Poeme către bărbatul care tace

Oana-Maria Damian
Acest bărbat nu a existat, el este un produs al imaginației mele, pentru că nu iubim
niciodată oamenii pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce ne-am dori noi să fie.
 Ție

Tu, cel pe care îl știu,

Tu, cel care crezi ca te știi,
Ești o parte din tine.
Eu sunt conjugarea verbului a fi.

Ființa ta, in întregul ei, refuză să ți se dezvăluie.

Eu sunt însăși misterul din ea.

Lumea ta este așa cum o vezi tu

Eu aș putea fi un nou punct de vedere.

Ceea ce crezi tu ca e armonie

E o iluzie,
Eu sesizez nota discordantă.

Adevărul acesta este adevărul meu.

 Necunoscută taină îmi ești

Mi-am încuiat toate gândurile

În pivnițele mintii,
Am atâtea să iți spun
Și mi-au murit în zori toate cuvintele.

Nu știu ce trăiri noi îmi bântuie sufletul,

Ma răscolești.

De încep sa te iubesc,
Iartă-mi mirarea ultimă!
 Gândul zilei

În fata iubirii trebuie sa te deschizi,

ca o floare,
căci iubirea vindecă în măsura în care decizi să capitulezi în faţa ei.
 Ca fluturi nebuni, Iubirea

Zice-se că de dor nu a murit nimeni,

Autorul acestei ziceri fuse inspirat de o răceală.

M-am molipsit de tine,

M-am îndrăgostit la fel de fulgerător
Cum ai lua o gripă.

Acum sunt în starea aceea de uimire,

De uluială mai degrabă.
Cum???
Eu???
Taman eu???
Eu, aia,  imunizata la iubire?

Parcă îmi vad corazonul tăvălindu-se de râs,

Da, fătucă scumpă, fix tu !

Da, iubesc, și, de n-oi muri de dor,

Am să vă spun cum va deveni cu iubirea asta nouă
Care îmi curge prin fiecare de moleculă ,
Ca o turmă de fluturi scăpați de la balamuc.
Iar tu, cel care m-ai uitat de înainte să mă întâlnești,
Fă-mi o singură favoare,
’’Iubeste-mă măcar pâna îmi termin țigara…’’
 Insomnia

Sunt trează în visul tău

Și-mi privesc iubirea sinucigașă

Mă vad pe mine, cea de ieri,

cea de azi,
cea de mâine.

Tu cel de acum
Vei egal cu tine mâine?

Într-o zi şi tu vei zâmbi treaz în visul meu 

Iar eu nu voi putea dormi
Iubirea îmi va fi murit demult.
 Risipă

Știi ca ți-aș lua inima

În palmă?
Știi că in gândul meu ar trebui sa te simți
Acasă?
Știi că prin viata mea treci ca un pescăruș,
In zbor?
Știi că în trecerea ta  lași niște urme frumoase ca pașii de copil
Pe nisip?

Nu, tu nu știi nimic din toate astea

Și clipa asta nu e decât o inutilă risipă
De sentimente.
 Redenumind Iubirea

Mă dau cu capul de toți pereții sufletului.

Și nu știu cum, și nu știu cui să vorbesc despre tine.

Redenumind iubirea,
Văd cum se sedimentează dorul în mine
Așa, ca straturi succesive de sare în Marea Moartă.

Redenumind iubirea,
Te caut în acorduri de chitară
În zbuciumul furtunii,
În amintiri și în visare.

Redenumind iubirea,
Te chem cu strigăte mute,
Ori te înjur printre dinţi.

Redenumind iubirea, te blestem!

Redenumind iubirea,
Îmi spun că sunt imună la ea, la tine.

Redenumind iubirea, te iubesc!

 Ascultă

Îmi picura iubirea în vene

Ca stropi de ploaie în ferestre.

Mă doare absenta ta,

Mă doare cum dor acordurile
Dintr-un cântec de dragoste.

Adorm lângă amintirea ta,

Amintirea ca o pânza de Matisse.

Și scriu, tot mai rar, tot mai prost,

Tot mai inutil.

Într-o zi am să te strâng tare în brate,

Nebunește am să te cuprind.
Și atunci vei ști.
 Repetiție în Iubie-diez

Întoarce-te in iubire,
Și pescărușii se întorc la țărm.

Întoarce-te Ullyses,
Întoarce-te în iubire.

Întoarce-te, se sinucide speranța

Cu o supradoza de dor.

Întoarce-te iubirea mea,

Tristețea mă acoperă ca o zăpadă

Tăcerea ta mă transformă în ace fine de gheață,

A brumă îmi sclipește lacrima.

Lupi în haite îmi sfâșie sufletul,

Întoarce-te, iubire, în Iubire.
 Și

Da, spre surprinderea mea și poate și a ta, te iubesc!

Te iubesc și nu mai am chef să îmi pun sentimentele în versuri.
Am chef să ți le strig în față.
Am un chef nebun să te îmbrățișez și să te sărut și tu să înțelegi din asta că te iubesc.
Da, am un chef nebun sa fac amor cu tine.
Și da, am un chef nebun să aud de la tine aceleași două cuvinte.
Afurisitele alea două cuvinte.
Am un chef nebun să te văd ieșind din carapace, să te văd aruncându-ți aparența de
neîncredere și timiditate, am un chef nebun să știu că înveți să înțelegi ce se întâmplă
cu tine exact acum. Am un chef nebun să știu că mă iubești și tu, că nu e totul în
mintea mea, ca nu e totul o iluzie.
Da, te iubesc și am un chef nebun să ți-o spun.
Da, te iubesc si vreau să știi asta.
 Albăstrește-mi privirea

Fă-mi, Doamne, privirea albastră

(La o adică nu cred că e prea târziu)
Întâi, așa, ca să fim de-o culoare.
Și apoi, știut fiind că albastrul e culoarea comunicării, mă scutești astfel de
corvoada de a-i spune cât îl iubesc.
Ne-am înțelege din priviri, așa,
De la albastru la albastru.
 Tăcerea

Ca răspuns la orice întrebare,

Tăcerea
Ca o privire înapoi cu furie,
Tăcerea,
Grea ca o despărțire,
Ca o plecare, ca o amintire.

Tăcerea
Ca o apă peste versurile mele.
 Acord

Cântec de lebădă
Îngânat absurd în noapte.

Potrivește-mă și-împotrivește-mă...

Și textul acesta inept,

Sinucis și gratuit
Ca o vioară sublim dezacordată.
Această nouă bâlbâiala în față unui bazalt de indiferență.

Și refrenul repetat obsedant,

Cuvintele astea trei
Care îmi taie tristețea în felii subțiri
Cuvintele astea trei care trec prin mine
Cu pași egali si rari:
Potrivește-mă și-împotrivește-mă...

Aș scrie, să pot, poeme cu îngeri,

Cu lacrimi si sfinți.

Dar nu mai am acum decât acest capăt de infinit

Si ecoul îngânat stângaci
La ceasul când toate muzele au murit:

Potrivește-mă și-împotrivește-mă...
 Formula tăcerii

Imposibila hieroglifă
Încifrată în efemerul nisipului.

Și viitorul reeditat
Citit in palmă ori priviri.

Clipe scrijelite în taina norilor bolnavi

Și mirosind a ploaie.

Aceste trăiri
Rămân niște amănunte,
Niște figuri de stil
În poemul
Zilnic rescris.

Așa, ca niște gări pustii

Desenate în goana unui tren mărfar.
 Aș face din ziua de azi

Un nou anotimp al iubirii,

Primăvară, eternă înflorire,
Aș face.

Dar imposibil îmi rămâne zborul

Și zadarnică Speranța
Acum când tu, ambițios,
Pariezi pe tăcere...
Detest aceasta alegere a ta!

M-ai condamnat să nu mai știu de mine

Acum, când tot ce sunt iți aparține
Si când fericirea supremă
Ar fi o clipă să mă pierd în îmbrățișarea ta.
 În poeme ești tu

Nu, nu plâng,
E doar deshidratarea necesară...
Caci te iubesc pana la izvorul zâmbetului si înapoi în lacrimă.
Nu, nu îmi lipsești,
Ai devenit cerul meu necesar.
Nu, nu plâng,
E doar ploaia ce mi se rostogolește din priviri.
Nu, nu plâng
E doar absența ta metamorfozată în cuvânt.
 Ușa interioară

Prezentul?
Anost.

Nu ți-am mai zărit minunea pe care o porți în priviri de ceva vreme...

Mă hrăneam cu ea,
Era
Porția mea de inefabil.

Bucata asta de poveste e așa:

Sunt avidă să te vad,
Ultima dată erai al dracu' de sexy și la fel de supărat,
Eu am trecut nebună de bucurie atât de aproape de tine
Încât ți-am simțit parfumul,
Masculin, excitant.

Bucata asta de poveste rămâne aproape la fel cu toate celelalte:

Taci și te ascunzi,
Și nu știu cum dracului iți reușește perfect.

Restul povestii rămâne impredictibil

Fix până în momentul în care voi trânti ușa interioară
Imediat ce te voi fi izgonit definitiv din mine!
 Unde se termină Iubirea?

Se termină în locul unde începe suferința,

Iubirea se termină în locul unde toate verbele se conjugă la past tense, simple.
Iubirea se termină într-o povestire  de pe Ledra Street
Sau într-un album de muzică,
Se poate termina într-o carte
Sau într-o secundă.

Mie iubirea mi s-a terminat în suflet.

A secat, s-a uscat și locul ,

Așa cum, după lacrimi, pe obraz, rămâne o dâră argintie de sare.

Mi-ai cunoscut iubirea,

Ți-am ascuns durerea.