vibraţionale, cuantice sau cum vreţi să o numim care spune că, „boala şi
vindecarea sunt concepte pereche, concepte duale, care se referă numai la
conştienţă şi care nu sunt aplicabile corpului - un corp nu poate fi nici bolnav,
nici sănătos. În el se pot oglindi doar stările corespunzătoare de conştienţă.”
Gândim un anumit lucru, simţim cu totul altceva şi acţionăm diferit de cum
gândim sau simţim.
Concluzionând, boala nu numai că amplifică nivelul de conştientizare
individului, dar ea reprezintă în multe cazuri un vehicul al schimbării propriu-
zise.

VINDECAREA, TĂMĂDUIREA

Motto: „ Îmi place să cred că tămăduirea vine dintr-un sentiment de a fi deja pe deplin întreg.
Când guşti această deplinătate, corpul tău răspunde prin cel mai bun echilibru homeostatic
de care este capabil. Fiziologia este într-un anume fel trasă de acest sentiment de contopire
cu universul în ansamblul său. Atunci poate să apară în mod spontan un sentiment de
compasiune, care îţi permite să vezi lucrurile fără ca ele să trebuiască să fie într-un anumit
fel. Poţi să vezi situaţia mai mult aşa cum este fiindcă ai renunţat la insistenţa ca ea sa fie
într-un fel anume.”
Ornish

Vindecarea intervine atunci când maladia fizică dă semne vizibile de

amelioare. Tămăduirea este procesul prin care devii întreg. Chiar şi cuvintele
„to heal” (a tămădui), „whole” (întreg, teafăr) şi „holy” (sfânt, sacru) provin din
aceeaşi rădăcină.
A restitui medicinei tămăduirea este ca şi cum ai restitui legii dreptatea
spune medicul cardiolog Ornish.
Vindecarea nu constă numai din vindecarea somatică ci şi din restauraţia
autonomiei psihologice, inlcusiv cea faţă de cel ce vindecă.
Vindecarea holistică constă în:
• transmutarea bolii, şi niciodată în învingerea simptomului;
• apropierea de sănătate, de acel întreg al conştienţei;
• a avea o legătură mai intimă cu scopul sufletului tău;
• încorporarea a ceea ce lipseşte şi, de aceea, nu este posibilă fără o extindere
a conştienţei.
Orice cale de însănătoşire sau cale de iniţiere este calea de la polaritate
către unitate spune T.Dethlefsen (2008). Astfel, dacă încercăm să hrănim
unilateral un pol, polul opus creşte în mod previzibil, proporţional cu acesta. Şi
tocmai medicina este un bun exemplu în acest sens: pe măsură ce se face tot
mai mult pentru sănătate, creşte şi starea de boală în măsură egală.
Capacitatea de a renunţa la trecut şi de a merge înainte, acceptând numai acele
lucruri care sunt relevante pentru momentul prezent, este una din cele mai
mari forţe vindecătoare din univers.
Mulţi descoperă că valorile lor se schimbă atunci când sunt diagnosticaţi cu o
boală ce le ameninţă viaţa. Brusc, realizăril, puterea, faima şi averea nu mai
sunt pentru ei nici pe departe atât de importante ca faptul de a fi alături de
oamenii la care ţin, pe îi iubesc şi de care se simt hrăniţi spiritual şi iubiţi.

Modelele de sanogeneză

Noţiunea de sanogeneză (de la „salus” care înseamnă în latină sănătate,

şansă, stare de bine şi „genese”, naştere) este un concept introdus de către
Anton Antonovsky şi se referă la teoria sănătăţii şi a bolii. După Antonovsky
sănătatea este un proces instabil şi dinamic, în continuă reconstrucţie.
Astfel, în generarea şi menţinerea stării de sănătate sau boală sunt implicate
mai multe variabile:
 personalitatea
Se consideră că personalitatea are rol în: etiologie, evoluţie ulterioară,
recuperare. Personalitatea prin natura caracteristicilor sale induce o stare de
hiperreactivitate psihologică. În aceleaşi condiţii o persoană este afectată de
boală, iar o alta nu.
Deşi rolul ei este insuficient explorat, se ştie faptul că anumite tipuri de
personalitate (persoanele cu tip psihocomportamental A) au un risc mai mare
de a dezvolta boli cardiovasculare (Friedman & Rosenman) sau că persoanele
optimiste sunt mai sănătoase şi trăiesc mai mult (Băban; Matlin, apud.
Iamandescu).
Personalitatea poate constitui un factor de precipitare pentru
comportamentul de risc. Astfel, există persoane care caută riscul (căutarea de
senzaţii), acesta conducând la un comportament de risc – status fiziologic. Un
depresiv pentru a-şi reduce starea de disconfort psihic va recurge la un stil de
viaţă nociv (fumat, alcool, consum de substanţe psihotrope etc). Dar, totodată
boala poate influenţa personalitatea, chiar să o modifice.
Relaţia personalitate-boală depinde şi de anumite contexte:
• temporal (ceasul biologic al unui eveniment - a nu face un lucru la
momentul potrivit face să scadă nivelul adaptativ)
• interpersonal (a trăi izolat, lipsa unui suport social)
• situaţional (măsura în care mediul oferă protecţie sau nu)
• sociocultural
Vulnerabilitatea sau rezistenţa la boală mai pot fi influenţate şi de următoarele
variabile:
 sistemul de convingeri - credinţele oamenilor despre ei înşişi şi despre
ceilalţi (persoa¬nele cu locus de control intern sunt convinse că îşi pot controla
propria sănătate şi au tendinţa de a adopta comportamente de tip preventiv:
dietă, sport etc);
 mediul social, suportul social reprezentat de familie, prieteni, colegi are
un rol important în menţinerea stării de sănătate şi în recuperarea după boală
(per¬soanele căsătorite, cu relaţii durabile pe termen lung, copiii din familii
stabile sunt mai sănătoşi) (Gotzman & Katz);
 variabilele socio-culturale (gradul de cunoaştere şi cultură, apartenenţa
la un grup etnic, nivelul socio-economic).
Modele generale de sanogeneză asumă ideea că susceptibilitatea generală
pentru boli este mediată de personalitate care poate facilita sau inhiba apariţia
bolii. Acestea sunt:
 robusteţea
 coerenţa
 optimismul
 controlabilitatea
 stilul atribuţional
 autoeficacitatea
 stima de sine

Robusteţea
Conceptul de robusteţe (hardiness) a fost introdus de Kobasa (1979) şi a
fost definit ca o dispoziţie de personalitate, manifestată la nivel cognitiv,
emoţional şi comportamental. Trăsătura rezultă din percepţia controlului
personal, a valorii şi semnificaţiei implicării şi din percepţia evenimentelor şi
schimbărilor de viaţă ca stimulante. Robusteţea reprezintă o aptitudine a
individului de a fi neobosit, implicându-se în activităţi diverse cu multă
curiozitate, gust pentru risc şi pentru schimbare. Kobassa arată că robusteţea
este o constelaţie de trăsături de personalitate care funcţionează ca resurse ale
rezistenţei în confruntarea cu evenimente stresante. Conform autoarei,
robusteţea implică trei caracteristici:
• controlul - convingerea că evenimentele pot fi controlate şi influenţate,
neimplicând expectanţe naive privind un control total al evenimentelor, ci
perceperea abilităţilor proprii de a se raporta activ la mediu, de a-şi asuma cu
responsabilitate propria soartă.
• angajarea - tendinţa implicării şi persistenţei în scopul propus,
convingerea că evenimentele au sens şi semnificaţie. Este abilitatea de a crede
în importanţa acţiunilor întreprinse, de a avea un interes real pentru diversele
domenii ale vieţii (profesie, familie, relaţii interpersonale, instituţii sociale).
• provocarea - derivă din percepţia schimbărilor ca un aspect normal al
vieţii, care pot oferi şanse de dezvoltare personală, datorită flexibilităţii
cognitive şi toleranţei ambiguităţii. Experienţele noi sunt căutate şi interpretate
ca situaţii stimulante şi benefice.
Din punct de vedere temperamental robusteţea se asociază cu extraversia şi
stabilitatea emoţională.

Optimismul
Bucuria, împlinirea şi pofta de viaţă sunt aspectele cheie ale unei
personalităţi capabile de autovindecare. Şansa de supravieţuire este
îmbunătăţită, oricare ar fi boala, când pacientul cultivă o atitudine relaxată,
dublată mai ales de simţul umorului.
Thomas Sydenham, spunea că ,,sosirea unui clovn exercită o influenţă mai bună
asupra sănătăţii unui oraş decât douăzeci de măgari încărcaţi cu
medicamente”.
În 1992 Scheier şi Carver definesc dispoziţia spre optimism ca „tendinţa
generală, relativ stabilă, de a avea o concepţie pozitivă asupra viitorului şi
experienţelor de viaţă. Persoanele care privesc viaţa cu optimism evaluează
mediul social şi fizic în mod pozitiv, investesc mai mult efort pentru a preveni
problemele sau pentru a le transforma, savurează mai mult viaţa, se ajustează
mai eficient la stres şi boală.”
De fapt, nu optimismul în sine favorizează sănătatea. Pentru cei mai mulţi
dintre oameni, sentimentul sau senzaţia că deţin controlul reprezintă sănătate.
Modul în care gândim ne influenţează sănătatea spune Seligman, autorul de al
cărui nume legăm teoria neajutorării învăţate.
Cercetările arată că:
 Optimiştii iau mai puţine boli infecţioase decât pesiminiştii;
 Optimiştii au obiceiuri de îngrijire a sănătăţii mai bune decât pesimiştii;
 Sistemul nostru imunitar poate funcţiona mai bine dacă suntem
optimişti;
Optimismul este interpretat ca fiind o „trăsătură magică" în predicţia sănătăţii
şi a stării de bine, a emoţiilor pozitive şi a recuperării din boală. (Scheier şi
Carver)
Există câteva căi prin care optimismul influenţează sănătatea fizică şi psihică:
• optimismul influenţează efortul oamenilor de a evita bolile prin atenţia
acordată informaţiilor despre factorii de risc;
• optimismul este un predictor pentru copingul activ în situaţiile de stres şi
pentru utilizarea redusă a formelor de coping evitativ, prin negare şi retragere;
• optimismul poate influenţa starea de sănătate prin tendinţa de a
menţine dispoziţia afectivă pozitivă chiar în situaţii de stres acut.
Optimismul şi umorul au o valoare predictivă pentru longevitate şi constituie al
doilea factor de predicţie al vindecării şi supravieţuirii în cancer după faza de
depistare.
Optimismul poate avea însă şi efecte dezadaptative:
• situaţii de optimism nerealist
• angajarea cu perseverenţă în modificarea unui eveniment care de fapt nu
poate fi modificat
Optimismul nu trebuie să fie numai apanajul pacientului, orice doctor trebuie
să fie întruparea optimismului spune medicul cardiolog Bernard Lown:
„Întotdeauna am fost convins că un medic ar trebui să caute o rază de lumină
până şi în cele mai întunecate cotloane. Când şansele sunt îndoielnice, o
atitudine pozitivă îi ridică moralul pacientului chiar dacă nu întotdeauna aduce
vindecare”.

Controlabilitatea
Conceptul de locus de control (Rotter) defineşte modul în care o
persoană îşi explică succesul sau eşecul prin cauze de tip intern sau extern,
controlabile sau necontrolabile. Astfel, se vorbeşte de:
1. Locus-ul de control intern - implică convingerea că puterea şi controlul
personal pot influenţa evenimentele, că succesele proprii se datorează
aptitudinilor şi muncii depuse;
2. Locus-ul de control extern - convingerea că puterea personală are un efect
minim asupra evenimentelor, acestea fiind cauzate de destin, şansă sau
puterea altora.
Conceptul de „locus of control” a fost dezvoltat de către Julian Rotter în 1954 şi
de atunci a devenit un important aspect al personalităţii.
După unii autori, locus-ul de control poate fi considerat protector în stresul
psihic prin receptivitatea crescută a persoanei la informaţiile din mediu cu
valoare adaptativă, prin rezistenţa crescută, prin rezistenţa la presiuni externe,
ca şi prin gradul crescut de angajare în situaţie şi asumarea responsabilităţii
pentru succes şi eşec. Locus-ul extern este asociat cu o proporţie mai mare de
insatisfacţie cu o predispoziţie netă spre anxietate şi depresie.
Omul îşi poate manifesta controlul pe diverse căi:
• comportamental - posibilitatea de a face ceva în legătură cu un anumit
eveniment;
• cognitiv - abilitatea individului de a percepe într-un anumit mod, prin
procesele cognitive, starea în care se află;
• decizional - posibilitatea pe care o persoană poate să o aibă sau nu în a
opta pentru anumite soluţii;
• informaţional - oportunitatea de a obţine informaţii despre ceea ce ţi se
întâmplă;
• retrospectiv - persoana confruntată cu un anumit eveniment poate fi
lămurită, i se oferă explicaţii pentru a obţine un control retrospectiv.
Caracteristicile specifice celor care au un locus of control intern sunt puternic
similare cu cele ale persoanelor înalt creative. Totodată, cei cu locus intern
acţionează în vederea rezolvării problemelor şi nu pierd timpul cu sentimente
de vinovăţie, sunt mai motivaţi, au sensul autoactualizării.
Persoanele care au un locus intern se angajează în mod tipic în comportamente
adaptative şi proactive, în timp ce cei care au un locus extern tind să evite
situaţiile stresante şi sunt reactivi, au mai puţină responsabilitate asupra
propriei vieţi.
De asemenea, cercetările au demonstrat că oamenii care au un locus intern
tind să fie mai bine orientaţi către achiziţii şi au slujbe mai bine plătite şi ajung
în poziţii de lideri mult mai frecvent decât cei cu locus extern.
Tipul de educaţie determină ideea de controlabilitate internă sau externă:
 familiile care încurajează educaţia bazată pe responsabilizare, care oferă
recompensele promise copiilor conduc la structurarea unui locus intern;
 părinţii suportivi şi constanţi în disciplină structurează un locus intern.
Căile prin care controlabilitatea influenţează starea de sănătate:
• la nivel biologic - schimbă în sens pozitiv sau negativ funcţiile imunitare,
endocrine, autonome;
• la nivel subiectiv, emoţional
• la nivelul stilului de viaţă - o persoană care are încredere în controlul său
are reuşite.

Autoeficacitatea
 Autoeficacitatea percepută (Bandura) se referă la convingerea unei
persoane în capacităţile sale de a-şi mobiliza resursele cognitive şi
motivaţionale necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date.
Percepţia propriei competenţe modifică percepţia performanţei reduse sau a
eşecului; în aceste situaţii, insuccesul tinde să fie atribuit efortului redus
investit în sarcină şi în mai mică măsură lipsei competenţei necesare îndeplinirii
sarcinii. Deci, autoeficacitatea crescută se asociază cu atribuţii autoprotectoare
ale eşecului sau succesului.
Lipsa autoeficacităţii, anticiparea înfrângerii mai degrabă decât a reuşitei, ne
subminează eforturile de a face faţă provocărilor vieţii. Dacă percepţia propriei
ineficacităţi în relaţia cu situaţiile ameninţătoare duce la anxietate, percepţia
inabilităţii de a atinge scopurile propuse duce la depresie.
Autoeficacitatea este rezultatul informaţiilor integrate din cinci surse:
• experienţa propriei performanţe a comportamentului vizat (propriile
noastre performanţe în realizarea comportamentului sunt cea mai importantă
sursă de informaţii pentru încrederea în eficienţa personală. Succesele în a
efectua un anumit lucru vor spori autoeficacitatea, în timp ce eşecurile o vor
diminua);
• experienţa vicariantă - observarea comportamentului altora şi a
consecinţelor (oamenii formulează expectanţe cu privire la propriul
comportament şi la rezultatul lui, în funcţie de măsura în care se consideră
similari cu persoana observată);
• experienţa imaginară (imaginarea unui comportament eficient sau
ineficient în situaţii ipotetice);
• persuasiunea verbală - ceea ce alţii spun despre propria noastră
capacitate şi probabilitate de succes;
• starea afectivă şi fiziologică - asocierea slabei performanţe sau eşecul, cu
o stimulare fiziologică aversivă, iar succesul cu emoţii plăcute.
Persoanele cu un sentiment puternic de autoeficacitate:
• abordează sarcinile dificile ca fiind mai degrabă provocări decât
ameninţări care ar trebui evitate;
• se implică mai mult în activităţi;
• îşi stabilesc obiective mai complexe şi provocatoare, perseverând până la
finalizarea acestora;
• în cazul unui eşec, ei sporesc efortul depus şi îşi recapătă mai repede
sentimentul de autoeficacitate;
• de obicei atribuie nereuşitele unui efort insuficient, cunoştinţelor
deficitare sau lipsei unor abilităţi care pot fi dobândite în timp;
• abordează situaţiile ameninţătoare cu sentimentul că le pot (le vor
putea) controla
• se recuperează uşor după eşecuri şi dezamăgiri
Bandura şi colaboratorii săi s-au îndreptat spre investigarea relaţiei dintre
autoeficacitate şi funcţionarea sistemului imunitar. Creşterea nivelului celulelor
T (cunoscute ca având rol în distrugerea celulelor canceroase şi a viruşilor) a
fost demonstrată pe subiecţii cu fobie de şerpi implicaţi în antrenamentul de
dobândire a sentimentului de autoeficacitate. Percepţia ineficacităţii proprii în
controlul stresorilor activează de asemenea şi sistemul endogen opioid care s-a
dovedit a fi un mediator al competenţei sistemului imunitar.
Învăţarea unor strategii de adaptare la stres este utilă pentru îmbunătăţirea
propriei autoeficacităţi. Comportamentele sanogene (lipsa fumatului, exerciţiul
fizic, dieta, igiena dentară, utilizarea centurii de siguranţă, utilizarea
prezervativului, examinarea sânilor şi altele) depind de nivelul de
autoeficacitate.
Persoanele care au un nivel înalt al autoeficacităţii se angajează în mai multe
acţiuni care vizează însănătoşirea atunci când contractează o boală, în timp ce,
cele care au un nivel scăzut al autoeficacităţii se simt neajutorate.

Stilul atribuţional
Stilul atribuţional sau explicativ este un concept ce a fost introdus de
către Lyn Yvonne, Abramson, Martin Seligman şi John Teasdeale (1978).
Stilul atribuţional descrie procesele cognitive prin care persoana îşi explică
acţiunile sale sau ale altora. Stilul atribuţional poate fi:
• intern sau extern (cui se datorează?) - o cauză internă arată ceva despre
sine (“aşa sunt eu”), în timp ce o cauză externă este îndreptată spre alţii sau
spre alte circumstanţe (“e căldura de aici”).
• stabil sau instabil (cât durează?) - o cauză stabilă invocă un factor de
durată mare (“n-o să dispară niciodată”), în timp ce o cauză instabilă este
tranzitorie (“s-a întâmplat doar o dată”).
• global sau specific (cât este de extinsă această atribuire?) - o cauză
globală este una care afectează un domeniu larg de activităţi (“o să-mi dea
peste cap tot ce fac”), în timp ce o cauză specifică este circumscrisă (“nu are
nici o legătură cu viaţa mea”).
Peterson a condus o investigaţie preliminară despre ceea ce mediază corelaţia
dintre stilul explicativ şi boală şi a descoperit faptul că stilul explicativ pesimist a
prezis evenimente de viaţă stresante şi obiceiuri nesănătoase.

Stima de sine
Este considerată trăsătură “cheie” în sănătatea mentală. Stima de sine
este o componentă a schemei cognitive referitoare la sine şi este definită în
multiple moduri. Unii autori o văd ca reprezentând o evaluare globală a
propriei persoane (Rosenberg, 1965); alţi cercetători sugerează că stima de sine
este determinată de combinaţia dintre evaluarea propriei valori şi abilităţile de
a atinge scopurile dorite cu sentimentele rezultate din procesele de evaluare;
de asemenea, stima de sine este considerată a fi o atitudine care descrie gradul
în care persoana are tendinţa de a se autoevalua pozitiv şi de a respinge
atributele negative.
Stima de sine este o experienţă intimă spune N. Branden (1996) care
„sălăşuieşte în adâncul fiinţei fiecăruia şi nu are legătură cu ceea ce cred sau
simt ceilalţi în legătură cu mine. Este ceea ce eu cred şi simt în legătură cu
mine”.
Nivelul stimei de sine nu se stabileşte odată pentru totdeauna în
copilărie, ea poate să se maturizeze odată cu noi sau poate să se deterioreze.
O persoană cu stimă de sine se va percepe pe sine ca fiind capabilă, cu aspiraţii
înalte, iar eşecul pentru ea are efect mobilizator.
Stima de sine este o trăsătură cheie pentru depresie, o stimă de sine
scăzută este cea care ne plasează într-o relaţie adversă cu noi înşine, cu propria
noastră stare de bine. În mod inevitabil persoanele care au o stimă de sine
scăzută îşi neglijează multe din nevoile esenţiale.
Stima de sine crescută este corelată cu intuiţia, raţionalitatea,
creativitatea, independenţa, flexibilitatea, adaptabilitatea, capacitatea de a ne
recunoaşte greşelile şi spiritul de cooperare.
Stima de sine scăzută este corelată cu iraţionalitatea, orbirea în faţa realităţii,
rigiditatea, teama de nou, conformism inadecvat, reacţii defensive,
comportament servil sau tiranic, teama sau ostilitatea faţă de ceilalţi.
Comportamente care întreţin o părere proastă despre propria persoană
(Humphrey) sunt:
• atitudini inflexibile faţă de sine, de ceilalţi, de prezent şi viitor („nu am
voie să mă înfurii” sau „trebuie să nu întârzii” etc.);
• vorbire internă cu caracter depreciativ faţă de sine, critică şi învinovăţirea
altor oameni şi a lumii în general („toţi ceilalţi sunt mai deştepţi decât mine”,
„nu-mi iese nimic cum trebuie” etc);
• stil dă viaţă neglijent şi dezechilibrat ce se reflectă în următoarele tipuri
de comportamente: graba şi pripeala, săritul peste mese, mâncatul pe fugă,
excesul de mâncare sau insuficienţa, dependenţa de medicamente, alcool, etc.,
program de muncă prelungit, ieşiri rare în societate sau deloc, timp liber puţin
sau deloc, lipsa de mişcare, insomnie, extenuare, agresivitate faţă de alţii, etc.
• inhibarea experienţelor pozitive conservă stima de sine scăzută (atunci
când cineva îţi oferă ajutor consideri că „oamenii întotdeauna urmăresc să
obţină ceva de la tine”);
• plasarea în situaţii de respingere prin posesivitate, control, retragere,
bosumflare, solicitare constantă a asigurărilor etc;
• evitarea provocărilor - conformismul ocupă un loc important în conduita
acestor persoane pentru că riscul unui eşec este prea ameninţător;
• tipare de comunicare protectoare (mecanisme de apărare de tipul
introiecţiei şi proiecţiei), lipsă de asertivitate;
• lipsa de delimitare faţă de părinţi.
Stima de sine apare din capacitatea de a obţine succese în activitate, din
competenţă şi din comparaţia cu ceilalţi.

Coerenţa
Anton Antonovsky susţine ca nucleul sănătăţii ar fi sentimentul
coerenţei, încrederea persoanei că lumea în care trăim este inteligibilă,
gestionabilă şi plină de sens. Conform acestei abordări lumea nu trebuie să fie
neapărat controlabilă, ci controlată sau ordonată în marea schemă a lucrurilor.
Sentimentul de coerenţă introdus de Anton Antonovski (1987) este definit ca o
orientare cognitivă globală, ce exprimă gradul în care persoana are convingerea
că:
• stimulii externi şi/sau interni întâlniţi pe parcursul vieţii sunt explicabili şi
predictibili;
• persoana are resurse de a face faţă stimulilor;
• solicitările au sens şi scop, deci implicarea şi investiţia de efort este
justificată.
Este o „caracteristică esenţialmente cognitivă, ce exprimă modul persoanei de
a percepe, judeca şi interpreta lumea şi pe sine".
Condiţii pentru formarea sentimentului de coerenţă:
• a nu trăi izolat
• a primi informaţii clare, precise, cu un anumit grad de libertate
• importanţa feedback-ului pozitiv.
Există anumite perioade în viaţă în care suntem mai susceptibili în a avea un
sentiment de coerenţă redus:
• adolescenţa
• divorţul
• pensionarea
• menopauza
Căile prin care sentimentul de coerenţă ar putea afecta sănătatea:
• la nivel imunologic
• o anumită stare de incoerenţă determină un comportament de risc
(consum de alcool, nicotină, droguri)
• coping-uri ineficiente la stres prin negare, reprimare etc.
 Stres și boală

Motto:
„Realitatea este principala cauză de stres printre cei care sunt în contact cu ea”. (J. Wagner)

Hans Selye este cel care a introdus termenul de stres în limbajul medical
în 1950 spre a desemna o acţiune externă de suprasolicitare exercitată asupra
organismului de un evantai larg de agenţi cauzali fizici (traumatisme, arsuri),
chimici, biologici (infecţii), psihici, capabili să producă un ansamblu de
modificări morfofuncţionale, în special endocrine (hipofizo-suprarenale).
Stresul reprezintă o constelaţie de răspunsuri nespecifice, cu un caracter
general adaptativ, nespecific, provocat de acţiunea agenţilor stresori asupra
organismului.
În cazul unei acţiuni intense şi de mai lungă durată a agentului stresor aceste
modificări îmbracă forma „sindromului general de adaptare”(denumire dată de
Seyle în 1936) care cuprinde totalitatea mecanismelor nespecifice capabile să
asigure mobilizarea resurselor adaptative ale organismului în faţa agresiunii.
Dr Bernie Siegel (2004), autorul cărţii „Iubire, medicină şi miracole”, spune că
„aşa cum electricitatea poate în acelaşi timp să împiedice ori să producă
apariţia căldurii, stresul poate, în funcţie de cum sunt echilibrate lucrurile atât
să iniţieze cât şi să împiedice îmbolnăvirea.”
S-a constatat că, în general nivelul redus de stres conduce la o slabă motivare,
subsolicitare, neimplicare şi implicit performanţe scăzute. Stresul moderat
stimulează personalitatea şi conduce la îmbunătăţirea performanţelor, în timp
ce nivelurile foarte ridicate ale stresului determină anxietate, teamă de eşec,
suprasolicitare, care de asemenea diminuează performanţele.
Sindromul general de adaptare evoluează în trei etape:
a) reacţia (stadiul) de alarmă care cuprinde două forme:
• de şoc: hipotensiune, hipotermie, hemoconcentraţie, creşterea
permeabilităţii vasculare, etc;
• contraşoc: răspunsurile, în special endocrine (hipersecreţia de ACTH şi
cortizol dar, şi adrenalină, cu hiperglicemie etc.)
b) stadiul de rezistenţă specifică (de revenire) în care organismul pare că s-a
adaptat la situaţie, comportându-se relativ normal dar cu persistenţa
modificărilor din stadiul de alarmă „contraşoc prelungit” datorită şi persistenţei
agentului stresor;
c) stadiul de epuizare ce se dezvoltă în cazul în care adaptarea, obţinută cu
preţul reacţiilor de contraşoc prelungit, nu mai poate fi menţinută, atât prin
încetarea reacţiilor neuro-endocrino-vegetative din stadiul de rezistenţă, cât şi
prin consecinţele nocive ale persistenţei lor.
Stresul este un factor de risc pentru o gamă largă de boli:
• tulburări gastrointestinale: colon iritabil, ulcer, dispepsii
• boala Crohn
• infarctul miocardic, hipertensiune arterială, accident vascular
• diabet
• scleroză multiplă, poliartrita reumatoidă
• boli alergice (febra de fân)
• migrene, insomnie, hipocorticismul cronic de surmenaj
• gripă, pneumonie
• insuficienţa tisulară
• sindromul de hiperventilaţie psihogenă
• amenoree, tireotoxicoza
• sindromul Cushing
• nanismul psihosocial
• sindromul bolii eutiroidiene
• psihoexodermatozele (herpex simplex, purpură psihogenă, urticarie
cronică, alopecie în plăci), neurodermita şi eczemele
• obezitatea, narcomania
• SIDA
Reacţiile la stres pot fi:
1.Reacţii fiziologice:
• în sistemul scheleto-muscular: tensiune musculară, bruxism, dispnee,
hiperventilaţie, fasciculaţii
• în sistemul cardiovascular: tahicardie, palpitaţii, HTA
• în sistemul gastrointestinal: intensificarea tranzitului
• în sistemul neuroendocrin: nivel crescut de Ca şi Co în sânge şi urină
• la nivelul sistemul imunitar
• în sistemul dermal: modificări în conductanţa electrică a pielii,
hipertranspiraţie, seboree
2. Reacţii psihologice:
 Emoţionale: frustrare, depresie, anxietate, ostilitate, agresivitate,
nelinişte, labilitate emoţională, insatisfacţie, demoralizare, sentimente de
neputinţă, diminuarea stimei de sine, culpabiliatte, alienare, apariţia sau
accentuarea hipocondriei
 Comportamentale: scad performanţele, instabilitate şi absenteism
profesional; diminuarea entuziasmului; pasivitate vs agresivitate; tentative
suicidare; abuz de substanţe (alcool, tutun, cafea, sedative); exces sau
pierderea apetitului; insomnii/hipersomnii; agitaţie nefirească; izolare,
retragere din lume; supărare; comportament defensiv; plângeri şi proteste
repetate; scrâşnituri frecvente din dinţi; roaderea unghiilor; lipsă de satisfacţie
în urma unor activităţi plăcute; atitudine critică şi autocritică exagerată; certuri
dese cu cei din preajmă
 Cognitive: deteriorări ale MSD şi MLD (memoriei de scurtă şi de lungă
durată); grad de concentrare scăzut; capacitatea de decizie redusă; căutare
redusă de informaţii; inhibiţie şi blocare; creşterea numărului de erori; viteză
de reacţie întârziată; toleranţă redusă la criticism; ideaţia obsesivă şi iraţională;
imaginaţie redusă; orientare temporală preponderent spre trecut.
Tulburări metabolice cauzate de stres:
• creşterea nivelului glicemiei, sursă energetică de scurtă durată, care
poate agrava un diabet zaharat preexistent sau poate favoriza instalarea
acestuia;
• creşterea nivelului de colesterol, cu depunere pe pereţii vaselor
(ateroscleroză);
• scăderea nivelului de magneziu, martor foarte fidel din punct de vedere
metabolic al stresului şi care este responsabil de: spasme musculare, parestezii,
furnicături, ameţeli etc.
Markerii stresului psihic după I.B.Iamandescu:
Date de observaţie clinică
1. Mimica
- crispată
- anxioasă
- depresivă
2. Tensiunea musculară:
- hipertonie ("încordare")
- hipoatonie ("leşin")
3. Comportament
a. activ:
- euforie (logoree)
- excitaţie (furie)
- agitaţie motorie
b. pasiv - "blocaj" (groază) vertij, ameţeli
c. paradoxal = a + b
4. Constante cardio - respiratorii
a. frecvenţa respiraţiei (hiperventilaţie, apnee)
b. puls:
- tahicardie
- bradicardie
- extrasistole
c. hipertensiune

Constante umorale în stresul psihic:

1. Hormonii de stres:
- catecolaminele
- cortizolul, alţi hormoni (GH, hormonul somatotrop, hormon secretat de
lobul anterior al hipofizei, glanda situată la baza creierului care asigură
creşterea oaselor lungi şi intervine în metabolismul glucidelor, lipidelor şi
proteinelor)
- opioidele
2. Glicemia
3. Acizi graşi liberi, colesterol

Indicatori psihofiziologici în stresul psihic:

1. ECG
- tulburări de ritm
2. Galvanometrie cutanată
3. Pletismografie
4.Timpi de reacţie

Probele de evaluare ale stresului emoţional:

 fenomenele electrice şi termice ale pielii
 presiunea arterială
 frecvenţa cardiacă
 ritmul respirator
 reacţiile pupilare
 secreţia salivară
 transpiraţia
 nivelul stres-hormonilor (sânge, urină, salivă)
 încordarea musculară; tremorul manual
 mişcările oculare; frecvenţa clipirilor
 expresia facială
 chestionarele de autoevaluare
Bolile cu participare prioritară etiologică a stresului psihic după I.B.Iamandescu:

 bolile psihice (psihogenii);

 boli endocrine (boala Basedow, „amenoreea de stres”, „nanismul
psihosocial”);
 bolile psihosomatice;
 unele boli infecţioase cu componentă psihogenă importantă
(tuberculoza, hepatita epidemică - expresia populară: „a dat în gălbinare, de
atâta supărare”);
 unele boli metabolice (diabetul zaharat, obezitatea, anorexia nervoasă
etc.);
 neoplasm.
Instalarea şi evoluţia unei boli sunt puternic legate de capacitatea şi
disponibilitatea individului de a face faţă stresului, stresul provenind din
interpretarea pe care pacientul o dă evenimentelor trăite. Nu toţi cei care
suferă o pierdere tragică sau o schimbare majoră în stilul de viaţă se
îmbolnăvesc. În general, cei care-şi dau frâu liber sentimentelor, continuându-şi
viaţa rămân sănătoşi. Atunci când nu ne confruntăm cu nevoile nostre
emoţionale devenim susceptibili la îmbolnăviri.

Tipuri de stres
Distresul (stresul negativ) - desemnează stresurile care au un potenţial nociv
pentru organism, nesatisfacerea unor nevoi vitale, respectiv stimularea zonelor
de neplăcere ale sistemului limbic.
Cu cât organismul resimte mai des distresul, cu atât:
• este diminuată imunitatea corporală
• se mistuie energii suplimentare
• se înregistrează o reducere a capacităţii de muncă
Efectele distresului:
• solicitare intensă, prelungită, supraîncărcare
• modificări fiziopatologice
• încordare, tensiune, dezadaptare
Eustresul (stresul pozitiv) - stare de stres validată printr-o reacţie
catecolaminică şi mai rar cortizolică, agenţii stresori sunt stimuli plăcuţi ai
ambianţei sau trăiri psihice plăcute, „palpitante”, consecinţelor sale pentru
organism fiind favorabile. Aşadar eustresul înseamnă excitarea zonelor de
plăcere din sistemul limbic. Acestea trezesc în noi sentimente agreabile,
începând cu o mulţumire uşoară şi trecând de la euforie la extaz.
Efectele eustresului:
• stimulare optimă
• menţinerea echilibrului psihic şi fizic
• efecte de antrenare şi adaptare
Eustresul este generat de stări psihice cu tonalitate afectivă pozitivă puternic
exprimată şi mai ales cu durată prelungită.
Astfel, un program antistres eficient nu trebuie să se limiteze doar la dozarea
energiilor de distres, trebuie să caute să procure, în mod obligatoriu şi
conştient, momente de eustres.
După Vera Birkenbihl (1999) există patru căi pentru a atinge acest scop:
• efectuarea activităţi de eustres
• căutarea eustresului în cadrul familial (trăirile împărtăşite sunt un izvor
de eustres, un liant psihologic al familiei)
• colectarea eustresului prin reuşite
• trăirea eustresul pe cale erotică şi afectivă (sexualitatea reprezintă
factorul de eustres cel mai intens şi sănătos).

Sursele factorilor de stres apar la nivel:

• individual
• familial
• profesional
• social

Nivelul individual
Structura de personalitate şi temperamentul
• personalitate psihastenă - caracterizată prin tendinţa spre perfecţionism,
scrupul excesiv, nehotărâre anancastă, îndoială în a lua decizii, rigiditate;
• personalitate senzitivă - activitate intrapsihică intensă, sensibilitate
accentuată, hiperemotivitate, timiditate, anxietate;
• personalitate imatură - adaptabilitate scăzută, impulsivitate, iritabilitate,
toleranţă redusă la frustrare, autocontrol redus;
• personalitate distimică - imbold spre acţiune diminuat, tendinţa spre
viziuni pesimiste şi depresie;
• neîncredere, labilitate afectivă;
• personalitatea de tip A determină o toleranţă mai redusă la stresorii
psihosociali.
În ceea ce priveşte temperamentul, acesta poate fi asociat cu starea de stres
din cel puţin două puncte de vedere precizează A.Băban (1998):
• perceperea situaţiilor şi al tipului de reacţie la stres. Nivelul de activare
mai redus al sistemului reticulocortical la persoanele extraverte determină
perceperea situaţiilor de viaţă diferit faţă de persoanele introverte (deprivarea
socială este evaluată de extraverţi ca fiind mult mai stresantă în comparaţie cu
introverţii; în schimb, situaţiile cu potenţial de ameninţare sunt percepute ca
stimulante şi provocatcare de către extraverţi);
• relaţia dintre temperament şi stres se exprimă în nivelul performanţei (în
situaţiile de subactivare performanţele introverţilor vor fi mai bune decât ale
extraverţilor şi invers).

Etapele ciclului vieţii

• Copilăria (separarea de mamă, divorţul părinţilor sau decesul unuia
dintre ei, apariţia celui de-al doilea copil etc)
• adolescenţa: criza de maturizare, dificultatea integrării sociale;
• adultul: nevoia de opţiune (profesională, partener de viaţă),
responsabilităţi multiple;
• bătrâneţea: retragerea profesională, regresia biologică, fizică,
denuclearizarea familială, singurătatea.

Nivelul familial
Situaţiile familiale generale generatoare de stres sunt: conflicte maritale,
separare, divorţ, conflicte filiale, lipsa de afecţiune şi respect, eludarea unor
responsabilităţi, incompatibilitate în idei, preocupări, atitudini, comunicare
redusă sau lipsa comunicării, lupta pentru dominare în cuplu, reguli rigide şi
restrictive, existenţa unor probleme financiare, probleme sexuale, atitudine
critică excesivă etc.

Boala
Impactul major pe care îl are boala asupra persoanei se datorează
influenţei ameninţătoare care nu provine din lumea exterioară, ci din interiorul
propriului corp. Astfel, numeroşi pacienţi manifestă faţă de maladie un
comportament de negare, care poate să fie funcţional la un moment dat pentru
echilibrul psihic. Negarea devine disfuncţională abia atunci când influenţează
negativ evoluţia bolii.
Boala generează stres individului afectat datorită faptului că este o
situaţie esenţială de impas creată prin apariţia, desfăşurarea şi consecinţele pe
care le implică: discomfort psihic şi somatic reprezentate de un cortegiu de
suferinţe fizice şi psihice inerente. Dar, totodată este şi o sursă de stres pentru
ceilalţi membri ai familiei. Stresul psihic generat de situaţia de bolnav poate fi
pus în legătură şi cu natura bolii (canceulr înseamnă cu totul altceva decât
ulcerul).
Referitor la schimbările survenite în viaţa unui individ odată cu apariţia şi
desfăşurarea bolii ele pot fi grupate în următoarele categorii:
1. Limitarea capacităţilor fizice şi psihice, pierderea rolurilor obişnuite
2. Schimbări de ordin ambiental şi relaţional, cu impact major în sfera
afectivă:
• părăsirea mediului habitual (în cazul spitalizării)
• înlocuirea ambianţei familiale cu atmosfera gravă a spitalului
• diminuarea frecvenţei contactelor cu cei apropiaţi din familie, prietenii şi
colegii de serviciu.
În ceea ce priveşte bolnavii trataţi ambulator boala se acompaniază de
următoarele consecinţe nefaste:
• limitează capacitatea de a-şi îndeplini în acelaşi mod atribuţiile specifice
profesiei;
• limitează posibilitatea obţinerii unor mijloace materiale corespunzătoare
cu modul de viaţă oferit până atunci celorlalţi membrii ai familiei;
• creează premise de ordin psiho-fizic pentru dereglarea raporturile
conjugale, atât în sfera afectivă cât şi în cea a vieţii sexuale.
Starea de anxietate a bolnavului este sporită şi de anticiparea unor pericole
vizând integritatea psiho-fizică precum şi inserţia lui socială, ca urmare a bolii şi
consecinţelor ei (previzibile sau imprevizibile).
Nu în ultimul rând un stres major îl considerăm trecerea pacientului prin
diferitele tipuri de investigaţii cum ar fi: cateterisme cardiace, biopsii, precum şi
unele acte terapeutice (mai ales intervenţiile chirurgicale ce prezintă anumite
riscuri).

Stresul spitalicesc
Spitalizarea reprezintă unul din cele mai stresante momentece derivă din:
 contactul cu un mediu necunoscut
 teama în faţa unui diagnostic necunoscut
 reunuţarea la postura de civil, trecerea la postura de bolnav
 pierderea intimităţii
 investigaţii dureroase, umilitoare
 adaptarea la un program strict
 pierderea controlului
 lipsa activităţii
În urma unui studiu s-a constatat că următoarele lucruri îi stresează cel mai
mult pe pacienţii adulţi:
• teama de a nu avea cancer
• teama de a nu pierde un organ
• durerea
• intervenţia chirurgicală
• contactul cu oameni decedaţi
• anestezia generală
 • lipsa de informaţii referitoare la boală
La copii apare teama de abandon şi frica de durere.
Atmosfera din spital influenţează atât atitudinea medicului cât şi pe cea a
pacientului.
Stresul spitalicesc poate fi diminuat dacă ţinem cont de principiile
cromoterapiei, de binefacerile meloterapiei etc.

Cromoterapia
Culorile provoacă în creier o reacţie aparte, cu o influenţă considerabilă
asupra comportamentului şi psihicului uman. Ele ne influenţează starea de
spirit, sănătatea şi chiar modul în care ne percepem pe noi înşine şi pe cei din
jur.
Virtuţile terapeutice ale culorilor au fost cunoscute din zorii umanităţii. Forţa
vindecătoare a culorilor a fost sesizată şi de către eminenţele picturii. Astfel,
Matisse, fiind convins că radiaţiile emise de acestea l-ar putea vindeca de
cancerul de care suferea, şi-a suspendat mai multe picturi în jurul patului.
Cromoterapia constituie o preţioasă strategie complementară, căci dirijând o
rază de culoare adecvată, către o anumită zonă a corpului, putem provoca o
reechilibrare energetică tămăduitoare.
Suntem stimulaţi de culorile vii, în timp ce culorile şterse ne deprimă. În
decoraţia interioară a clinicilor se utilizează pentru pacienţii depresivi roşu, roz
şi portocaliu iar pentru tranchilizarea pacienţilor supraexcitaţi toate nuanţele
de verde şi albastru.
Expresii precum „a vedea roşu înaintea ochilor”, „a privi viaţa în roz” se
asociază cu schimbările efective ce se petrec în culorile propriului nostru câmp
electromagnetic datorită fluctuaţiilor emoţionale.
După Luscher, autorul celebrului test proiectiv care-i poartă numele,
culoarea reprezintă limba maternă a inconştientului.
Aromoterapia
Binecunoscutul miros specific mediilor spitaliceşti şi asociat adesea cu
anxietatea, durerea şi alte emoţii negative ar putea fi estompat utilizând
diferite arome, esenţe florale care să amintească de natură. În al doilea rând se
ştie că, diferitele uleiuri volatile au veritabile virtuţi vindecătoare.
Aromoterapia este o modalitate de intervenţie curativă, prin utilizarea şi
aplicarea corectă a esenţelor eterice uleioase, extrase din plante.
Cercetările din domeniul psihologiei, au demonstrat că senzaţiile olfactive au
puternice rezonanţe afective, atât pozitive, cât şi negative; esenţele eterice
uleioase acţionează asupra stărilor noastre emoţionale dacă ele sunt alese în
consonanţă cu tulburarea de care suferim.
Hilaroterapia
 Printre consecinţele fiziologice ale râsului menţionăm faptul că acesta
solicită diafragma (masând organele interne din vecinătate şi impulsionând
circulaţia sanguină), relaxează musculatura corpului, înviorează respiraţia şi
contribuie la oxigenarea suplimentară a creierului.
Râsul contribuie la igienizarea noastră psihică deoarece atenuează
nervozitatea, nevoia de răzbunare, oboseala etc. Râsul este un veritabil
lubrifiant al comunicării şi al activităţii în general.
Umorul are potenţe terapeutice incomensurabile, atât în plan medical cât şi
psihologic. S-a constatat că în saloanele unde este posibilă vizionarea de
comedii aceasta are drept efect o mai rapidă recuperare a bolnavilor.
Meloterapia
Un studiu recent efectuat la Centrul Medical Pacific al Spitalului
Presbiterian din San Francisco a arătat că muzica diminuează anxietatea, stresul
şi durerea la copii şi la adulţi în timpul traumatizantei proceduri de cateterizare
cardiacă.
Muzica noastră este o retrăire a muzicii vieţii, armoniile muzicii sunt armoniile
Universului. Muzica reprezintă o modalitate de a pătrunde în nucleul fiecărei
celule, de a o face să vibreze la unison cu armonia întregului.
Muzica ne face mai umani, punând creierul emoţional să vibreze în rezonanţă
cu ritmul său. Creierul nostru receptează muzica activându-şi cortexul
prefrontal, care o conştientizează, amigdala care ne gestionează emoţiile şi alte
zone, în funcţie de genul de muzică ascultat.
Aşa cum spune prof.dr Constantin Dulcan (2008), „chimia sa misterioasă ne
picură în fiecare celulă armonia, bucuria vieţii, sentimentul de satisfacţie, de
împlinire şi dorul de necunoscut”, motiv pentru care a apărut şi sugestia
utilizării muzicii în scop terapeutic.
Muzica este un instrument terapeutic care ne ajută în menţinerea şi
îmbunătăţirea sănătăţii psihice şi a echilibrului emoţional.
Există mai multe procese neurofiziologice de vindecare prin muzică:
 muzica este nonverbală, astfel că ea poate ajunge prin cortexul auditiv
direct la centrul sistemului limbic ce guvernează experienţele emoţionale şi
răspunsurile metabolice precum: temperatura corpului, presiunea sanguină şi
ritmul cardiac;
 ajută la colaborarea armonioasă dintre cele două emisfere cerebrale;
 stimulează sistemul imunitar;
 ajută la crearea unor noi căi neuronale în creier;
 excită peptidele din creier şi stimulează producerea de endorfine, care
sunt calmante naturale secretate de către hipotalamus ce produc euforia,
emoţiile şi stările schimbătoare.
 Dintre efectele audiţiei muzicale, pe plan psihic, B.Luban Plozza şi
I.Bradu.Iamandescu (1997) le amintesc pe următoarele:
• efectul cathartic şi relaxant;
• evocă trăiri anterioare;
• produc o stimulare psihică multiplă: senzorială (incluzând creşterea
rezistenţei la efort), intelectuale (mai ales ideaţia, creativitatea), voliţională
(efect mobilizator în diferite activităţi);
• potenţează unele stări psihice (amplifica o stare de bucurie sau
adânceşte o stare de tristeţe);
• favorizează comunicarea umană;
• generează emoţii estetice;
• poate creşte coeficientul de inteligenţă.
Cunoscând toate acestea, muzica ar trebui să însoţească medicul şi pacientul
de-a lungul travaliului terapeutic, pe parcursul procesului operator, ar fi utilă o
infuzare subtilă cu sonorităţi melodice şi în saloanele atât de sobre ale
spitalelor.

Nivelul profesional
Profesia este o sursă de identitate pentru individ, apartenenţă la un grup, scop
(îi dă individului posibilitatea individului să se autoexprime), control, venit,
structurare a timpului psihologic.
Stresori profesionali (ocupaţionali) sunt:
 ambianţa fizică (zgomot, noxe, vibraţii, temperatură);
 din interiorul organizaţiei (suprasolicitarea şi subsolicitarea;
responsabilitatea crescută şi decizie; munca repetitivă; ambiguitatea sarcinii;
munca în schimburi; lipsa perspectivelor de avansare; ambianţa socială; climat
profesional conflictual, tensionat, lipsit de comunicare şi suport; relaţii
interpersonale reduse; lipsa cooperării);
 din afara organizaţiei (conflictul dintre rolurile profesionale şi cele
familiale; teama de a nu fi concediat, şomajul, scăderea stimei de sine,
depresie, modificarea stilului de viaţă)

Nivelul social
Stresorii la nivel social pot fi generaţi de:
• microcomunitatea în care omul este integrat (relaţii conflictuale, rigide)
• macrocomunitate (urbanizarea, ruperea de tradiţie, impactul cu
zgomotul, violenţa, însingurarea, televiziunea).

Stresul psihic preoperator şi postoperator

Primul are la bază caracterele situaţiei de examen dar cu riscuri vitale sau cu
urmări generând frustraţii (imobilizare prelungită, dureri postoperatorii
inerente, ieşirea din mediul familial şi social etc). O condiţie favorizantă pentru
instalarea stresului psihic în acest caz o constituie şi acţiunea somato-psihică
exercitată de evoluţia postoperatorie a bolii.
Foşnetul medicilor şi al surorilor, conversaţiile plângăcioase ale unor bolnavi cu
rudele gemetele celorlalţi pacienţi generează stresuri minore în raport cu
evaluarea de către bolnav a caracterului ameninţător al situaţiei sale şi pot
influenţa evoluţia postoperatorie.

Vulnerabilitatea faţă de stres

După Goleman, (2008) rezistenţa la stres este compusă din trei elemente:
simţul controlului, angajarea într-o experienţă cotidiană vie şi abilitatea de a
face faţă schimbării ca provocare.
Vulnerabilitatea la stres se constituie pe parcursul biografiei subiectului analizat
în funcţie de traumele psiho-afective, experienţe ale unor stresuri psihice cu
rezonanţă majoră.
Principalele trăsături de personalitate ce conferă vulnerabilitate la stres sunt
următoarele (Iamandescu):
• tendinţele interpretative pe un fond de susceptibilitate crescută;
• rigiditate, încăpăţânare;
• tendinţe pronunţate egocentriste, de autoconformare;
• tendinţe obsesive şi fobice pe un fond psihic anxios;
• impulsivitate, emotivitate crescută;
• agresivitate, înclinaţie spre violenţă.
Sindromul burn out (A Pines, 1961) sau sindromul de extenuare
Termen tradus strict prin „carbonizare” - sindromul burn-out a fost iniţial creat
pentru a descrie reacţiile comportamentale ale oamenilor de afaceri surmenaţi.
Este definit ca o stare de deprimare a minţii ce apare la persoanele care sunt
implicate în munca cu alte persoane, la cei care sunt sursă de suport social,
recipient, primesc grijile altora (psihologi, medici, avocaţi, personal didactic,
asistente medicale).
Studiile realizate în cercetarea acestui sindrom au constatat că, cea mai
afectată categorie profesională este cea a medicilor. Acest lucru decurge din
obligaţia permanentă a individului de a-şi susţine o imagine personală
idealizată.
Dintre factorii care duc la instalarea acestui fenomen se pot enumera:
• munca neurmată de rezultate imediate, sentimentul de neîmplinire;
• nerecunoaşterea calităţii activiăţii;
• lipsa încurajărilor şi a gratificaţiilor morale.
Manifestări
1. extenuare fizică: lipsă de energie, apatie, efort redus, insomnie,
coşmaruri, simptome somatice (cefalee, tulburări gastrointestinale, astenie),
vulnerabilitate spre accidente.
2. extenuare emoţională (triada depresie-neajutorare-disperare - lipsa de
speranţă - reprezintă factori de risc pentru cancer, poate conduce la suicid sau
poate conduce la aplatizare afectivă)
3. extenuare mentală (scade randamentul, performanţa, lipsă de
concentrare şi chef de muncă)
4. comportamente neobişnuite (iritabilitate, intoleranţă şi incapacitate de a
înţelege sau a empatiza cu ceilalţi, criticism nejustificat, lipsa de încredere,
atitudine de superioritate faţă de ceilalţi)
5. atitudini defensive (rigiditate, negativism, rezistenţă la schimbare,
pseudoactivism).
Sindromul burnout are o evoluţie stadială:
• stadiul I - nelinişte, confuzie şi apariţia frustrării (individul simte ca ceva
nu e în regulă);
• stadiul al-ll-lea - frustare intensă şi nemulţumire;
• stadiul al-lll-lea - apatie, renunţare şi disperare.
Modalităţi de combatere:
• conştientizarea existenţei acestui sindrom
• ajungerea la o anumită claritate cognitivă şi emoţională asupra a ceea ce
se poate şi ce nu se poate schimba
• intervenţia la nivel organizatoric
• educarea celor de la conducere

Ajustarea la stres (copingul)

Anul apariţiei cărţii lui Lazarus Psychological Stress and the coping Process
(1966), poate fi considerat momentul care marchează începuturile unei noi
perioade în studiul stresului.
Ajustarea sau copingul reprezintă efortul cognitiv şi comportamental al
organsimului de a reduce, tolera sau stăpâni cerinţele mediului care depăşesc
resursele individuale
Există două tipuri de strategii personale de ajustare la stres:
 centrate pe emoţii: reducerea tensiunii emoţionale prin încercarea de a
comunica sentimente profunde, căutarea de suport social, religie etc;
 centrate pe rezolvarea problemelor (coping instrumental): căutarea de
informaţii, rezolvarea de probleme, evitare, redefinirea problemelor.
Copingul flexibil ,,resilient” este, din punctul de vedere al stăpânirii problemei,
modul ideal de a face faţă stresului şi situaţiilor ameninţătoare.
Kobasa a caracterizat personalităţile cu stilul de coping flexibil drept persoane
care au control intern, determinare în virtutea unui scop, cu care se identifică,
şi care desfăşoară o capacitate considerabilă de a face faţă situaţiilor dificile şi
provocatoare.
Tipuri de strategii centrate pe emoţii:
• autocontrolul emoţiilor
• distanţarea de situaţiile stresante
• acceptarea pozitivă a evenimentelor stresante
• acceptarea responsabilităţii pentru faptele săvârşite
• evitarea situaţiilor stresante prin consumul excesiv de alimente (buli¬mia
de stres), fumatul, consumul de alcool, droguri, medicamente psihotrope.
Tipuri de strategii centrate pe înfruntarea problemelor:
• ajustarea problemelor
• ajustarea la stres prin mobilizarea suportului social potenţial
• ajustarea prin rezolvarea sistematică, planificată a problemelor
generatoare de stres
Copingul parcurge trei etape:
1. anticiparea (avertizarea), când situaţia poate fi amânată sau prevenită, când
persoana se poate pregăti pentru confruntare
2. confruntarea (impactul) când are loc răspunsul, redefinirea situaţiei şi
reevaluarea
3. post confruntarea când se analizează semnificaţia personală a ceea ce s-a
întâmplat.

Principii de conduită antistres:

Asigurarea „din timp” a celor 3 nevoi psihologice fundamentale postulate de
Ralph Linton:
a) Nevoia de afiliere
b) Securitatea pe termen lung
 alegerea profesiunii şi a partenerului (partenerei) de viaţă
 evaluarea propriei sănătăţi
c) Noutatea experienţei
Dezvoltarea unei largi palete de „senzaţii noi” (lărgirea orizontului spiritual,
noutăţi menite să prevină o anume anchiloză sufletească.
În plus, evitarea sau limitarea acelor „tentaţii” cu rol nociv pentru organism,
limitarea programelor încărcate zilnice, învăţarea subiectului de a spune nu în
faţa unor noi solicitări (autoimpuse ori venite din exterior).
Odihna, introducerea in cursul programului zilnic unor pauze de câteva minute,
caracterizate de relaxare totală, somn suficient. Învăţarea unei tehnici de
meditaţie (studiile efectuate asupra celor care meditează regulat arată că
vârsta lor fiziologică este mult mai mică decât cea cronologică), practica yoga
sau taichichuan are de asemenea efecte benefice asupra menţinerii stării de
sănătate.

Comunicarea medic-pacient

Motto:„Mi se pare că medicina s-a complăcut într-un pact cu Mefisto. O tradiţie de trei mii de
ani, care i-a unit pe medic şi pe pacient printr-o legătură de încredere, a fost schimbată cu un
nou tip de relaţie. Vindecarea este înlocuită cu tratamentul, îngrijirea cu administrarea..., iar
arta ascultării, de procedurile tehnologice. Doctorii nu mai îngrijesc persoane distincte, ci se
preocupă de anumite părţi biologice, fragmentate, aflate în disfuncţie. Iar biata făptură
umană este adesea absentă de la tranzacţie.”
drBernard Lown

Relaţia medic-pacient reprezintă esenţa psihologiei medicale, raţiunea ei

de a exista, este punctul central al relaţiei de îngrijire şi prima din treptele
procesului de vindecare. În medicină, „a îngriji” înseamnă „a fi împreună” cu cel
care are nevoie de „îngrijiri” sau înseamnă „a trata” pe cineva aflat în suferinţă.
Încrederea în practica medicală este întotdeauna mijlocită de încrederea în
medic. Multe studii efectuate asupra pacienţilor mulţumiţi de medicul lor
relevă faptul că aceştia au tendinţa de a pune accent mai mult pe calităţile
personale ale medicului decât pe abilităţile sale profesionale. Putem spune că
nu există vindecare fără o comunicare profundă între terapeut şi pacient,
„succesul terapeutic depinde în primul rând de cuvânt şi apoi de plantă sau
cuţit”aşa cum remarca şi Hipocrate, părintele medicinei.
Comunicarea înseamnă ca medicul să asculte, să observe, să intuiască, să simtă
şi să empatizeze cu pacientul. Mai mult decât despre comunicare putem vorbi
de participare, de afecţiune, despre prezenţă, despre atenţie necondiţionată.
Pacientul simte că nu mai e singur, că e ghidat.
 Medicina hipocratică adună în şapte volume experienţa şi rezultatele
spiritului de observaţie a vindecătorilor din acel timp. Dilaogul medic-bolnav
era ridicat la rang de artă având la dispoziţie simţurile: a vedea, a auzi, a palpa.
Prioritatea acordată în antichitate nu medicului care vrea să vindece prin cuţit,
nici aceluia care caută să vindece trupul, ci aceluia care caută să vindece
mintea, o găsim în Avestele Zaratustra, având o filiaţie până în mileniul III î.e.n
unde se acordă o atenţie prioritară medicului Sazegar, adică aceluia care
posedă arta de a vindeca sufletul prin cuvântul blând: „Dacă medicii sunt în
rivalitate pentru îngrijirea unui bolnav, medicul cuţitului, medicul ierburilor şi
medicul cuvântului sacru, adevăratul credincios îl alege pe acela care vindecă cu
cuvântul sacru, căci acela este vindecătorului sufletului.”

Modele ale relaţiei medic-pacient

În relaţia medic pacient identificăm următoarele modele specifice:

• modelul activ/pasiv
• modelul profesor-student (părinte/copil, sfătuire/cooperare)
• modelul participării mutuale
• modelul prietenesc (socio-familiar)
1. Activ/Pasiv. Completa pasivitate a pacientului şi preluarea de către medic a
tratamentului. Pacientul nu îşi asumă virtual nici o responsabilitate pentru
propria îngrijire şi nu participă la tratament. Acest model este adecvat atunci
când pacientul este inconştient, imobilizat sau în delirium.
2. Profesor/Student. Dominarea de către medic, al cărui rol este paternalist şi
de control. Rolul pacientului este în mod esenţial unul de dependenţă şi
aşteptare. Este un model specific observat în timpul vindecării după o operaţie
(în chirurgie).
3. Modelul participării mutuale. Implică egalitate între medic şi pacient. Ambii
participanţi au nevoie şi depind de aportul celuilalt. Nevoia de o relaţie medic-
pacient bazată pe un model de participare mutuală şi activă este cel mai
evident în tratamentul unor boli cronice.
4. Prietenia este considerată ca un model disfuncţional. Reprezintă adesea o
problemă psihologică primară şi de profunzime care are o nevoie emoţională în
a schimba îngrijirea pentru pacient într-o relaţie de împărtăşire mutuală a
informaţiilor personale şi a dragostei.
Înţelegerea sau lipsa de înţelegere a convingerilor pacientului, folosirea
limbajului de specialitate şi atitudinile faţă de boală influenţează caracterul
examinării medicale.
Există anumite bariere create fie de medic, fie de pacient care conduc la
incompatibilitatea celor doi protagonişti ai actului medical şi pe care se cuvine
să le amintim.
Bariere create de medic:
 consumul nervos crescut la un medic obosit după un număr prea mare
de consultaţii, aflat după o gardă sau preocupat de propriile probleme;
 incapacitatea de a empatiza cu starea bolnavului.
Bariere create de pacient:
 tentativa de a-şi ascunde emoţiile în faţa medicului;
 teama de a nu fi pus într-o situaţie jenantă;
 dorinţa de a se conforma aşteptărilor medicului;
 teama de a fi grav bolnav;
 teama sau respectul excesiv faţă de medic.

Transferul
În psihanaliză, transferul reprezintă reeditarea de către pacient a unei
relaţii afective străvechi, prilejuită de persoane importante din copilăria sa
(părinţi, fraţi etc).
În practica medicală, transferul este definit ca un set de aşteptări,
convingeri şi răspunsuri emoţionale pe care pacientul le aduce în relaţia medic-
pacient; ele nu sunt determinate în mod necesar de cine este medicul, sau cum
acţionează el de fapt, ci mai degrabă în funcţie de experienţele pe care
pacientul le-a avut de-a lungul vieţii cu alte persoane importante. Astfel,
atitudinea pacientului faţă de medic este susceptibilă să fie o repetiţie a
atitudinii pe care el sau ea au avut-o faţă de alte autorităţi, medicul devine
astfel un fel de surogat al celei dintâi persoane.
Cu cât pacientul este mai grav bolnav şi cu cât boala este mai îndelungată
transferul şi dependenţa sunt mai intense.
Prin această deplasare şi refocalizare afectivă se produce nevroza de transfer
care este o maladie nouă artificial creată şi care este mai accesibilă intervenţiei
terapeutice. Vindecarea nevrozei de transfer înseamnă de fapt recucerirea
autonomiei personale.
Odată cu vindecarea organică pacientul trebuie redat societăţii, moment în
care ataşamentul faţă de medic devine de prisos. Starea de dependenţă trebuie
să înceteze şi pacientul să recapate statutul de de persoană autonomă avută
anterior.
Contratransferul semnifică ansamblul de reacţii afective inconştiente ale
analistului (respectiv ale medicului) faţă de pacient şi faţă de transferul
acestuia.
Aşa cum pacientul aduce atitudini transferenţiale în relaţia medic-pacient,
medicii înşişi dezvoltă adesea reacţii contratransferenţiale faţă de pacienţii lor.
Contratransferul poate lua forma sentimentelor negative, care dezbină relaţia
medic-pacient, dar poate de asemenea să conducă la idealizarea pacientului
sau la fenomenul de erotizare a actului medical, respectiv la îndrăgostire.
Transferul şi contratransferul pot fi periculoase dacă medicul nu are
cunoştinţele psihologice adecvate pentru a putea mânui situaţiile care apar.
Neutralitatea afectivă: termen preluat tot din psihanaliză, se referă la feptul că,
medicul asistă la spectacole dramatice, dar el nu trebuie însă să fie bulversat de
ele.
Studiul practic al anatomiei începe cu disecţia care are şi valoarea unui rit
simbolic, menit să asaneze o prea mare implicare din partea viitorului medic.
Din păcate, acest fapt conduce la o denaturare a valorilor umane. Pentru
depăşi frica, unele persoane preferă să vadă respingătorul corp conservat în
formaldehidă ca pe un obiect neânsufleţit, uitând că fost odată o fiinţă umană.
Acesta reprezintă însă, aşa cum se exprimă medicul Bernard Lown începutul
unei îndoctrinări intensive care ţinteşte să conducă la însuşirea competenţe
ştiinţifice, dedicând prea puţin timp sau efort dezvoltării aptitudinii de a
comunica.
Cel mai adesea pacienţii sunt consideraţi ca buni pacienţi dacă:
 sunt complianţi;
 în general nu-şi schimbă tratamentul;
 sunt controlaţi emoţional;
 sunt recunoscători.
Dacă aceste expectaţii nu se îndeplinesc, chiar dacă acesta este rezultatul unei
necesităţi inconştiente din partea medicului, pacientul poate fi blamat şi
perceput ca neplăcut, irascibil, cu care nu se poate lucra sau chiar rău voitor.
Un medic care antipatizează un pacient e în pericol de a deveni ineficient în
trata¬mentul lui. Emoţiile nasc contraemoţii. De exemplu: dacă medicul este
ostil, pacientul devine mai ostil, atunci medicul devine mai mânios ceea ce
conduce la deteriorarea rapidă a relaţiei.
Adesea medicul trebuie să conştientizeze faptul că opoziţia pacientului reflectă
nevoia acestuia de autoapărare şi uneori teama faţă de lipsa de respect, abuz şi
dezamăgire.
Medicii care au ei înşişi nevoi inconştiente puternice să fie atotcunoscători şi
omnipotenţi, pot avea probleme particulare cu anumite tipuri de pacienţi.
Aceşti pacienţi îi includ pe următorii:
 pacienţii care par să se apere de încercările de a-i ajuta (de exemplu,
pacienţii cu boli cardiace severe care continuă să fumeze sau să bea);
 cei care sunt percepuţi ca necooperanţi (de exemplu, pacienţi care pun la
îndoială sau refuză tratamentul);
 cei care mai caută o a doua opinie;
 cei care nu izbutesc să se însănătoşească - ca răspuns la tratament;
 cei la care acuzele fizice sau somatice maschează probleme emoţionale
(de exemplu, pacienţii cu tulburări de somatizare, boala dureroasă
somatoformă, hipocondrii sau boli simulate);
 cei cu sindroame psihice organice - demenţă senilă;
 cei care sunt pe moarte sau cu durere cronică - pacienţi care reprezintă o
nereuşită profesională şi, în acest fel, o ameninţare pentru identitatea
medicului şi asupra stimei de sine.
Importanţa respectului
Respectul reprezintă una din calităţile terapeutice esenţiale, după Carl Rogers
(1989). El aminteşte câteva reguli legate de respectul medicului faţă de pacient,
şi anume:
• să te prezinţi clar şi să specifici motivul pentru care te afli acolo;
• să te interesezi cum resimte pacientul situaţia în care se află (internat,
aflat în cabinetul de consultaţii, etc.);
• să discuţi stând la nivelul pacientului, într-un loc în care poţi fi uşor
urmărit, văzut şi auzit;
• să previi pacientul înainte de a face manevre medicale dureroase, în
timpul examinării fizice şi atunci când, în cadrul anamnezei, vă veţi referi la
lucruri care ar putea provoca suferinţa morală;
• să reacţionezi astfel încât pacientul sa fie conştient că ai auzit ce spune.

Medicii ca pacienţi
Atunci când medicii înşişi se îmbolnăvesc, ei sunt pacienţi recunoscuţi în mod
notoriu ca umili şi modeşti şi aceas¬ta deoarece medicii sunt educaţi să
controleze situaţia medicală şi să stăpânească relaţia medic-pacient. Pentru un
medic, să fie pacient, poate însemna să predea controlul, să devină dependent,
să apară vulnerabil şi înfricoşat, sentimente pe care majoritatea medicilor sunt
educaţi să le reprime. Un studiu realizat în Canada în anul 1998 a condus la
următoarele concluzii:
 medicul bolnav tinde să subestimeze simptomele şi să-şi maximalizeze
trata¬mentul;
 doreşte depăşirea rapidă şi eficientă a suferinţelor sale şi nu-şi acordă de
regulă nici un timp de recuperare;
 consultaţiile medicului suferind de către un confrate sunt rareori
structurate şi pregătite de o cerere de consultaţie (consultaţii de coridor);
 medicul suferind are tendinţa de a se autodiagnostica şi de a-şi
administra automedicaţia, aceştia fiind principalii factori de risc care produc
agravarea bolii şi întârzierea diagnosticului corect.

Comunicarea nonverbală

După Albert Mehrabian şi M.Weiner din totalul mesajelor transmise într-

o interacţiune personală, aproximativ 7% sunt semne verbale (numai cuvinte);
38% sunt aspecte vocale ce includ tonalitatea, inflexiunea vocii, ritmul,
înălţimea ei, sunete nearticulate ca oftatul, tusea semnificativă şi alte sunete
guturale, iar 55% sunt mesaje nonverbale (A.Pease, 1993).
Ansamblul elementelor nonverbale ale comunicării este denumit
„metacomunicare” (cuvântul grecesc “meta” înseamnă “dincolo” sau “în plus”).
Faciesul, aspectul pielii, atitudinile, mişcările, mersul, scrisul, pot da informaţii
valoroase în multe afecţiuni şi în special în specialităţi ca dermatologia sau
neurologia.
Pacientul la rândul său examinează şi urmăreşte medicul în tot ceea ce
înseamnă atitudinea sa.
Paul Ekman a identificat cinci funcţii ale comunicării nonverbale:
• repetarea – spunem „da” şi dăm din cap de sus în jos, şi de jos în sus;
spunem cuiva că adresa căutată este pe o stradă la dreapta şi în acelaşi timp
arătăm cu mâna încotro să se îndrepte;
• substituirea – înlocuirea mesajelor verbale – o faţă posomorâtă ne spune
ca persoana în cauză nu se simte bine;
• completarea – colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce
duce la o mai bună decodificare a lor;
• accentuarea/moderarea - punerea în evidenţă a mesajelor verbale,
amplificarea sau dimpotrivă diminuarea celor spuse: când scandăm sloganuri,
ridicăm braţul şi arătăm pumnul; când admonestăm un prieten expresia facială
poate arăta că nu ne-am supărat foarte rău;
• contrazicerea – transmiterea de semnale în opoziţie cu mesajele verbale;
spunem că ne bucurăm că ne-am întâlnit cu o persoană cunoscută dar, privim
în altă parte când îi întindem mâna, ne văităm că nu avem din ce trăi, dar ne
afişăm cu bijuterii sau haine foarte scumpe.
Alte funcţii ale comunicării nonverbale:
 exprimarea emoţiilor
 transmiterea atitudinilor interpersonale
 prezentarea personalităţii
 acompanierea vorbirii
 transmiterea informaţiilor
 gestionearea interacţiunilor
 facilitarea sau satisfacerea unor obiective sau interese
N.Stanton (1995) oferă următorii indici nonverbali ai comunicării:
 expresia feţei;
 gesturile;
 poziţia corpului;
 orientarea - dacă stăm cu faţa sau cu spatele către interlocutor;
 proximitatea - distanţa la care stăm faţă de interlocutor;
 contactul vizual - dacă privim interlocutorul sau nu, intervalul de timp în
care îl privim;
 contactul corporal - o bătaie uşoară pe spate, cuprinderea umerilor;
 mişcări ale corpului - pentru a indica aprobare/dezaprobare sau pentru a
încuraja interlocutorul să continue;
 aspectul exterior - înfăţişarea fizică sau alegerea vestimentaţiei;
 aspectele non-verbale ale vorbirii - variaţii ale înălţimii sunetelor, tăria
lor, rapiditatea vorbirii, calitatea şi tonul vocii (denumite paralimbaj).
Limbajul spaţiului – proxemica
Limbajul spaţiului face obiectul de studiu al proxemicii, disciplină nouă,
fondată de Edward Hall în anii '60. Proxemica studiază proprietăţile
comunicaţionale ale spaţiului precum şi modalităţile de folosire optimă a
acestor proprietăţi.
Teritoriul este un aspect arhaic ce este studiat în cadrul psihologiei animale.
Este vorba despre încălcarea teritoriului (unde se realizează răspândirea unei
anumite specii) şi faptul că această încălcare se acompaniază de nelinişte,
agresivitate şi anxietate la animalele care fac parte din acest terioriu.
În cadrul întâlnirii dintre medic şi pacient, cabinetul medical, spitalul reprezintă
„teritoriul medicului”astfel că, medicul vine să violeze tocmai această ,,distanţă
critică”, situaţie care pune, de asemenea, importante probleme psihologice.
Orice individ are tendinţa de a-şi revendica un spaţiu al său, spaţiu din jurul
trupului său, pe care-1 marchează imaginar, îl consideră drept spaţiul său
personal, ca o prelungire a propriului său trup. Încălcarea acestui spaţiu lezează
profund individul, creând disconfort, stânjeneală şi chiar stări conflictuale.
Spaţiul personal, „bula de aer” ce-1 înconjoară pe om poate fi împărţit în
patru zone distincte, fiecare zonă fiind, împărţită la rândul ei în două subzone:
una apropiată şi alta îndepărtată. Deosebim astfel:
 Zona intimă, ce se întinde de la suprafaţa corpului până la o distanţă de
46 cm. Este zona cea mai importantă pentru om şi cea mai apărată ce permite
contactul cutanat, receptarea mirosului corporal al celuilalt, al căldurii corpului
său. Comunicarea se face în şoaptă. Doar celor apropiaţi emoţional
(îndrăgostiţii, părinţii, copiii, soţul, soţia) le este permis accesul în ea. E zona
„dansului apropiat, a îmbrăţişării dar şi a luptei corp la corp” (M.Dinu, 1997).
Rolul vorbirii este diminuat, contactul vizual este slab, fiind stânjenit de
apropierea excesivă.
 Subzona apropiată se întinde până la 15 cm de trup. În ea se intra doar în
timpul contactului fizic, raporturile sexuale şi lupta fiind singurele compatibile
cu această distanţă minimală. Mesajele au aici o puternică coloratură afectivă.
 Zona personală e cuprinsă între 46 cm şi 1,22 m. Are o subzonă
apropiată, între 46 şi 75 cm, distanţă pe care o păstrăm în relaţiile cu prietenii şi
persoanele pe care le simpatizăm, este zona propice confidenţelor;
 Subzona îndepărtată, între 75 cm şi 1,25 m, este rezervată persoanelor
pe care le întâlnim la reuniuni oficiale sau prieteneşti, ori la diferite ceremonii.
Distanţa personală ne protejează faţă de atingerea celorlalţi şi asigură
comunicarea verbală optimă. Mesajul olfactiv al interlocutorului rămâne
perceptibil, contactul vizual devine mai bun, privirea cuprinzând întreaga
statură a interlocutorului.
Extrema acestei zone coincide cu limita posibilităţilor de stabilire a unui contact
fizic direct. Interlocutorii îşi pot strânge mâna, act care se face de regulă pe un
„teren neutru”, încheietura mâinii aflându-se la limita zonei intime a
interlocutorilor.
 Zona socială, desemnează spaţiul personal pe care-1 menţinem atunci
când intrăm în relaţii oficiale, impersonale cu cineva. De exemplu, în relaţii de
serviciu, relaţii faţă de necunoscuţi, relaţii din care elementul de intimitate este
înlăturat total. Subzona apropiată se întinde între 1,22-2,20m şi presupune o
comunicare verbală clară. Distanţa, prin care evităm contactul corporal, este
menţinut prin amplasarea unor bariere, a unor obiecte-tampon între
interlocutor, cum ar fi, de exemplu, biroul, catedra, ghişeul etc.
 Subzona îndepărtată (2,20-3,69 m) subliniază, o dată în plus, distanţa
ierarhică: directorul te ţine la o distanţă mai mare decât portarul, iar biroul (cu
rol de barieră) precum şi încăperea, au dimensiuni modificate corespunzător
rangului. Depăşirea acestor limite comportă întotdeauna semnificaţii speciale,
o modificare în calitatea relaţiei dintre cei doi.
 Zona publică peste 3,60 m, e distanţa corespunzătoare atunci când ne
adresăm unui grup mare de oameni, în care comunicarea şi-a pierdut aproape
în totalitate caracterul interpersonal. Este distanţa care se menţine între
persoane cu mare deosebire de statut social: între judecător şi inculpat (în
sălile de tribunal), între politicieni şi ziarişti la conferinţele de presă etc.Vocea
vorbitorului creşte în timpul comunicării, el nu mai poate controla prin contact
vizual pe fiecare interlocutor, deşi poate urmări reacţiile publicului.
Peste 3,60-7,50 m feed-back-ul se diminueză progresiv.
Pentru ca oamenii să se înţeleagă bine, trebuie să păstreze distanţa cuvenită
între ei. Intrarea străinilor în zona socială sau personală este tolerată de individ
însă intrarea lor în zona intimă, rezervată celor apropiaţi, creează reacţii ostile.
Când doi îndrăgostiţi se sărută, corpurile lor sunt strâns legate de „zona intimă”
a celuilalt. Alta este situaţia oferită, de sărutul dat soţiei prietenului cu ocazia
aniversării, când cei doi îşi ţin bazinul la cel puţin 15 cm distanţă. Dacă atingem
cu mâna o persoană recent cunoscută sau îi cuprindem umerii sau talia, putem
trezi la ea emoţii negative (senzaţii) chiar dacă din politeţe persoana respectivă
zâmbeşte, prefăcându-se bucuroasă. Situaţiile de aglomeraţie din autobuz, lift,
cinema, când zonele intime ne sunt invadate de necunoscuţi ne creează iritare
şi stânjeneală. Oamenii adoptă în asemenea cazuri un comportament
impersonal, vorbind sau mişcându-se cât mai puţin. Allan Pease (1993)
aminteşte câteva reguli pe care oamenii le aplică în astfel de situaţii:
1) nu ai voie să vorbeşti cu nimeni, nici chiar cu cei pe care îi cunoşti;
2) trebuie să eviţi ca privirea ta sa se întâlnească cu privirile altora;
3) să păstrezi o expresie de „jucător de pocher”;
4) dacă ai o carte sau un ziar, să creezi impresia ca eşti cufundat în lectură;
5) cu cât aglomeraţia e mai mare cu atât îţi poţi permite mai puţine mişcări ale
trupului;
6) în lift poţi urmări literele care indică etajele.
Distanţele spaţiului personal variază în funcţie de o serie de parametri
sociali, culturali, demografici, etc. Astfel, s-a constatat, de exemplu, că distanţa
personală este mai mare în cazul locuitorilor de la ţară, în raport cu cei de la
oraş, obişnuiţi cu aglomeraţia. Asiaticii preferă o distanţă personală mai mică în
comunicare. La fel şi cei de culoare, faţă de populaţia albă americană. Când
conversează, italienii, grecii şi francezii stau mai aproape decât americanii.
Germanii, suedezi, englezii, elveţienii preferă un spaţiu mai mare şi sunt mai
stânjeniţi decât nord-americanii când interlocutorii nu respectă distanţa
personală.
În cadrul aceleiaşi, culturi, copiii au nevoie de un spaţiu personal mai mic
decât adulţii, iar bărbaţii au nevoie de un spaţiu mai mare decat femeile.
Cunoaşterea acestor determinaţii este importantă pentru stabilirea unei relaţii
optime de comunicare între indivizi, în diverse situaţii de viaţă.

Aspectele nonverbale ale vorbirii dezvăluie o mulţime de informaţii

despre vorbitor, despre emoţiile şi sentimentele sale, despre atitudinea sa faţă
de mesajul verbal pe care-1 transmite.
Studii asupra unor subiecţi cărora li s-au cerut să asculte înregistrări făcute pe
bandă de magnetofon şi să estimeze, pe baza indicilor de paralimbaj, emoţia
resimţită de vorbitori, au constatat un înalt grad de corectitudine (70%), în
distingerea unor emoţii cum sunt afecţiunea, admiraţia, dezgustul sau teama.
Întrucât fiecare emoţie se asociază în mod specific cu anumiţi indici ai vorbirii
(înălţimea, frecvenţa, inflexiunile vocii), subiecţii au putut aprecia corect
emoţiile, chiar atunci când ascultau persoane necunoscute.
Persoanele bolnave de anumite boli psihice prezintă structuri de vorbire
aplatizate, diferite de cele prezente la majoritatea oamenilor sănătoşi, care
utilizează toată gama de inflexiuni.
De asemenea, timbrul vocii este variabil în funcţie de starea emoţională a
vorbitorului. Vocea este caldă sau rezonantă dacă emoţia este pozitivă, sau
stridentă, ascuţită în cazul furiei, spaimei sau altor emoţii negative. S-a
constatat, că o trăsătura fundamentală a indicilor vocali, că emoţiile negative
sunt mai repede receptate prin voce decât cele pozitive.
Ritmul sau fluenţa vorbirii, alt element de paralimbaj, poate fi o cale prin care
vorbitorul comunică, uneori inconştient, informaţii în legatură cu starea sa.
Un ritm foarte lent al vorbirii poate indica nesiguranţă, în timp ce un ritm prea
rapid poate indică ori faptul că omul este anxios sau neliniştit, ori că mesajul se
referă la o stare de urgenţă. Stările emoţionale puternice (furie, spaimă, etc),
determină, în general, multe greşeli de exprimare, bâlbâieli sau repetiţii.
Analiza comunicării nu poate fi efectuată fără studiul sonor al vorbirii.
Astfel, a fost realizat un studiu de către Enătescu (2007) făcând abstracţie de
conţinutul semantic şi urmărindu-se: modelul de variaţie în amplitudine şi
frecvenţă, pauzele şi debitul de cuvinte pe unitatea de timp.
Utilizând înregistrarea fotografică a oscilogramei spectrului sonor al cuvintelor,
şi cronometrarea pauzelor autorul stabileşte următoarele modele:
o depresia psihică este caracterizată printr-o vorbire fără energie,
monotonă, cu puţine cuvinte pe unitatea de timp şi pauze lungi. Oscilaţiile
aparţin frecvenţelor mai joase decât media timbrului vocii persoanei,
modularea se produce cu puţine frecvenţe, amplitudinea oscilaţiilor este mică
(4-8 Hz) şi puţin modulată;
o vorbirea istericului prezintă un număr mult mai mare de cuvinte faţă de
modul depresiv. Debitul verbal creşte progresiv în desfăşurarea dialogului, mai
ales în argumentarea simptomatologiei, a suferinţei şi a cauzelor ei. Există o
puternică modulare atât ca frecvenţă cât şi în amplitudine;
o nevroza cenestopată aminteşte de depresie, dar debitul verbal este mult
mai crescut decât în depresie, mai ales atunci când face descrierea acuzelor
cenestopate. Se folosesc mai puţine frecvenţe ca la isterie şi mai multe ca la
depresie;
o în schizofrenie, la catatonici, vorbirea monotonă este puţin modulată în
amplitudine şi frecvenţă, inexpresivă. În cazul furiei schizofrene apare o vorbire
cu amplitudini mari, aproape nemodulată, cu debit verbal mare.
Contactul vizual – oculezica
Studiul privirii poartă denumirea de oculezică.
Se spune ca ochii sunt „oglinda sufletului”. Modul în care privim şi suntem
priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere,
prietenie şi dragoste.
Într-o conversaţie obişnuită interlocutorii se privesc intermitent 25%
până la 75% din timpul discuţiei. Însă modul de a privi este în relaţie cu
interesul acordat. Dacă suntem interesaţi de cineva sau de ceea ce spune, îl
vom privi cu atenţie. Privind pe cineva confirmăm că îi recunoaştem prezenţa,
că există pentru noi; interceptarea privirii cuiva înseamnă dorinţa de a
comunica. Dacă persoana sau ceea ce spune nu ne interesează, atunci ne vom
în drepta privirile în altă parte.
Studiile întreprinse până în prezent ne dezvăluie câteva din secretele
contactului vizual:
 puterea de convingere ţine de contactul vizual nu numai de persuasiunea
verbală; nu poţi fi convingător atunci când nu priveşti în ochii interlocutorului;
 fără contact vizual nu se poate ghici întreg conţinutul mesajului, fiind
nevoiţi să apelăm la întrebări suplimentare;
 contactul vizual eficient se produce atunci când suntem capabili să privim
drept în ochii interlocutorului însă fără o insistenţă supărătoare pentru el;
 dorinţa de intimitate este semnalată prin prelungirea contactului vizual;
dimpotrivă vom evita contactul vizual cu o persoană care ne displace, iar dacă îl
avem, totuşi, adoptăm mai curând o privire rece decât prietenoasă;
 într-o conversaţie oficială privim în cea mai mare parte a timpului spre un
punct situat înspre mijlocul frunţii interlocutorului; atunci când privim pe
cineva drept în ochi persoana respectivă ne este apropiată, numim aceasta
„privire de anturaj”, cu cât privirea coboară mai jos cu atât conotaţia sa este
mai intimă;
 mişcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva; în jos -
tristeţe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoţii. Privirea într-o parte,
sau a nu privi pe cineva poate denota lipsa de interes, răceala. Evitarea privirii
înseamnă ascunderea sentimentelor, lipsa de confort sau vinovăţie;
 clipirea frecventă denotă anxietate;
 principala modalitate de exprimare a emoţiilor la nivelul ochilor,
dilatarea pupilei, este inconştientă;
 pupila se dilată atunci când suntem interesaţi de ceva sau în cazul în care
privim o persoană îndrăgită şi se contractă dacă privim o persoană ce ne este
ostilă;
 pupila femeilor se dilată când le sunt arătate poze cu bebeluşi, iar
pupilele bărbaţilor se dilată la vederea unor poze cu femei dezbrăcate. Atracţia,
pofta, dorinţa, interesul pot produce modificări spectaculoase ale mărimii
pupilei: aceasta sporeşte de trei ori la bărbaţii care vizionează filme cu conţinut
pornografic şi chiar de patru ori la femeile aflate în aceiaşi situaţie.
Contactul vizual îndeplineşte patru funcţii în comunicare:
l) reglarea fluxului conversaţiei: începem de cele mai multe ori o conversaţie cu
cineva, „prinzându-i” în prealabil privirea. Când vrem să încheiem o remarcă,
semnalăm acest lucru uitându-ne la interlocutor şi semnalându-i prin privire că
poate continua el.
2) furnizarea de feedback: în timp ce vorbesc oamenii îşi privesc interlocutorii
pentru a vedea dacă sunt înţeleşi, acceptaţi sau aprobaţi. În contactul vizual se
reflectă nevoia de aprobare, persoanele care au o puternică nevoie de
aprobare, stabilesc un contact vizual prelungit.
3) semnalarea naturii relaţiei: privirea poate semnala, dincolo de sentimentele
pozitive sau negative transmise prin ea, existenţa unei relaţii speciale. Dacă
vorbitorul îşi priveşte interlocutorul în timp ce vorbeşte, atunci cel care ascultă
simte că vorbitorul este interesat şi de el nu numai de subiectul conversaţiei.
4) compensarea distanţei fizice; interceptarea privirii cuiva aflat la distanţă,
într-un loc aglomerat, ne face să ne simţim mai apropiaţi de el, chiar dacă,
practic, rămânem departe unul de altul.

Expresia facială
Faţa este cea mai expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un
mijloc nonverbal inestimabil de comunicare a ideilor şi emoţiilor. Muşchii feţei
conferă feţei o mobilitate deosebită. Prin mişcări fine ale sprâncenelor, buzelor,
ochilor, dilatarea pupilei, direcţia privirii, culoarea pielii, etc, faţa poate crea
expresii subtile.
Mimica este acea parte a feţei noastre poate comunica următoarele:
 fruntea încruntată semnifică preocupare, mânie, frustrare;
 sprâncenele ridicate cu ochii deschişi reflectă mirarea, surpriza;
 nasul încreţit, neplăcere; nările mărite mânie sau, în alt context, excitare
senzuală;
 buzele strânse exprimă nesiguranţă, ezitare, ascunderea unor informaţii.
P.Ekman distinge 18 tipuri de informaţii pe care le poate furniza faţa
omenească, între care: temperament, inteligenţă, emoţie, dispoziţie, vârstă,
starea sănătăţii, etc. (S.Marcus, 1987).
N.Pârvu (1967) nota că faţa reprezintă două centre, focare de convergenţă a
mişcărilor expresive:
• ochiul, privit ca o mişcare şi caracterizat după mobilitate (privire obosită,
vie, fermă, blândă, rătăcită, nelimitată) şi direcţie (ascunsă, pedantă, visătoare),
el având şi valoare de simbol multivalent;
• gura, văzută prin expresia dată de zâmbet, acesta având şi o valoare
psihodiagnostică dar existând şi zâmbetul faţă de situaţie (exprimând o
atitudine).
După N.Pârvu N (1967) faţa exprimă:
 emoţii înnăscute, primare (dezgust, groază, teamă, simpatie, tristeţe,
plăcere, etc) legate de trebuinţe sau instinct;
 emoţii secundare, câştigate, mai complexe (abandonarea, dezolarea,
îngrijorarea, duioşia, speranţa, pudoarea, ruşinea, suferinţa, etc);
 însuşiri constitutive ale temperamentului, mai ales iritabilitatea şi
emotivitatea;
 starea de „nebunie” în contradicţie cu cea normală;
 trăsături morale de caracter (se pot crea standarde de exprimare-„figura”
de artist, comerciant, bărbier, de medic).
Zâmbetul reprezintă cel mai frecvent mijloc nonverbal de comunicare –
comportă cel puţin patru semnificaţii: bună dispoziţie (satisfacţie), amărăciune,
simpatie sau ironie la adresa partenerului.
Paul Ekman a catalogat 18 tipuri de zâmbete care nu sunt simulate. Zâmbetele
„naturale” se deosebesc de cele false, „artificiale”, prin aceea că durează mai
mult şi că în performarea lor participă atât muşchii feţei cât şi cei ai ochilor. În
cazul zâmbetelor false se contractă doar muşchii din jurul ochilor, apărând la
coada ochilor riduri, nu şi muşchii feţei.
Există cel puţin opt poziţii diferite ale sprâncenelor şi frunţii, fiecare cu
propria sa semnificaţie. Există mai mult de opt poziţii ale ochilor şi pleoapelor şi
cel puţin zece poziţii pentru partea inferioară a feţei. În combinaţii diferite,
acestea dau un număr foarte mare de expresii posibile care permit
transmiterea unor mesaje diferite.
Anumite poziţii ale sprâncenelor pot avea următoarele semnificaţii:
• complet ridicate - neâncredere;
• pe jumătate ridicate – surpriza;
• normal - lipsa comentariului sau a reacţiei;
• pe jumătate coborâte - nedumerire;
• complet coborâte - furie.
Armonia dintre expresia facială şi sensul cuvintelor pronunţate conduce
la diminuarea tensiunilor şi anxietăţii în relaţia de comunicare, aceasta
devenind astfel mai eficientă.
Dacă o persoana prezintă expresii faciale „greşite” sau nu îşi modifică deloc
expresia feţei, va fi catalogată, cel mai probabil, drept „ciudată” sau chiar
„anormală”. Ea va întâmpina greutăţi în stabilirea unor relaţii normale cu
ceilalţi indivizi.
P.Ekman, utilizând ca material şase imagini de persoane cu expresii
emoţionale pregnante (fericire, teamă, surpriză, mânie, dezgust, tristeţe)
aplicate în cinci medii culturale diferite, a constatat că aceste emoţii de bază au
fost recunoscute în procente foarte apropiate în toate cele cinci culturi.
Expresiile universale de bază (fericirea, teama, surpriza, mânia, dezgustul,
tristeţea) pot fi controlate conştient.

Atitudinile şi poziţiile corporale

Modul în care stăm în picioare, suntem aşezaţi sau ne mişcăm, transmit o
serie de atitudini complexe. Experimentele au arătat că oamenii care doresc să
coopereze au tendinţa să se aşeze unul lângă celălalt. Dacă ei sunt în relaţii de
adversitate, vor avea tendinţa să stea faţă în faţă.
Posturile pe care le au oamenii, corelate cu relaţia dintre ei atunci când sunt
împreună se pot clasifica în trei categorii:
1. de includere/neincludere, postura prin care se defineşte spaţiul disponibil
activităţii de comunicare şi se limitează accesul în cadrul grupului. De exemplu,
membrii grupului pot forma un cerc, indicând prin aceasta că accesul la grup
este limitat.
2. de orientare corporală - doi oameni pot alege să se aşeze faţă-n faţă (vis-a-
vis) sau alături (paralel). Prima situaţie comunică predispoziţia pentru
conversaţie, iar a doua neutralitate.
3. de congruenţă/necongruenţă, postură care comunică intensitatea cu care o
persoana este implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea
intensă conduce la postura congruentă (similară cu a interlocutorului);
schimbarea posturii interlocutorului declanşează în acest caz schimbarea
posturii celui puternic implicat în comunicare. În cazul în care există între
persoane divergenţe de statut, de puncte de vedere sau de opinii, apar
posturile necongruente: persoana nu priveşte spre interlocutor, nu
interacţionează sub nici o formă.
Poziţia corpului poate indica, uneori involuntar, o mulţime de indicii: starea
socială, dorinţa de dominaţie, supunerea, etc.
Mâna
Este cunoscut faptul ca mâna, „adună” semnele bolilor dar poate
diagnostica şi identifica persoana umană. Întrucât aşa cum remarca Athanasiu
A.(1983) mâna este „organul contactelor noastre concrete cu viaţa socială”, un
medic poate „simţi” după strângerea de mână a pacientului, acel punct de
plecare pentru o dianosticare şi mai precisă, fiind de asemenea şi cea cu care
recoltează date ale examenului fizic, prin palpare, percuţie, reprezentând în
asemenea situaţii şi un organ al mângâierii, al atingerii.
Există mai multe tipuri de strângere de mână după Allan Pease (1993):
• într-o strângere de mână dominarea se face simţită prin întinderea mâinii
cu palma în jos. Palma nu este întoarsă complet spre podea, dar faţă de palma
celuilalt trebuie să arate în jos, prin aceasta persoana dă de înţeles că doreşte
să preia controlul în cursul întâlnirilor viitoare;
• împingerea înainte a palmei cu faţa în jos este una din cele mai agresive
modalităţi de a strânge mâna;
• strângerea mâinii în maniera „mănuşă” este denumită uneori şi
strângerea de mână a politicienilor. Iniţiatorul acestei tehnici încearcă să creeze
impresia că este un om demn de încredere, efectul este însă opus atunci când
tehnica este aplicată unei persoane întâlnite pentru prima dată;
• senzaţia de mână moale şi nemişcată pe care o sugerează „peştele mort”
îl face pe cel ce o utiliuzează să fie considerat un om slab datorită uşurinţei cu
care îi poate fi răsucită palma cu faţa în sus;
• strângerea brutală a încheieturilor este apanajul indivizilor agresivi;
• apucarea vârfului degetelor este un gest menit să ţină interlocutorul la
distanţă;
• tragerea interlocutorului în interiorul teritoriului iniţiatorului poate
însemna două lucruri: în primul rând iniţiatorul este un tip nedecis, care se
simte în siguranţă numai în interiorul spaţiului său personal şi în al doilea rând
că iniţiatorul aparţine unei culturi care impune o zonă intimă restrânsă;
• a da mâna cu cineva utilizând ambele mâini denotă sinceritate,
încredere, profunzime a sentimentelor.
În ceea ce priveşte diagnosticarea gesticii mâinii Enătescu (2007) ne relevă
următoarele poziţii prezente în aria patologiei:
 în depresie schimbările în poziţia mâinilor sunt de amplitudine mică şi
frecvenţă redusă, o poziţie a acestora putând dura până la câteva minute.
Orientarea palmei se face preferenţial în jos, faţa palmară fiind întotdeauna
acoperită; poziţia degetelor este semiflectată cu vârful spre sol. Se păstrează un
grad mare de simetrie în poziţia mâinilor. Există o preferinţă pentru poziţiile de
contact între mâini, cu acoperire reciprocă;
 în manie, schimbările în poziţia mâinilor sunt de frecvenţă şi amplitudine
mare. Orientarea palmei se face cu maximum de frecvenţă în sus, faţa palmară
fiind vizibil prezentată. Poziţia degetelor este adesea în extensie, domină net
asimetria în poziţia mâinilor;
 în isterie, poziţia mâinilor acoperă, de preferinţă, aria propriului corp.
Schimbările în poziţia mâinilor sunt mai frecvente decât într-o discuţie
obişnuită. Gesturile sunt demonstrative, faţa palmară fiind, adesea vizibil
prezentată. Există o asimetrie în gestică cu o dominare în folosirea mâinii
stângi.

Aşezarea
Poziţia fizică a medicului faţă de pacient în cabinetul de consultaţie poate
influenţa natura relaţiei medicale.
Cea mai bună poziţie, aşa cum reiese din cercetările efectuate în acest
domeniu, ar fi ca pacientul să se aşeze într-un unghi de 45 de grade pentru ca
faţa bolnavului să poată fi văzută din profil şi la o distanţă de 1 metru (distanţă
la care privirea îşi arată întreaga ei încărcătura expresivă).
Oamenii se privesc în cursul unei conversaţii aproximativ 50% din timp.
Aşezarea faţă în faţă, ochi în ochi, precum şi cea laterală stânjenesc această
cerinţă. Experimentele au demonstrat că aşezarea faţă în faţă generează fie
agresivitate, fie atitudini exagerat defensive. Dispunerea pe locuri alăturate
stimulează cooperarea în mai mare măsură însă nu la fel de mult ca şi
dispunerea în unghi drept. S-a constatat, de exemplu, că poziţia faţă în faţă la o
distanţă de un metru, suscită de trei ori mai puţine conversaţii decât
dispunerea alăturată, iar aceasta din urmă de două ori mai puţine decât
amplasamentul de colţ (M.Dinu, 1997).
Caracteristica expresivă Semnificaţia psihologică
1. POSTURA
 umerii „căzuţi”, trunchiul înclinat în faţă, capul plecat,mâinile întinse pe
lângă corp  oboseală
 stare depresivă, tristeţe
 modestie
 lipsa de opoziţie sau rezistenţă faţă de evenimente neplăcute aşteptate
 pieptul bombat, capul sus, umerii drepţi, picioarele larg depărtate,
mâinile evoluând mobil pe lângă corp  siguranţă de sine
 tendinţe dominatoare
 atitudine „marţială”, de provocare
 lăsarea pe spate în scaun, mâinile după ceafă  superioritate,
gest tipic pentru oamenii care se simt încrezători, dominatori
 poziţia capului dreaptă  semnifică atitudine neutră faţă de cele
auzite
 capul înclinat într-o parte  trezirea interesului
 capul înclinat în jos  atitudine negativă, de judecare critică
 etalarea palmelor într-o conversaţie  sinceritate
 mâinile coif: îndreptate în sus
 în jos  cel în cauza îşi expune părerile
 ascultare
 mâna dreaptă suport pentru cap  stare de plictiseală
 sprijinirea dreaptă cu degetul arătător la tâmplă (mâna este închisă) 
apropiere pozitivă însoţită de interes
 călare pe scaun  dominare, indivizi care atunci când se
plictisescînnesc de încearcă să preia controlul asupra grupului.

Gesturile - kinetica
Reprezintând modalităţi obişnuite de comunicare nonverbală a
informaţiilor, gesturile conţin informaţii importante, gânduri care, de multe ori,
nu sunt reprezentate prin cuvinte.
Observarea tuturor gesturilor este o axă fundamentală pentru înţelegerea
dinamicii comunicării. Ea este punctul de plecare al kineticii, teorie care
studiază ansamblul semnelor comportamentale.
Majoritatea gesturilor de bază ale comunicării sunt universale, au aceeaşi
semnificaţie pretutindeni. De exemplu, ridicarea din umeri semnifică
nedumerirea, mişcarea capului de sus în jos înseamnă aprobare, scrâşnitul
dinţilor semnifică mânia etc.
Gesturile au şi diverse semnificaţii culturale. De exemplu, prin mişcarea
capului de sus în jos spunem „da”, în timp ce oamenii din Sri Lanka redau
acelaşi lucru prin mişcarea capului de la dreapta la stânga. Gestul de arătare cu
degetul este considerat nepoliticos la noi, insultă în Thailanda şi absolut neutru,
de indicare, în SUA. Înţelesul altor gesturi are o determinare culturală specifică.
Gestul „inel”, format din unirea degetului mare şi arătătorului, înseamnă „OK”
în America, „zero” în Franţa, „bani” în Japonia, semn al homosexualilor în
Malta, moarte în Tunisia. Degetul mare ridicat poate însemna „OK” la ruşi,
australieni, poate fi semn al autostopiştilor sau, când este ridicat brusc, poate fi
un semn obscen.
Gesturile servesc, în comunicare, la realizarea a cinci scopuri principale:
1. comunicarea informaţiei, fie completând înţelesul cuvintelor (de exemplu,
ridică un deget sau două atunci când persoana enumeră ceva), fie pentru a
înlocui discursul, aşa cum e cazul gesturilor din limbajul utilizat de surdomuţi.
2. comunicarea emoţiei prin gesturi specifice cum ar fi: palmele puse peste
gură (ca semn al surprizei), tremurăturile mâinilor (pentru emoţii puternice),
apropierea mâinilor (exprimând apreciere), pumnul strâns (agresiunea),
atingerea feţei (anxietate), etc.
3. susţinerea discursului prin gesturi ce se corelează cu folosirea mâinilor
pentru a ilustra forme, mărimi, mişcări, etc.
4. exprimarea imaginii de sine. Există diferenţe evidente în folosirea gesturilor:
persoanele extrovertite folosesc gesturi mai energice şi mai numeroase.
Persoanele introvertite vor utiliza gesturi mai discrete. În anumite boli psihice
gesturile sunt fie stereotipe, fie inhibate, fie excesive.
5. exprimarea prieteniei se realizează în principal prin „ecoul poziţional” pe
care îl prezintă unele persoane, imitând poziţia celui care comunică şi care,
alături de alte gesturi de încuviinţare alcătuiesc un semn de atenţie şi empatie
faţă de persoana care vorbeşte. Există şi grupuri de gesturi care indică o
evaluare critică a vorbitorului (de exemplu, gestul mâinii sprijinite de obraz, cu
degetul arătător ridicat în timp ce un alt deget acoperă buzele, iar degetul mare
sprijina bărbia (A.Pease, 1993).
Medicul trebuie să fie calm, mişcările lui să fie lente şi precise. Siguranţa cu
care medicul prescrie un tratament este securizantă pen¬tru bolnav.

Atingerea – Tactul

Un studiu pe bebeluşi realizat în zece instituţii în anul 1915 a descoperit

că fiecare copil până în doi ani a murit, cu toate că fuseseră hrăniţi şi îngrijiţi
adecvat. De ce? Teama de a nu se răspândi boli infecţioase a condus la o
politică - un minim contact uman cu bebeluşii, care au fost doar rareori atinşi. O
serie de studii arată acum beneficiile atingerii la nou-născuţi. La Touch
Research Institute din Miami, copiii născuţi prematur care au primit trei masaje
zilnice, făcute cu dragoste, pe o perioadă de zece zile au luat în greutate cu 47%
mai repede şi au ieşit din spital cu şase zile mai devreme, ceea ce a redus
costurile cu 10 000 de dolari pentru fiecare copil.
Există sute de studii care demonstrează valoarea tămăduitoare a atingerii
la copii mici expuşi la cocaină, la HIV, copii crescuţi de mame deprimate şi copii
născuţi la termen fără probleme medicale.
S -a descoperit, de asemenea, că masajul este util în tratarea astmului,
autismului, durerilor de spate, cancerului, depresiei, întârzierilor în dezvoltare,
dermatitei (psoriazis), diabetului, dereglărilor de nutriţie (bulimie), bolilor
cardiace, tahicardiilor, artritei reumatoide juvenile, dereglărilor cauzate de
stresul posttraumatic şi a unei vaste game de alte boli. De exemplu, un studiu
pe bărbaţi HIV-pozitivi a descoperit că masajul timp de o lună a determinat o
creştere semnificativă a numărului şi citotoxicităţii activităţii anticorpilor
naturali.
Atingerea şi aplicarea mâinilor pe trupul bolnavului pentru tratarea
afecţiunilor reprezintă una din practicile cele mai vechi din tradiţia medicală.
Terapia prin masaj este menţionată în textele chineze antice cu mai bine de trei
mii de ani în urmă.
Vestitul medic grec Hipocrate afirma la rândul său că „medicul trebuie să aibă
experienţă în multe lucruri, dar cel mai bine trebuie să stăpânească tehnica
fricţionării”.
În zilele noastre terapia prin masaj ocupă locul al treilea printre cele mai
uzuale tipuri de îngrijire medicală alternativă, conform studiului privind
medicina alternativă publicat în ianuarie 1993 de ,,The New England Journal of
Medicine”.

Ascultarea – comunicarea verbală

Ascultarea este dispozitivul cel mai puternic din arsenalul unui medic
împotriva bolii. Un doctor care urmăreşte cu grijă istoricul bolii spune dr
Bernard Lown (2007) ajunge la un diagnostic corect în 70% din cazuri, ceea ce
înseamnă că e mult mai eficace decât toate testele şi tehnologiile disponibile în
mod curent şi acest lucru se întâmplă deoarece majoritatea plângerilor
adresate de pacient doctorului, indiferent dacă se referă la unul sau altul
dintre organe, izvorăsc, în general, din asprimea şi din tulburările vieţii.
Dr Bernie Siegel (2004) mărturiseşte: „Adesea, oprirea unei inimi dureroase,
insesizabile pentru oricare instrument modern, nu rămâne ascunsă unei urechi
care ştie să asculte un oftat aproape neauzit, nici unui ochi, sensibil la o lacrimă
nevăzută.
Atunci când un medic este capabil să insufle o doză oarecare de
speranţă, procesul de vindecare demarează uneori chiar înainte de începerea
tratamentului.
Anumiţi factori de bază: compasiune, acceptare, bunăvoinţă, disponibilitate de
a oferi informaţii sunt de la sine înţeleşi. De asta sunt atât de importante
vizitele premergătoare intervenţiei chirurgicale, efectuate de echipa din sala de
operaţii.
În concepţia lui N. Stanton există cel puţin cinci efecte benefice ale unei
ascultări atente:
1) încurajarea celuilalt - care va renunţa, în faţa unei ascultări binevoitoare, la
tendinţa defensivă, încercând să-şi înţeleagă interlocutorul şi devenind, la
rândul său un ascultător mai bun;
2) obţinerea întregii informaţii - încurajarea vorbitorului să furnizeze cât mai
multe date, ceea ce creează posibilităţi suplimentare pentru elaborarea unor
decizii corecte;
3) ameliorarea relaţiilor cu ceilalţi - pe de-o parte prin posibilitatea creată
vorbitorului de a se elibera de idei, gânduri sau atitudini reprimate, pe de altă
parte, prin stabilirea unei interacţiuni empatice pozitive între interlocutori, ca
urmare a interesului manifestat de ascultător faţă de persoana vorbitorului;
4) rezolvarea problemelor - chiar dacă ascultătorul nu este de acord cu punctul
de vedere al interlocutorului, faptul că-i ascultă părerile, că le compară cu
părerile proprii, poate conduce la aflarea unor soluţii adecvate;
5) o mai bună înţelegere a oamenilor - ascultarea şi înţelegerea modului în care
gândesc celelalte persoane, creează posibilităţi de colaborare, chiar dacă nu
există o simpatie specifică faţă de ele. Un bun ascultător câştigă:
 informaţie
 înţelegere
 receptare (ascultare) reciprocă
 cooperare
Într-un studiu amplu bazat pe observaţia directă, Korsch şi colab (1969),
au investigat în cazul a 800 de consultaţii, fisurile în comunicarea dintre medici
şi mame cu privire la bolile copiilor. O cincime din numărul mamelor cu copii
bolnavi au răspuns că nu li s-a dat o explicaţie clară asupra bolii copilului, iar
jumătate dintre ele au răspuns că nu li s-a precizat cauza bolii. Din analiza
benzilor pe care s-au înregistrat consultaţiile reieşea că puţini dintre medicii au
încurajat mamele să aibă un rol activ în interviu şi puţini dintre ei au acordat
atenţie aspectelor bolii care le îngrijorau pe mame.
Tot legat de stilul de comunicare, Bernzweig şi colab (1997) au evidenţiat
existenţa unor diferenţe privitoare la consultaţiile pediatrice. În studiul realizat
de autori în Olanda, au fost cerute opiniile unor copii cu vârstele cuprinse între
4-14 ani, ca şi părinţilor lor, constatându-se diferenţe între consultaţiile
pediatrice ale femeilor şi barbatilor medici. În timp ce copiii s-au arătat mai
satisfăcuţi să fie consultaţi de medici de acelaşi sex, părinţii s-au arătat mai
satisfăcuţi de prestaţia medicilor femei pentru că:
• femeile medici realizează o consultaţie a copiilor mai lungă cu 29% decât
bărbaţii medici;
• femeile medici se angajează în mai multe schimburi de opinii amicale cu
părinţii;
• femeile medici exprimă mai multe încurajări şi asigurări despre sănătatea
copilului;
• comunică mai mult decât bărbaţii medici în timpul examinării fizice a
copilului (ce păr frumos ai, ce te doare aici, etc.)
• culeg mai multe informaţii despre copil decat bărbaţii medici.
Deşi bărbaţii şi femeile medici consacră cam acelaşi timp tratamentului, din
motivele amintite mai sus, părinţii preferă consultaţiile prestate de femeile
medici.
Cele mai multe studii arată că pacienţii doresc să ştie mai multe despre
starea lor şi despre tratamentul ce li se aplică. Reader şi colab (1957), arată că
două treimi din eşantionul pacienţilor cu tratament ambulatoriu au dorit mai
multe informaţii despre natura şi cauza bolii lor, peste jumătate din ei au dorit
să ştie cât de serioase erau acestea şi două cincimi au dorit să ştie rezultatele şi
implicaţiile oricăror teste efectuate (Locker, 1986).
Din punct de vedere al interesului acordat problemelor emoţionale ale
pacientului deosebim două tipuri extreme:
• medicii timofili (cei care au o atitudine prea înţelegătoare faţă de bolnavi
şi care riscă să nu vadă problema din cauza interesului acordat problemelor de
viaţă personală ale pacienţilor)
• medicii timofobi (care sunt reci, impersonali, lipsiţi de comprehensiune
umană).
Ideal are fi ca mediul să găsească calea de mijloc dintre cele două.
În relaţia medic pacient un rol important îl joacă ceea ce numim mesaje
de reconfortare.
Este util în orice comunicare să ţinem cont de „Foaia cu şase puncte”pe care dr
David Schreiber ( o foloseşte şi pe care o dă tinerilor medici purtând următorul
înscris: ,,SLACED”. Aceste iniţiale rezumă cele şase puncte-cheie ale unei
abordări nonviolente, care oferă cele mai bune şanse de a obţine ceea ce doriţi:
 S de la SURSĂ. Mai întâi, trebuie să ne asigurăm că putem ajungem la
rădăcina problemei.
 L de la LOG şi MOMENT. Trebuie întotdeauna să avem grijă ca discuţia să
se desfăşoare într-un loc protejat, privat şi la momentul potrivit. Întotdeauna e
preferabil să alegem un loc unde se poate vorbi în linişte şi să ne asigurăm că
cel căruia ne adresăm este disponibil.
 A de la ABORDARE AMICALĂ. Pentru a fi auziţi trebuie să ne asigurăm că
suntem ascultaţi. E bine să-1 liniştim pe interlocutor de la primele cuvinte şi să-i
deschidem urechile. Cuvântul cel mai agreabil pentru a începe o conversaţie e
chiar numele persoanei căreia ne adresăm! Psihologii numesc asta „fenomenul
cocktail”.
 C de la COMPORTAMENT OBIECTIV: are loc plonjarea în miezul
problemei.
 E de la EMOŢIE. Descrierea faptelor trebuie imediat urmată de aceea a
emoţiei pe care aţi resimţit-o ca urmare a lor.
 D pentru DEZAMĂGIRE. Ne-am putea mulţumi să ne exprimăm emoţiile,
dar e mai bine să continuăm menţionând speranţele care ne-au fost înşelate
sau nevoia pe care o aveam şi care a rămas nesatisfacută.
Protocoale de comunicare în medicină

Aspecte psihologice ale durerii și anxietății în stomatologie

Utilizarea hipnozei în stomatologie

Durerea reprezintă o percepţie a unui stimul fiziologic sau psihologic

care, în anumite condiţii de mediu, determină o acţiune nocivă, dăunătoare
asupra organismului. Originea termenului „durere'' („pain") provine de la
latinescul „poena", care înseamnă „pedeapsă".
Durerea este un element important, având rol protector asupra
organismului, prin atenţionarea acestuia asupra unor potenţiale pericole ce-i
ameninţă viaţa.
IASP (International Association for the Study of Pain) descrie durerea ca
„o experienţă senzitivă şi emoţională neplăcută, asociată cu o leziune tisulară
evidentă sau nu”.
Principalul simptom pentru care pacienţii se prezintă la medic îl
reprezintă durerea. În cazul în care este de scurtă durată, puternică, precis
localizată într-o anumită zonă a corpului, durerea este numită acută; atunci
când durează mai mult de 6 luni, chiar dacă este însoţită de perioade de
remisiune, vorbim de durere cronică.
Un număr de boli sunt asociate cu durerea, cum sunt: diverse afecţiuni
articulare şi osoase, ulcerul, bolile musculare şi fibromialgia, etc. Pe lângă
suferinţa individuală, durerea are şi conotaţii la nivel social: invaliditate,
spitalizări repetate, afectarea calităţii vieţii şi a activităţii profesionale.
Durerea poate fi descrisă pe baza celor 3 componente:
 fiziologică: mod de transmitere, receptori implicați, procese
biochimice, etc
 comportamentală: comportamentele ce exprima durerea si o
insotesc
 subiectivă: gânduri, sentimente, reprezentări legate de durere
FIZIOLOGIA DURERII
• Durerea neuropată datorată modificarii excitabilității electrice la nivelul
SNC, SN periferic. Are loc de fapt o descarcare cvasicontinua, anormala a
potentialului de actiune.
• Nevralgia este un tip de durere recurentă, bruscă, de intensitate
crescută, fără cauză aparentă, produsă de stimuli neutri
• Cauzalgia este de asemenea o durere recurentă, intensă, tip arsură, a
cărei frecvență și intensitate pot crește în timp, poate disemina și este
 declanșată de stimuli minori, neutri, ce acționeaza la nivelul unor
segmente regenerate nervos
• Sindromul membrului fantomă este o durere apăruta într-un membru
amputat, cu caracter de crampa sau arsura, în cca 5-10% cazuri se
accentuează în timp și este datorată reorganizarii corticale, astfel încât
impulsurile venite de la alte zone învecinate, par să vină de la membrul
amputat.

Cauza principală pentru care pacienţii ocolesc cabinetele: teama legată

de durerea provocată de manoperele stomatologice. Cei mai mulţi dintre noine
gândim instantaneu la durere şi avem tendinţa de a amânaprogramarea doar
pentru a scăpa de frica resimţită la simpla idee de a trece pragul unei
clinicidentare. Chiar şi în condiţiile actuale de confort oferite de dotarile
tehnice moderne, cabinetulstomatologic este în continuare asociat cu durerea,
cu sunetul specific al instrumentelelorstomatologice şi cu frica de medicul
stomatolog.
Teama de durere sau algofobia este un termen ce derivă din limba
greacă, mai exact dinἄλγος, álgos, adică durere şi φόβος, phóbos, adică frică,
desemnând o teamă persistentă şianormală de suferinţă, o frică mult mai
puternică decât cea pe care o simte un om obişnuit.
Durerea este o experienţă senzorială şi emoţională neplacută, asociată
unei distrugeri de ţesutreale sau potenţiale, sau descrisă ca atare. La om,
aceasta este asociată cu un comportamentnociceptiv şi se însoţeşte de
suferinţă în grade variate. Mai intervin factorii personali,sociali, psihici, religioşi
şi nu numai, fiecare individ având o percepţiediferită asupra durerii.
Dimensiunea durerii în psihosomatică
Psihosomatica este o ramură a ştiintei aflată la graniţa dintre
medicină,psihologie, sociologie şi antropologie, care se ocupă cu studiul şi
tratamentul bolilor cu dublăcomponentă: psihologică şi somatică, a bolilor
somatice cu implicaţii psihologice, abolilor psihologice cu implicaţii somatice, a
aspectelor legate de somatizare, precum şi studiulinteracţiunilor dintre minte,
corp şi mediul social.
 Percepţia durerii şi a intensităţii ei, este în pricipiu subiectivă!
 Acelaşi fenomen (boală, traumatism) poate fi perceput în mod diferit în
funcţie de persoanăşi de situaţia în care aceasta se află, durerea poate
varia de la un simplu disconfort până la cevainsuportabil.
În stomatologie, manifestările psihosomatice şi durerile cronice, în cele mai
multe cazuri, sunt trecute cu vederea de către medicul stomatolog, acesta se
concentrează în special pe afecţiunile care sunt vizibile, macroscopic sau
radiografic (obturaţii incorect realizate sau adaptate, pungi parodontale etc.) şi
care pot fi tratate în viitorul apropiat prin metode stomatologice
corespunzatoare.
Factorii care influenţează durerea
1. Reacţia individului la perceperea durerii
a. Experienţa anterioară în ceea ce priveşte răspunsul la stres, la
anxietate, la maniera în care au evoluat alte afecţiuni corporale
(relaţiile interpersonale, structura propriei personalităţi)
b. Factorii culturali (evreii şi italienii se plâng frecvent şi zgomotos;
evreii sunt mai interesaţi de importanţa durerii, de durata şi
semnificaţia ei; italienii se preocupă mai puţin de semnificaţia
durerii; irlandezii suportă durerea cu mai mult stoicism,
portoricanii sunt mai anxioşi la durere decât negrii sau albii din
aceiaşi regiune)
c. Statutul psihiatric (pacienţii cu tulburări emoţionale sunt mai
sensibili; cei mai toleranţi la durerile dentare sunt personalităţile
sociopate; schizofrenii au o mare toleranţă la durere, putând
singuri să-şi provoace mutilări)
d. Influenţa învăţării
e. Influenţa vârstei şi sexului
2. Factorii situaţionali (anxietatea la care contribuie incertitudinea, lipsa unor
informaţii clare şi a controlului, calitatea relaţiei medic-pacient)
3. Gradul de frică faţă de tratament (anxietatea şi frica sunt cele mai comune
răspunsuri emoţionale care acompaniază comportamentul dureros)
4. Gradul de cunoaştere a manevrelor terapeutice (informaţiile şi explicaţiile
reduc ambiguitatea şi incertitudinea)
“Harta" situaţiei tratamentului:
- ce etape şi ce intensitate
- durata
- o descriere clară a perioadelor principale ale interventiei
- ce va simţi pacientul în cursul tratamentului
5. Gradul de control în timpul tratamentului
6. Relaţia medic-pacient (medicul trebuie perceput de către pacient ca o
personalitate empatică, credibilă, suportivă, orientată spre pacient)
Experienţa durerii este însoţită de reacţii manifeste prin care pacientul
comunică semnificaţia atribuită acestui eveniment. Reacţiile comportamentale
associate durrii constituie o formă indirect de comunicare având drept scop
declanşarea anumitor răspunsuri din partea mediului.
Reacţii comportamentale asociate durerii
Comportamente asociate durerii
Expresii faciale Grimase
Activitate motorie Mişcări lente
Reacţii verbal Solicitarea ajutorului
Autocompătimire: “de ce mi se întâmplă tocmai
mie?”
Adoptarea unor poziţii corporale Căutarea unei poziţii antalgice
Acoperirea zonei dureroase
Compresiunea zonei dureroase
Comportamente de reducere a Administrarea de antialgice
durerii Evitarea activităţii
Solicitarea consultului de specialitate
Limitări funcţionale Mers lent cu opriri frecvente
Repaus la pat perioade îndelungate fără a dormi

Durerea psihogenă
Este o durere care ia naştere prin concursul unor factori pur psihologici
ce ţin de persoana în cauză sau de mediul în care trăieşte. Reprezintă rezultatul
unor corelaţii psiho-afective ale bolnavului, fără o modificare psihologică
somatică.
Activitatea centrilor nervoşi superiori pot produce durerea chiar şi în
absenţa unor informaţii primite de la receptorii şi nervii periferici.
Durerea psihogenă este relativ frecventă. Incidenţa exactă nu este cunoscută,
dar în unele ţări, numai durerea psihogenă de spate produce unele forme de
incapacitate de muncă la aproximativ 10 – 15 % din adulţi anual.
Durerea asociată cu factorii psihologici este frecventă în multe afecţiuni
psihiatrice, în special în tulburările de dispoziţie şi în anxietate, dar în durerea
psihogenă durerea este acuza predominantă. Poate fi afectată orice regiune a
corpului, dar cele mai frecvente sunt: spatele, capul, abdomenul şi toracele.
Poate fi prezentă o tulburare organică subiacentă care explică durerea, dar nu
şi severitatea, durata şi gradul de invaliditate al acesteia. Când este prezentă o
asemenea tulburare, se diagnostichează durerea asociată atât cu factori
psihologici, cât şi cu o afecţiune somatică. Când aceasta este absentă, se
diagnostichează durerea asociată cu factori psihologici.
Diagnosticul este pus în general prin excluderea afecţiunilor fizice care ar putea
explica durerea.
CRITERII DIAGNOSTICE ALE DURERII PSIHOGENE
• Relatări inconstate, inadecvate, imprecise ale durerii
• Simptome incompatibile cu funcţia şi inervaţia structurilor anatomice
• Superdramatizarea simptomelor
• Simptome ce se modifică în funcţie de evenimente sociale
• Durere marcată mai mult de 6 luni
 • Eşecuri repetate ale terapiei
• Răspunsuri inconstante ale medicaţiei
• Antecedente de afecţiuni relaţionate stresului
• Evenimente sociale majore: un nou loc de muncă, etc.
• Dovezi ale abuzului de alcool sau medicamente
• Anxietate sau depresie clinic semnificativă
• Dorinţa unui câştig secundar
Diferenţierea durerii din perspectivă temporală
 Durea fazică
 Durerea acută
 Durerea cronică

Caracteristicile durerii fazice

 Durată foarte scurtă, reflectă acţiunea imediată a unui agent nociv
 Declanşată de stimuli mecanici, termici sau chimici, ce determină
modificări reflexe, cu rol de a elimina sursa durerii
 Emoţia dominantă este frica, comportamentul de evitare
 În campul conştiinţei apare detecţia pericolului iminent şi nu
durerea

Caracteristicile durerii acute:

 apare brusc (după traume, intervenţii chirurgicale) şi poate fi
însoţită de anxietate şi stres emoţional
 componentei fazice i se adaugă o componentă tonică, ce persistă o
perioadă până la vindecare
 cauza poate fi de regula diagnosticată, este limitată pe o perioadă
de timp şi la o anume severitate
 asigura menţinerea comportamentelor recuperatorii
 emoţia dominantă este anxietatea, acţiunea este blocată sau
întârziată
 în plan subiectiv apare îngrijorarea
 intervenţia asupra anxietăţii va reduce intensitatea durerii

Caracteristicile durerii cronice:

 durere persistentă, nu prezintă valoare adaptativă, rezistentă la
majoritatea tratamentelor medicale
 amplifică componenta emoţională
 acuzele frecvente de durere cronica includ: dureri de cap, dorso-
lombare, cancer, artrită, durere neurogenă, traume, etc.
  stereotipul social - existenţa unei leziuni care odată tratată elimină
durerea (repausul la pat, administrarea de analgezice, vizitarea
medicului)
 emoţia dominantă este furia şi ostilitatea
 afectarea stilui de viaţă pe plan social, profesional, familia
 efectele fizice include: tensiune musculară, mobilitate limitată, lipsă
de energie şi schimbări iîn pofta de mâncare
 schimbarea percepţiei identităţii, accentuând sentimentul de
dependenţă şi izolare, starea de neajutorare
 apariţia depresiei, anxietţăii, supărarea şi frica de reîmbolnăvire
 în plan cognitiv – interpretarea senzaţiilor corporale (căutarea de noi
informaţii)
Psihologia durerii dentare
Durerea dentară resimţită de către pacienţi poate avea mai multe cauze,
de la durerea fizicăprovocată de procedurile efectuate până la închipuirile
cauzate de anxietatea pacientului legatede prima vizită la medicul dentist,
precum şi de senzaţia de pierdere a controlului.
Teama de durere
 Majoritatea pacienţilor evită prezentarea la dentist până în momentul
unei urgenţe (durere de dinte sau abces dentar).
 De obicei în cazul urgenţelor intervenţia este mai complexă şi mai
invazivă, întărind astfel frica de durere în loc să o amelioreze.
Medicul dentist, pe lângă tratarea problemelor dentare, trebuie să ştie şi cum
să ajute pacientul să învingă teama de durere.
Comunicarea este esenţiala, fiind indicat ca medicul să explice pacientului
procedura şi masurile pe care le ia pentru îndepărtarea şi prevenirea durerii.
Este important ca totul să fie facut doar cu acceptul pacientului şi la initiaţiva
lui, chiar dacă se măreşte puţin timpul alocat explicării procedurilor şi luării
deciziilor privitoare la tratament.
Discuţia se va purta pe un ton calm şi neameninţător, ba chiar cu umor.
Frică, fobie şi anxietate dentară
 Frica de dentist nu este altceva decat o reacţie imediată a pacientului la
ceea ce considerăa fi un pericol, o ameninţare directă. În momentul în
care frica de dentist devine iraţionala, setransformă în fobie dentară.
 Pe de altă parte, anxietatea dentară este senzaţia de frică şi nelinişte pe
care foarte mulţidintre noi o avem în momentul în care nu ştim la ce să
ne aşteptăm atunci când începem untratament stomatologic sau
mergem într-un cabinet de medicină dentară pentru prima dată.
Anxietatea este o reacţie normală la durere sau stres şi are simptome
deopotrivă emoţionale şi fizice.
Fizic, organismul încearcă să facă faţă stresului sau unei situaţii ameninţătoare.
Emoţional, persoana anxioasă prezintă senzaţii de frică, panică, anticiparea
unui lucru rău sau cumplit care urmează să se întâmple. De asemenea, pacienţii
care suferă de anxietate dentară au raportat simptome precum palpitaţii,
agitaţie/stare de nelinişte, dureri de cap, greaţă, oboseală, dureri de stomac,
coşmaruri, transpiraţie etc.
Factori care influenţează anxietatea dentară
 atitudinea faţă de medicul stomatolog – pacienţii care au încredere în
stomatologul lor auun grad mai scăzut de anxietate;
 o experienţă anterioară de tratament stomatologic traumatic sau
dureros, mai ales dintimpul copilariei;
 vârstă şi sex – persoanele tinere de sex feminin par să fie cele mai
afectate;
 statut socio-economic – cu cât e mai bun, cu atât se asociază cu un grad
mai scăzut deanxietate dentară;
 nivelul de educaţie – persoanele educate cunosc importanţa igienei orale
şi a unei danturi sănătoase, prin urmare vizitează stomatologul mai
frecvent şi manifestă un grad mai scăzut de anxietate.
 vârsta la prima vizită la stomatolog – cu cât vârsta copilului la prima vizită
este mai mică, cu atât şansele de a dezvolta anxietate dentară sunt mai
scăzute;
 frica de zgomotul produs de instrumentele stomatologice/freza dentară
– frica de zgomotul frezei dentare reprezintă cea mai mare teamă în
rândul pacienţilor cu anxietate dentară;
 frecvenţa controalelor stomatologice – cu cât se efectuează mai des, cu
atât sunteţi mai familiarizaţi cu medicul stomatolog şi cabinetul de
medicină dentară şi cu atât este mai mic nivelul anxietăţii dentare.
 mediul din cabinetul de medicină dentară – ambientul plăcut şi liniştitor
din cabinetul de medicină dentară poate ajuta la calmarea anxietăţii
dentare. În plus, există studii care au demonstrat efectele pozitive ale
terapiei prin muzică asupra pacienţilor care suferă de anxietate dentară –
îi ajută să se relaxeze.
Există mai mai multe procese neurofiziologice de vindecare prin muzică:
 muzica este nonverbală, astfel că ea poate ajunge prin cortexul
auditiv direct la centrul sistemului limbic ce guvernează experienţele
emoţionale şi răspunsurile metabolice precum: temperatura corpului,
presiunea sangvină şi ritmul cardiac;
 ajută colaborarea armonioasă dintre cele două emisfere cerebrale;
 stimulează sistemul imunitar;
 ajută la crearea unor noi căi neuronale în creier;
  excită peptidele din creier şi stimulează producerea de endorfine,
care sunt calmante naturale secretate de către hipotalamus ce produc
euforia, emoţiile şi stările schimbătoare.
Anxietatea dentară este psihosomatică şi poate fi depaşită dacă pacienţii
au mintea limpede şi o dispoziţie bună. Dacă au încredere în procedură care
urmeaza să se efectuează, nu există niciun motiv de îngrijorare, iar anxietatea
se va diminua; înţelegerea procedurii – dacă pacientul înţelege mecanismele
procedurii care se va efectua, poate anticipa şi chiar imagina ce se va întampla
după operaţia propriu-zisă. Se va putea concentra astfel asupra aspectului
pozitiv al intervenţiei, şi nu asupra durerii (condiţionare psihologică). Această
procedură, împreună cu muzica de relaxare, va ajuta sa depăşească intervenţia
fără probleme.

Importanţa durerii în stomatologie

 Durerea în stomatologie este un semnal care poate modela relaţiile
psihologice interpersonale, capacitatea de a uşura durerea şi de
rezolvare a afecţiunii de care suferă pacientul.
Categoriile durerii stomatologice
 Durerea clinică;
 Durerea patogenică;
 Durerea acută.
Durerea clinică
 Este reprezentată de durerea pură ca senzaţie, la care se adaugăşi starea
de anxietate care o acompaniază.
 Intensitatea durerii este definită ca un raport subiectiv al individului,
raportat la experienţa sa anterioară.
Durerea patogenică
 Durerea patogenicăşi iatrogenă depinde de sursa de la care apare.
Durerea stomatologică poate apărea din 2 surse:
 externă, adica iatrogenă, pentru că apare de la stomatolog şi
 internă, aparută datorită procesul patologic, motiv pentru care se
numeşte şi durere patogenică.
Durerea acută
 Durerea acută este cea mai frecventă în stomatologie, poate dura
minute, ore, chiar zile dar se poate termina brusc;
 Pacienţii cu dureri cronice resimt o durere monotonă, plictisitoare,
chinuitoare, poate apărea dimineaţa şi să dureze toata ziua, uneori
durerea este mai gravă noaptea, capacitatea de localizare este scăzută,
cel mai frecvent unilaterală.

Atacul de panică și gestionarea acestuia în cabinetul stomatologic

Utilizarea hipnozei în stomatologie

Hipnoza este utilizată deseori în cursul tratamentelor stomatologice

pentru reducerea sau suprimarea durerii sau anxietății la pacienții receptivi.
Inițial, inducerea stării de hipnoză este un proces de durată, dar cu cât
pacientul este mai cooperant, cu atât eficiența metodei crește. Contrar unor
mituri, hipnoza nu este o modalitate de a controla comportamentul unui
pacient fără voință proprie, ci este o stare de atenție focalizată care
diminueazăsau suprimăconștientizarea din partea pacientului a altor stimuli,
cum ar fi durerea.
Hipnoza este depășirea sau evitarea factorului critic al minții conștiente și
stabilirea unei gândiri selective acceptabile.
Hipnoza a început sa fie folosită cu succes în majoritatea ţărilor civilizate
ca şi adjuvant în intervenţiile medicale dureroase şi, în special, în stomatologie.
Hipnoza facilitează desfășurarea tratamentului stomatologic, la unii pacienți cu
doze minime, sau chiar în lipsa anesteziei. Ea poate transforma un pacient
dificil într-un pacient cooperant, care suportă foarte bine tratamentul, fără a
simți disconfort sau dureri.
Deşi folosită şi experimentată în mod mai mult sau mai putin conştient
încă de la începuturile umanităţii, conceptul modern de hipnoza îi datoreaza
mult lui Franz Anton Mesmer (1734-1815).
Mesmer a fost un medic de curte francez, de origine germană, care a sesizat
ceea ce el numea atunci "magnetismul animal" sau mesmerismul, numit
ulterior hipnoză.
La puţin timp dupa moartea lui, "magnetismul animal" se folosea în unele
spitale din Franţa pentru a "anestezia" pacienţii în timpul intervenţiilor
chirurgicale inducându-se transa hipnotică. Aceasta practică anestezică prin
hipnoză s-a răspândit apoi şi în alte ţări din apusul Europei.
În timpul primului război mondial hipnoza a fost folosita atât pentru a-i
ajuta pe răniti să suporte mai uşor durerile şi chiar să încetinească pierderile de
sange, cât şi pentru a motiva şi încuraja soldaţii pentru luptă.
În 1958 Asociaţia Medicilor din America recunoaşte hipnoza ca o
practică medicală alternativa şi benefică.
Contrar unor mituri, hipnoza nu este o modalitate de a controla
comportamentul unui pacient fără voință proprie, ci este o stare de atenție
focalizată care diminuează sau suprimăconștientizarea din partea pacientului a
altor stimuli, cum ar fi durerea.
Anestezia hipnotică a fost descoperită şi aplicată cu succes de către
medici, chiar înaintea descoperirii anesteziei chimice. "Hipnoza" vine din
grecescul "hypnos" care inseamna "somn". Starea de transă hipnotică este
numită adesea şi somn hipnotic şi esteapropiată de somnul clasic din multe
puncte de vedere.
Avantajele folosirii unei astfel de metode sunt multiple, de la eliminarea starii
de anxietate si a durerilor, la scutirea organismului de efortul de eliminare a
substantelor chimice din componenta anestezicului clasic. În plus, se elimină
riscul ca anestezicul sa îsi piardă din eficienţa.
Ca orice anestezie, hipnoza are rolul de a elimina durerile care pot însoţi
interventiile stomatologice.
Aceastăperformanţă este obţinutăprin distragerea atentiei pacientului de la
interventia medicală. În transă, atenţia pacientului este îndreptată spre
interior şi, la sugestia terapeutului, subconştientul poate anula unele simţuri
cum ar fi durerea.
Un tratament stomatologic este mult mai plăcut pentru un pacient in stare de
hipnoză. Ranile se vor vindeca mult mai rapid, sângerarea este minimalizată,
nevoia de inghitire si greată practic nici nu apar. Operatiile complete
chirurgicale de stomatologie pot fi executate fară anestezie.
În tot timpul intervenţiei persoana aflată pe scaunul
stomatologuluiseconcentrează asupra unui "film al propriului mental" De
exemplu, dacă îi place la munte se va plimba pe munte, dacă îi placpădurile se
va plimba prin pădure. Terapeutul vorbeste tot timpul, si numai în cazuri
speciale intervine stomatologul. Totul se încheie cu un somn de câteva minute,
din care pacientul se trezeşte relaxat. În transa hipnotică auzi tot ceea ce se
vorbeste, poti chiar vorbi, deschide ochii, te poţi mişca. Este de asemeni
imposibil să rămâi blocat în hipnoză si chiar numai din motive pur
neurofiziologice. Creierul trece din hipnoză fie în stare de veghe fie în somn.
În ce poate ajuta hipnoza?
 în anularea fricii de intervenţiile stomatologice ;
 anestezie;
 extracţie;
 afte;
 acceptarea şi utilizarea protezei ;
 bruxism;
 în cazul sângerării prea abundente;
 în cazul pacienţilor problematici alergici, fricoşi, cu ticuri etc.
Avantajele utilizarii hipnozei in stomatologie
 eliminarea stresului;
 obţinerea unei stări de relaxare, plăcută, odihnitoare;
 eliminarea durerii;
 refacerea rapidă după interveţia stomatologică prin mobilizarea
resurselor inconştientului.
Soluţiile ce implică hipnoza în timpul tratamentului :
• inducerea unei stări de calm şi relaxare pe durata tratamentului;
• controlarea modului în care pacienţii îşi ţin gura deschisă în timpul
tratamentelor stomatologice;
• controlarea salivaţiei şi a poziţiei limbii;
• reducerea efectului pe care mediul îl are asupra pacientilor prin
desensibilizarea acestora la diverse sunete, mirosuri, texturi, etc.
• reducerea diverselor reacţii somatice, cum ar fi greaţa, ameţeala,
vomatul, senzaţia de leşin;
După ieşirea din transă, pacienţii se simt relaxaţi,fericiţi că au trecut peste
traumele stomatologice fără dureri şi încîntaţi de ceea ce pot să facă cu
propriile forţe. Când este folosită după tratament, hipnoza poate lejeriza
pacientii în raport cu efectele generale ale tratamentului şi stimula o stare
generala de bine.
Astăzi, tehnicile de hipnoză sunt răspândite în special în Europa, Japonia,
SUA şi Canada şi câştigă tot mai mult teren din cauza efectelor evidente
pozitive pe care le au asupra pacientilor.
În SUA, se predă hipnoza în facultățile de medicină dar nu foarte detaliat.
În primăvara anului 2016 dr Elena Gabor a înfiinţat Asociației Europeane de
Hipnoterapie Medicală și TerapiaSubconștientului (A.E.H.M.), sub egida căreia
se predau în România și în Europa cursuri de certificare în hipnoză ș
ihipnoterapie, hipnoterapie medicală, hipnoterapie spirituală șihipnoterapie
pentru dezvoltare personală.
  Asociația reprezintă o platformă de instruire și decolaborare pentru
medici din toate specialitățile medicale,psihologi, hipnoterapeuți din
toate specialitățile, terapeuți demedicină/vindecare alternativă și
instructori de dezvoltarepersonală (life coaches), precum și pentru
asociațiile aferente,atât pentru o înțelegere mai profundă a aportului pe
carefiecare dintre aceste specialități le oferă la bunăstareapacienților cât
si pentru o colaborare mai strânsă, în interesulpacienților și al
progresului medicinei. Absolvenții cursurilorvor avea parte de educație
continuă și acces la o cazuisticălargă legata de domeniile hipnoterapiei.
Mai multe detaliidespre asociație, inclusiv despre cursurile de certificare
pe carele oferă, puteți găsi pe website-urile:
 www.hipnoterapiemedicală.ro și
 www.hypnosisinmedicine.com care vor fi finalizate în curând,iar
întrebările îmi pot fi adresate la drelenagabor@yahoo.com

Medicina dentară pediatrică

Medicina dentară pediatrică este un domeniu medical, pe cât de specific

(adresându-se copiilor şi adolescenţilor sănătoşi sau cu nevoi speciale) pe atât
de complex, asumându-şi obiective multiple necesitând informaţii, proceduri,
cunoştinte din curicula, nu doar a medicinei dentare, dar şi a altor domenii şi
discipline medicale şi non/medicale: ştiintele comunicării, psihologie cognitivă
sau comportamentală, psihologia sănătăţii etc.
Din 1950, când în SUA cabinetele încă nu ofereau servicii copiilor sub 12
ani, până azi, medicina dentară pediatrică a evoluat mult în ceea ce priveşte
valorizarea, abordarea şi terapia pacientului copil.
În zilele noastre, medicina dentară pediatrică se adresează nu numai
sănătătii orale a copilului, ci şi construirii unei relaţii medic dentist-copil pentru
toată durata vieţii şi în absenţa fricii sau anxietăţii dentare.
Mici reguli utile privind vizita la stomatolog
Prima vizită se poate face o dată cu apariţia primilor dinţişori. E foarte
important datorită faptului că dinţii sunt sănătoşi iar copilul şi medicul dentist
se întâlnesc într-o atmosferă relaxantă şi prietenoasă. În plus medicul vă poate
sfătui cu privire la o igienă orală riguroasă şi un regim alimentar echilibrat.
 Părinţii trebuie să fie un exemplu arătând o atitudine pozitivă faţă de
vizita la medicul dentist. Nu trebuie menţionate experienţele negative proprii
deoarece teama părinţilor se transmite şi copiilor. Dacă există posibilitate,
lăsaţi copii să vă asiste în cabinet atunci când mergeţi la dentist pentru a se
putea convinge că nu li se poate întâmpla nimic rău.
Părinţii îl pot pregăti pentru prima vizită în cabinetul dentar arătându-i
poze prietenoase sau filmuleţe educative în acest scop, sau să-i povestească
întâmplări haioase, frumoase cu medici dentişti. Vizita nu trebuie pregătită cu
un efort exagerat pentru a nu căpăta o importanţă prea mare declanşând
neliniştea celor mici.
Copilului trebuie să i se explice concis unde va merge, de ce va merge, ce
i se va întâmpla şi cel mai important, ce înseamnă sănătatea dentară, pe
înţelesul lui.
Nu trebuie menţionate cuvintele „frică” sau „durere”, de exemplu „nu trebuie
să îţi fie frică” sau „nu o să te doară deloc”, „nu îţi face nimic” pentru că
inducem teama copilului.
E mult mai bine sa câştigăm încrederea copilului treptat decât să-l pierdem
definitiv încă de la prima vizită.
Să se evite ameninţările de genul „dacă nu te speli pe dinţi te duc la dentist!”.
Trebuie încurajat să se perieze pe dinţi după fiecare masă iar ca recompensă,
de două ori pe an, va face o vizită medicului dentist care îl va premia în funcţie
de sănătatea dinţişorilor lui.
La prima lui vizită copilul trebuie să fie odihnit şi însoţit de unul dintre
părinţi, urmând ca ulterior, după ce medicul îi câştigă încrederea şi stabileşte o
legătură independentă cu acesta, să rămână singur (neînsoţit) în sala de
tratament.
La finalul fiecărei vizite copilul trebuie felicitat, încurajat, lăudat şi
răsplătit cu o îmbrăţişare, nu recompensat cu o mulţime de cadouri
costisitoare.
Unii copii au nevoie de cateva şedinte de acomodare pentru a se familiariza cu
atmosfera din sala de tratamente. Nu trebuie să considerăm un eşec dacă
copilul nu va dori să se aşeze chiar în prima şedinţă pe fotoliul dentar. Cu sprijin
din partea părinţilor şi încurajaţi de medicul dentist, acesta va descoperi treptat
echipa şi aparatura specifică cabinetului de medicina dentară.
Teama de stomatolog
De ce se tem copiii?
 unii au avut propriile experienţe neplăcute anterioare. Antecedentele
dureroase sau neplăcute suferite de un copil în cabinetul de medicină
dentară pot avea influenţe negative asupra psihicului acestuia, ducând la
 dezvoltarea unor fobii, a acceselor de anxietate şi uneori chiar la atacuri
de panică.
 alţii se tem de necunoscut. Temerile si frica sunt emoţii sau sentimente
negative obişnuite la vârsta copilăriei. Provin din imaginaţia bogată a
copilului, dar şi din cauza necunoscutului, un tărâm destul de sumbru şi
înfricoşător pentru el.
La vârsta preşcolară, copilul deosebeşte cu greu noţiunile de ficţiune şi
realitate, aceasta fiind una dintre sursele temerilor lui. Din lectura zilnică, în
care apar personaje negative şi din metode de disciplinare de tipul "te papa
bau-bau" sau "iese omul negru de sub pat şi te mănâncă dacă nu eşti cuminte",
copilul dezvolta frici şi temeri.
 Părintele ar trebui să vorbeasca cu copilul, să îl întrebe ce simte atunci
când îi este frică, de ce anume se teme în respectivul moment. Să îi
spună că îl crede şi că este alături de el. Apoi, să îl consoleze, spunându-i
că şi el, când era mic, avea o mulţime de temeri şi sentimente de frică
faţă de anumite lucruri.
 Să îi spună că a reuşit să îşi învingă frica cu ajutorul părinţilor, care au
stat alături de el. În acest fel, copilul îl va lăsa pe părinte să îi fie alături în
lupta împotriva monştrilor fricii.
Care sunt temerile copiilor la stomatolog?
Tot ce le stimulează simţurile :
 mirosul înţepător
 lumina puternică
 zgomotul
 îmbrăcămintea sobră a medicului
Din păcate unele din acestea nu pot fi schimbate.
Rolul părinţilor în depăşirea fricii
 Alegerea unui dentist prietenos
 Informarea despre ce se întâmplă la dentist
 Evitarea cuvintelor “durere” şi “injecţie” (care îi sperie cel mai mult
Copiii mici se simt în siguranţă şi au mai multă încredere atunci când părinţii
sunt în preajma lor în timpul tratamentului, însă nu trebuie distraşi de la
comunicarea cu medicul.
În ceea ce priveşte copiii mai mari, comunicarea doctor-pacient este de cele
mai multe ori întărită dacă părinţii rămân în sala de aşteptare.
Pedodonţia diferă de terapia adultului deoarece istoricul bolii se afla de la o
ţerta persoană: de obicei mama sau bunica, prezintă în general o versiune
subiectivă a problemei. De aceea este foarte importantă implicarea copilului în
orice discuţie pentru a obţine date clare asupra diagnosticului (sau stării
clinice).
O situaţie care trebuie evitată întotdeauna este aceea când copilul se simte
exclus din actiunile luate prin dialogul părinte-medic; el se va simţi agresat de
această coaliţie, rezultatul fiind absenţa colaborării
Odată ce motivul consultaţiei a fost stabilit, trebuie obţinut un istoric medical
clar având grijă ca părinţii, eventual copilul, să înţeleagă întrebările, pentru a
oferi informaţiile utile.
Teama de o eventuală agresiune a medicului, aparatura impresionantă,
precum şi actele terapeutice uneori dureroase îl propulsează pe micul pacient
într-o lume a fantasmelor. În această lume el îl vede pe medic ca pe un agresor
împotriva căruia trebuie să se apere.
Atitudinea copilului se poate manifesta prin:
 comportament recalcitrant;
 comportament latent negativ;
 docilitate, cu tendinţa de „seducere” a medicului;
 fuga ca o evadare din mediul ostil;
 regresiunea.
Un medic zâmbitor poate face minuni (copilul o să fie foarte cooperant când
vede că medicul e de fapt prieten şi nu duşman).
 Succesul abordării clinice se datorează în primul rând capaității medicului
de a stabili o relație de încredere cu copilul și părinții acestuia încă de la
prima întâlnire.
În abordarea psihologică a copilului va trebui să de a dovadă de o atitudine
deosebit debinevoitoare.

O alta tehnică foarte bine cunoscută este distragerea atenţiei copilului de

la tratamentul dentar, practic acesta ar trebui să uite că se află pe scaunul de la
unit. În vederea aceasta, se foloseşte televizorul setat pe programe cu desene
animate, zgomote de fundal care să le capteze atenţia (radio, casete cu
poveşti), înveselirea ambientului cu postere, desene, picturi intens colorate,
jucării, chiar se poate recomandă că halatul să aibă imprimeuri vesele, colorate,
cu personaje populare în rândul copiilor.
Povestioarele,prezenţa jucăriilor pot juca şi ele un rol foarte important,copilul
fiind distras de la practicile stomatologice şi axat pe poveste sau pe ceea ce
vede.
Tell-Show-Do (TSD)sau Spune-Arată-Efectuează
Un medic stomatolog pe nume Harold Addleston a inventat denumirea
de “Spune-Arata-Fă” cu mai mult de 40 de ani în urmă.Tehnica TSD este cea
mai simplă şi cea mai utilizată metodă a comunicăriifiind foarte eficientă la
copil.
 Tell (spune) =explicaţii verbale asupra procedurilor (cuvinte simple,
peînţelesul copilului în funcţie de vârstă şi nivelul educaţional)
 Show (arată) =demonstraţii practice prin metode vizuale, auditive,
olfactive şitactile
 Do (efectuează) =efectuarea procedurii întocmai cum a fost descrisă.
Exemplificare: Anestezia este o albinuţa prietenoasă şi invizibilă, care intra în
guriţă şi pişca dintele cel bolnăvior, acela care doare şi chinuie copilul. După ce
îl pişcă, dintelui i se face foarte somn şi adoarme. Copilul nu o să simtă nimic cât
timp dintele doarme. Şi el nu se poate trezi până când nu spune doctorul. În
timpul ăsta, doctorul lucreaza la dinţisor ca să îl vindece... Iar la sfârşit,
dinţisorul se va trezi vindecat şi pe copil nu îl va mai durea nimic!
Expresii utile

Abordarea copilului în funcţie de vârstă

Preşcolarul (2-6 ani)
În această etapă de vârstă, medicul ar trebui să ţină cont detrăsăturile de
caracter specifice copilului:
 dacă pacientului îi place să vorbească, această calitate trebuie folosită Ia
maxim în relaţia medic - pacient;
 imaginaţia preşcolarului exagerează frecvent manoperele stomatologice;
  datorită anxietăţii pacientului, mai alea în caz de durere şi sângerare,
stomatologul trebuie să evite acţiunile cuvintele, gesturile ce ar putea
creşte teama copilului.
 Deşi la vârsta de 2-3 ani pot apare probleme în colaborarea cu medicul,
datorită imaturităţii, preşcolarul mai mare poate fi un pacient cu care se
poate coopera.
 La copiii de 2 ani la care capacitatea de a înţelege limbajul altora
(limbajul receptiv) este de departe mai dezvoltat decât capacitatea de a
se face înţeles de alţii(limbaj expresiv) explicaţiile legate de actul
stomatologic trebuie să fie scurte folosindu-se cuvinte simple sau
eufemismeLa doi ani se folosesc propoziţii afirmative mai degrabă decât
cele interogative (ex. „ Hai să te plimb cu scaunul cu lift !” este mai bine
decât să se spună „Ai vrea să te plimb cu scaunul cu lift?” pentru că la o
întrebare copilul va răspunde mai degrabă „ Nu” decât„Da”dacă îi este
frică).
 La copiii de 3 ani limbajul expresiveste mai variat, unii copii pot purta o
discuţie simplă iar alţii se limiteazăla fraze scurte. Limbajul lor receptivse
dezvoltă în continuare astfel încât la această vârstă se pot da
explicaţiimai în detaliu legate de procedurastomatologică.
 La copiii de 3 ani limbajul expresiv este mai variat, unii copii pot purta o
discuţie simplă iar alţii se limitează la fraze scurte. Limbajul lor receptiv
se dezvoltă în continuare astfel încât la această vârstă se pot da
explicaţii mai în detaliu legate de procedura stomatologică.
 La copiii de 3 ani limbajul expresiv este mai variat, unii copii pot purta o
discuţie simplă iar alţii se limitează la fraze scurte. Limbajul lor receptiv
se dezvoltă în continuare astfel încât la această vârstă se pot da
explicaţii mai în detaliu legate de procedura stomatologică.
Copilul de vârstă mijlocie
 Cuprinde etapa între 6 şi 12 ani. Acum se trece treptat la dentiţia
permanentă, are loc o dezvoltare psihică rapidă.Este momentul în care îşi
caută identitatea şi îşi găseşte prieteni de acelaşi sex.
 Copilul începe să aibă temeri atât cu bază reală cât şi imaginară.
Autorii de specialitate împart această perioadă în două etape:
 Prima între 4 şi—7 ani în care copilul este foarte speriat(o seringă cu
anestezic reprezintă o ameninţare majoră);
A doua etapă între 7-11 ani. Este momentul când învaţă să converseze, iar
gândirea devine logică şi reversibilă.Aceasta este perioada optimă de
colaborare cu pacientul. Se poate combate in această etapă anxietatea cu o
motivaţie concretă.
 Obiectivul general este de a ajuta copilul treptat să se acomodeze
pentru ca nivelul stresului să scadă şi pentru a creşte încrederea în sine.
În timpul primei vizite, doctorul nu va folosi nici măcar o sondă, daca îi este
frică copilului de acest lucru. Ce va face în schimb, este să poarte o discuţie
despre aceasta şi să descrie cum şi de ce va fi folosită. Prin acest lucru, se
urmăreşte echilibrul dintre ceea ce îi spune mintea că se va întampla cu un
anumit obiect şi ceea ce se va întâmpla exact.
De cele mai multe ori, oferirea explicaţiilor cât mai exacte despre procedurile şi
echipamentele folosite, poate ajuta la eliminarea fricii.
Medicul dentist va explica faptul că sondele nu mai sunt folosite aşa cum
erau înainte pentru a testa viguros sănătatea dinţilor – în general acestea
îndepărtează părţi mici ale plăcii dentare sau bucăţi de alimente prinse între
dinţi, sau mai sunt folosite pentru atingerea gingiilor şi evaluarea sănătăţii
acestora. În continuare e posibil ca dentistul să întrebe copilul daca vrea să ţină
în mână o sondă pentru a simţi faptul că vârful acesteia este rotunjit pentru a fi
sigur şi confortabil (etapa Arată). Presupunând că tot acest proces a decurs
bine, se poate trece la etapa în care va folosi sonda pentru a atinge uşor dinţii
odată sau de două ori. (etapa Fă)
Dacă medicul consideră că toate aceste tehnici nu vor fi efective, există
opţiunea inhalosedarii, că ultimă posibilitate.
Tipuri de pacienţi copii
1. Tipul isteric
2. Tipul timid
3. Tipul îndrăzneţ şi curios
1.Tipul isteric
Este vorba despre copii care nu au avut niciun contact cumedicul dentist de la
o vârstă fragedă pentru familiarizare, unii devind isterici încă de la uşa
cabinetului. Tot ce se poate face pentru acest tip de pacienţi este calmarea şi
încercarea unor proceduri simple (periaj şi alte tratamente nedureroase)
pentru a înţelege că nu se întâmplă nimic rău la dentist.
2.Tipul timid
Este cel mai dorit de către medicii dentişti. Copilul este foarte cuminte,uneori
neschiţând nici un gest chiar şi atunci când simte durere .Expresia feţei este
singurul lucru carene poate arăta cât de speriat este copilul.
3.Tipul îndrăzneţ şi curios
Acest tip este opusul celui timid punând multe întrebări. Majoritatea fiind
foarteinteligenţi şi dornici săînveţe lucruri noi. Aceşticopii au nevoie să li se
permită să punăîntrebări şi să facă chiar ei anumitemanevre,periajul pearcada
de plastic fiind o soluţie.
 Afecțiuni psihosomatice ale zonei orale
Tulburările dismorfice în estetica dentară

Termenul de psihosomatică presupune o tulburare fizică care este

cauzată sau influenţată de starea emoțională a pacientului. Aceste tulburări
psihosomatice sunt rezultatul controverselor emoţionale, care nu sunt
rezolvate. Emoţii ce nu pot fi exprimate sunt convertite în simptome somatice,
astfel încât să uşureze tensiunea.
Tulburările psihosomatice (TPS) reprezintă modificări clinice structurate,
ample ca intensitate și durată care depășesc normalul. Mecanismele prin care
tulburările psihosomatice se transformă în boli psihosomatice au la bază:
 persistența sau repetarea acțiunii unor factori stresanți
 suprasolicitarea funcțională a unor structuri afectate de anumite defecte.
Bolile caracterizate prin modificări fiziologice care provin parțial din factorii
emoționali se numesc tulburări psihosomatice. Acestea produc afecțiuni ale
cavității orale, deoarece mediul oral este în strânsă legătură cu principalele
instincte umane și pasiuni într-un mod direct sau simbolic, fiind încărcat cu un
potențial psihologic ridicat.
Alte simptome ce trădează conflicte emoționale nerezolvate:
• mușcarea obrazului
• împingerea limbii în dantură
• mușcarea buzei
•
Clasificarea afecțiunilor psihosomatice ale zonei orale (G. IORGULESCU, 2017):

1. Tulburările de durere asociate (tulburări ale regiunii orofaciale atribuite

stresului psihologic)
a. Durerea facială atipică este durerea facială idiopatică persistentă care
nu dispune de criterii de diagnosticare clare și nici de tratament standard
b. Durerea fantomă asociată cu extracția dentară
 c. Durerea odontogenă atipică este o formă cronică de durere dentară
fără semne patologice
d.Sindromul dureros al disfuncției miofaciale al articulației
temporomandibulare este o tulburare psihofiziologică ce se dezvoltă
drept consecință a mușchilor hiperactivi de masticație. Simptome
depresive și fizice nespecifice sunt mai evidente la pacienții cu acest
sindrom.
2. Tulburările referitoare la senzația orală alterată (sunt cel în care persistă
senzația de arsură intraorală):
a. Disgeuzia idiopatică se referă la gustul anormal persistent și are un
impact negativ asupra calității vieții. Poate apărea ca urmare a gurii
uscate sau poate fi o formă secundară de glosodinie la pacienții cu
probleme psihiatrice. De asemenea, reprezintă un efect oral secundar
comun în administrarea tratamentelor pentru cancer (radioterapie,
chimioterapie etc)
b. Glosodinia este o tulburare psihosomatică în care pacientul prezintă
dureri cronice pe suprafața limbii. Glosodinia sau stomatodinia "apare ca
o senzatie de arsura sau usturime la nivelul cavitatii bucale, cel mai des
afectata fiind limba."

Aceasta afecțiune poate fi asociata cu iritații cronice la nivelul cavității

bucale, leziuni candida asociate, deteriorarea nervului provocata de
extracțiile dentare, xerostomia (senzația de gură uscată), candidoza
orală, deficit de vitamine, alergii, schimbări hormonale, sau la nivelul
sistemului imunitar.
Glosodinia reprezintă o tulburare multifactorială cu componente psihologice
acum ar fi: anxietatea, depresia și cancerofobia. Aspectele psihologice ale
acesteia pot fi clasificate în: disfuncție cronică somatoformă, tulburări
vegetative cronice și fenomenul durerii cronice.
c. Pirozis (glossopyrosis) este o senzație de arsură a limbii asociată cu
senzația intraorală de arsură și poate fi rezultatul unor afecțiuni
gastrointestinale, imunologice, neurologice, psihiatrice sau boli
 dermatologice. Perioade lungi de depresie tind să fie luate în considerare
înainte de manifestarea tabloului clinic.
d. Sindromul de arsură a cavității bucale (burn mouth syndrome) –
senzația de arsură intraorală. Nivelul scăzut de trai, depresia, anxietatea
și somatizarea sunt, de multe ori asociate cu această tulburare, dar nu s-
a găsit nici o cauză medicală sau dentară.
d. Xerostomia idiopatică este o tulburare comună asociată cu modificări
cantitative și calitative în salivă (hipofuncție salivară – gură uscată).
Aceasta poate fi cauzată de diferite boli sistemice (sindromul Sjögren),
efectele anticolinergice ale multor medicamente, afecțiuni psihologice și
modificări fiziologice. La peroanele care suferă de xerostomie idiopatică
simptomele depresive sunt evidente.
3. Tulburări induse de obiceiurile nevrotice (sunt cele induse de activitatea
parafuncțională a țesuturilor moi și dure ale cavității orale)
a. Boli dentare și parodontale cauzate de bruxism
Bruxismul reprezintă activitatea nefuncţională, ocazională sau de
obişnuinţă, diurnă sau nocturnă, care are drept consecinţă scrâşnirea, lovirea
dinţilor, frecarea arcadelor dentare cu intensitate, frecvenţă şi persistentă.
Bruxismul se poate manifesta în două feluri - încleştarea repetată a
dinţilor, sau scrâşnitul asemănător cu mestecarea în gol.
În limbaj medical, se mai utilizeaza si termenul de bricomanie – automatism
masticator prin mişcări bruşte în cursul somnului.
În general, bruxismul este o afecțiune silențioasă, se estimează că doar 5%
dintre cei care o au prezintă simptome. Acești pacienți acuză:
 dureri de cap
 dureri la nivelul mandibulei sau ale articulației temporo-
mandibulare
 dureri la nivelul urechilor
 depresie
 sensibilitate crescută a dinților la dulce, rece sau cald
(hipersensibilitatea dentinară)
 dificultăți în masticație
 mișcări limitate de deschidere/închidere a gurii
 Insomnie
 perturbări ale metabolismului
În funcţie de etiologie, bruxismul este clasificat astfel:
Bruxism primar idiopatic care cuprinde bruxismul nocturn, în afara unor cauze
medicale şi bruxismul diurn datorat tensiunii nervoase şi psihice din timpul zilei;
Bruxism secundar de origine iatrogenă care cuprinde formele de bruxism legate
de patologia neurologică şi psihiatrică, bruxismul asociat tulburărilor de somn
sau abuzului de medicamente.
În funcţie de poziţia în care se situează mandibula faţă de maxilar în timpul
desfăşurării episodului de bruxism, există două tipuri de bruxism:
● Bruxism centric întâlnit atunci când frecarea dinţilor celor două arcade se
produce într-o poziţie centrică;
●Bruxism excentric întâlnit atunci când frecarea dinţilor celor două arcade se
produce într-o poziţie excentrică.
Etiologie
Bruxismul este un obicei parafuncţional care poate fi cauzat de diferiţi factori:
• înghiţirea lichidului aminotic la naştere
• traume celebrale la vârstă fragedă
• lovituri la nivelul lobilor occipitali sau parietali
Se consideră că bruxismul este indus de factori centrali şi nu de factori
periferici,morfologici (cum ar fi dizarmoniile ocluzale). Printre factori centrali
implicaţi în etiologia bruxismului:
• psihologici
• fiziopatologici
Cauze psihologice
Studiile ştiinţifice din domeniu au demonstrat că există numeroase corelaţii
între bruxism şi:
• anxietate, hiperactivitate, structura de personalitate obsesiv-compulsivă,
pasiv-agresivă, supărare sau mânie, frică, stres,durere, frustrare (adesea
acestea sunt asociate cu un pattern familial disfuncţional, în special la
copii);
• lipsa odihnei: durata scurtă a somnului ; coşmaruri;
• incapacitatea de relaxare
Boala devine mai accentuată în stările stresante sau momentele cu încărcătură
emoţionala deosebită.
S-a demonstrat ca bruxismul apare în principal în timpul somnului lent şi mai
puţin în timpul somnului paradoxal.
Bruxismul la copii
• bruxismul poate fi legat de noua senzaţie de a avea dinţi. Copiii îşi
pot scrâşni dinţii atât ziua cât şi noaptea. Bruxismul adesea dispare
când au erupt toţi dinţii permanenţi.
• urmare a unor răceli sau infecţii ale urechii
• pentru a reduce disconfortul dat de diverse alergii
• Stresul, tensiunea sau furia sunt o altă cauză. De exemplu, un copil
şi-ar putea face griji în legătură cu un test la şcoală sau cu o
 schimbare în rutina zilnică (naşterea unui frate sau apariţia unui
profesor nou). Chiar şi cearta cu părinţii şi fraţii poate provoca
suficient stres cât să îi facă pe micuţi să îşi încleşteze maxilarul şi să
scrâşnească din dinţi în timp ce dorm.
• unii copii hiperactivi dezvoltă, de asemenea, bruxism.
• copiii cu afecţiuni medicale (cum ar fi paralizie cerebrală) sau aflaţi
sub tratament medicamentos special se pot confrunta şi ei cu
această cu problemă.
În cazul în care bruxismul a apărut la copii, pe fondul existenţei unei temeri,
poate fi depăşit dacă vorbiţi cu micuţul despre temerile sale înainte ca acesta
să meargă la culcare. De asemenea, puteţi să îl ajutaţi să se relaxeze cu ajutorul
unei băi fierbinţi sau prin citirea unei cărţi preferate. Stresul poate fi redus prin
mai multe tipuri de tehnici precum terapia vizuală, autosugestia, trezirea
bolnavului în timp ce scrâşneşte din dinţi, încleştarea dinţilor timp de cinci
secunde, urmată de relaxarea maxilarului alte cinci secunde.
Consecinţele bruxismului
• deteriorarea sau pierderea smaltului;
• alinierea anormală a dinţilor;
• contracţii musculare ale maxilarului;
• scurtarea dinţilor;
• rănirea ţesutului din partea inferioară a obrazului

Tratamentul bruxismului
• Tratamentul bruxismului poate consta în managementul stresului.
Bruxismul apărut pe fondul stresului poate fi depăşit cu ajutorul terapiei
şi a strategiilor care promovează relaxarea precum exerciţiile fizice sau
meditaţia.
• Atunci când bruxismul se constată a fi un obicei comportamental-
remarcarea scrâşnirii dinţilor şi pe timpul zilei, pe parcursul stării de
vigilenţă- tratamentul presupune psihoterapie cognitiv-
comportamentală sau hipnoterapie.

Tratamentul bruxismului pe cale medicamentoasă

 • În general, medicamentele nu sunt atât de eficiente în tratarea
bruxismului. Există varianta medicaţiei de tip miorelaxant sau naturiste
asociatî renunţării la consumul de excitanţi de orice natură: cafea,
băuturi carbogazoase cu conţinut de cofeină, ceai negru, ciocolată,
dulciuri.
• În cazul în care bruxismul apare ca efect secundar la un medicament
antidepresiv, medicul poate schimba medicaţia sau poate prescrie un alt
medicament pentru a contracara bruxismul.
• Injecţiile cu toxină botulinică pot reprezenta un tratament adecvat
pentru persoanele care suferă de o formă gravă a abolii sau care nu au
răspuns la niciun alt tratament medicamentos.
Purtarea de gutiere pe timpul nopții. Beneficii majore:
• previn uzura dinților și îi protejează
• mențin o distanță corespunzătoare între maxilar și mandibulă și astfel
reduc constracțiile muscular excesive si dureroase, stabilizează ocluzia
(”mușcătura”).
Alte variante de tratament
• aparate dentare pentru a corecta alinierea greșită a dinților
• suplimente alimentare : magneziu, calciu, acid pantotenic
• în cazuri extreme, tratament chirurgical al leziunilor de la nivelul
articulației temporo-mandibulare

b. Mușcarea mucoasei bucale (automutilarea) este un rezultat al

mușcării obrazului, buzelor sau limbii. Aceste leziuni sunt adesea
observate la persoanele care lucrează sub stres sau au un fond psihogen.
Acest tip de comportament poate exista și în cazurile în care oamenii
doresc să obțină o atenție specială din partea membrilor familiei.
4. Tulburările autoimune sunt boli dermatologice comune cu manifestări orale,
iar factorul etiologic în progresia bolii este stresul psihologic.
Eritemul multiform are ulcerații orale și ale buzelor fără a exista leziuni țintă pe
piele. Poate apărea ca efect secundar la infecții herpetice.
Membrană mucoasă pemfigoidă constituie un grup heterogen de boli
autoimmune ce afectează, în primul rând mucoasele (orală și oculară). Factori
predispozanți: stresul și depresia.
 c. Lichenul plan este o boală cronică inflamatorie imunologică comună
mucoasei și pielii, care prezintă o întrețesere a liniilor ketatotice albe
(striurile Wickham) aflate bilateral pe mucoasa bucală. Această boală
este considerată o problemă ce ține de domeniul psihiatriei, fiind
dezvoltată din cauza depresiei, anxietății și stresului.
d. Psoriazisul este o tulburare dermatologică comună, care se manifestă
din cauza stresului psihologic. Pot exista leziuni inflamatorii
temporomandibulare comune și gingivale sau leziuni ale mucoasei. O
asociere semnificativă este între psoriazisul pustulent și o leziune orală,
cum ar fi limba geografică și limba fisurată.
e. Stomatita aftoasă recurentă este cel mai comun tip de boală
ulceroasă a mucoasei bucale. Această tulburare poate fi o manifestare a
unei stări grave de sănătate, cum ar fi o boală autoimună, HIV, afecțiunile
hematologice sau tulburările oncologice. Stresul psihologic are un rol
hotărâtor în manifestarea bolii, nefiind însă o cauză.
5. Alte tulburări care nu sunt clasificate în nicio categorie, iar stresul are un
rol foarte important în progresia bolii
a. bolile parodontale cronice au ca posibili factori de risc: stresul,
depresia și alți factori psihologici.
b. Cancerofobia (oncofobia) este frica persistentă în mintea unui pacient
de a avea cancer. Această fobie este asociată cu depresia și este adesea
corelată cu glosodinia.
c.Gingivostomatita necrozată ulceroasă este o boală mai rară,
caracterizată prin necroză gingivală, ulcerații, dureri și sângerări. Stresul
emoțional este unul din factorii predispozanți și pare să joace un rol
important prin inducerea de niveluri crescute ale cortizolului și
catecolaminelor.
Stomatitele aftoase recurente sunt reprezentate de ulcerații primare de
culoare alb-gălbuie, înconjurate de o zona eritematoasă. Singulare sau
multiple, aftele constituie o serie de leziuni dureroase și ciclice ce apar,
de obicei, în regiunile nekeratinizate ale mucoasei bucale. Ele sunt
clasificate în ulcerații aftoase minore, ulcerații aftoase majore și ulcerații
aftoase herpetiforme.
Lichenul plan este o afecțiune a tegumentelor și mucoaselor caracterizat prin
diferite forme la nivelul mucoasei bucale. Poate fi reticular, papular, ulcerativ,
eroziv și atrofic. Tinde spre a fi nedureros, excepție făcând formele ulcerativă și
erozivă, care sunt localizate cel mai frecvent la nivelul obrajilor, buzelor, limbii,
gingiei, palatului și planșeului bucal.
Există o corelare a acestor afecțiuni cu alterarea psihică a pacienților, alterare
determinată în speță de nivelul crescut de stres, anxietate și depresie.

Afecțiuni ale articulației temporo-mandibulare (ATM)

S-a demonstrat că în afecțiunile temporo-mandibulare un rol important îl are
sexul subiectului. Astfel, aceste afecțiuni sunt întâlnite cu o frecvență dublă în
rândul femeilor, acestea însumând și 80% din cazurile tratate. Cea mai mare
diferență între sexe se consideră a fi între 20 și 40 de ani.
Afecțiunile ATM sunt deseori asociate cu un comportament depresiv.
Saliva între normal și pathologic
Încă din Antichitate gura uscată (xerostomia) a fost folosită drept probă în
detectarea minciunilor, deoarece se știa că inhibarea emoțională care dă
senzația de gură uscată este cauzată de anxietate.
Xerostomia este o afecțiune orală asociată cu mai mult de 500 de
medicamente.
Saliva joacă un rol semnificativ în protejarea structurilor intraorale împotriva
leziunilor provocate de diferiți microbi patogeni sau de către iritanți chimici sau
mecanici. Ea ajută la menținerea în interiorul cavității bucale a unui Ph
acceptabil, între valorile 6-7,5.
Când volumul de salivă este aproximativ de 1,1ml se declanșează reflexul de a
înghiți.
Este formată din 99% apă și 1% proteine și săruri.
Producția normală zilnică variază între 0,5 și 1,5 litri
Saliva este produsă de 3 perechi de glande majore (glanda parotidă,
submandibulară și sublinguală) și de numeroase glande salivare majore
existente în cavitatea bucală

Funcțiile salivei:
 Capacitate defensivă
 Remineralizarea dinților
 Capacitate de lubrifiere
 Digestive
 Capacitate antimicrobiană
Disfuncțiile salivei:
David McClelland de la Universitatea Harvard a constatat că studenţii prezintă
o secreţie mărită de anticorpi salivari atunci când văd un film în care Maica
Tereza alintă un copil, în timp ce nivelurile de anticorpi salivari scad atunci când
privesc scene de război(D. Chopra, 2001).
Ca răspuns la cortexul adrenal, nivelul cortizolului salivar sporește din cauza
unor factori de stres, pe când ascultarea muzicii sau urmărirea de materiale
video liniștitoare poate micșora nivelul de cortizol și amilaza de salivă.
Majoritatea oamenilor în perioadele de stres sau depresie au senzația de gură
uscată. Aceste aspect au fost evidențiate în afecțiunea psihosomatică numită
sindromul de arsură la nivelul gurii (Burning mouth syndrome BMS)
Aproximativ 3% diin populație suferă de BMS.
Factorii care cauzează burning mouth syndrome
  Locali (materiale dentare folosite)
 Sistemici (lipsa de minerale, vitamine)
 Evenimente stresante de viață
 Probleme de sănătate mentală
 Dificultăți psihosociale
Vomitarea autoindusă și supraalimentarea sunt caracteristici ale bulimiei
nervoase. Unele studii au arătat că funcția parotidă este redusă în cazul
bulimicilor, însemnând că, fluxul salivar stimulat și cel din timpul somnului sunt
reduse, iar nivelurile totale de proteine și amilaze sunt sporite.
Chimioterapia și radioterapia duc la schimbări cantitative și calitative, deoarece
există o corelație între nivelul de expunere la radiații și gravitatea hipofuncției
glandelor salivare.
Factorii care cauzează burning mouth syndrome
 Medicație (antidepresivele, antipsihoticele, antivomitivele etc)
 Iradiații
 Chimioterapie
 Afecțiuni medicale: sindromul Sjōrgen, infecții virale (SIDA, hepatita C),
boala Alzheimer, depresia etc
Semne:
• buze uscate, crăpate
• limbă deshidratată, uscată și fisurată
• cheilita angulară /pseudomembranoasă și afte
• carii dentare
• gingivită
Simptome:
• nici unul (de multe ori poate fi asimptomatică)
• dificultăți la înghițire, mestecare, vorbire
• gust și miros neplăcut în gură
• iritarea gurii, buzelor, limbii
• senzații de arsură ale gurii, buzelor, limbii
• dificultate în purtarea protezelor detașabile intra-orale
• nevoia frecventă de a bea apă în timpul mesei
• treziri frecvente în timpul nopții din cauza senzației de gură uscată
• gură, nas și gât uscate
Clasificarea afecțiunilor oro-dentare care afectează estetica facială:
 "Gura de lup"
 "Buza de iepure" (lipsa incisivilor)
 Proeminența arcadelor dentare
 Ocluzia dentară defectuoasă
 Traumatisme soldate cu fracturi maxilo-dentare
  Protezări defectuoase (la vârstnici)
Pe termen lung, copiii cu ocluzii dentare defectuoase pot deveni retrași,
depresivi și pot recurge chiar la sinucidere (Gerrard, 1991).

Impactul psihologic al tulburărilor dismorfice în estetica dentară

Dismorfobia sau tulburarea dismorfic corporal/facială este definită ca fiind

obsesia sau preocuparea exagerată pentru un defect fizic minor sau inexistent.
Poate apărea și ca urmare a unei tulburări de alimentație de tipul anorexiei sau
bulimiei nervoase.
Dezechilibrele chimice din creier fac referire la un nivel insuficient de
serotonină, cea care are rol în reglarea anxietății, dar și în procesul de somn.
Noțiunea de estetică facială evocăîn același timp armonia, echilibrul și
frumusețea.
Fiecare cultură, generație și sex își creează propria definiție asupra esteticii
dentare. O cavitate bucalăîn care dinții sunt albi și simetrici, reprezintă idealul
estetic într-o cultură, la fel cum o gură în care dinții asimetrici, acoperiți cu aur,
reprezintă idealul într-o alta cultură.
 Tipul A de personalitate și bolile cardiovasculare

Motto:“Focarul simbolic al afectivităţii, inima, este un loc tainic, ascuns, protejat, o

zonă preţioasă a fiinţei. Atât inima cât şi plămânii, cele două organe esenţiale fără de care
viaţa nu s-ar putea menţine mai mult de câteva minute sunt adăpostiţi de cutia toracică. La
nivel subtil aici este sediul afectivităţii: dacă plămânii sunt cei care le primesc sentimentele
din afară, inima este cea care radiază şi le distribuie către întreaga fiinţă”
Dr Dorin Dragoş

Prima abordare modernă a problemelor psihologice în ceea ce priveşte

bolile cardiovasculare a fost făcută de Thomas Lewis care identifică fenomenul
“inimii de soldat”. Acest fenomen se referă la faptul că, un mare număr de
soldaţi de pe front s-au îmbolnăvit de inimă, îmbolnăvire ce reprezintă expresia
reacţiei organismului la realitatea crudă a războiului.
Încă din vechime, inima a fost considerată sediul emoţiei şi al pasiunii.
Persoanele predispuse la maladii cardiace au tendinţa de a se dărui, de a
acţiona cu generozitate, dar dintr-o perspectivă solară, dominatoare: îndrumă,
sfătuiesc, dirijează, cu intenţia de a face bine celorlalţi. Aceasta atitudine poate
aluneca însă uşor către impunere în forţă sau chiar constrângere, aceşti oameni
considerând ca ei ştiu mai bine ce este de făcut şi, drept urmare, sunt
îndreptăţiţi să-i conducă şi pe ceilalţi.
Simptomele cardiace sunt deci, legate de tendinţa omului de a construi ceva în
afară, de a-şi influenţa semenii, de a modifica mediul. Această pornire
fundamentală poate fi denaturată după dr Dragoş (2007) printr-o manifestare:
• excesivă (dominantă de aer), împingând la exteriorizare şi generând
palpitaţii;
• deficitară (dominantă de apă), cu înclinaţia de a se reţine, de a nu se
manifesta, provoacă dispnee;
• pervertită de încordare şi îndârjire (dominantă de foc) - consecinţa este
durerea.

După dr Dorin Dragoş (2007) există următoarele variante:

  în multe cazuri este vorba de o direcţionare egotică, interesată, selectivă
(dominată de foc). Un astfel de individ se ,,dăruieşte” doar unui scop
bine determinat sau doar unor persoane bine (şi foarte limitativ)
definite: familie, prieteni, persoanele care sunt utile. El duşmăneşte pe
oricine îi lezează interesele.Vrea binele numai celor care îi sunt apropiaţi
şi chiar şi acestora doar în felul lui limitat de a înţelege şi concepe
lucrurile, doar prin el şi prin mijloacele pe care el le consideră adecvate,
refuzând să le lase celorlalţi libertatea de a alege.(de exemplu, îşi obligă
copiii să urmeze o anumită carieră).
 alteori, pornirea de a se implica în acţiuni exterioare este restrânsă,
inhibată din cauza fricii, nesiguranţei, neâncrederii: teama de a se dărui,
de a participa, de a pune suflet, spaima de a se confrunta cu provocările
mediului, frica de a nu părea vulnerabil, de a nu se expune (manifestări
ale aerului).
Aceste atitudini sunt extrem de frecvente la ora actuală şi, nu întâmplător
bolile cardiovasculare ocupă locul întâi ca prevalenţă şi cauză de mortalitate
(bineânţeles nu trebuie să uităm rolul alimentaţiei în declanşarea bolilor
cardiovasculare).
Faptul că activitatea inimii şi trăirile emoţionale sunt strâns legate este
reflectat şi de către limbajul obişnuit şi în următoarele ziceri: “îmi saltă inima de
bucurie”, “mi s-a strâns inima de durere”, “este un om inimos”, “de frică i-a stat
inima”, “are o inimă de aur”,”şi-a dăruit inima”, “i-a frânt inima”etc.
Vulnerabilitatea inimii este exprimată prin afirmaţia că inima poate fi
“zdrobită”, idee care dezvăluie capacitatea noastră inutitivă de a aprecia cât de
mult influenţează stările noastre emoţionale acest centru energetic.
Unul din factorii incriminaţi în apariţia bolilor cardiovasculare este tipul A de
personalitate ce prezintă următoarele caracteristici:
1. Competitivitate şi străduinţa de a realiza cât mai multe
Are o nevoie puternică să câştige din ce în ce mai mult şi în orice situaţie. Este
motivat să câştige din ce în ce mai mult în muncă şi are nevoie să fie satisfăcut
cu poziţia şi câştigurile sale. Această competitivitate extremă poate duce la
conflicte în familie, cu prietenii, colaboratorii.
2. Urgenţa timpului şi nerăbdarea
Tipul A simte că nu are suficient timp să facă tot ceea ce are nevoie să facă. El
este într-o continuă grabă astfel încât va petrece prea puţin timp cu familia.
Vorbeşte repede, conduce repede şi îi întrerupe pe alţii frecvent în conversaţie.
3. Ostilitate şi agresivitate
Tipul A îşi poate pierde controlul în multe situaţii astfel că ar trebui să înveţe
cum să-şi menţină controlul.
Nevoie de control conduce cu uşurinţă la experienţe de neajutorare, frustrare şi
depresie. Tipul A nerăbdător cu lucrurile pe care nu le poate controla.
Alte elemente caracteristice tipului A:
• ambiţie
• nevoia de control
• dorinţa persistentă de recunoaştere
• sentimentul de insecuritate a statutului social
• autoritarism, dominanţă
• iritabilitate, impulsivitate
• hiperreactivitate emoţională (neuroticism, anxietate, teama de a nu-şi
pierde poziţia la care a ajuns)
• ostilitate şi agresivitate
• capacitate redusă de relaxare
• atitudini, voce, gestică, postură
Tipul A poate fi identificat la patru nivele:
1. comportamental (cât de repede mănâncă, vorbeşte, merge);
2. atitudinal cognitiv (prezenţa cuvântului “trebuie”, de exemplu: trebuie
să muncesc mai mult, trebuie să fiu cel mai bun etc sunt credinţe iraţionale ce
pot fi modificare prin terapie). Atunci când este vorba de rezolvarea unor
situaţii conflictuale care se ivesc frecvent din cauza surmenajului se sforţează să
fie şi mai rapizi, să atingă standarde de perfecţiune mai ridicate;
3. emoţional (anxietate, neuroticism, iritabilitate, insecuritate)
4. fiziologic (hiperreactivitate fiziologică, tendinţa de a reacţiona pe linie
simpatică).
Manifestarea tipului A:
 în sfera interpersonală: ostilitate, criticism, mai puţină empatie şi
toleranţă (căsătoria este deficitară, teama de intimitate explică dependenţa de
muncă); tind să-şi ascundă conflictele, scotomizare psihică;
 în sfera intrapersonală: veşnic nemulţmiţi de sine (pot să fac mai mult,
trebuie);
 în sfera profesională: implicare totală;
 componenta culturală: societatea solicită acest tip de comportament.
Mecanisme ce explică relaţia comportament de tip A –BCV:
• hiperreactivitate la stres;
• stilul de viaţă – persoanele de tip A tind să fie sedentare, să nu apeleze la
suportul social, să nu aibă hobby-uri, să fumeze etc;
• ignoranţa simptomelor.
Factori psihologici de risc
1. Sindromul A-HA – Spielberg 1985 - anger, hostility, agression
Iritabilitatea (anger) reprezintă o stare emoţională asociată cu activarea SNS
care poate progresa de la iritarea minoră până la crize de furie.
În cazul emoţiilor putem vorbi de:
 emoţie ca trăsătură (tendinţa de a reacţiona prin iritabilitate în cele mai
mici situaţii);
 emoţie ca stare (cât de intens e dezvoltată), dacă e exprimată sau
interiorizată (controlată). Atunci când e interiorizată este un factor de
risc mai mare.
2. Ostilitatea (hostility): set de atitudini negative faţă de oameni
caracterizat prin: antipatie, animozitate, criticism, resentimente, semenii fiind
consideraţi egoişti, mediocri, incapabili. Subiecţii cu scor crescut de ostilitate se
aşteaptă la tot ce-i mai rău de la ceilalţi.
3. Agresivitatea: comportament punitiv sau destructiv îndreptat spre
obiecte sau persoane.
Faimosul cardiolog american dr Richard Passwater a subliniat faptul că
atunci când te înfurii cresc atât ritmul inimii, cât şi tensiunea arterială, arterele
se contractă, iar sângele devine mai vâscos favorizând apariţia cheagurilor. Nu
este deci de mirare că printre cauzele infarctului miocardic sunt citate şi crizele
de furie. Oamenii de ştiinţă care au studiat reacţiile la stres au descoperit că
furia reprimată este sentimentul cu efectul cel mai distructiv asupra
homeostazei. De asemenea, furia se pare că este acea emoţie care dăunează
cel mai mult inimii.
Într-un experiment realizat în momentul în care pacienţii povesteau incidentele
care i-au înfuriat, pomparea sângelui în inimă scădea cam cu cinci procente.
Unii dintre pacienţi au manifestat chiar o scădere cu şapte procente sau mai
mult ceea ce cardiologii consideră că ar fi un semn de ischemie miocardică, o
scădere periculoasă a circulaţiei sanguine la nivelul inimii pregătind terenul
pentru un infarct miocardic.
Egocentrismul, cinismul şi sentimentul de ostilitate, atitudini care ne fac
să fim predispuşi la boli de inimă sunt în realitate efectele unei cauze mai
profunde: sentimentul de izolare.
Tot ce dă naştere la sentimentul izolării duce la stres cronic şi foarte frecvent la
tulburări fizice, cum ar fi bolile de inimă. Invers, tot ce contribuie la o adevărată
intimitate şi la sentimentul de ataşament are efect curativ în adevăratul sens al
cuvântului.
Capacitatea de a trăi intimitatea este considerată demult ca element cheie al
sănătăţii emoţionale. Intimitatea poate fi înţeleasă în două moduri: intimitate
orizontală, adică relaţiile şi legăturile noastre cu alţi oameni şi intimitatea
verticală, adică legăturile dintre „eul” nostru şi celelalte nivele mai înalte sau
mai profunde ale fiinţei noastre, pe ultimul palier, cel mai de sus situându-se
conexiunea cu divinitatea.
Izolarea care duce la boală poate îmbrăca mai multe forme:
• separarea de propriile noastre sentimente, de noi înşine, de eul nostru
cel mai profund, de pacea noastră interioară;
• separarea de alţii (oamenii care trăiesc singuri se îmbolnăvesc mai
frecvent de boli cardiace decât aceia care au chiar şi numai un animal de
companie; calitatea contactului social este mai importantă decât numărul de
oameni care fac parte din mediul social);
• separarea de o forţă universală superioară care să dea sens acestor
lucruri, adică de Dumnezeu.
Instalarea şi evoluţia bolii sunt puternic legate de capacitatea şi
disponibilitatea individului de a face faţă stresului. Stresul pe care îl alegem
provoacă un răspuns cu totul diferit de cel al stresului pe care am vrea să-l
evităm, dar nu putem.
Stresul provine în principal din interpretarea pe care pacientul o dă
evenimentelor.
Aproximativ 80% din colesterolul din sângele nostru este produs de ficat ca
răspuns la stresul prin care trecem independent de modul de alimentaţie,
întrucât stresul cronic măreşte permeabilitatea pereţilor arterelor făcând ca
arterele să absoarbă mai mult colesterol. În afară de asta conduce şi la o
reducere a valorilor de HDL, deci a colesterolului bun din sânge.
Câteva rezultate experimentale privind tipul A de personalitate:
 în urma unui studiu cu o durată de 9 ani efectuat asupra unui lot de 3000
de bărbaţi de vârstă medie, Friedman şi Rosenman au ajuns la concluzia
că bărbaţii cu tipul A de personalitate prezintă un risc dublu de a face
BCV faţă de lotul martor care nu prezentau tipul A de personalitate.
Bărbaţii cu Tipul A sunt mai expuşi decât restul populaţiai la BCV chiar în
absenţa oricărui alt factor de risc;
 un alt studiu realizat de o echipă de la Universitatea Duke a folosit testul
MMPI. Dintre subiecţii cu un nivel ridicat al agresivităţii până la 70%
aveau îngustări severe ale arterelor, în timp ce cei cu niveluri scăzute nu
aveau nici un fel de modificări;
 Dr John Barefoot a controlat starea de sănătate a unor medici şi avocaţi
care cu 25 de ani în urmă au fost investigaţi cu MMPI. A constatat că,
printre persoanele cu niveluri înalte ale ostilităţii, frecvenţa BCV era de 4,
5 ori mai mare. În plus din primul lot decedaseră înainte de 50 de ani,
14% doctori, 20% avocaţi, în timp ce, din cel de-al doilea lot 2%doctori şi
4% avocaţi;
  atunci când un psihiatru le-a cerut pacienţilor săi să rememoreze
situaţiile în care în trecut le-au provocat mânia, se înregistra o scădere a
cantităţii de sânge care irigă inima.
“Catastrofa coronariană spune un psiholog este rezultatul acţiunii conjugate a
furiei şi disperării”, sentimentul înfrângerii fiind factorul cheie în BCV.
Pe de altă parte, cel mai bun medicament pentru inimă este bucuria vieţii.
Evaluarea tipului A de comportament
Cea mai disponibilă metodă de evaluare a tipului A este interviul structurat.
Tipul A este mai pronunţat în situaţii stresante, astfel că, interviul este destinat
să producă acest stres. Interviul include întrebări despre ambiţie, agresivitate şi
urgenţa timpului, dar comportamentul în interviu este cel mai important.
1 În primul rând, interviul este “fără sentiment”, “rece profesional”.
2 Schimbă direct răspunsurile subiectului.
3 Întrerupe frecvent subiectul deoarece asta îl face săse simtă supărat.
4 Intervievatorul se bâlbâie în formularea întrebărilor.
5 Anumite întrebări îl pun pe subiect în situaţia de a-şi reaminti situaţii
schimbătoare în care s-a aflat şi comportamentul subiectului în timp ce
răspunde este notat.
Cel mai comun instrument de măsurare este Jenkins Activity Survey; la copii
tipul A este evaluat cu MYTH.
În lumina unor interpretări mai noi se consideră că tipul A este un factor
indirect de risc.
S-a constatat că, persoanele cu tip A de comportament:
 tind să fumeze mai mult decât tipul B; de asemenea beau cu 30% mai
mult alcool;
 persoanele ostile răspund mult mai dramatic la stresorii psihosociali şi
au un nivel înalt de reactivitate ce poate fi periculos pentru persoanele
cu ateroscleroză. De asemenea, interpretează acţiunile altora ca fiind
ostile şi duc la conflicte interpersonale;
 solicitarea intensă la locul de muncă: persoanele care la locul de muncă
sunt supuse unei permanente tensiuni psihice, lucrează într-o stare de
intensă concentrare şi în plus nici nu sunt implicate în procesul de luare a
deciziilor, au un risc mult mai mare de a contacta BCV;
 lipsa suportului social, singurătatea.
Într-un studiu 1350 de persoane au fost urmărite pe o perioadă de minim 5 ani,
s-a constatat că, independent de prezenţa altor factori de risc sau de gravitatea
iniţială a bolii persoanele care nu au cu cine să vorbească, în cine să aibă
încredere şi de care să se simtă legate afectiv au un risc de deces de 3 ori mai
mare; persoanele care locuiesc singure au un risc dublu de a repeta un infarct
miocardic în primele 6 luni de la primul.
Orice om are nevoia de a fi împreună cu, de a se conecta şi de a comunica cu
ceilalţi.
Din păcate, tipul A de personalitate asociat de regulă cu bolile de inimă,
preţuieşte de multe ori succesul mai mult decât prietenia, ajungând în vârful
ierarhiei, dar fără familie sau prieteni sau având deficite de comunicare cu
aceştia. Alteori, munca devine cale principală de a scăpa de dificultăţile de
acasă, unde comunicarea se reduce în mare parte la o critică continuă.
Este un lucru dovedit faptul că cei care au un partener de cuplu plin de iubire şi
trăiesc armonia conjugală prezintă un risc redus de a se îmbolnăvi de inimă.
Dr Ornish a ales la întâmplare un lot de pacienţi a căror boală de inimă se afla
într-un stadiu avansat şi pe care l-a împărţit în două grupuri: unul din grupuri a
urmat un tratament bazat pe exerciţiu fizic, dietă săracă în grăsimi, yoga şi un
puternic sprijin social. Grupul de control a urmat un tratament clasic. La
sfârşitul studiului s-a putut constata că persoanele din primul grup nu numai că
au avut o stare de sănătate mai bună decât grupul de control, dar chiar s-a
putut înregistra o regresie a bolii, în timp ce starea celor din grupul de control
s-a înrăutăţit.
Acest studiu este primul care a demonstrat că evoluţia bolilor cardiovasculare
poate fi stopată şi chiar deveni reversibilă prin simpla modificare a stilului de
viaţă.
Pe scurt: implicare-încredere-vulnerabilitate-intimitate-vindecare.
Teamă-neimplicare-neâncredere-cinism-ostilitate-închidere-izolare-boală,
moarte prematură.
Tratamentul tipului A de comportament
Cohen, Mueller şi Fishes (1983) au găsit că, împreună terapiile cognitiv-
comportamentale şi grupurile de suport reduc semnificativ componentele
tipului A de comportament.
Ipoteza: ostilitatea se poate dezvolta devreme, încă din copilărie.
Ostilitatea se dezvoltă cu o mai mare probabilitate la, copiii ai căror părinţi au
un nivel scăzut de acceptanţă; interferează cu dorinţele copilului fiind foarte
severi; exercită un control asupra lor; descurajează independenţa lor; sunt
inconstanţi în educaţie şi utilizează pedepse.
În plus, cei cu un grad mai înalt de ostilitate au şi o stimă de sine mai scăzută şi
îşi reţin cu o mai mare probabilitate sentimentele de supărare. Subiecţii ostili
tind să bea mai mult alcool, să conducă maşina mai repede.
Într-un studiu un factor psihologic care a avut o influenţă profundă asupra
morţii premature şi a îmbolnăvirilor a fost ostilitatea. Cei care se încadraseră în
primele douăzeci de procente de ostilitate ridicată la testarea din urmă cu
douăzeci de ani au avut un risc de moarte prematură din toate cauzele
combinate, inclusiv boli cardiace şi cancer, cu 42% mai mare decât cei care se
încadraseră în ultimele douăzeci de procente de ostilitate scăzută. Aceste
asocieri au persistat şi după ce s-au luat în calcul alţi factori printre care vârsta,
tensiunea arterială, nivelul colesterolului seric, fumatul şi consumul de alcool.
Într-o analiză a peste patruzeci şi cinci de studii, ostilitatea s-a dovedit a fi una
dintre cele mai importante variabile individuale în bolile coronariene. Efectele
ostilităţii sunt egale în intensitate cu sau mai mari decât factorii de risc
tradiţionali pentru bolile cardiace: niveluri ridicate de colesterol, hipertensiune
arterială etc.
Dr Ornish consideră că ostilitatea este manifestarea unor aspecte mult mai
importante: singurătatea şi izolarea. Oamenii care se simt singuri şi izolaţi sunt
adesea furioşi şi ostili; când acţionează cu furie şi ostilitate cronice, îi
îndepărtează pe ceilalţi, simţindu-se ca urmare şi mai singuri, şi mai izolaţi, într-
un cerc vicios.
În medie oamenii ostili consumă cu 600 de calorii mai mult în fiecare zi decât
cei cu grad redus de ostilitate. Aceste lucru se explică prin nivelul redus de
serotonină. Când mâncăm se eliberează mai multă serotonină şi dă senzaţia de
liniştire.

Infarctul miocardic
Bolnavii coronarieni tind să-şi ascundă conflictele. Personalităţile predispuse la
infarct se conformează prea strict normelor sociale, adică se prezintă în
exterior deschişi şi sociabili, în acelaşi timp manifestând în particular o stare de
anxietate combinată cu un grad de rigiditate. Când predispoziţiile psihice
descrise anterior coincid cu situaţii de mediu specifice, există un risc crescut de
infarct.
Una din situaţiile care pot conduce la iminenţa unui infarct este cea a pierderii
obiectului iubit. Dezamăgirile personale care sugerează separarea, eşecurile
profesionale cu componentele lor emoţionale de pierdere constituie un risc
emoţional deosebit de mare pentru cazurile potenţiale de infarct, mai ales dacă
este prezentă şi o tulburare narcisică.
O descoperire foarte interesantă este aceea că există un interval de timp
comun când se declanşează cu preponderenţă aceste atacuri, şi anume între
orele 8.00 şi 9.00 din dimineaţa zilei de luni. Descoperirea a condus la un
sondaj la care majoritatea celor care au fost intervievaţi au răspuns că luni
dimineaţa simt un gol în inimă la gândul că trebuie să se scoale şi să meargă la
un serviciu care nu le oferă nici o satisfacţie. Continuarea studiilor a revelat o
senzaţie generalizată de “neâmplinire a viselor”, convingerea că realizările de
până atunci nu au adus decât prea puţină fericire în comparaţie cu eforturile
depuse şi sentimentul de neputinţă, neajutorare în faţa acestei situaţii, lipsa de
control.
Hipertensiunea

Dr Ornish consideră că toate schimbările vasculare sunt în realitate forme

ascunse de comunicare.
La polul opus, hipotensiunea sugerează o viaţă trăită la o intensitate mai mică
decât potenţialul real al persoanei. Afecţiunea rămâne de cele mai multe ori
netratată, bolnavii se plâng de mâini şi picioare reci sau ameţeli atunci când se
ridică brusc de jos.
Intervenţii psihologice în bolile cardiovasculare:
• Vizualizarea. Similar imageriei mintale iniţiate de către Carl Simonton în
tratarea cancerului, pacientul îşi poate imagina, de exemplu cum “creşte
colesterolul bun” şi scade cel rău aşa cum apa împinge uleiul la
suprafaţă;
• Biofeedback-ul. În funcţie de rezultatul măsurătorilor se poate încuraja
creierul să adopte atitudinile cele mai favorabile menţinerii stării de
sănătate;
• Cromoterapia (roşul creşte tensiunea arterială, albastrul o scade);
• Terapia comportamentală poate modifica în sensul dorit reacţia în
funcţie de factorii de stres; în cazul hipertensiunii terapiile cognitiv-
comportamentale sunt recomandate ca alternative la acele persoane
care nu pot tolera efectele secundare ale medicamentelor;
• Meditaţia: „Practicând meditaţia e ca şi cum ai mina filoane de aur din
interiorul propriei tale fiinţe. Cu cât le minezi mai mult, cu atât le urmezi
mai adânc în fiinţa ta, cu atât mai mult descoperi că aceste filoane de aur
din tine se află şi în alte persoane De aici decurg în mod natural o mai
mare compasiune şi intimitate pen¬tru ceilalţi”spune dr Ornish.

Managementul stomatologic al bolnavului cardiac

Consecinţa majoră a stresului acut se reflectă prin tulburări psiho-
somatice cardiovasculare cu caracter funcţional ale pacientului.
Este clasică reacţia catecolaminică de stres, care generează „reacţia-
hipertensivă” chiar şi la subiecţii normali, iar la cei hipertensivi reacţia este
semnificativ mai crescută faţă de indivizii sănătoşi.
Mulţi pacienţi care solicită asistenţă stomatologică prezintă
hipertensiune arterială, care nu a fost diagnosticată anterior, iar dintre cei
hipertensivi cunoscuţi şi sub tratament unii nu sunt controlaţi cu privire la
eficienţa tratamentului. Prin urmare, trebuie subliniată importanţa măsurării
tensiunii arteriale preprocedural.
 Stresul programării dentare în sine poate mări artificial presiunea
sanguină.
O creştere a ritmului cardiac mediu şi a presiunii sanguine poate fi
indusă şi de tratamentul dentar în sine, înaintea administrării anestezicului, în
cursul tratamentului de restaurare, a extracţiilor sau când sunt folosite șnururi
de retracţie impregnate cu adrenalină. Reducerea acestor episoade
hipertensive poate fi influenţată prin eliminarea durerii şi minimalizarea stării
de anxietate printr-o bună anestezie sau chiar hipnoză.
Între cele mai comune modificări cardiovasculare induse de stresul
psihogen sunt tulburările de ritm cardiac. De importanţă majoră sunt durerile
precordiale, care pot fi deopotrivă funcţionale ca şi de natură organică. În
condiţia unor leziuni vasculare coronariene, durerea ar putea fi explicată fie
prin apariţia unor spasme coronariene la nivelul plăcilor aterosclerotice sau a
creşterii consumului miocardic de oxigen pe un flux coronarian deficitar.
Atitudinea medicului faţă de pacienţii vizibil marcaţi de frică şi anxietate,
stresaţi de perspectiva procedurii lor dentare, trebuie să fie blândă,
curtenitoare, conferind încredere şi siguranţă în procedurile ce urmează să
aducă rezolvarea stării de sănătate orală a pacientului.
Caracterul discuţiei medicului cu privire la suferinţa pacientului trebuie
să-l facă pe acesta să facă tot ce este necesar pentru a limita sau evita durerea
şi eventualele complicaţii ale procedurii dentare.
Evenimente cardiovasculare ce s-ar putea declanşa prin nestăpânirea
urmărilor acestor forme de manifestări ca: ascensiuni mari hipertensive, crize
anginoase, accidente trombotice sau emboligene, insuficienţă acută
cardiorespiratorie impun urgentă colaborare cu cardiologul, respectiv
transpunerea pacientului într-un serviciu de specialitate.
Terapia dentară pentru pacienţii cu condiţii medicale necesitând
tratament anticoagulant sau antiagregant plachetar trebuie să acorde atenţie
potenţialei hemoragii excesive, în timp ce întreruperea de rutină a acestor
medicamente înaintea aplicării prestaţiei dentare, poate expune aceşti pacienţi
la un risc medical inutil.
Se impun cel puţin două atitudini înaintea accederii la actul terapeutic
dentar:
• evaluarea nivelului de coagulare pe baza Raportului Normalizat
Internaţional (INR), al pacienţilor care utilizează aceste
medicamente înainte de-a efectua proceduri dentare invazive
• orice modificări ale terapiei cu anticoagulante trebuie să fie decisă
în colaborare cu medicul care a prescris-o.
Când pacienţii comunică medicului că folosesc medicaţie anticoagulantă,
interviul trebuie continuat cu alte precizări:
 o identificarea motivului pentru care se foloseşte terapia
anticoagulantă; - evaluarea potenţialului risc comparativ cu
potenţialul beneficiu în contextul suprimării temporare a
anticoagulantului;
o cunoaşterea testelor de laborator folosite pentru estimarea
nivelelor anticoagulării;
o familiarizarea cu metodele de obţinere a hemostazei locale atât
intra-operator cât şi postoperator; familiarizarea cu potenţiale
complicaţii asociate, hemoragia prelungită sau necontrolată;
o consultarea cu medicul pacientului pentru stabilirea tipului de
îngrijire dentară şi investigaţiile necesare datorită modificării
regimului anticoagulant.
Deşi foarte rare, evenimentele cardiovasculare, „urgenţele majore” ce se
pot declanşa, urmarea unor proceduri dentare laborioase, şi care impun
intervenţia de urgenţă înaintea apelării la serviciile specializate de ambulanţă şi
clinică sunt:
• tulburări majore de ritm şi conducere;
• şocul cardiogen (infarct sau embolism pulmonar);
• sincopa vaso-vagală, sincopa sinusului carotidian (tipul vasodepresor);
• criza hipertensivă cu insuficienţă ventriculară stângă acută (edem
pulmonar acut);
• angina pectorală, infarctul miocardic acut.
În general pacienţii cu afecţiuni cardiovasculare folosesc o gamă largă de
medicamente, care pot interfera cu unele substanţe folosite în timpul
procedurilor dentare. Spre exemplu, administrarea anestezicelor locale care
conţin adrenalină, la pacienţii care utilizează beta-blocante în tratamentul
curent, interacţiunea ar putea induce o creştere accentuată a presiunii
sanguine, cu răsunet hemodinamic. Se descriu cazuri de cefalee severă, cauzate
de un episod hipertensiv, induse de anestezia cu noradrenalină. În cursul
acestor ascensiuni tensionale se pot precipita crize anginoase sau tulburări de
ritm cardiac, de aceea utilizarea unor vasoconstrictoare în actul procedural
trebuie manageriată cu mare atenţie şi mai cu seamă să nu fie administrate
intravascular.
O importanţă deosebită trebuie acordată utilizării uneia din cele mai uzuale
substanţe folosite în anestezia locală, adrenalina (epinefrina), care poate avea
innterferenţe majore în patologia cardiovasculară.
DeStefano F. et. al. – Dental disease and risk of coronary heart disease and
mortality. MBJ 1993, 303:688-91.
 Tipul C de personalitate și afecțiunile oncologice

Motto „Cancerul trebuie să ne confrunte cu o temă ce zace şi mai adânc în umbră decât
durerea şi chiar moartea. Nici un alt tablou patologic nu face legătura dintre trup, suflet,
spirit şi societate atât de clară precum cancerul.”
Ruedgier Dahlke

Obiectivele de studiu ale psihooncologiei

• rolul factorilor psihici, sociali şi comportamentali în morbiditate şi
mortalitate;
• răspunsul emoţional al pacienţilor şi al familiei în toate stadiile bolii,
respectiv reacţia şi adaptarea în faţa unui diagnostic de cancer;
• impactul factorilor psihosociali asupra cursului bolii, tratamentului şi a
supravieţuirii;
• calitatea vieţii şi a morţii;
• tratamente paleative, alternative;
• stresul personalului medical;
• psihotanatologia.
Factori psihici/de personalitate în riscul pentru cancer
În anii 80 a început conturarea unei personalităţi predispuse la cancer care
prezintă următoarele trăsături:
• persoane ce luptă să îndeplinească expectanţele celorlalţi;
• îşi reprimă accesele de violenţă, de iritare;
• au nevoie puternică de armonie;
• par din exterior foarte bine ajustate la mediu (ajustare de suprafaţă
datorită nevoii de evitare a emoţiilor, în special cele negative);
După Luban Plozza (1996) trecutul bolnavilor de cancer scoate la iveală destul
de frecvent următoarele:
• pierderea recentă a unei persoane importante de referinţă;
• incapacitatea de a exprima stările şi emoţiile de ostilitate;
• ataşamentul emoţional anormal de puternic faţă de unul din părinţi;
• tulburări sexuale.
Tipul C de personalitate
• reprimare emoţională, inabilitate în exprimarea emoţiilor, alexitimie;
• triada depresie-neajutorare-disperare;
• un anumit stil de coping la stres – o anumită ajustare cu stoicism sau
perfecţionism, amabilitate sau convenţionalism şi un autocontrol rigid.
1. Alexitima:
 termen introdus de către Sifneos pentru a descrie stare de reducere a
imaginaţiei şi a vieţii emoţionale;
 dificultate în a identifica şi a descrie sentimentele, incapacitate de a
verbaliza conţinutul conflictual;
 tendinţa de a răspunde la stres prin simptome somatice (spre exemplu:
palpitaţii, dureri de stomac etc);
 percepţia redusă a vieţii interioare, fantezia scăzută a acestor persoane
(absenţa reveriei). Sunt persoane raţionale, cu o gândire concretă, rigidă;
 reprimarea emoţiilor.
2. Depresia:
 atitudini: tristeţe, pesimism, depreciere, plâns, autoacuzare, risc suicidar;
 performanţă: eşec, culpabilitate, insatisfacţie, imagine de sine negativă,
indecizie, inhibare, oboseală;
• elemente somatice: hipocondrie, insomnie, pierderea apetitului,
pierdere în greutate, pierderea libidoului.
Depresia poate reprezenta o trăsătură specifică anterioară bolii canceroase !
3. Neajutorarea:
• este o componentă a lipsei de speranţă. Neajutorarea învăţată este un
factor de risc pentru cancer.
• ideea de controlabilitate externă şi stil atribuţional intern determină
vulnerabilitatea pentru neajutorarea învăţată
Profilul de personalitate descrie practic întotdeauna perioada dinaintea
declanşării tabloului bolii, cancerul compensează adesea modele refulate
spune Ruedgier Dahlke (2008):
 oameni care se străduiesc, conformându-se la extrem să trăiască pe cât
posibil neatrăgând atenţia asupra lor, să se supună normelor ;
 ignoră în mare parte provocările legate de evoluţia personală;
 au o mare capacitate de îndurare şi răbdare;
 amabili şi plini de consideraţie;
 previzibili, te poţi baza pe ei;
 personalitatea tipică de cancer este în multe privinţe un model: potolită
şi neagresivă, tăcută şi răbdătoare, pare echilibrată şi atât de simpatică pentru
că nu este deloc egoistă, ci altruistă şi săritoare, punctuală şi ordonată;
 întrucât pot cu greu să pună limite şi să zică nu, vor fi lesne încărcaţi cu
responsabilităţi. Pe de altă parte, le şi preiau bucuros, pentru a conferi vieţii lor
un sens exterior, în lipsa celui interior.
Schimbarea personalităţii după declanşarea bolii - Ruedgier Dahlke
• o dată cu declanşarea tabloului bolii poate deveni vizibilă în
comportamentul pacienţilor o cantitate mare a pretenţiei refulate a Eului;
• oamenii până acum cei mai paşnici cer deodată ca totul să se învârtă în
jurul lor şi al ,,bolii lor”.
Există două tipuri de persoane pe care Ruediger Dahlke le identifică:

1 - cei care sunt cel mai bine adaptaţi ies deodată din rând şi depăşesc limitele;

2 – cei care sunt atât de înglodaţi în interpretarea lor normată a unui rol, încât
îşi păstrează atitudinea lor de a îndura până şi în faţa morţii
Schimbarea produsă de boală
 redescoperirea propriei personalităţi
 o cale spirituală demult uitată
 reconsiderarea unor relaţii etc
 o reconsiderare a poziţiei sociale, sunt persoane care simt nevoia să se
retragă din funcţia pe care o deţin în societate, firmă sau familie.
A descifra modelul vieţii în care cancerul a devenit necesar este o şansă
extraordinară de înţelegere a locului pe care îl ocupă în viaţa persoanei şi un
prim pas spre vindecare.
Stadiile traversate de pacient la aflarea diagnosticului de cancer
Doctoriţa elveţiană Elisabeth Kubler Ross a determinat stadiile prin care trece
un pacient atunci când află că are o boală gravă:
1. Negarea şi izolarea
2. Supărarea
3. Negocierea
4. Depresia
5. Acceptarea
Primul stadiu: negarea şi izolarea
Printre cei peste 200 de pacienţi, aflaţi pe moarte, pe care i-a intervievat Kubler
Ross majoritatea au reacţionat, la aflarea veştii despre boala lor terminală, cu
următoarea replică:
,,Nu, nu eu; nu poate fi adevărat!”
• Negarea sau cel puţin cel puţin, negarea parţială, este folosită ca mijloc
de apărare de aproape toţi pacienţii, nu numai pe timpul primelor stadii ale
bolii sau al următoarelor confruntări, ci şi mai târziu, apărând periodic.
Utilizând o exprimare plastică este evident că ,,Nu putem privi soarele tot
timpul şi nu putem înfrunta tot timpul moartea”.
Pentru anumite categorii de pacienţi negarea este esenţială pentru a putea
continua să funcţioneze organic.
Stadiul al doilea: supărarea
• Atunci când primul stadiu al negării nu mai poate fi menţinut, acesta este
înlocuit de trăiri afective negative, ca supărarea, furia, invidia şi ranchiuna.
• Pentru bolnav următoarea întrebare logică devine: ,,De ce eu?"
Stadiul al treilea: negocierea
• Atitudinea de tip infantil ,,Dacă Dumnezeu a decis să ne ia de pe acest
pământ şi nu răspunde la rugăminţile mele pline de supărare, poate o să fie mai
bun cu mine dacă îl rog frumos" este specifică acestui stadiu.
Stadiul al patrulea: depresia
Există două tipuri de depresie:
• cea care apare ca rezultat al unor pierderi suferite: spre exemplu, o
femeie cu un cancer la sân poate reacţiona la pierderea caracterului normal al
siluetei ei;
• al doilea tip de depresie este acela care ia în calcul ameninţarea
provocată de iminenţa unor pierderi.
Diagnosticul de depresie majoră se stabileşte pe baza următoarelor
simptome:
 tristeţe, pesimism
 scăderea interesului şi a plăcerii
 aspect depresiv (facies şi corp)
 retragere socială
 agitaţie/încetinire psiho-motorie
 autocompătimire
 autodevalorizare
 culpabilitate
 pacientul nu prinde curaj, nu răspunde la veşti bune
Stadiul al cincilea: acceptarea
Acceptarea nu trebuie să fie interpretată în mod greşit ca fiind un stadiu de
fericire. Acesta este un stadiu aproape golit de trăiri afective.
Sfârşitul iminent este privit cu un anumit grad de aşteptare tăcută.

Tipul D de personalitate descris de Denollet caracterizează persoanele cu

afectivitate negativă ( cu anxietate, îngrijorare, imagine negativă despre sine) şi
inhibiţie socială (cu inhibiţie, evitarea şi limitarea interacţiunilor cu ceilalţi,
mascarea emoţiilor negative) care sunt resimţite sub forma unui mediu social
ostil şi nesuprotiv. Acest tip psihocomportamental este prezent la pacienţii cu
boală coronariană, cu insuficienţăp cardiacă şi cu boală arterială periferică,
antrenând un prognostiv nefavorabil cu apariţia complicaţiilor şi creşterea
mortalităţii.

Abordarea diabetului zaharat în stomatologie

Cuvântul “diabetes” provine din verbul grecesc diabeinen, care înseamnă

“aruncare prin şi trecere prin”. La început, aceasta afecţiune se numea şi
„diareea zahărului”.
Este o tulburare complexă a metabolismului energetic al organismului
(centrala atomo-electrică ce produce energie în organism), care include
modificări lipidice (obezitate, grăsimi crescute în sange, în ficat și în mușchi),
glucidice (hiperglicemie, depunerea glucidelor pe proteine) și proteice
(consumarea proteinelor - organismul se mănâncă pe el însuși).
Diabetul zaharat (DZ) – tipuri:
1. Diabetul zaharat de tip 1 juvenil sau insulino-dependent, care apare la
copii și tineri. Este considerat o boală autoimună, adica sistemul imunitar
propriu atacă celulele secretoare de insulină și le distruge. Ca urmare, nu
se mai secretă insulina și în acest caz bolnavii vor avea nevoie de
administrare de insulină prin injecții toată viața.
A.Diabetul zaharat tip 1 este caracterizat prin:
Creșterea foarte mare a zahărului din sânge (glucoză crescută - glicemie mare)
distrugerea totală a celulelor din pancreas care secretă insulina (celule beta-
pancreatice)
ducând la lipsa completa de insulină, cu evoluţie spre cetoacidoză (glicemie
mare + prezența cetonelor în sânge + sânge acid, acru)
deznodământ fatal dacă nu se intervine prin tratament substitutiv cu insulină.
Caracteristici – diabet tip 1:
 se înregistrează în aproximativ 10% din persoanele cu diabet din țara
noastră.
 pacienții cu acest tip de diabet au o dependență vitală față de
tratamentul cu insulină în lipsa căruia nu pot supraviețui.
 poate fi întâlnit la toate vârstele
  caracterizează mai ales pacienții la care boala debutează sub 30 ani; sub
aceasta vârstă aproape toti pacienții sunt insulino-dependenți.
 simptome evidente: urinat des, sete continuă, creșterea poftei de
mâncare, slăbire.
Poate fi:
a)Autoimun - sistemul imunitar confunda celulele producatoare de insulina
(celule ß din pancreas) cu ceva strain organismului (ex.- microbi) si incearcă din
răsputeri să lupte impotriva lor, încercând în mod greşit să salveze organismul
de ele. Din pacate mai intotdeauna si reuseste.
b) Idiopatic – cauze necunoscute
Factori de risc pentru diabetul de tip 1
• Moștenirea genetică (cel mai mare risc de a face diabet de tip 1 îl are
fratele/sora geamăn(ă) al unui pacient cu diabet de tip 1, dacă au fost
gemeni monozigoți)
• Factorii de mediu: în ultimii 100 de ani diabetul de tip 1 a crescut ca
pondere astronomic, in conditiile in care baza genetica, materialul care
se mosteneste nu s-a schimbat semnificativ (este nevoie de mii de ani
pentru astfel de modificari genetice). Ceea ce s-a modificat la fel de
"astronomic" sunt FACTORII DE MEDIU.
Factorii virali:
● enterovirusurile (mai ales Coxsackie B4, care s-a gasit in pancresul unor
pacienți ce au murit de diabet tip 1)
● virusul rubeolic (daca femeia gravidă face rubeolă => poate apare diabet de
tip
• Rolul nitraților, nitriților și nitrozaminelor în apariția diabetului de tip 1
este de mare interes în prezent.
Surse de streptozotocin:
 mezeluri – nitrații sunt transformați în intestinul gros în
nitrozamine și nitrozamide.
 nitrați sunt și în apa de la robinet și după ce o bem se transformă
în nitrozamine
• Rolul deficitului de zinc
Semnele care indica deficit de zinc:
 Imunitate slabă
 Acnee
 Alergii
 Intestin permeabil
 Tulburări de somn
• citomegalovirusul
• Laptele de vacă: consumat în primele luni de viață a fost asociat cu o rată
mai mare de apariție a diabetului de tip 1 datorită proteinelor în cantitate
mai mare în dieta bebelușilor.
Observație:
Nu orice diabet tratat cu insulină este diabet de tip 1.
Ex. diabetul gestațional și diabetul de tip 2 (în anumite situații) se tratează tot
cu insulină.
Diabetul zaharat de tip 2 care apare la maturitate și este cea mai răspândită
formă de diabet. Este o boală caracterizată prin creșterea foarte mare a
zahărului din sânge (glucoza crescută - glicemie mare) ce are 2 cauze:
a) Distrugerea parțială a celulelor din pancreas care secretă insulina (celule
beta-pancreatice), ducând la lipsa parțiala de insulină (ceea ce explica lipsa
evoluției spre cetoacidoză);
b) Rezistența organismului la acțiunea insulinei, astfel încât se poate ajunge
chiar la situația în care nivelul insulinei în sânge este mult mai mare decat la un
om obișnuit, dar ea neputind fi folosită, zaharul nu poate intra în celule și
glicemia nu scade.
Forma tipică apare dupa vârsta de 40 ani la persoane cu exces de greutate, cu o
perioadă de evoluție lungă (de ordinul lunilor sau anilor) înaintea punerii
diagnosticului.
Aproximativ 80% din diabeticii de tip 2 au fost sau sunt obezi în momentul
diagnosticarii.
Factorii favorizanţi în apariţia diabetului de tip 2 :
• vârsta ≥ 35 ani;
• suprapondere (IMC ≥ 25);
• Prezența în familie a unui diabet la rudele de gradul 1 sau 2;
• sedentarismul;
• rasa/etnie (de ex. afro-americani, hispano-americani);
• prediabet anterior depistat. diabet de sarcina (gestational) anterior sau
nasterea unui copilas ≥ 4 Kg;
• Stres
• Fumat
• Medicamente
• hipertensiune (tensiunea arterială ≥ 140/90 mmHg);
• grasimi crescute in sange - HDL colesterol ≤ 35 mg/dl (nu colesterolul
total ci de o subfracție a lui numita HDLc !) și/sau trigliceride ≥ 250
mg/dl;
• sindromul ovarelor polichistice;
• istoric de boala vasculară;
Diabetul de tip 3
 • Defecte genetice ale functiei celulei producatoare de insulina din
pancreas (celula beta);
• Defecte genetice ale actiunii insulinei;
• Boli ale pancreasului (pancreatita- consumul de alcool);
• Boli hormonale;
• diabet indus prin medicamente/substante chimice
• Infectii
• Forme rare produse prin mecanisme mediate imunologic
• Sindroame genetice asociate uneori cu diabet
Diabetul gestațional
• Reprezintă orice grad de intoleranță la glucide (valori mai mari decât
normale ale glicemiei), cu debut sau prima recunoaștere în timpul
sarcinii.
• Aceasta înseamnă că femeia în cauză nu știa că are diabet (deși diabetul
poate exista și înainte de sarcină).
• Diagnosticul de diabet gestațional se menține numai pe durata sarcinii.
Dacă după naștere glicemia revine la normal, trebuie știut faptul că mama are
un risc foarte mare de a dezvolta diabet gestațional la o sarcină ulterioară sau
chiar diabet în afara sarcinii.
Dacă nu este diagnosticat și tratat cu cea mai mare atenție, diabetul gestațional
va duce la afectarea faătului și apariția complicațiilor în cursul sarcinii, la
naștere și imediat dupa aceea, dar și pe termen lung, în copilarie sau la adultul
tânăr.
Consecințele diabetului gestațional
 În primul trimestru poate apărea avortul spontan, întarziere precoce în
dezvoltarea intrauterină și malformații congenitale.
 Dacă hiperglicemia apare în trimestrul doi de sarcină pot apare ulterior
tulburări comportamentale și ale intelectului.
 Dacă afectarea se produce în ultimul trimestru copilul poate avea o
greutate mai mare decât normală la naștere și va avea un risc crescut
pentru obezitate și diabet zaharat în cursul vieții. Bebelușii cu nivele
mari ale secreției de insulină au risc crescut pentru a deveni obezi și a
dezvolta diabet de tip 2 la vârsta adultă.
Simptomele diabetului zaharat:
• Urinat des și mers la baie în timpul nopții.
• Sete continuă și consumarea unor cantități mari de apă. Se poate ajunge
la consumarea a 4-6 litri de apă pe zi, ceea ce trebuie să fie un semnal de
alarmă.
• Creșterea poftei de mâncare
 • Scăderea în greutate în care se asociază cu o pofta de mâncare mai mare
și un consum mai mare de alimente este explicată prin imposibilitatea
organismului de a utiliza mâncarea și tendința la autodigestie pentru
supraviețuire (organismul se mănâncă pe el însuși dacă nu poate folosi
mâncarea).
• Alte simptome: oboseală, iritabilitate, vedere tulbure
În tipul 1 de diabet aceste simptome apar de regulă cu 1-3 luni înaintea punerii
diagnosticului
În tipul 2 de diabet cu 5-10 ani înainte, în tot acest timp organismul fiind
măcinat zilnic de diabet.
Complicațiile diabetului apar la nivelul:
• cordului și vaselor (ateroscleroza, hipertensiunea arterială, cardiopatia
ischemică, arteriopatia);
• nervilor (neuropatia diabetică);
• cordului și vaselor (ateroscleroza, hipertensiunea arterială, cardiopatia
ischemică, arteriopatia);
• nervilor (neuropatia diabetică);
Psihologia diabeticului
Diabetul apare cel mai adesea ca urmare a unui șoc afectiv grav, mai ales
cel care apare în copilărie, care fragilizează sentimentul nostru de securitate,
dar și bucuria noastră de a trăi.
Diabetul declarat la maturitate sau bătrânețe va fi cauzat, mai curând de
probleme relaționale cu partenerul său de viață.
Poate indica o stare de tristeţe profundă, de care adesea persoana
respectivă nici nu este conştientă, provenită din faptul că ea consideră că nu
primeşte dragoste din partea celorlalţi, deşi de multe ori chiar dacă are
suficientă afecţiune consideră că nu o merită. Este posibil ca mai demult, aceşti
oameni să fi avut o poziţie privilegiată, să se fi aflat în mijlocul atenţiei, poziţie
uzurpată de apariţia unui nou membru al familiei, un nou copil sau un nou
partener.
Poate arăta și o nevoie exagerată de controla totul!
Profilul personalității
 conflicte şi nevoi non-orale satisfăcute prin mâncat;
 ca efect al identificării hranei cu dragostea, retragerea afecţiunii produce
experienţa emoţională foamei, de aici generându-se, independent de
consumul de alimente, un metabolism al foamei;
 spaimele inconştiente de o viaţă întreagă duc la o reacţie permanentă de
luptă - fugă însoţită de hiperglicemie
Abordarea în stomatologie a diabetului zaharat
 Dacă complicațiile "clasice" ale diabetului zaharat sunt 5: retinopatie,
nefropatie, neuropatie, complicații cardiovasculare și întârzierea închiderii
rănilor, recent, boala parodontală a fost numită "cea de-a șasea complicație" a
diabetului zaharat, generată de inflamația sistemică. Relația dintre diabet și
boala parodontală este bilaterală, astfel că, boala parodontală poate afecta
controlul metabolic al pacientului și controlul glicemiei la pacienții cu DZ tipul 1,
în timp ce evidențele sunt încă controversate pentru cei cu DZ tipul 2.
Manifestări negative ale cavității bucale asociate diabetului
1.Boala parodontală – parodontoza
2.Cariile dentare
3. Boli ale mucoasei orale
Studiile arată că la diabetici există o prevalență marcantă pentru:
 fisuri ale limbii
 ulcere traumatice
 candidoză orală
 stomatită
 3. Boli ale mucoasei orale
 Studiile arată că la diabetici există o prevalență marcantă pentru:
 fisuri ale limbii
 ulcere traumatice
 candidoză orală
 stomatită
4. Disfuncția salivară; la persoanele cu DZ se întâlnește xerostomia (senzația
subiectivă de uscăciune a gurii). Ea poate fi provocată de senzația de sete
(simptom al diabetului), deshidratare, disfucție orală senzorială, hiposalivație.
Pacientul va fi sfătuit să evite hrana uscată, acidă sau condimentată și fumatul.
5. Consecințele neuropatiei în cavitatea bucală (senzația de arsură a gurii, "burn
mouth syndrome", (tulburare neurosenzorială), nevralgii persistente de
trigemen.
Alte complicații care interacționează cu tratamentul stomatologic:
• vasculopatia diabetică aferentă tuturor modificarilor cardiace:
ateroscleroza, boala ischemica, accident vascular, hipertensiune arterial,
etc.
• compromiterea apărării imunitare locale, cu apariția frecventă de infecții
oportuniste: candidoze, streptococice sau virale: herpes labial.
Susceptibilitatea la infecții a pacienților cu diabet este extrem de mare când
boala pacientului nu este stabilă (glicemie mai mică de 70 mg/dl sau mai mare
de 200 mg/dl).
Tratamentul unei infecții acute la acesti pacienți are două scopuri: normalizarea
glicemiei și eradicarea agersiva a infectiei de focar.
Indicațiile nutriționale sunt de ajutor în prevenția sau ameliorarea afecțiunilor
orale:
• Igienă orală riguroasă
• Ingerarea alimentelor în stare semisolidă, fără condimente, la
temperatura camerei
• Stimularea secreției salivare prin ingerarea de bomboane cu arome de
citrice, fără zahăr, administarraea de pilocarpină
• Consum adecvat de lichide
• Evitarea alimentelor uscate, aderente
Principiile pentru tratamentul stomatologic sunt următoarele:
 la pacientul non-insulino-dependent (tipul II), când diabetul este bine
controlat, orice intervenție stomatoloigcă se poate efectua fără precauții
speciale
 pacientul trebuie internat pentru monitorizarea glicemiei pre și
postoperator pentru orice intervenție complexă și prelungită care se
suprapune cu schema de control a bolii
 profilaxia antibiotică este obligatorie în cazul unei urgențe stomatologice
(amoxiciclina este singurul antibiotic recomandat), nu se recomandă
antibiotice care accentuează hipoglicemia indusă de insulină
 durerea și inflamația se controlează cu medicamente care nu modifică
nivelul glucozei
 Stresul fizic și emoțional pot duce la un episod de hiperglicemie, de
aceea este necesară învingerea fricii de stomatolog.
 Este indicat ca procedurile stomatologice să se desfășoare într-un
interval de circa 2 ore de la micul dejun, regula este să fie trata pacientul
cu stomacul plin
 Când boala nu este stabilă, posibilitatea acestor pacienți de a face infecții
este foarte mare; din acest motiv la acești pacienți tratarea infecției are 2
scopuri: normalizarea glicemiei și eradicarea infecției
 Este indicat ca procedurile stomatologice să se desfășoare într-un
interval de circa 2 ore de la micul dejun, regula este să fie trata pacientul
cu stomacul plin
 Când boala nu este stabilă, posibilitatea acestor pacienți de a face infecții
este foarte mare; din acest motiv la acești pacienți tratarea infecției are 2
scopuri: normalizarea glicemiei și eradicarea infecției.

Abordarea pacientului cu nevoi speciale în medicina dentară

 Persoanele cu nevoi speciale sunt acele persoane cu handicap sau afecțiuni
medicale care au bariere în atingerea unei sănătăți orale bune. Acestea au mai
multe boli dentare și dificultăți în obținerea unei îngrijiri denature decât
celelalte persoane.
Provocările suplimentare pot proveni din prezența xerostomiei care este un
defect secundar al medicamentelor psihotrope și al altor medicamente folosite
de persoanele cu nevoi speciale.
Un obstacol în cale prevenirii bolilor dentare este cel fizic, pentru multe
persoane incapacitatea de a ține o periuță de dinți sau de a utiliza ața dentară
reprezintă bariera fizică.
De asemenea, copiii care suferă de ADHD suferă des de bruxism și sunt
predispuși la diferite accidente ce pot cauza trauma la nivelul cavității bucale.
Bruxismul este întâlnit și la copiii ce suferă de autism, alături de mușcarea
limbii, rănirea gingiei cauzând ulcerații.
Plan de intervenție care are ca scop desensibilizarea pacientului:
 • Comportamentul dezirabil trebuie lăudat, după fiecare procedură cel
indezirabil trebuie ignorant.
• Elemente de confort

Atenție! Unii copii nu suportă atingerea!

Sindromul Down
Este una din cele mai frecvente aberații cromozomiale, fiind prezent în
proporție de 1 la 800-1000 de nașteri.
Sindromul Down (Trisomia 21) este o afecțiune cu care o persoană se naște,
având anumite trăsături fizice caracteristice: facies aplatizat, gât scurt, brațe și
picioare scurte și îndesate, dar și un anumit grad de deficiență mentală
În 1959, pediatrul si geneticianul francez Jérôme Lejeune a descoperit că
sindromul Down era cauzat de prezența unui cromozom 21 suplimentar,
rezultând astfel un număr de 47 de cromozomi, față de 46 (23 de la mampă și
23 de la tată), cât are un om în mod normal. Nu se cunosc factorii care
determină celulele să se dividă anormal.
Factori de risc:
• mama vârstnică: femeile mai invarsta de 35 de ani, prezintă un risc
crescut pentru a avea un copil cu Sindrom Down
 • tată vârstnic: studiile recente indică faptul că, dacă tatăl are vârsta mai
mare de 40 de ani și mama mai mare de 35 există acest risc
• frate/soră cu Sindrom Down: femeile care au deja un copil cu Sindrom
Down au un risc de 1% de a mai avea un copil cu aceasta afecțiune.
Semne caracteristice:
• lungime și greutate mai mică decat parametrii vârstei gestaționale
• hipotonie musculară
• hiperlaxitate ligamentară (articulațiile și implicit mobilizarea la nivelul
acestora este mai mare, fapt ce conferă o instabilitate articulară în
momentul în care se necesită menținerea unei poziții fixe)
• hiporeflexie nervoasă
• fața mică și rotundă, prezentând o dismorfie sugestivă: epicantus (un
repliu în unghiul intern al ochiului)
• fante palpebrale oblice
• hipertelorism (distanța dintre cei doi globi oculari este mai mare decât în
mod normal)
• pielea este mai aspră
• gura deschisă cu protruzie linguală (limba iese din gura datorită cavității
orale mici)
• dinti atipici si incovoiati: dintii copilului pot sa apara mai tarziu si intr-un
mod neobișnuit.
• buza superioară eversată
• urechi mici, jos implantate
• nas mic, rădăcina nasului turtită
• palat ogival și îngust
• punte nazală aplatizată: porțiunea aplatizată a nasului situata între cei 2
ochi (punte) este frecvent înfundată
• capul este brahicefalic cu occiput aplatizat și fontanele largi
• pete Brushfield: un fragment tisular pe portiunea colorata a ochiului (iris)
• gât scurt cu exces de piele în zona cervicală
• torace în pâlnie, cu mameloane aplatizate
• degetele de la mâini sunt mici, cu degetul mic încurbat (clinodactilie)
• pliu palmar transvers unic (pliu simian) – acest semn nu este obligatoriu
• picioare scurte și platentre
Unii sugari cu sindrom Down pot prezenta diferite malformații viscerale
asociate:
• anomalii congenitale cardiace in 40% din cazuri (principala cauză de
deces în primul an de viață), mai ales malformații ale endocardului
• Malformații digestive în 3-5% din cazuri, mai frecvente sunt atreziile sau
stenozele duodenale și megacolonul
 • Malformații renale
Copiii cu Langdon Down pot tolera o durere de intensitate foarte mare,
înainte de a o exprima sau pot sa nu fie capabili sa o descrie foarte bine!!!
Strategii de îngrijire (G.Iorgulescu, 2017):
• ascultați cu atenție, deoarece limbajul lor poate fi dificil
• discutați cu părintele pentru a stabili abilitățile intelectuale și
funcționale ale pacientului
• explicați fiecare procedură și problemă orală
• exemplificați instrumentele și procedurile pe care le utilizați
• utilizați instrucțiuni simple
• discutați cu părintele și aflați ce îl motivează pe copil
• programați pacienții cu sindrom Down la începutul zilei de lucru
• folosiți un mediu de tratametn cu puțin distracții și încercați să
reduceți stimuli care ar putea influența gradul de cooperare al
pacientului
• recompensați comportamentul cooperativ al pacientului

AUTISMUL
Autismul este tulburarea centrală din cadrul unui întreg spectru de
tulburări de dezvoltare, cunoscut sub numele de tulburari pervazive de
dezvoltare.
Aceste tulburări prezintă o largă varietate de manifestari, presupuse a fi
rezultatul unor disfuncționalitati de dezvoltare ale sistemului nervos central sau
genetice. Cauzele specifice sunt încă necunoscute.
Poate avea doua tipuri de debut:
• autismul poate fi observat încă din primul an de viață
• autismul se instalează în jurul vârstei de 2-3 ani, iar copilul, care până la
această vârstă a avut o evoluție normală, pierde achizițiile (cognitive, de
socializare, comunicare) și încep să manifeste și comportamente
repetitive și autostimulări.
Principalele simptome prezente la copii ale tulburărilor din spectrul autist:
 lipsa de interes pentru mediul înconjurător.
 competenţe lingvistice întârziate sau regresia acestora. Copii cu autism
cu vârstă de până în doi ani rareori răspund la numele lor; ecolialia
(repetă mecanic cuvintele altora), mutism selectiv sau total
 comportament social divergent, nu zâmbeşte şi nu are reacţii sociale;
dificultatea de a avea contact vizual, lipsa zâmbetului
 deprecierea funcţiei motorii şi a coordonariii.
 pica - tendinţa de a consumă lucuri care nu sunt alimente
 lipsa imitaţiei acţiunilor celorlalţi
  neparticiparea la jocurile sociale şi dorinţa de a se juca singuri şi de a se
izola
 modalităţi specifice şi neobişnuite de manifestare a furiei şi afecţiunii.
 lipsa de empatie
 dificultatea manifestării afecţiunii. Nu doar că refuză o îmbrăţişare dar
nici nu înţeleg semnificaţia gestului.
 modele repetitive şi stereotipe de comportament care pot afecta
capacitatea dobândirii unor noi competenţe
 comportamente auto-stimulatorii (mişcări repetate ale corpului, cum ar
fi bătăile din palme, balansarea corpului înainte şi înapoi, contactul cu
anumite suprafeţe etc.).
 neparticiparea la jocurile sociale şi dorinţa de a se juca singuri şi de a se
izola
 modalităţi specifice şi neobişnuite de manifestare a furiei şi afecţiunii.
 lipsa de empatie
 dificultatea manifestării afecţiunii. Nu doar că refuză o îmbrăţişare dar
nici nu înţeleg semnificaţia gestului.
 modele repetitive şi stereotipe de comportament care pot afecta
capacitatea dobândirii unor noi competenţe
 comportamente auto-stimulatorii (mişcări repetate ale corpului, cum ar
fi bătăile din palme, balansarea corpului înainte şi înapoi, contactul cu
anumite suprafeţe etc.).
 neparticiparea la jocurile sociale şi dorinţa de a se juca singuri şi de a se
izola
 modalităţi specifice şi neobişnuite de manifestare a furiei şi afecţiunii.
 lipsa de empatie
 dificultatea manifestării afecţiunii. Nu doar că refuză o îmbrăţişare dar
nici nu înţeleg semnificaţia gestului.
 modele repetitive şi stereotipe de comportament care pot afecta
capacitatea dobândirii unor noi competenţe
 comportamente auto-stimulatorii (mişcări repetate ale corpului, cum ar
fi bătăile din palme, balansarea corpului înainte şi înapoi, contactul cu
anumite suprafeţe etc.).
Comportamente repetitive:
• mersul pe vârfuri
• fluturatul mâinilor
• alergatul în jurul camerei
• rotirea în jurul propiului ax sau al unui corp mobilier şi orice alte acţiuni
realizate în mod disfuncţional şi repetitiv
• legănarea corpului
 • sărituri şi răsuciri, aranjarea
• rearanjarea unor obiecte, repetarea aceloraşi sunete, cuvinte sau fraze.
Copiii mai mari pot dezvoltă interes accentuat pentru cifre, simboluri,
teme ştiinţifice etc.
Cauzele ipotetice ale autismului:
 Tendința în familie către autism ( ar exista un risc de 3-8%)
 Sindromul fragile X
 Un virus
 O toxină din mediu
 Vaccinurile
 o anomalie au o leziune cerebrală
 factori fizici prenatali cum ar fi rubeola intrauterină
 factori psihologici prenatali cum ar fi respingerea sarcinii
 factori postnatali cum ar fi spasmele infantile, encefalita etc
Dacă copilul cu autism manifestă și bruxism sau alte afecțiuni, cum ar fi
mușcarea buzelor sau a gingiilor, atunci este recomandată o protecție bucală.
În cazul copilului cu autism, sedarea cu protoxide de azot sau gaz ilariant poate
fi foarte folositoare, mai ales în ceea ce privește anxietatea.

Sindromul Asperger: este o tulburare neurologică din familia tulburărilor din

spectrul autismului
Sindromul Asperger este argumentat clinic prin:
• deficiențe calitative ale interacțiunii sociale
• nonconcordanța reacțiilor și răspunsurilor cu ambianța social
• pattern-uri comportamentale repetitive, stereotipe și manierisme
motorii
• restrângerea ariei interesului și activităților, cu menținerea unor ritualuri
nonfuncționale
• la adolescență apar ca trăsături inflexibile la influețele vieții sociale
În 1944, un austriac pediatru Hans Asperger a observat patru copii care au
întâmpinat dificultăţi de integrare socială. Desi inteligenta lor a aparut normala,
copiii nu aveau abilitati nonverbale de comunicare, nu au reuşit să
demonstreze empatia cu colegii lor. Modalitatea lor de a vorbi a fost excesiv de
formala, iar concentrarea lor se realiza catre un singur subiect de interes si
manifestat in coversatii.
Dr. Asperger, a denumit condiţia "autistic psychopathy" şi a descris-o ca o
tulburare de personalitate în primul rând marcat de izolare socială.
1. Fixarea pe o singură activitate
Mulți copii cu sindromul Asperger sunt interesati de un singur sau câteva
lucruri, rămânând fixați pe el pentru ore în șir.
 2. Speech-ul "micului profesor"
Copiii cu Sindrom Asperger au abilități verbale avansate, preferând să
vorbească mult mai formal decât este normal pentru vârsta lor, sau preferând
să vorbească cu adulții.
3. Dificultăți în înțelegerea regulilor sociale
Dificultățile sociale sunt un alt semn cheie ale sindromului Asperger. Citirea
limbajului corpului poate fi o sarcină grea, precum și regulile care țin de
conversație.
4. Nevoia de rutină
5. Crizele emoționale
6. Lipsa de empatie

Sugestii în privința abordării optime a copilului cu sindrom Asperger sau

autism
• țineți cont că acești copii sunt foarte sensibili la zgomote puternice,
mișcări bruște și durere
• prima ședință trebuie să fie cea mai scurtă pentru a se putea obișnui
copilul
• apropierea de copil se face foarte ușor pentru a nu se simți amenințat
• se poate folosi tehnica "tell – show - do"
• arătați instrumentele care vor fi folosite
• lăsați copilul singur pe scaun pentru a se obișnui
• explicați fiecare manevră înainte de a fi efecuată
• vorbiți direct, cu propoziții scurte și cu voce calmă, deoarece copiii cu
autism percep totul literalmente
• evitați să-i băgați lumina în ochi
• lăudați-l pentru comportamentul cooperant
• rugați părintele să țină copilul de mână în timpul tratamentului
• anumiți copii vor avea nevoie de sedare sau de anestezie generală pentru
a permite tratamentul stomatologic

ADHD – hiperactivitate cu deficit de atenție

Trăsăturile principale sunt:
 Lipsa atenției
 Lipsa concentrării
 Impulsivitatea

HIV – SIDA
Sindromul a fost identificat pentru prima dată în rândul bărbaților
homosexuali din SUA, în 1978.
Virusul Imunodeficientei Umane (HIV) este un virus care atacă sistemul imun, și
îngreunează lupta organismului cu infecțiile si cu bolile. HIV este virusul care
produce Sindromul Imunodeficienței Dobândite (SIDA). Totuși a fi infectat cu
virusul HIV nu înseamnă a avea SIDA.
SIDA este ultimul și cel mai sever stadiu al infecției cu virusul HIV. Unii oameni
trăiesc cu infecția cu virusul HIV mulți ani, chiar zeci de ani până la a avea SIDA.
Stadiile infecției cu virusul HIV:
• sindromul retroviral acut care se manifesta ca și gripă; acest sindrom
apare într-un interval de timp care poate varia între cateva zile si câteva
săptămâni de la infectare;
• Infecția HIV asimptomatică: există cazuri în care pot trece mai mulți ani
fără simptome de infectție HIV;
• infectia HIV simptomatică: susceptibilitatea la anumite infecții sau boli,
cum ar fii pneumonia sau cancerul;
• SIDA, boala care apare in ultimul stadiu al infectiei HIV; majoritatea
persoanelor cu HIV netratate dezvolta SIDA dupa 12-13 ani de la infectie
• HIV se poate transmite mai ușor în primul stadiu al infecției, când sunt
prezente primele simptome HIV (sindromul retroviral acut), și apoi mai
târziu, când apare simptomatologia bolilor corelate cu infecția HIV.
Consecințele SIDA în plan afectiv:
• depresie până la risc suicidar semnificativ
• idei de inutilitate, autoculpabilitate
• renunțare apriorică la activități anterior agreate
• lipsa elanului vital, suferință semnificativă, sentiment al durerii morale.
În plan comportamental:
• tulburări de adaptare
• sociofobie cu evitarea relațiilor interpersonale
• atitudini disprețuitoare
În plan cognitiv:
• deficitul cronic este asociat cu cefalee
• crize convulsive
• hipomnezie
• hipoprosexie
În ultimul stadiu apare demența caracterizată prin deteriorare cognitivă.
Dezorientare allo și autopsihică, amnezie de fixare și de evocare a datelor și
evenimentelor, bradipsihie, simpotme neurologice (tremor, hipertonie,
tulburări de echilibru, ataxie, hiperreflexie generalizată). Demența poate
apărea la copiii cu HIV unde este ilustrată prin întârziere sau oprire în
dezvoltarea psihică, hipertonie generalizată, microcefalie.
Depistarea pacienților cu HIV în cabinetul stomatologic
 • Medicul stomatolog poate juca un rol foarte important în diagnosticarea
precoce a infecției HIV. Manifestările orale pot apărea în stadiul incipient
al infectării cu HIV. Frecvența leziunilor orale la persoanele cu HIV variază
între 30-80%.
Afecțiuni ce pot indica suspiciuni:
 candidoza orală este cea mai frecventă este prezentă în aproximativ 80%
în cazul pacienților cu HIV
 virusul herpex simplex VHS la pacienții imunocompromiși este mult mai
severă, având o evoluție cronică fără tendință de vindecare. La copiii
infectați cu HIV apar gingivito-stomatite severe cu evoluție nefavorabilă a
infecției
 leucoplazia orală păroasă apare, de obicei, la persoanele infectate cu
HIV. Poate fi întâlnită și la persoanele cu HIV negative, dar infectate cu
EBV, imunosupresate (ex: leucemie, transplant de organe etc)
 gingivita ulcero-necrotică poate fi asociată cu fumatul, expunerea
îndelungată la stres, însă un număr mare de pacienți HIV pozitivi au
prezentat boli parodontale necrozante
 parodontita ulcero-necrotică apare frecvent în rândul persoanelor
infectate cu HIV. Această afecțiune ar putea constitui un posibiol marker
precoce de infecție cu HIV.
Studiile arată că, medicii stomatologi sunt mai puțin expuși riscului față de
medicii din chirurgia generală, dar mai mult decât medicii din alte specialități.
Instrumentele cel mai des implicate sunt: bisturiele, acele de seringă, chiurete,
obiecte ascuțite.

Abordarea pacientului vârstnic în medicina dentară

„Pentru ignoranţi, bătrâneţea este iarna, pentru cei ocupaţi cu munca intelectuală, este
perioada secerişului“.
Voltaire

Delimitări conceptuale:
Gerontologia: ramura medicală care se ocupă cu studierea fenomenelor
anatomo-fiziologice ce apar odată cu îmbătrânirea oamenilor.
 Geriatria: ramura medicală care studiază procesele patologice ce
însoțesc fenomenul de îmbătrânire umană.
Geronto-stomatologia: un important capitol al științelor
medicale stomatologice dentare, ce are ca obiect de studiu și cercetare
modificările anatomo - clinice ce apar la vârsta senescenței, și se ocupă
cu modalitățile de remediere terapeutică sau protetică ale acestor
alterări biofuncționale.
Îmbătranirea este un set dinamic de pierderi și câștiguri care conduce la
o adaptare psiho-socială de success la procesul de creștere în vârstă
(Baltes, Freund și Li, 2005);
o o secvență naturală de stadii și statute cărora le sunt atașate
așteptări normative specifice fiecărei vârste pe care s-au clădit
rolurile, relațiile sociale și discursul social tradițional despre
îmbătrânire și bătrânețe;
o fiecare dintre noi îmbătrâneşte după un ritm propriu
Ageismul
Termenul de “ageism” (Butler, 1999) definește “o alterare în
sentimentele, credințele sau comportamentele față de un individ sau
grup în funcție de vârstă”.
Atitudinea față de bătrâni este generată de tendința social-culturală de a
separa tinerii și bătrânii, ceea ce e nou și ceea ce e vechi, de a promova
expresii culturale și expresii instituționale diferite în funcție de vârstă, de
a cataloga capacitățile și potentialitățile în funcție de vârstă.
Bătrânii sunt fixați într-o zonă aparte a societății, ceea ce
permanentizează stigmatizarea, segregarea, prejudiciul și în final abuzul
(Bugental și Hehman, 2007).
Gerotranscendența se referă la capacitatea unui bătrân de a redefini
selful, relațiile cu alții și a găsi noi înțelesuri pentru problemele
existențiale fundamentale.

Vârstele omului
Pentru fiecare dintre noi, termenul de „bătrân“ are o anumită
semnificaţie. Pentru un copil, „bătrân“ este oricine cu vârsta cronologică mai
mare de 20 de ani. Adolescentul consideră „bătrân“ orice persoană trecută de
30 de ani, iar o persoană în vârstă de 75 de ani consideră că este bătrân oricine
se află la o vârstă mai înaintată decât a sa.
 Vârsta biologică este legată de îmbătrânirea organică, fiecare organ
suferă modificări care îl fac mai puţin performant de-a lungul vieţii, iar
capacitatea sa de autoreglare devine mai puţin eficientă.
Nu toate organele par să îmbătrânească în acelaşi timp. La unii îmbătrânirea
primară se exprimă printr-o degradare premature a sistemului cardiovascular,
la alţii printr-o îmbătrânire cerebrală premature sau prin declinul functional al
altor organe.
 Vârsta socială se referă la rolul, statutele şi obiceiurile persoanei în
raport cu ceilalţi membri ai societăţii.
 Vârsta psihologică se referă la competenţele mentale pe care persoana
le poate mobiliza ca răspuns la schimbarea mediului.
 Vârsta mentală: felul în care gândim, ține de perspectiva noastră a
asupra vieţii. Este ca un fel de capsulă a timpului în care este prinsă
mintea noastră, în funcţie de o perioadă sau alta din trecutul în care am
trăit.
 Vârsta bioelectrică: vârsta reală a corpului este data de vitalitatea
corpului bioelectric.
Procese care concură la îmbătrânire:
• inflamația cronică
• glicarea
• reducerea reacțiilor de metilare
• disfuncția mitocondrială
• dezechilibrul hormonal
• calcificarea excesivă
• carența de enzime digestive
• dezechilibrul acizilor grași
• mutațiile ADN-ului
• disfuncția imunitară
• dezechilibrul enzymatic
• deteriorarea mitocondrială
• excitotoxicitatea
• deficitul circulator
• modificarea expresiei genice
• pierderea sensibilității la insulină
• scăderea densității osoase
• stresul oxidativ
Procesul de îmbătrânire a organismului este legat de:
• dietă,
• stilul de viață,
• mediul ambiant,
toate participând și având un impact definitoriu asupra cavității orale.

Din punct de vedere atitudinal, persoanele vârstnice se categorizează astfel:

  cei care percep condiţia existenţială ca deplorabilă, motiv pentru care
cumulează un risc patogen crescut
 cei care o percep în mod favorabil, sanogen, motiv pentru care ei vor
dezvolta o senectute echilibrată şi tonică
 cei ce recuză cu virulenţă actuala lor condiţie existenţială, motiv pentru
care furnizează un remarcabil potenţial patogen cu o multitudine de
căderi somatopsihice.

Caracteristicile de personalitate care dau contur vârstei a treia sunt:

• Misoneismul (inapetenţa faţă de schimbare şi exces de conservatorism)
• Egoismul
• Avariţia
• Neâncrederea în alţii
• Tendinţa de izolare
• Proliferarea criticismului şi inflamarea autocriticismului
• În ceea ce priveşte temperamentul, există o îmbogăţire cu trăsături
specifice temperamentului flegmatic.

Tipuri de personalitate la vârsta a treia.Tipologia propusă de T.D.Hargrave şi

W.TAnderson (1992):
1.Personalitatea integrată, care reuneşte trei subcategorii:
 Cel care reorganizează (adică acela care ştie să substituie activităţile care
i-au devenit inaccesibile cu altele noi, tonice şi valorizatoare)
 Cel care este centrat pe un singur aspect (adică cel care se rezumă doar
la îndeplinirea unui număr restrâns de roluri 1,2, fie pentru că nu îi
permite condiţia fizică, fie că promovează o politică de autoconservare
 Cel fără angajamente (cel care îşi menţine o imagine de sine nealterată, o
imagine robustă, apreciază că a venit timpul să intre într-o prelungită
vacanţă existenţială)
2.Personalitatea defensivă este proprie acelor indivizi care tratează bătrâneţea
ca pe un adversar redutabil, ce nu-ţi îngăduie să depui armele, motiv pentru
care el se încrâncenează să conserve o serie de ocupaţii sepcifice vârstei adulte.
Aceste tip se subdivide în:
• cel care se agaţă, cel care se cramponează să desfăşoare ocupaţiile
specifice vârstei anterioare
• cel care se restrânge, adică se lasă copleşit de nostalgia trecutului, când
avea roluri utile, lamentându-se de configuraţia cenuşie a prezentului.
3. Personalitatea pasiv dependentă care încearcă să demisioneze de la propria
lui îngrijire, transferând-o mai mult sau mai puţin total, familiei sau persoanei
care îngrijeşte şi având un nivel de satisfacţie ce nu depăşeşte cota medie.
Subcategoriile acestui tip sunt:
• cel care cere ajutor, care solicită permanent anturajul, promovând un
activism crescut pentru a focaliza atenţia şi care uzitează frecvent de
tehnici de manipulare
• apaticul, cel care arborează o atitudine de angajare minimă nu numai
faţă de viaţă, dar şi faţă de propria persoană.
4.Personalitatea neintegrată: acei indivizi care sunt total incapabili de a se
implica în vreun rol, adeseori datorită faptului că sunt afectaţi de maladii grave.

Din punct de vedere stomatologic, BERTRAM si BANGUENA au propus trei

subentități independente de vârstă cronologic:
 presenilitate care începe odată cu pierderea primului dinte permanent
 treapta mijlocie a senilității, când mai există câteva perechi de
antagoniști, suficiente pentru masticație
 senilitate avansată caracterizată prin pierderea tuturor dinților
permanenți

Edentațiile
Persoanele de vârsta a III-a se confruntă cu apariția edentațiilor parțiale sau
totale. Aceste stări patologice creează frecvent senzații de frustrare și confuzie,
stări percepute de cele mai multe ori ca infirmități sau ca o confirmare
veritabilă a ravagiilor provocate de vârsta înaintată.
Statisticile din România arată: că cel puțin un sfert din populația totală, în
special cea din mediul rural, suferă de o edentație totală, poziționând țara
noastră în topul statelor care înregistrează cele mai grave și accentuate
probleme dentare din Europa.
O statistică a Clinicii de Protetică Dentară din Timișoara, desfășurată între anii
1990-2000 atesta că 85% dintre edentații total aveau peste 60 de ani, 10% cu
vârste între 55-60 de ani si doar 5% sub 55 de ani.
Având în vedere aceste statistici, putem spune că managementul oral al
persoanelor în vârstă din România trebuie atent dezbătut și implementat atât
în cabinetul dentar, cât și în stilul de viață al pacientului, deoarece:
• Mucoasa bucală a edentatului prezintă o serie de modificări zonale, atât
la pacienţii protezaţi, cât şi la cei neprotezaţi
• Mucoasa crestelor reziduale şi fibromucoasa palatinală sunt implicate
mai intens în procesul de masticaţie la edentatul neprotezat, iar la cel
protezat suportă presiuni mari, dar intermitente, prin intermediul
conectorului principal al protezei.
Statusul nutrițional al vârstnicului asupra cavității orale
În ceea ce priveşte sănătatea orală, prezenţa dinţilor, număr de dinţi funcţionali
precum şi folosirea protezei pot afecta eficienţa şi abilitatea masticatorie
influenţând astfel alegerea alimentelor şi modul de gătire al acestora.
Persoanele în vârstă, fără dinţi preferă consumul de alimente moi şi a mâncării
procesate evitând consumul de fructe, legume şi cărnuri care sunt considerate
dificil sau imposibil de mestecat şi prezintă un consum deficitar de:
• vitamina C, ceea ce pe langa scorbut senil, provoacă și sângerări
gingivale și inflamații consecvente care afectează statusul
emoțional și fizic al pacientului, instalându-se astfel un cerc vicios,
• calciu, care provoaca osteoporoza la bătrâni, cât și o
demineralizare a dinților și boli parodontale severe,
• polizaharide şi proteine, lipsa lor însemnând un raport negativ
între anabolism și catabolism, ducând la slăbire și malnutriție

Vârstnicul dentat trebuie instruit:

 învățat să iși facă o igienă bucală cât mai corectă cu materiale moi
care nu îi lezează mucoasa orală,
 o vizită frecventă la medicul stomatolog, apelarea la ajutor ori de
cate ori este nevoie
 respectarea unei diete care să susțină statusul sănătății orale și
fizice
Majoritatea persoanelor peste 65 ani au o dietă inadecvată având un risc
crescut pentru deficienţa nutriţională.
Recomandări:
 osteoporoză: se recomandă aport crescut de calciu (de exemplu,
legume verzi, mai ales țelina, semințele de susan sunt cea mai bogată
sursă de calciu, evitarea lactatelor contrar credințelor larg rsăpândite că
ar fi surse de calciu)
 servirea mesei de unul singur: învățarea unor metode de mindfulness
 arome: în loc de sare se pot folosi alte condimente (ex: turmeric – unul
dintre cei mai puternici antioxidanți, oregano, ghimbir, usturoi, ceapă
etc.)
 dulciuri: aport scăzut deoarece sunt bogate în calorii şi au valoare
nutritivă scăzută, zahărul fiind principal combustibil pentru celula
canceroasă
 alcool: aport limitat. Poate interfera cu medicaţia antihipertensivă şi
poate duce la aport alimentar inadecvat, în plus creează dependență.
Reabilitarea protetică întâlnește o serie de complicații și greutăți care derivă
din starea patologică
 Boala Parkinson: hipersalivația și mișcările spasmotice fac dificilă
realizarea fiecărei etape a protezării.
 Sindromul Plummer - Vinson (insuficiența hepatică cu răsunet de tip
carențial asupra mucoaselor).Tratamentul protetic devine dificil din
cauza unei deschideri limitate a gurii care are comisurile fisurate.
 Senilitatea
• alterări tisulare și osoase;
• o mucoasă bucală delicată, deshidratată
• o tulburare a metabolismului calciului;
• senzații anormale ale gustului, dureri difuze, arsuri;
• o diminuare evidentă a secreției salivare, până la asialie
Pacient vârstnic-proteze totale-anxietate
În practica uzuală stomatologică, medicii se întâlnesc cu pacienți care
reacționează cu tulburări de adaptare marcate la tratamentul protetic efectuat,
tulburări care se răsfrâng în sfera psihosomatică. Elaborarea diagnosticului la
acești pacienți constă în aprecierea corectă de către medic a solicitărilor lor.
Bolnavii se confruntă frecvent cu:
 Stomatodinii
 Algii faciale
 Senzații de asfixie sau vomă
 Reacții dominate de stresul apropierii medicului
Tulburările de adaptare la biodinamica protezelor reprezintă un factor
determinant în apariția anxietății, pacienții fiind incapabili să mai reproducă
mișcările masticatorii din perioada de dentat, simțindu-se într-o oarecare
măsură respinși de restul societății. Ca urmare a acestui fapt, aceștia apelează
la AUTOMEDICAȚII, în încercarea de a rezolva parțial starea patologică
instalată.
Alegerea momentului oportun
Orice tratament stomatologic determină o reacție psihică sau sufletească
pacientului vârstnic inducând starea de depresie. Aceasta acționează frecvent
la cei care nu suportă protezele totale.
Debutul unui tratament în cabinetul de medicină dentară trebuie atent corelat
cu starea de sănătate generală a pacientului, care, în cazul de față, este de cele
mai multe ori nesatisfăcătoare. Prin urmare trebuie ținut cont de faptul că, cei
mai mari consumatori de medicamente sunt vârstnicii.
Medicamentele administrate au de cele mai multe ori acțiune întârziată și
efecte secundare nedorite. Statistica conform căreia, un sfert din populația
vârstnică administrează zilnic cel puțin 5 medicamente simultan, este un factor
decisiv în apariția riscurilor la care sunt supuși acești pacienți.
Dintre aceste riscuri, alergiile la diferite substanțe utilizate în cabinetul de
medicină dentară sunt mai frecvente decât la celelalte grupe de pacienți. Acest
lucru se datorează tocmai medicației excesive. Între medicamentele
administrate simultan apar relații de potențare sau agoniste care pot duce în
timp la crearea unui mediu propice apariției în timp a unor alergii la noi
medicamente.
Administrarea prelungită a antibioticelor modifică microbiocenoza orală,
stimulând proliferarea bacteriilor și a virusurilor cu efecte în cavitatea bucală.
Timpul de înjumățire al medicamentelor este prelungit. Prin urmare, indiferent
de tipul de tratament, medicul dentist are obligația de a prescrie pacienților
vârstinici DOZE MAI MICI sau de a solicita INTERVALE MAI PRELUNGITE între
administrări.

CONCLUZII: Bariera de teamă trebuie trecută împreună cu pacientul iar

tratamentul protetic se va institui NUMAI în momentul ieșirii din etapa de
depresie larvară!!!
Toleranța la medicamente se poate instala rapid putând duce la dependență!

Calități necesare personalului medical pentru a crea bolnavului o atmosferă

plăcută și degajată:
 Să prezinte o înfățișare plăcută
 Să fie eficientă, competentă și promptă
 Pacienții vârstnici au dorința de a fi în centrul atenției, de a nu fi singuri la
tratament și de a beneficia de atașament emoțional din partea
personalului medical.
 anamneză amănunțită care să deschidă calea spre înțelegerea
doleanțelor pacientului. Medicul trebuie să fie respectuos, afectiv și să
distragă atenția pacientului, care trebuie considerat un om matur și nu
neapărat o persoană de vârsta a III-a.
 Efectul Placebo vs Nocebo

"Există nenumărate cazuri de vindecări miraculoase, în care pacienţi ce sufereau de boli

grave s-au însănătoşit după ce au luat pastile cu zahăr sau injectii cu ser fiziologic."
Dr.Henry Beecher

PLACÉBO - medicament (sau preparat) inactiv prescris fie pentru a-i face
plăcere pacientului, fie în scopuri experimentale, pentru a studiaefectele
farmaceutice ale medicamentului și reacțiile psihice ale pacientului.
“Efectul placebo este definit ca fiind răspunsul favorabil al pacientului la
administrarea uneisubstanţe sau a unei proceduri despre care se ştie că nu
posedă nicio activitate terapeutică."
În anul 1955, The Journal of the American Medical Association a publicat un
articol devenit celebru, semnat de dr. Henry Beecher şi intitulat „Puternicul
placebo“.
Dr. Beecher a declarat în el că dacă le administrezi oamenilor medicamente,
mulţi dintre ei se simt mai bine, dar dacă le administrezi apă cu sare sau cu un
alt ingredient inert, circa o treime din ei se vindecă la rândul lor, nu doar în
mintea lor, ci chiar în plan fiziologic, într-o manieră care poate fi demonstrată
clinic.
Peste noapte, conceptul de „efect placebo“ a devenit unul din pilonii medicinii
contemporane, şi astfel s-au născut testele clinice moderne.
La ora actuală, studiile ştiinţifice bune trebuie să demonstreze că efectul
vindecător al unui medicament sau al unei operaţii chirurgicale testate
demonstrează că acestea sunt mai eficiente decât placebo-urile. Numai în acest
caz sunt considerate ele „eficace“. În caz contrar, FDA nu aprobă medicamentul
testat, operaţia chirurgicală cade în desuetudine, iar tratamentul este etichetat
drept ineficient.
Placebo poate fi :
 • Placebo inert = substanţă inactivă farmacologic ,cu un conţinut neutru;
• Placebo activ = pastilă cu efecte farmacologice , dar care nu este
considerată de medicca având un efect specific în cazul respectivei
afectiuni;
Factori care influenţează reactivitatea placebo
• puterea reală sau presupusă a tratamentului
• convingerea medicului
• aderarea pacientului la aceasta
1. Placebo prin nume
Se prescriu câteodată preparate magistrale având o listă impresionanta de
termeni latini, cărora, în mod ciudat, nu li se atribuie un nume, ci doar un cod.
Numele unui medicament poate încerca să stăpânească şi să anuleze maladia,
conform unui vechi ritual, numind-o: Ananxyl, Antalvic.
Numele medicamentului poate să evoce vindecarea: Seresta, Dynabolon.
2. Placebo prin culoare
Aceeaşi doză de tranchilizant Oxazepam s-a dovedit obiectiv a fi mai eficientă
dacă este verde.
Studiile arată ca anxietatea este mai eficient combătută dacă pilula este
albastră.
Capsule: împotriva durerii puternice, infecții, etc.Avem așteptări mai mari de la
efectul capsulelor decât de cel al pastilelor deoarece antibioticele în principal,
se găsesc sub formă de capsule și după cum știm antibioticele funcționează
puternic.
Gustul amar este considerat mai eficient.Injecţiile au un efect mai puternic
decât pastilele.
Nu doar pastilele şi injecţiile fac minuni în ceea ce priveşte alinarea
simptomelor.
Operaţiile false pot fi chiar mai eficiente decât cele reale. În trecut legarea
arterei mamare interne din piept era considerată un tratament standard pentru
angină. Convingerea prevalentă era că dacă blochezi fluxul de sânge care trece
prin această arteră, deviezi mai mult sânge prin inimă şi alini astfel simptomele
pe care le experimentează oamenii atunci când nu primesc suficient sânge prin
fluxul coronar.
3. Placebo prin preţ
Psihanaliza este cea care a insistat pe efectul terapeutic al plăţii.
Când avea impresia că terapia psihanalitica nu mai avanseaza, Pierre Dubor
cerea pacientelor să nu mai plateasca cu cecul, ci in bani lichizi.
Un tratament care nu costă nimic nu valorează nimic.
Studiu: "Bolnavilor li s-au administrat două tipuri demedicamente Placebo.
Atunci când au auzit că unmedicament costă in jur de 1500 de dolari, iar
celălalt doar 100 dolari, creierul pacienţilor arăspuns în mod diferit.
Astfel, cei care au luat medicamentul mai scump, au simţit imediat
îmbunătăţiri, iar activitatea creierului lor a fost diferită.
Aceştia s-au comportat ca şi când ar fi primit un medicament real şi foarte
eficace", au concluzionat cercetătorii.
4. Ritualul prescrierii. Factori legaţi de medic
Cadrul prescrierii, ritualul reţetei care semnifică finalul consultaţiei şi începutul
îngrijirii, intensifică cu siguranţă efectul medicamentelor
Când un medicament devine disponibil fără reţetă, este un lucru obişnuit să
observăm că îşi pierde o parte din eficacitate. Fără a mai fi manevrat în mod
exclusiv de medic, el este privat de dublul sau potenţial de produs binefăcător
devenind aproape neutru.Pentru a evita să nu prescrie nimic, medicul ajunge să
se autoiluzioneze și să-și iluzioneze clientul/pacientul dându-i un medicament
real dar inutil sau neadaptat:
Exemplu: „Copilul dumneavoastră evoluează perfect. Vă voi prescrie o rețetă cu
întăritoare”.
Personalitaea medicului
Într-un studiu despre ulcerul gastric, acelaşi placebo a fost administrat în
mod diferit pentru 2 grupe de pacienţi:
• grupul 1: administrarea făcută de către medic; rezultate favorabile: 70%
• grupul 2: administrarea făcută de catre asistentă; rezultate favorabile:
30%
Când un tratament este prescris de un mare şi celebru şef de sectie, a cărui
lista de aşteptare este lungă de câteva luni şi care reprezintă ultima speranţă,
efectul terapeutic al prescripţiilor poate fi amplificat în comparaţie cu cel al
medicului modest la care pacientul poate avea acces oricând.
Reacționează toată lumea la placebo-uri?
• Inițial, cercetătorii au postulat că oamenii care reacționează mai ușor la
placebo-uri au un coeficient de inteligență mai redus sau sunt mai
„nevrotici“.
• Ei au descoperit însă că aproape toți oamenii pot reacționa la un placebo
în anumite condiții, lucru valabil inclusiv pentru medici și pentru oamenii
de știință.
• De fapt, anumite studii sugerează chiar că cu cât IQ-ul este mai ridicat, cu
atât mai susceptibil este omul la placebo-uri.
Efectul Nocebo
În contrast cu efectul placebo, care are rolul de a “face pe plac”, există şi
efectul nocebo, care are efectul exact opus. După administrarea unei substanţe
inerte, pacientul se simte rău, doar pentru ca el crede că acea substanţă îi va
face rău.
Acest efect este responsabil de aşa numitul “Blestem medical”. Dacă unui
pacient i se spune (de către medic) ca are o boală incurabilă, starea lui de
sănătate se va deteriora, asta putand duce chiar la moartea pacientului, fără să
se poata depista o altă patologie.

Aspecte ale comportamentului față de hrană

Obiceiurile legate de alimentaţie reflectă nevoile afective şi starea

curentă a sănătăţii mintale.
Mâncatul este adesea confundat cu dragostea, aşa cum exemplifică numeroase
expresii verbale:“drumul către inimă trece prin stomac”, în timp ce “îmi vine să
te mănânc” reprezintă expresia unei mari afecţiuni.
Legătură între iubire şi actul de hrănire îşi are rădăcinile într-o fază foarte
timpurie a dezvoltării noastre întrucât copilul nu se hrăneşte doar cu mâncare,
ci cu prezenţa afectivă pe care o înghite împreună cu hrana.

Anorexia
• anorexia începe cu dorinţa de a slăbi pentru a arăta mai bine;
• imaginea corporală de sine este de multe ori distorsionată, şi chiar atunci
când greutatea scade dramatic persoana continuă să creadă că este
obeză;
• rata mortalităţii este de 10%;
• alte simptome sunt vomismentele, constipaţia şi abuzul de laxative şi
diuretice; o altă trăsătură tipică este conservarea energiei prin inhibiţie
vagală, care este însoţită de scăderea tensiunii arteriale, bradicardie şi
activitate cardiacă redusă;

Aspecte psihologice
 dorinţa persoanei de a prelua controlul asupra unui aspect sau altul al
vieţii sale, fiind aleasă alimentaţia din cauza implicaţiilor sale sociale şi a
mesajului (adresat de regulă mamei) de tipul: ,,Nu mai vreau hrana (şi
grija) ta. Nu mai doresc să mă controlezi”
 anorexia nervoasă este o maladie tipic feminină
  negarea necesităţii de a mânca a acestor paciente reprezintă o negare a
corporalităţii şi a tuturor pretenţiilor ce rezultă din corporalitate
 evită sexualitatea şi instinctualitatea
 le este teamă nu numai de formele rotunde feminine, ci şi de o burtă
grasă care aminteşte posibilitatea de a rămâne însărcinate. Astfel,
întâlnim, dorinţa de a rămâne într-un trup de copil, din cauza fricii de a-şi
asuma responsabilităţile stării de adult.

În tratamentul anorexiei este utilă terapia comportamentală şi rezultatele

sunt mult mai bune dacă se include întreaga familie.
În cazurile grave se începe prin hrănirea cu ajutorul tubului nasogastric şi abia
apoi prin terapia comportamentală.

Bulimia
Principalele simptome:
 accese de mâncat frecvente, de durată limitată;
 control activ al greutăţii prin vomismente provocate sau abuz de laxative;
 bulimia este uneori numită sora secretă a anorexiei, deoarece pacienţii
reuşesc să-şi ascundă simptomele ani de zile;
 femeile cu vârsta cuprinsă între 15-25 de ani sunt afectate în mai mare
măsură decât bărbaţii.
BULIMIA - PROFILUL PERSONALITĂŢII
 pacienţii provin frecvent din familii a căror structură este marcată de
conflicte, membrii acţionează impulsiv;
 rezolvarea problemelor este inexistentă;
 se semnalează frecvenţa mărită a psihozelor la rudele de gradul I: taţii
având probleme cu băutura, mamele supraponderale;
 imaginea de sine şi cea socială sunt la poli opuşi, pacienţii tind să trăiască
în public o viaţă aspectuoasă şi în intimitate una mizeră.

Complicații medicale:
Abuzul de laxative şi diuretice poate produce un dezechilibru electrolitic şi
edeme, esofagită, leziuni dentare şi umflarea cronică a glandei paratiroide sunt
urmarea vomării sucurilor gastrice.
Complicații medicale DENTARE:
 masticaţia conduce la hipertrofia muşchiului maseter dându-le
pacienţilor un aspect caracteristic
 xerostomie, scăderea pH-ului salivar, boli parodontale și disfagie
 expunerea repetată la acid gastric poate eroda smalțul dintelui, creșterea
cariilor dentare, screarea unei sensibilități la alimente calde sau reci.
  dacă sunt prezente leziuni grave la nivelul dinților, medicul poate oferi
pacientului o gutieră specială, care protejează țesuturile dentare de
acidul din stomac.
A fost raportat anterior faptul că prezența streptococului Sobrinus poate fi un
indicator al comportamentelor bulimiei care includ voma. Pacienți bulimici
prezintă niveluri ridicate salivare ale S. sobrinus. S sobrinus este dependent de
atașare mediată de zaharoză a peliculei de pe suprafața dintelui, (ingestia
crescuta de zaharoza ar favoriza colonizarea lui). S-a arătat de asemenea că S
sobrinus este foarte activ la valori ale pH-ului scăzut. Prin urmare, sobrinus S
poate fi foarte activ în medii acide.
Un medic dentist poate fi primul care observă semnele unei tulburări de
alimentație, cum ar fi bulimia. Acidul stomacului din vărsăturile repetate poate
eroda sever smalțul dentar. Epurarea poate declanșa, de asemenea umflarea
mucoasei bucale, a gâtului și a glandelor salivare, precum și respirația urât
mirositoare. Vărsăturile repetate conduc la distrugerea smațului dinților, dar și
la un dezechilibru enzimatic.
Complicații chirurgicale
 Pacienții pot dezvolta dilatație sau obstrucție gastrică majoră care apare
după episoadele de vomă de după ingerare.
 Sindromul Mallory Weiss (totalitatea semnelor si simptomelor cauzate
de ruptura mucoasei esofagiene la nivelul jonctiunii acesteia
cu stomacul. Manifestarea principala este hemoragia digestivă
superioară)
 Ruptură esofagaină ce poate precede mediastinita acută (inflamația
structurilor mediastinale de etiologie infecțioasa. Infecția poate apărea în
urma perforării esofagului, perforării traheei etc)

Aplicații ale neuroștiinței în medicina dentară (biofeedback, mindfulness)

1. Alexander F., 2008, Medicina psihosomatică, Ed. Trei, Bucureşti.

2. Anghel T., 2009, Psihologia sănătăţii şi elemente de psihosomatică,
Ed. Eurostampa, Timişoara.
3. Hamilton, D., 2017, Cum poate mintea să vindece corpul, Ed
Niculescu, București
4. Leader, D., Corfield,D., 2012, De ce se îmbolnăvesc oamenii?, Ed Trei,
București
5. Martel.J., 2012, Marele dicționar al bolilor și afecțiunilor, Ed
Ascendent, București
6. Iorgulescu, G., 2017, Elemente de științe comportamentale și
neuroștiințe în medicina dentară, Ed Medicală, București
7. Iamandescu, I.B., Sinescu, J., 2015, Psihocardiologie, Ed All, București
8. Josan, L., 2018, Relaționarea medic-pacient, Ed Institutul European,
Colecția Vademecum, Iași
9. Josan L., 2014, Aspecte ale comportamentului pacienților în cabinetul
dentar, Ed Aeternitas, Alba Iulia
10. Josan, L., 2018, Alte aspecte ale comportamentului pacienților în
cabinetul dentar – Psihosomatică și comunicare, Ed Aeternitas, Alba
Iulia
11.Dahlke, R., 2014, Boala ca simbol, Manual de psihosomatică, Ed
Adevăr Divin, Brașov
12.Dumitrache, S.D., 2013, Tulburările de personalitate în clinică și
cotidian, Ed Sper, București
13.Siegel, B., Hurn, C., 2017, Arta vindecării, Ed For You, București
14.Somers, S., 2013, Cancerul poate fi învins, Ed Lifestyl, București
15.Odoul, M., 2018, Spune-mi unde te doare, iar eu îți voi spune de ce, Ed
Adevăr Divin
16.Rankin, L., 2013, Vindecarea cu ajutorul minții, Ed Adevăr Divin,
Brașov
17.Dispenza, J., 2016, Tu ești Placebo, Ed Act și Politon, București
18.Siegel, D., 2016, Mindfulness și neurobiologie, Ed Herald, București
19.Sisgold, S., 2015, Inteligența corporală, Ed Niculescu, București