Programa analitică

Denumirea
Cartografie si Topografie (curs anul I)
disciplinei

Codul disciplinei Semestrul I Numărul de credite 5

Numărul orelor pe
Facultatea Istorie, Filosofie, Geografie
semestru/activităţi
Total Curs Seminar
Specializarea: Geografie
28 14 14

Categoria formativă a disciplinei: DF - fundamentală,

DF
DS - de specialitate, DC – disciplină complementară
Categoria de opţionalitate a disciplinei: DI - impusă, DO - opţională,
DI
DF - facultativă

Obligatorii
Discipline (condiţionate)
conexe Teledetecţie, Metode şi tehnici de
Recomandate
cercetare în Geografie

Necesitatea întocmirii planurilor şi hărţilor a apărut ca urmare a

faptului că omul nu putea şi nu poate, prin observaţie directă, să
cuprindă decât suprafeţe foarte mici ale globului terestru. Astfel,
obiectul de studiu al Topografiei, în sens larg, îi constituie
măsurarea suprafeţei Pământului, iar al Cartografiei, de reprezentare
a acestuia pe planuri şi hărţi.
Dacă Topografia este o ramură de ştiinţă ce necesită aparate de
mare precizie iar operaţiile de teren impun o bază matematică bună
Obiective
din partea operatorilor, Cartografia presupune lucrări de laborator de
mare fineţe şi precizie, accesibile mai multor categorii de specialişti,
printre care şi geografi.
Obiectivele principale ale disciplinei sunt: cunoaşterea
instrumentelor şi a unităţilor de măsura necesare în calculul
distanţelor şi unghiurilor, însuşirea principalelor metode de lucru în
Altimetrie şi în Planimetrie, cunoaşterea şi construirea principalelor
proiecţii cartografice etc.
Conţinut 1. CARTOGRAFIE – NOŢIUNI GENERALE
(descriptori) - Istoricul Cartografiei în lume;
- Istoricul Cartografiei în România;
- Instrumente şi rechizite de teren.
- Noţiuni şi formule utilizate în Cartografie.

2. PLANURI, HĂRŢI ŞI ATLASE

- Definiţia planurilor şi hărţilor;
- Clasificarea planurilor şi hărţilor;
- Importanţa planurilor şi hărţilor
 - Atlase: definiţii şi clasificări.

3. PLANURI, HĂRŢI ŞI ATLASE

- Elementele din interiorul cadrului hărţii:
- Elementele de altimetrie;
- Elementele de planimetrie;
- Caroiajul kilometric;
- Culorile;
- Inscripţiile de pe hărţi.

4. ORIENTAREA PLANURILOR ŞI HĂRŢILOR

- Orientarea hărţilor în cabinet;
- Orientarea hărţilor pe teren:
- Orientarea hărţilor pe timp de zi;
- Orientarea hărţilor pe timp de noapte;

5. METODE DE REPREZENTARE PE HĂRŢILE

GEOGRAFICE SPECIALE
- Metode statistice;
- Metodele cartografice

6. PROIECŢIILE CARTOGRAFICE
- Studiul deformărilor prin proiecţii:
- Deformarea unghiulară;
- Deformarea lungimilor;
- Deformarea suprafeţelor.
- Sisteme de proiecţii şi clasificarea lor:
- definirea proiecţiilor cartografice
- sisteme de proiectare;
- clasificarea proiecţiilor cartografice

7. PROIECŢIILE
A. -Proiecţiile ortografice;
- Proiecţiile stereografice;
- Proiecţiile polare Postel;
-Proiecţiile polare Lambert;
-Proiecţiile ecuatorială şi cilindrică.
B.- Proiecţia cilindrică Gauss - Kruger
- Proiecţiile cilindrică Mercator;
-Proiecţiile cilindrică Lambert;

8. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE TOPOGRAFIE

- Noţiuni şi formule utilizate în Topografie;
- Unităţi de măsură a distanţelor, suprafeţelor şi unghiurilor;
- Ridicări topografice;
- Puncte topografice;
- Unghiuri topografice.
- Orientarea liniilor:
- Direcţii de referinţă;
- Unghiuri de convergenţă meridiană;
- Azimute;
- Orientări.
 9. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
- Forma şi dimensiunile Pământului;
- Relaţia dintre suprafaţa topografică, elipsoid şi geoid;
- Noţiuni despre erori;
- Clasificarea erorilor;
- Relaţia dintre erori şi corecţii.

10. PLANIMETRIA
-Marcarea punctelor topografice;
- Semnalizarea punctelor topografice;
- Măsurarea directă a distanţelor;
- Instrumente de măsurat;
- Metode de măsurat.
- Metode de măsurat distanţe direct;
- Corecţii aplicate distanţelor.

11. PLANIMETRIA
- Instrumente şi metode de măsurat unghiuri topografice:
- Echere topografice;
- Ridicarea unei perpendiculare pe un aliniament;
- Coborârea unei perpendiculare pe un aliniament;
- Prelungirea unui aliniament peste un obstacol;
- Determinarea lăţimii unui râu;
- Determinarea lungimii unei insule.

12. PLANIMETRIA
- Teodolitul:
- luneta;
- dispozitivele de citire a unghiurilor;
- nivelele;
- punerea teodolitului în staţie;
- măsurarea unghiurilor topografice cu teodolitul;
- compensarea în staţie a unghiurilor orizontale.
- Mira

13. ALTIMETRIA
- Suprafeţe de nivel;
- Altitudini şi adâncimi;
- Diferenţe de nivel;
- Influenţa curburii Pământului în nivelment;
- Marcarea şi semnalizarea punctelor în nivelment;
- Reţeaua de sprijin în nivelment.

14. ALTIMETRIA
- Metode de nivelment geometric:
- Metoda profilelor;
- Metoda pătratelor;
- Trasarea curbelor de nivel;
- Metoda profilului liniei;
- Metoda cu izograful.
 C
Forma de evaluare (E - examen, C - colocviu, V- verificare)
- răspunsurile la examen/colocviu/lucrări practice 70%
Stabilirea
notei - activităţi aplicative atestate/laborator/lucrări practice/proiect etc. 30%
finale - teste pe parcursul semestrului
(procentaje)
- teme de control
Bibliografia
ƒ BÉGUIN Mighele, PUMAIN Denise, (1994), La représentation des données
géographiques, Armand Collin, Paris.
ƒ BENŢE FL.,(1998), Cartografie, Editura Universităţii, Oradea.
ƒ BOŞ N., (1993), Topografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
ƒ DONISĂ I. şi colab(1980), Aerofotointerpretare geografică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
ƒ GAGEA L., IACOBESCU V., (1993), Cartografie (Desen cartografic), Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
ƒ GRIGORE, M., (1979), - Reprezentarea grafică şi cartografică a formelor de relief,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
ƒ NĂSTASE A., (1997), Cartografie, Editura Universităţii, Bucureşti.
ƒ NĂSTASE A., (1998), Topografie, Editura Universităţii, Bucureşti.
ƒ NĂSTASE A., OSACI-COSTACHE Gabriela, (2000) - Topografie-Cartografie.
Lucrări practice, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
ƒ ROULEAU b., (1991), Méthodes de la cartographie, Presse du CNRS, Paris.
ƒ SĂNDULACHE Al., BUZ V., (1982), Topografie generală cu elemente de
topografie minieră şi teledetecţie, Editura Universităţii „A.I.
Cuza”, Iaşi.
ƒ VELCEA, Valeria, (1976), Cartografia fizico-geografică, Tipografia Universităţii,
Bucureşti.

1. Suport de curs
2. Colecţia de hărti topografice militare la scara 1: 25 000
Lista materialelor
3. Planşe tematice
didactice necesare 4. Aparatură specifică (GPS, teodolit, curbimetru, planimetru,
nivelă, stadii etc).

Titular de
Gradul didactic, titlul Semnătura
Disciplină
Constantin GRIGORAS Conf. univ. dr.
 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Necesitatea întocmirii planurilor şi hărţilor a apărut ca urmare a faptului
că oamenii nu puteau, prin observare directă, să cuprindă decât suprafeţe foarte
mici ale globului terestru. Pentru înlăturarea acestui neajuns, de peste două
milenii, oamenii au început să reprezinte suprafaţa Pământului pe suprafeţe
plane. Dacă la început, măsurătorile se executau pe suprafeţe mici, ulterior,
odată cu perfecţionarea metodelor şi tehnicilor de măsurare, s-a ajuns la
măsurarea şi implicit reprezentarea întregului Glob pe o singură hartă. Acest
lucru a fost facilitat de dezvoltarea unor noi discipline, cum ar fi Topografia şi
Cartografia.

1.1. OBIECTUL, DEFINIŢIA ŞI SUBDIVIZIUNILE

CARTOGRAFIA este ştiinţa ce se ocupă cu studiul metodelor şi
operaţiilor ştiinţifice, artistice şi tehnice care intervin, pornind de la rezultatele
observaţiilor directe sau analiza unei documentaţii, pentru elaborarea şi
întocmirea hărţilor, planurilor şi a altor moduri de reprezentare şi până la
folosirea acestora. Obiectul de studiu al Cartografiei îl constituie pe de o parte
reprezentarea suprafeţei curbe a Pământului pe o suprafaţă plană, iar pe de altă
parte modalităţile de utilizare a hărţilor în diferite scopuri. La rândul ei şi
Cartografia cuprinde mai multe părţi componente şi anume:
- Cartologia, ce este ramura ce se ocupă cu studiul metodelor de
reprezentare a elementelor de pe suprafaţa terestră pe hărţi, de-a lungul
timpului, cu alte cuvinte, se ocupă cu istoricul Cartografiei.
- Cartografia matematică se ocupă cu studiul diferitelor procedee de a
reprezenta elipsoidul terestru pe un plan, folosind calcule matematice.
- Cartometria este ramura Cartografiei ce se ocupă cu studiul
instrumentelor şi metodelor necesare diferitelor măsurători ce se pot efectua pe
planuri şi hărţi.
- Întocmirea hărţilor este ramura care studiază metodele necesare
pentru confecţionarea originalului hărţii.
- Carto-reproducerea sau editarea hărţilor, studiază metodele şi
procedeele tehnice de editare a originalului hărţii şi de multiplicare a acestuia.

ISTORICUL CARTOGRAFIEI
1.2.1. Dezvoltarea cartografiei în lume
Informaţii documentare despre hărţi indică existenţa acestora încă
dinaintea erei noastre, asemenea dovezi fiind găsite în Egipt, China, Mexic,
Canada etc.
Pentru perioada antică, reprezentativ rămâne Claudiu Ptolemeu (87 –
150 d. Hr.), care a scris lucrarea Geographia, compusă din opt cărţi. Acesta
poate fi considerată un îndreptar în munca de adunare şi prelucrare a
materialelor necesare întocmirii hărţilor.
Ptolemeu a propus două proiecţii noi: proiecţia stereografică şi proiecţia
conică simplă, cunoscută sub denumirea de proiecţia conică Ptolemeu. Hărţile
lucrate de el au ars odată cu Biblioteca din Alexandria, însă au fost refăcute
ulterior după manuscrise.
Romanii au întocmit hărţi, numite itinerarii, necesare în războaiele lor de
expansiune. O astfel de hartă este Tabula Peutingeriană, de 6,82 m lungime şi
0,34 m lăţime, compusă din 11 bucăţi.
Grecii, plecând de la ideea sfericităţii Pământului, au căutat să îl
reprezinte pe o suprafaţă plană, cea a unei hărţi, folosind un sistem de proiecţie.
În perioada feudală, dezvoltarea comerţului a atras după sine şi crearea
hărţilor legate de necesităţi practice. Astfel, s-au construit hărţi marine,
cunoscute sub denumirea de portulane, întocmite cu ajutorul busolei. Pe ele s-au
reprezentat bazinele Mării Mediterane şi Mării Negre, precum şi ţărmurile
Atlanticului, şi având descris cu lux de amănunte linia ţărmurilor, spre deosebire
de partea continentală, care în general lipsea.
Pe portulanul pe care este reprezentată Marea Neagră, aceasta este
situată mult mai la nord decât în realitate, astfel încât gurile Dunării erau
localizate la aceeaşi latitudine cu Londra. Totuşi, portulanele au constituit un pas
important în evoluţia cartografiei.
Secolul al XVI-lea s-a caracterizat printr-o intensă activitate cartografică,
reprezentativi fiind cartografii Kremer Mercator şi Abraham Ortelius. Astfel,
Mercator (1512-1594), a publicat în anul 1578 un prim atlas de hărţi geografice,
după cele ale lui Ptolemeu, dar reconstituite şi corectate de el. În anul 1594, a
publicat propriul său atlas ce cuprindea 147 de hărţi, ce au fost editate în mai
multe limbi, cum ar fi: franceza, engleza, germana, rusa, turca, latina, olandeza
etc. Mercator a fost primul care a introdus noţiunea de atlas (colecţie de hărţi).
La întocmirea hărţilor, el a folosit mai multe tipuri de proiecţii cartografice, una
dintre ele, utilizată frecvent în navigaţie, îi poartă şi azi numele.
Ortelius A. (1527 – 1598) a creat o serie de 3 hărţi pe care le-a adunat
într-un atlas intitulat „Privire a globului pământesc”.
Tot în secolul al XVI-lea s-au realizat primele hărţi la scară mare ale
Bavariei, Angliei şi Rusiei (ultima fiind cunoscută sub numele de Marele Plan).
Secolul al XVII-lea a contribuit cu o serie de atlase, care, pe lângă hărţile
respective, conţineau şi texte ample, cu descrierea traseelor respective.
Din secolul al XVIII-lea mai importantă a fost activitatea de întocmire a
hărţilor la scări mari şi mijlocii, ca de exemplu „Harta Franţei la scara 1 : 86 400”.
Din secolul al XIX-lea merită menţionat anul 1871, când a avut loc primul
congres de geografie, când s-a pus problema alegerii meridianului origine sau a
primului meridian. Această problemă a fost rezolvată în anul 1884 la Conferinţa
de la Washington, când s-a ales ca meridian origine cel de la Greenwich.
În anul 1891, la Congresul de la Berna, A. Penck a propus întocmirea
unei hărţi internaţionale la scara 1: 1000000, iar în anul 1899, la Congresul al VII-
lea de Geografie de la Berlin, s-a hotărât întocmirea unei hărţi batimetrice a
Oceanului Planetar, tot la scara 1: 1000000, ce a apărut în anul 1904.
În secolul al XX-lea, primele evenimente majore au avut loc între cele
două războaie mondiale, când s-au realizat o serie de hărţi la scări mari, hărţi
şcolare, globuri geografice, precum şi o serie de atlase ale unor ţări precum:
Finlanda, Egipt, Cehoslovacia, Italia şi Rusia.

2
 După cel de-al doilea război mondial, dezvoltarea Cartografiei a fost în
plină ascensiune, continuându-se cu întocmirea atlaselor naţionale, a hărţilor
topografice pentru noile state apărute, concomitent cu perfecţionarea
instrumentelor şi metodelor de cartografiere.
În prezent, se dezvoltă tot mai mult sistemele informaţionale geografice
(GIS sau SIG), care permit elaborarea hărţilor digitale. Un GIS (Geographical
Informational System) permite culegerea, prelucrarea, stocarea, manipularea,
analiza şi afişarea datelor referitoare la spaţiul geografic, prin intermediul
informaticii. GIS -ul reprezintă o etapă de informatizare a Cartografiei şi anume
aceea în care se realizează documentele despre spaţiul geografic necesare
fiecărui tip de utilizator, prin adăugarea sau eliminarea unor date. Un GIS este o
bază de date relaţionale, stratificate şi asociate cu seturi de caracteristici
geografice, în care informaţiile provin de la reprezentările grafice (hărţi şi planuri),
fotografii aeriene, date obţinute prin teledetecţie, date statistice etc.
Elementele unui GIS sunt grupate în: hardware (calculator, staţia grafică
şi perifericele specializate), software (programul de calculator, cum ar fi sistemul
ARC/INFO) şi sursele de date, tehnologii de culegere, prelucrare şi stocare a
datelor.
Cartografia automată permite obţinerea hărţilor digitale, de o mare
fidelitate şi cu o multitudine de avantaje, printre care actualizarea foarte uşoară,
eliminarea sau adăugarea de informaţii în funcţie de scop etc.
1.2.2. Dezvoltarea cartografiei în România
Cartografia românească este reprezentată printr-o multitudine de hărţi şi
atlase realizate de-a lungul timpului, incluzându-se aici, pe lângă cele întocmite
de specialiştii români şi cele realizate de străini, dar care se referă la teritorii
româneşti.
Astfel, principalele hărţi şi atlase incluse în această categorie sunt:
♦ Harta Transilvaniei reprezintă prima hartă a unei părţi din România,
respectiv a Transilvaniei. Ea a fost întocmită de un român din Braşov, pe numele
său Johannes Honterus (1498-1549). Aceasta era numită „Chorographia
Transilvaniae Sybemburgen”, publicată la Basel în anul 1532 şi prezenta o
mulţime de elemente geografice şi de toponime. De remarcat că pe ea apare
pentru prima dată oronimul „Alpes” pentru Munţii Făgăraş. De asemenea, ea
reprezenta Transilvania divizată în şase ţări: Ţara Bârsei, Ţara Oltului, Ţara din
faţa pădurii (cu centru la Alba Iulia), Ţara Vinurilor - Târnavele, Ţara Năsăud şi
Ţara Secuilor.
Tot J. Honterus a întocmit şi publicat la Braşov, în anul 1541, în lucrarea
sa „Rudimenta Cosmographia”, o hartă denumită „Dacia”, ce cuprindea Valahia,
Moldova şi Transilvania.
♦ Harta Valahiei, întocmită de Stolnicul Constantin Cantacuzino,
reprezintă prima hartă detaliată a teritoriului ce corespunde provinciilor istorice
Oltenia şi Muntenia, ea fiind publicată pe patru foi la Padova, în anul 1700. Se
remarcă prin bogăţia de elemente geografice, mai importante fiind cele
referitoare la relief, hidrografie, păduri, podgorii, resurse ale subsolului, reţeaua
de aşezări (ce cuprindea 526 de sate, 23 de oraşe şi târguri şi 28 de mănăstiri),
reţeaua de drumuri ale epocii (drumul oilor, drumul sării, drumul buţii etc.),

3
precum şi prima împărţire administrativă a Ţării Româneşti în 17 districte
(judeţe).
♦ Harta lui Schwantz sau Harta Olteniei („Tabula Valachiae
Cisalutanae”) a fost întocmită în anul 1722 de către ofiţerul austriac Friederich
Schwantz. Harta este formată din 4 foi de 58 x 64 cm. Deşi realizată pentru
Oltenia, harta redă şi teritorii destul de extinse situate în imediata apropiere (72
de sate din Muntenia, 228 din Transilvania, precum şi 70 din Banat). Este prima
hartă referitoare la ţinuturile româneşti întocmită la o scară mare (1: 195 000),
pentru realizarea ei folosindu-se o serie de măsurători de teren. Totuşi, ea nu a
fost realizată într-o proiecţie unitară, folosindu-se concomitent atât proiecţia
perspectivă, cât şi cea orizontală.
♦ Harta Moldovei a fost întocmită de Dimitrie Cantemir şi anexată la
„Descriptio Moldaviae”, fiind publicată în anul 1737. Harta cuprinde teritoriul
dintre Carpaţii Orientali şi Nistru şi are un cadrul ornamental şi unul Geografic,
divizat din 10 în 10 minute, atât în latitudine, cât şi în longitudine. Din punct de
vedere al conţinutului, este o hartă generală, cuprinzând atât elemente fizico-
geografice, cât şi economico-geografice.
Relieful este reprezentat în perspectivă prin movile umbrite şi de
dimensiuni diferite, reţeaua hidrografică este însoţită de hidronimele respective,
iar pădurile apar sub formă de masive, semnul convenţional utilizat fiind foarte
sugestiv şi apropiat celui folosit în prezent pentru pădurile de foioase. Trebuie
menţionat şi faptul că este prima hartă a Moldovei pe care apare împărţirea
administrativă.
Sfârşitul secolului al XVIII-lea a însemnat un moment de referinţă pentru
Cartografia românească, deoarece în această perioadă s-au realizat primele
hărţi topografice la scări mari (1: 28 000 stânjeni), pe baza rezultatelor
măsurătorilor topografice directe pe teren. Astfel de hărţi au fost întocmite de
către mai mulţi ofiţeri austrieci, atât pentru Valahia, cât şi pentru Moldova.
♦ Harta celor cinci districte din Moldova, realizată în anul 1790 sub
comanda căpitanului Hora von Otzellowitz, pentru sectorul din nordul Moldovei,
la scara 1: 28 000 stânjeni, reprezintă, alături de Harta lui Specht, primele hărţi
moderne ale României şi au fost utilizate ulterior ca materiale de bază pentru
întocmirea altor hărţi la scări mai mici.
♦ Harta lui Specht sau „Harta militară a Valahiei Mici (Oltenia) şi a
Valahiei Mari (Muntenia)” a fost întocmită sub comanda colonelului austriac
Specht, în perioada 1790 - 1791 şi se compune din 108 foi la scara 1:57 600.
Fiind o hartă militară, nu are legendă, dar este corect executată. Nu are nici
coordonate geografice şi nici ornamentaţie bogată, cum aveau cele mai multe
hărţi ale vremii. Harta este însoţită de trei volume mari de manuscrise, în care se
face, în limba germană, o amplă descriere a localităţilor şi a împrejurimilor
acestora. Este un document cartografic deosebit de util şi totodată superior
altora, deoarece s-a realizat în urma ridicărilor executate pe baze geometrice.
Elementele de planimetrie sunt prezentate detaliat şi destul de exact, dar cele de
altimetrie sunt deficitare, relieful fiind reprezentat prin haşuri. Este prima hartă
modernă a Munteniei.

4
 ♦ Tot din această perioadă datează şi două planuri ale Bucureştiului
întocmite de către ofiţeri austrieci, foarte exacte şi cu multe detalii de conţinut.
♦ Harta rusă, apărută în două ediţii (1835 şi 1853) se compune din 10
planşe, foarte bine executate, fiind întocmită la scara 1 : 420 000. Legenda
figurează în sudul fiecărei planşe şi cuprinde mult elemente, cum, ar fi: aşezări
umane, biserici, cârciumi, stâne, staţii de poştă, mori, mine, râuri, lacuri şi bălţi,
puţuri şi fântâni, poduri, drumuri, ruine, hotare şi suprafeţe împădurite. Este o
hartă statistică, deoarece sub denumirea localităţilor a fost trecut şi numărul de
familii din aşezarea respectivă.
♦ Harta Deltei Dunării, întocmită în perioada 1870 - 1871, sub auspiciile
Comisiei Europene Dunărene, pe baza unor măsurători pe teren sprijinite pe o
reţea de triangulaţie, constituie un document important pentru studii comparative,
datorită preciziei.
♦ Charta României Meridionale, reprodusă de fotograful Satmari la
scara 1: 57 600 la comanda domnitorului Alexandru Ioan Cuza, avea la bază
harta mareşalului Fligely din perioada 1855 – 1857. Această hartă cuprinde
provinciile istorice Oltenia şi Muntenia, fiind prima hartă pe care apare denumirea
de România.
Primele planuri şi hărţi topografice realizate de specialişti români
se realizează începând cu anul 1868, când s-a înfiinţat „Depositul de resbel”,
prima instituţie specializată în domeniul topografic şi cartografic şi care astăzi se
numeşte Direcţia Topografică Militară.
♦ Harta topografică în proiecţie Cassini, întocmită la scara 1: 20 000,
a folosit pentru prima dată sistemul zecimal al metrului, cuprind teritoriu
Moldovei şi Munteniei, s-a luat în consideraţie elipsoidul Bessel şi s-a folosit o
proiecţie pseudocilindrică transversală echidistantă Cassini.
♦ Harta topografică în proiecţie Bonne a fost realizată în perioada
1895 – 1930 pentru teritoriul situat la est de meridianul de 23° longitudine estică
(Zimnicea). Realizarea s-a făcut utilizând o nouă proiecţie şi anume cea
pseudoconică echivalentă Bonne şi a folosit pentru prima dată metoda curbelor
de nivel în reprezentarea reliefului, în locul metodei haşurilor.
♦ Planurile directoare de tragere, la scara 1 : 20 000, întocmite în
proiecţie Lambert, au meritul că au fost întocmite pentru prima dată într-o
proiecţie unică pentru toată suprafaţa României. La acea dată, hărţile Moldovei,
Dobrogei şi ale estului Munteniei erau în proiecţie Cassini, hărţile vestului
Munteniei şi ale Olteniei în proiecţie Bonne, hărţile Basarabiei în proiecţie
poliedrică, iar hărţile Banatului, Transilvaniei şi Bucovinei în proiecţie
stereografică.
♦ Harta topografică în proiecţie Gauss-Krüger, folosită şi astăzi în
România, a fost realizată după cel de-al doilea război mondial, atât pentru
nevoile armatei, cât şi pentru cele economice şi ştiinţifice. Această hartă redă
peisajul geografic din perioada 1951 – 1958, când s-au făcut determinări pe
teren, tipărirea foilor de hartă la scara 1: 25 000 fiind realizată în perioada 1958 –
1961. Pentru actualizarea ei, între anii 1967 şi 1972 s-au realizat foile la scara 1
:50 000, folosindu-se şi procedee topo-fotogrammetrice.

5
 A doua ediţie a setului de hărţi topografice în proiecţie Gauss-Krüger a
fost cartografiată prin metoda gravării pe sticlă, care a condus la obţinerea unor
hărţi cu aspect grafic superior. Ulterior, în perioada 1972 – 1981, pe baza
îmbunătăţirii concepţiei de realizare s-a întocmit harta topografică la scara 1 : 25
000, tot în aceeaşi proiecţie, pentru toată suprafaţa României. Datorită modului
de realizare, ea poate fi actualizată periodic, fără alterarea preciziei de
reprezentare a elementelor de conţinut.
♦ Harta internaţională la scara 1: 2 500 000, compusă din 244 foi,
include 11 foi pe teritoriul României, realizate de către specialiştii de la Direcţia
Topografică Militară.
♦ La toate acestea, se adaugă şi hărţile fizică şi politică a lumii,
realizate la scările 1 : 22 000 000 şi 1 : 18 000 000, hărţi ale continentelor la
diferite scări, hărţi fizice şi economice ale României la scările 1:500 000 şi
1:400 000, sub egida Ministerului Învăţământului etc. S-au întocmit de asemenea
o serie de hărţi turistice pentru majoritatea masivelor montane din România.

2. PLANURI ŞI HĂRŢI
2.1. DEFINIŢII
PLANUL este o reprezentare grafică, precisă, micşorată la scară, a unei
suprafeţe mici de teren. Datorită dimensiunilor sale mici, curbura Pământului este
neglijată, iar proiectarea punctelor de pe suprafaţa terestră pe plan se face
ortogonal, cu verticalele proiectate paralel între ele. Planul conţine mult mai
multe amănunte decât harta.
HARTA este o reprezentare grafică, convenţională, generalizată şi
micşorată a suprafeţei terestre pe o suprafaţă plană, care arată interdependenţa
dintre fenomenele naturale şi sociale la un moment dat. Conţinutul hărţii diferă în
raport de scară, detaliile pierzându-se o dată cu micşorarea scării. Cuprinzând o
suprafaţă mare de teren sau întreg globul, se ţine cont de curbura acestuia,
reprezentarea făcându-se cu ajutorul unui procedeu matematic, numit proiecţie
cartografică.

2.2. CLASIFICAREA PLANURILOR

Se face după mai multe criterii:
● După scară:
– planuri topografice propriu-zise, între 1 : 20.000 şi 1 : 5.000;
– planuri de situaţie, între 1 : 2.500 şi 1 : 500;
– planuri de detaliu, la scări mai mari decât 1 : 100.
● După conţinut:
– planuri generale, pe care apar elemente de altimetrie şi planimetrie;
– planuri speciale (tematice), ce conţin pe lângă elemente topografice şi
elemente speciale, în funcţie de destinaţia planului;
● După destinaţie:
– miniere, urbane, militare etc.
2.3. CLASIFICAREA HĂRŢILOR
Se face după mai multe criterii:
● După scara de proporţie:

6
 – hărţi la scară mare (hărţi topografice) – între 1 : 25.000 şi 1 : 200.000
– hărţi la scară mijlocie – între 1 : 200.000 şi 1 : 1.000.000
– hărţi la scară mică (hărţi geografice) – peste 1 : 1.000.000
● După conţinut:
– hărţi generale, ce includ hărţi la scară mijlocie şi la scară mare şi care
sunt utilizate ca bază de lucru pentru hărţile la scară mică şi pentru cele speciale.
– hărţi speciale (tematice) sunt cele care scot în evidenţă unul sau mai
multe elemente ale peisajului geografic şi pot fi:
– speciale fizico-geografice (hărţi ale reliefului, ale solului etc);
– speciale economico-sociale (hărţi ale reţelei de comunicaţii, ale
aşezărilor etc).
● După teritoriul reprezentat:
– hărţi universale, hărţi ale continentelor, mărilor şi oceanelor, ale ţărilor,
judeţelor etc.
● După destinaţie:
– hărţi de navigaţie maritimă sau aeriană, hărţi turistice, hărţi ale
drumurilor, militare, şcolare etc.
● După cromatică:
– hărţi alb-negru (monocrome)
– hărţi color (policrome)
2.4. ELEMENTELE PLANURILOR ŞI HĂRŢILOR
În raport cu cadrul hărţii, acestea se împart în elemente ale cadrului
interior şi exterior.
2.4.1. Cadrul hărţii este constituit dintr-un sistem complex de linii care
deli-mitează suprafaţa cartografiată şi pe care se trec anumite date grafice sau
numerice. Cadrul se trasează după anumite reguli, în funcţie de scară. Astfel, la
hărţile de scară mică şi mijlocie apare de obicei numai un cadru ornamental şi
uneori şi cel geografic, pe când la hărţile la scară mare apar trei tipuri de cadru:

Fig. 1. Modele de cadru la hărţile topografice

Cadrul interior – la hărţile în proiecţie Gauss, este constituit din arce de

meridiane sau de paralele, din intersecţia cărora rezultă trapezul corespunzător
scării hărţii. El se trasează cu linie continuă neagră, delimitează suprafaţa

7
cartografiată şi de obicei nu se trece cu desenul peste aceasta. În cele patru
colţuri ale cadrului interior sunt notate coordonatele geografice respective.
Cadrul geografic – se află la exteriorul cadrului interior şi este trasat
prin două linii paralele (la o distanţă de 1mm) şi care prezintă segmente albe sau
negre succesiv, fiecare dintre aceste segmente reprezentând un minut (fig. 2).
Cu ajutorul cadrului geografic se pot determina coordonatele geografice ale unui
punct cunoscut sau, invers, se poate raporta pe o hartă un punct al căror
coordonate geografice le cunoaştem.

Fig. 2. Elementele cadrului geografic al hărţilor topografice

Cadrul exterior sau ornamental – este alcătuit din una sau mai multe
linii de grosimi diferite şi are în cazul hărţilor topografice, pe lângă rolul estetic şi
acela de a arăta indicativul foilor de pe hărţile vecine, pentru că în partea lui
centrală, pe cele patru laturi, acesta este întrerupt de scrierea indicativului
respectiv.
Între cadrul interior şi cel geografic poate fi scris numele statelor, al
judeţelor, al oraşelor sau comunelor de-o parte şi de alta a limitelor acestora,
localităţile reprezentate pe mai multe foi de hartă (acest nume fiind însoţit de
prepoziţia “de”) numele localităţilor spre care merg căile de comunicaţie ce se
termină în cadrul interior, însoţite de numărul de kilometri până la această
localitate etc.
2.4.2. Elemente din exteriorul cadrului
În această categorie sunt incluse următoarele elemente:
– Titlul sau indicativul;
– Scara de proporţie;
– Graficele de pantă;
– Declinaţia magnetică;
– Indicaţiile diverse.
Titlul sau indicativul
La hărţile la scară mijlocie şi mică apare titlul, care redă elemente de
conţinut şi teritoriul pe care îl reprezintă.
La hărţile la scară mare acest titlu este înlocuit de un indicativ. Până în
anul 1975, în paranteză era trecut şi un titlu, ce reprezenta elementul cel mai
cunoscut de pe suprafaţa hărţii respective.

8
 În ţara noastră, hărţile sunt întocmite în proiecţie cilindrică transversală
Gauss-Krüger. Conform acestei proiecţii, suprafaţa Pământului a fost împărţită în
mod unitar în fâşii paralele cu Ecuatorul de câte 4° latitudine şi fuse de câte 6°
longitudine. Împărţirea se face de la Ecuator până la paralela de 88° latitudine
Nordică şi Sudică, iar pentru zonele polare se întrebuinţează o proiecţie
azimutală. Prin acest sistem cartografic, nu există goluri între foile de hartă
vecină şi nici suprapuneri. Astfel, o hartă la scara 1 : 1.000.000 corespunde unui
trapez de 6° longitudine şi 4° latitudine şi are un indicativ format dintr-o literă şi o
cifră. Fusele în longitudine se numerotează cu cifre arabe de la 1 la 60, România
fiind plasată pe fusele 34 şi 35, iar cele în latitudine se numerotează cu litere de
la A la V, România fiind plasată pe fâşiile K, L şi M.
Indicativele celorlalte hărţi la scară mai mare decât 1 : 1.000.000 se
formează plecând de la trapezul de 6°X 4°, astfel că, dacă împărţim trapezul în 6
părţi egale în latitudine şi longitudine, vor rezulta 36 de foi de hartă la scara 1 :
200.000 cu dimensiuni de 1° longitudine şi 40' în latitudine. Numerotarea lor se
face cu litere romane ( ex: L-34-XX ).
Dacă foaia de hartă 1: 1.000.000 se împarte în 12 părţi egale în
latitudine şi longitudine, vor rezulta 144 foi la scara 1 : 100.000, fiecare având 30'
în longitudine şi 20' în latitudine. Numerotarea se face cu cifre arabe de la 1 la
144 (ex. L-35-113).
Dacă împărţim aceeaşi foaie la scara 1 : 100.000 în 4 părţi egale, vor
rezulta 4 hărţi la scara 1 : 50.000, fiecare având 15' longitudine şi 10' latitudine.
Numerotarea lor se face cu litere majuscule, A, B, C sau D (ex. L-35-113-B ).
Hărţile la scara 1 : 25.000 se obţin prin împărţirea unei foi la scara 1 :
50.000 în 4 părţi egale, fiecare latură având 7,5' în longitudine şi 5' în latitudine.
Numerotarea se face cu litere minuscule a, b, c sau d (ex. L-35-113-B-a).
Pentru identificarea poziţiei unei hărţi s-a întocmit un grafic general
de racordare ce cuprinde întregul teritoriu al României, din care se pot
deduce coordonatele geografice şi indicativele foilor de hartă vecine.

L – 34 -132 – D – b (Gropşani)
Fig. 3. Exemplu de titlu (indicativ) la o harta la scară mare

HARTA GEOLOGICĂ A ROMÂNIEI

Fig. 4. Exemplu de titlu la o hartă la scară mică

Scara de proporţie
Reprezintă un element ce apare în mod obligatoriu la fiecare hartă şi
care indică de câte ori un element de pe teren a fost micşorat pentru a fi redat pe
hartă.
Formula scării: d/D=1/n, în care: d = distanţa de pe hartă; D = distanţa
de pe teren; n = arată de câte ori a fost micşorată distanţa de pe teren “D” pentru
a fi redată pe hartă “d”.
Scara poate fi reprezentată în trei forme (fig. 5):
- numerică (ex. 1 : 25.000)
- directă (ex. 1cm = 250m)

9
 - grafică (simplă sau complexă).

Fig. 5. Model de scriere a scării de proporţie sub cele trei forme ale sale

Graficele de pantă
Ajută la determinarea valorilor pantelor de pe hartă cu ajutorul unui
compas şi fără alte calcule preliminarii. Prezintă atât graficul pentru curbele de
nivel principale cât şi pentru cele normale (fig. 6).

Fig.6. Exemplu de grafic de pantă

Declinaţia magnetică
Declinaţia magnetică (fig. 7) reprezintă unghiul dintre cele două norduri
(magnetic şi geografic) şi poate fi pozitivă (estică) sau negativă (vestică).

Fig. 7. Declinaţia magnetică

10
 Indicaţiile diverse
Cuprind mai multe informaţii referitoare la foaia de hartă, cum ar fi:
- schiţa suprafeţei cartografiate (fig. 8) cu dimensiunile trapezului în
“cm” şi cu indicarea unităţii administrativ-teritoriale căreia îi aparţine (ţară, judeţ);
- anul întocmirii hărţilor;
- unitatea topografică care le-a întocmit;
- caracterul hărţii (secret, didactic etc.).

Fig. 8. Schiţa cu suprafaţa cartografiată

2.4.3. Elementele din interiorul cadrului

Acestea sunt:
– Caroiajul kilometric (reţeaua geometrică);
– Elemente de altimetrie (de relief);
– Elemente de planimetrie;
– Culorile;
– Scrierea (inscripţiile) de pe hartă.
2.4.3.1. Caroiajul kilometric (reţeaua geometrică)
Reprezintă un sistem de linii paralele cu axele de coordonate adoptate.
Pe hărţile în proiecţie Gauss, aceste axe sunt proiecţia Ecuatorului şi proiecţia
meridianului axial al fiecărui fus. Reţeaua se trasează numai pe hărţile la scară
mare. Astfel, orice linie orizontală a caroiajului kilometric este paralelă cu
proiecţia Ecuatorului şi orice linie verticală este paralelă cu proiecţia meridianului
axial al respectivului fus. Din intersectarea liniilor verticale cu cele orizontale pe
hartă, se formează un sistem de pătrate care formează caroiajul kilometric.
Latura şi suprafaţa pătratelor variază în funcţie de scară, conform tabelului
următor:

11
 Tabelul nr. 1
Scara Lungimea laturii pe Lungimea laturii pe Suprafaţa
hartă teren pătratului pe
teren
1 : 25 000 4 cm 1 km 1 km2
1 : 50 000 2 cm 1 km 1 km2
1 : 100 000 2 cm 2 km 4 km2
1 : 200 000 2 cm 4 km 16 km2
Această reţea se utilizează pentru:
– determinarea aproximativă a distanţelor;
– determinarea aproximativă a suprafeţelor;
2.4.3.2. Elemente de altimetrie (de relief)
● La hărţile la scară mijlocie şi mică, relieful este reprezentat prin
următoarele culori:
– albastru – cu mai multe nuanţe redă suprafeţe acvatice;
– verde – cu mai multe nuanţe redă luncile şi câmpiile;
– galben – cu mai multe nuanţe redă podişuri şi dealuri scunde;
– maro – cu mai multe nuanţe redă suprafeţe montane;
– alb – apare uneori pentru a reda suprafeţe acoperite cu zăpadă
permanentă şi gheţari.
● La hărţile la scară mare, relieful este reprezentat prin următoarele
metode:
– metoda curbelor de nivel;
– metoda umbriri;
– metoda haşurilor etc.
Importanţă mai mare are prima metodă care foloseşte curbe de nivel,
cote altimetrice şi indicatoare de pantă.
Curbele de nivel – sunt linii imaginare ce unesc puncte de aceeaşi
altitudine, se reprezintă prin linii maro (sepia) pe hărţile policrome şi prin linii
negre pe hărţile alb-negru. Se desenează pe întreaga suprafaţă cartografiată a
hărţii, exceptând suprafeţele acvatice, diguri, râpe, stânci şi alte accidente de
teren. Servesc la rezolvarea unor probleme de ordin practic: construcţia unui
profil topografic, realizarea de hărţi geomorfologice speciale, calcularea altitudinii
unui punct de pe hartă, calcularea volumului unor suprafeţe etc. Distanţa
măsurată pe verticală dintre două curbe de nivel de acelaşi fel se numeşte
echidistanţă. Mărimea echidistanţei diferă în funcţie de scara hărţii, de gradul de
fragmentare a reliefului şi de precizia dorită în reprezentarea reliefului.
Curbele de nivel (fig. 9) pot fi:
- principale – apar ca o linie continuă îngroşată;
- normale – reprezentate de o linie subţire continuă. Echidistanţa lor
reprezintă 1/5 din echidistanţa curbelor de nivel principale.
- ajutătoare – reprezentate printr-o linie subţire întreruptă şi au
echidistanţa egală cu 1/2 din echidistanţa celor normale.
- accidentale – apar cu o linie punctată, cu echidistanţa egală cu 1/2 din
echidistanţa celor ajutătoare, folosindu-se în general pentru a reda zone
accidentate (maluri, stânci, râpe).

12
 Caracteristici ale curbelor de nivel:
- cu cât sunt mai dese, cu atât panta este mai mare (şi invers);
- înaintează pe dealuri (convexe) şi se retrag pe văi (concave);
- se pot atinge, dar nu se pot întretăia;
- cifrele care indică valoarea se scriu cu aceeaşi culoare cu care este
desenată curba, într-un loc unde aceasta este întreruptă.

Fig. 9. Curbe de nivel (a– principală ; b- normală ; c- ajutătoare ; d- accidentală)

Fig. 10. Indicatoare de pantă (1-curbe de nivel, 2- indicatoare de pantă sau

bergstrihuri).

Cotele altimetrice – Reprezentate prin puncte, cercuri, triunghiuri,

însoţite de un număr care indică altitudinea în metri a punctului respectiv.
Indicatoarele de pantă – Sunt liniuţe scurte, perpendiculare pe
curbele de nivel închise şi care indică dacă forma respectivă de relief este
pozitivă sau negativă (fig. 10).

13
Fig. 11. Reprezentarea principalelor forme de relief de pe teren prin
curbe de nivel

14
 Fig. 12. Reprezentarea terenului prin haşuri
(a- suprafaţă topografică ; b-reprezentarea ei prin haşuri)

Fig. 13. Fig. 14.

15
 2.4.3.3. Elemente de planimetrie
Sunt reprezentate prin semne convenţionale, adică simboluri grafice
care indică forma, dimensiunea, culoarea şi modul de reprezentare, fiind redate
în anumite atlase speciale. La stabilirea lor se ţine cont ca semnul să fie cât mai
asemănător cu obiectul reprezentat, pentru a sugera mai uşor ce reprezintă. Ele
trebuie să fie uşor de desenat, de mărime medie pentru a fi şi uşor de observat şi
nici să nu încarce conţinutul hărţii.
Obiectele sau lucrările aflate în construcţie sau în subteran sunt
reprezentate prin linie întreruptă.
Semnele convenţionale prezintă trei caracteristici: formă, mărime,
culoare.
După formă sunt:
– intuitive – cele care sugerează obiectul prin forma lor;
– geometrice – cerc, triunghi, pătrat etc;
– litera iniţială a cuvântului reprezentat;
– prescurtări ale denumirii elementelor.
2.4.3.4. Culorile
Diferă în funcţie de scara hărţii. Astfel:
● La hărţile la scară mijlocie şi mică apar următoarele culori: verde,
maro, galben, negru, albastru şi alb, pentru a reda elemente de altimetrie.
● La hărţile la scară mare avem două situaţii:
A) La scara 1 : 25.000 se folosesc patru culori: negru, verde, maro
(sepia) şi albastru.
Negru
– Este folosit pentru a reda semne convenţionale, numele şi cotele din
reţeaua geodezică, reţeaua topografică, cotele şi elementele de planimetrie, date
caracteristice şi inscripţiile explicative ale acestora, toponimele referitoare la
relief, planimetrie şi vegetaţie etc.
Verde
– liniar – redă semnele convenţionale şi limitele elementelor de
vegetaţie:
– deschis raster – redă suprafaţa pădurilor pitice, a celor tinere,
pepiniere silvice, culturi de plante tehnice, podgorii.
– închis raster – redă suprafaţa pădurilor, livezilor şi a pepinierelor de
pomi fructiferi.
Maro
– liniar ( sepia) – redă curbele de nivel şi valorile lor, indicele de pantă,
semnele convenţionale şi inscripţiile referitoare la relief;
– deschis raster – redă zone construite unde predomină clădiri de maxim
două nivele, precum şi fondul limitelor administrative;
– închis raster – redă zone construite cu clădiri mai înalte de două nivele
şi şosele.
Albastru
– liniar – redă limitele elementelor de hidrografie, semnele
convenţionale, date caracteristice şi inscripţii referitoare la hidrografie;
– raster – redă suprafeţe acvatice.

16
 B) La scările 1:50.000, 1:100.000 şi 1:200.000 nu este inclusă
culoarea maro-raster, dar apar în plus roşu şi violet.
Roşu
– liniar – folosit pentru limitele rezervaţiilor naturale, autostrăzi, drumuri
modernizate, şosele şi cratere de vulcani;
– deschis raster – se foloseşte pentru localităţi rurale;
– închis raster – pentru cartiere de localităţi urbane.
Violet
– raster – pentru frontiere de stat şi limite de judeţ;
– liniar – folosit în cazul unor anomalii ale declinităţii magnetice şi
valorile lor.
2.4.3.4. Scrierea (inscripţiile) de pe hartă
Scrierea hărţilor a constituit o permanentă preocupare pentru specialişti.
Comisiile internaţionale de nomenclatură geografică au urmărit să rezolve acest
lucru, pentru că în o serie de publicaţii una şi aceeaşi denumire apare sub forme
diferite. Astfel s-a stabilit ca denumirile in interiorul cadrului hărţii să fie scrise în
alfabetul latin şi să se redea sub forma oficială a fiecărui stat. În statele unde se
foloseşte alt alfabet decât cel latin se utilizează tot alfabetul latin, prin
transliterarea oficială, recunoscută pe plan internaţional. Astfel pe foaia Sofia a
hărţii internaţionale la scara 1 : 2 500 000, pe care apare şi o parte in Grecia şi
Turcia, se întâlnesc denumirile de: Athinai pentru Atena, Hellas pentru Grecia,
Türkiye pentru Turcia, Anadolu pentru Anatolia, Korinthiakos Kolpos pentru
canalul Corint etc.
În alte cazuri, denumirile apar pe hărţi sub forma lor oficială, iar în
paranteză, alături sau sub acestea, este scrisă denumirea intrată în uz în limba
română. De exemplu: London şi în paranteză Londra, Marseille şi în paranteză
Marsilia etc.
Un rol deosebit de important îl prezintă utilizarea diferitelor caractere de
litere pentru scrierea denumirilor. Acestea se referă la reţeaua hidrografică, la
localităţi, la relief, suprafeţe acoperite cu vegetaţie, unităţi administrativ-
teritoriale, etc. În funcţie de categoria de elemente pe care o însoţesc, se
folosesc caracteristici şi dimensiuni diferite.
Totalitatea inscripţiilor alcătuiesc scrierea hărţii, care are rolul de a
facilita interpretarea semnelor convenţionale, precum şi stabilirea unei ierarhizări
a acestora. Există cinci mari grupe de denumiri folosite la centre populate,
hidrografie, orografie, unităţi administrativ-teritoriale, cote. Pentru scrierea
manuală a hărţii se folosesc patru tipuri de scriere cartografică:
– scriere bloc;
– scriere bloc-filiform;
– scriere cursivă;
– scriere romană.
Scrierea toponimelor
Aceasta trebuie să se facă corect gramatical, dar şi din punct de vedere
al corespondenţei cu realitatea, iar ca abrevieri se folosesc doar cele stabilite în
atlasele de semne convenţionale.

17
 Pe hărţile topografice scrierea se diferenţiază prin caractere şi prin
dimensiuni după cum urmează:
♦ Pentru localităţi:
– capitala – se scrie cu caracter roman drept majuscul;
– celelalte oraşe – caracter bloc drept majuscul;
– comune – caracter bloc drept minuscul;
– sate – caracter bloc înclinat dreapta minuscul;
– cartierele şi staţiunile balneo-climaterice - caracter bloc înclinat
dreapta majuscul.
♦ Forme de relief – caracter bloc înclinat dreapta minuscul.
♦ Păduri – caracter bloc drept minuscul.
♦ Hidrografie:
– fluviile, mările – caracter cursiv înclinat dreapta majuscul;
– lacurile, râurile şi izvoarele – caracter cursiv înclinat dreapta minuscul.
♦ Căile de comunicaţie – caracter bloc filiform drept majuscul.
♦ Cote şi valorile curbelor de nivel – caracter bloc filiform înclinat
dreapta.
Toponimele formate din cuvinte uzuale se transcriu literal, excluzându-
se regionalismele (ex. Piatra Mare, nu Chiatra Mare).
Toponimele cu formă de masculin şi neutru la nominativ singular se scriu
la forma nearticulată (ex. Vârful Omu, nu Omul, râul Jiu, nu Jiul ).
În cadrul denumirilor, numele proprii se scriu cu literă majusculă, iar
numele care le preced se scriu cu majuscule numai când fac parte din denumire
( ex. pârâul Amaradiei, în prima situaţie şi Pârâul Rece în cea de-a doua).
Toponimele din limba minorităţilor naţionale intrate în uz se redau prin
intermediul foneticii române şi se scriu într-un singur cuvânt, chiar dacă în limba
originală sunt alcătuite din mai multe cuvinte ( ex. Adamclisi).
Amplasarea denumirilor pe hărţi
Inscripţiile de pe hartă trebuie realizate astfel încât citirea lor să fie
uşoară, fără a se roti capul sau harta şi, în aşa fel, încât să fie clar obiectul la
care se referă.
Denumirile localităţilor (oiconimele) sunt plasate de preferinţă în
partea dreaptă sus a semnului convenţional respectiv. Dacă situaţia nu o permite
se pot alege şi alte poziţii.
▪ Denumirile localităţilor situate la graniţă trebuie astfel plasate încât să
fie în întregime pe teritoriul statului căruia îi aparţin.
▪ În ce priveşte orientarea denumirilor de localităţi, acestea sunt scrise
întotdeauna pe direcţia vest-est, constituind astfel un element util pentru
orientarea hărţii. Pe hărţile la scări mici denumirile localităţilor se vor trece de-a
lungul paralelelor.
Hidronimele se dispun paralel cu albia respectivă, fie între liniile care
marchează malurile, fie în afara acestora. Dacă lungimea apei este mare, fie se
repetă scrierea denumirii, fie se măreşte distanţa dintre litere. Denumirile
urmăresc orientarea cursului de apă şi, de regulă, sensul de scriere concordă cu
sensul de curgere.

18
 Denumirile mărilor şi oceanelor, precum şi ale lacurilor mari se
dispun după o linie uşor curbată, orientată după axa de cea mai mare întindere.
▪ În cazul lacurilor mici, denumirile se vor plasa în partea dreaptă a
acestora.
Denumirile insulelor mari şi mijlocii se scriu în interiorul conturului
pe direcţia de întindere.
▪ În cazul insulelor mici, denumirea se scrie în dreapta lor, pe direcţia
vest-est.
▪ În cazul arhipeleagurilor, scrierea se face după o linie curbă,
deasupra sau dedesubtul acestora.
Denumirile referitoare la unităţi mari de relief se scriu pe un singur
rând, pe întreaga suprafaţă ocupată, cu litere legate, când suprafaţa este mică
sau cu litere egal distanţate, în limitele suprafeţei respective.
Denumirile vârfurilor se scriu pe direcţia vest-est, deasupra cotei
respective.
Denumirile văilor, pasurilor, vâlcelelor, se înscriu conform cu
orientarea acestora.
Numele formaţiunilor vegetale se vor orienta de preferinţă orizontal.
Denumirile unităţilor administrativ-teritoriale se scriu orizontal, de
la vest la est şi cu literele egal distanţate.
Denumirile ţărilor vecine se amplasează în zona de frontieră
comună, fără a depăşi graniţele ţării respective.
Cotele topografice se scriu cu cifre arabe şi vor fi orientate pe direcţie
orizontală.
Valorile curbelor de nivel se scriu astfel încât baza cifrelor să fie
către piciorul pantei.

3. PROIECŢIILE CARTOGRAFICE

3.1. DATE GENERALE

Reprezentarea pe o suprafaţă plană a Terrei a apărut din necesitatea
oamenilor de a-şi cunoaşte habitatul şi regiunile înconjurătoare şi de a se orienta
în deplasare.
Ca reprezentare grafică, harta a apărut din cele mai vechi timpuri,
figurarea elementelor sale de conţinut evoluând odată cu dezvoltarea societăţii.
Baza matematică a hărţii a fost introdusă din antichitate de către
Eratostene (sec. III î. Hr), care a executat primele măsurători terestre, ce
defineau forma şi dimensiunile Pământului. Ulterior, Hiparh (sec. II î. Hr) a folosit
primul sistem de reprezentare plană şi a fixat punctele pe plan după
coordonatele lor geografice, iar Ptolemeu (sec. II d. Hr), folosind reţeaua
cartografică şi poziţiile punctelor prin coordonate, a construit un planisfer
constituit din 26 de hărţi.
Noua tehnică cartografică permite în prezent, cu mare rapiditate şi
precizie, cu ajutorul unor mijloace mecanice sau electronice, să se obţină hărţi

19
detaliate ale unor mari suprafeţe terestre cu ajutorul fotografiilor aeriene sau
satelitare.
Problema principală în întocmirea hărţilor o constituie trecerea de la
suprafaţa sferică a Terrei la suprafaţa plană a hărţii. Redarea fidelă a suprafeţei
terestre se poate obţine numai pe un glob geografic, unde lungimile şi ariile sunt
r r2
reduse la scara şi 2 , unde r = raza globului geografic, iar R = raza globului
R R
terestru.
În acest caz, se păstrează nedeformate unghiurile, lungimile şi
suprafeţele.
Harta, ca o redare în plan a detaliilor de pe suprafaţa sferică, reprezintă
o imagine deformată a Terrei.

3.2. DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE PROIECŢIILOR CARTOGRAFICE

Prin proiecţie cartografică se înţelege procedeul matematic cu ajutorul
căruia se reprezintă suprafaţa curbă a Pământului pe o suprafaţă plană (harta),
în funcţie de destinaţia hărţii.
Proiecţia cartografică asigură corespondenţa dintre coordonatele
geografice φ şi λ ale punctelor de pe elipsoidul terestru şi coordonatele
rectangulare X şi Y ale aceloraşi puncte de pe hartă.
Denumirea de proiecţie este adoptată în general atât pentru procedeele
care se bazează pe perspectiva geometrică, cât şi pentru cele care se realizează
prin calcule.
La orice proiecţie, ce se realizează pe principiul perspectivei, se
deosebesc următoarele elemente:
1. Planul de proiecţie, care este suprafaţa pe care se face proiectarea
şi care poate fi o suprafaţă plană sau o suprafaţă geometrică desfăşurabilă (cum
ar fi conul sau cilindru);
2. Punctul de vedere sau punctul de perspectivă, este punctul din
care se consideră că pleacă razele proiectante;
3. Punctul central al proiecţiei, situat de obicei în centrul suprafeţei ce
se proiectează;
4. Scara reprezentării, ce indică raportul dintre elementele de pe
elipsoid şi cele de pe planul de proiecţie (hartă);
5. Reţeaua geografică, formată din meridianele şi paralelele
considerate pe Glob;
6. Reţeaua kilometrică, un sistem de drepte paralele la axele sistemului
de coordonate rectangulare, cu ajutorul cărora se pot stabili coordonatele X şi Y
ale punctelor de pe hartă.

3.3. DEFORMĂRILE ELEMENTELOR DE PE HĂRŢI

Problema reprezentării în plan a suprafeţei sferoide a Pământului este
destul de dificilă, întrucât are o suprafaţă curbă care, spre deosebire de
suprafaţa unui cilindru sau con, nu se poate desfăşura în plan fără modificarea
într-un mod oarecare a relaţiilor sale geometrice, fără deformări.

20
 Orice contur de pe suprafaţa terestră prezintă trei elemente geometrice:
lungime, unghiuri şi suprafaţă. Deformările introduse de sistemele de proiecţii
cartografice constau în modificarea totală sau parţială a acestor elemente.
3.3.1. Deformarea lungimilor pe hărţi
Prin proiectarea liniilor de pe sfera pământească pe un plan, scara de
proporţie de pe aceste linii se modifică de la un loc la altul, pe toate direcţiile din
jurul unui punct. În acest caz, descreşterea scării de la un punct la altul impune
comprimarea lungimilor, pe când creşterea acesteia determină mărimea
lungimilor.
Sunt şi situaţii când, pe anumite direcţii ale unor reţele cartografice,
scara rămâne uniformă şi de aceeaşi valoare cu scara globului proiectat. Este
cazul proiecţiilor echidistante, cu menţiunea că proprietatea de a nu se
modifica scara şi implicit şi lungimile, se păstrează numai pe o anumită direcţie,
de exemplu numai în lungul meridianelor sau numai în lungul paralelelor.
Demonstrarea deformării lungimilor se poate face cel mai uşor prin
trasarea şi măsurarea a trei distanţe egale, relativ perpendiculare pe axa
meridianelor, una dintre distanţe fiind la Ecuator, a doua la latitudinea de 450, iar
ultima la unul dintre poli. Raportând apoi pe o hartă a lumii cele trei distanţe, se
poate observa că sunt total diferite, acestea crescând în lungime de la Ecuator
către poli.
3.3.2. Deformarea unghiurilor pe hărţi
Prin deformarea unghiurilor, se înţelege modificarea pe care o suferă
acestea la trecerea lor de pe suprafaţa sferoidului terestru pe aceea a hărţii.
Din punct de vedere geometric, dreptunghiurile infinit de mici, obţinute
prin împărţirea sferei prin linii ortogonale, rămân prin proiectarea pe o suprafaţă
plană tot dreptunghiuri, liniile ortogonale de pe sferă întretăindu-se pe plan tot
sub unghiuri drepte.
Deformările unghiurilor se explică prin modificarea scării lungimilor,
modificare produsă prin întinderile şi comprimările inevitabile care se produc prin
proiectare.
În cazul când există o modificare uniformă a scării pe direcţiile din jurul
unui punct P, ce reprezintă vârful unui dreptunghi, atunci toate unghiurile din jurul
acelui punct nu sunt deformate, iar forma figurilor se păstrează. Acestea sunt
proiecţiile conforme (echiunghiulare sau ortoforme) şi trebuie menţionat faptul
că nemodificarea formelor, adică conformitatea, este valabilă teoretic numai
pentru figuri infinit de mici.
Proiecţiile conforme sunt singurele proiecţii pe care formele contururilor
geografice (mări, oceane, continente) se apropie cel mai mult de formele
corespunzătoare de pe glob. În rest, aceste contururi apar cu destul de multe
modificări.
Pentru exemplificare, urmărim forma Groenlandei, care în proiecţia
cilindrică normală Mercator apare aproximativ cordiformă, cum este şi pe Glob,
cu axa mare în lungul meridianelor. În alte proiecţii, se produce modificarea
continuă a formei, ajungându-se chiar şi la cea eliptică, cu axa mare în lungul
paralelelor, ca în cazul proiecţiei Lambert.

21
 3.3.3. Deformarea suprafeţelor pe hărţi
Prin proiectarea suprafeţei Pământului în planul unei hărţi se obţin
inevitabil şi deformări ale lungimilor. Suprafeţele sunt în funcţie de lungimi. Ca
urmare, şi deformarea suprafeţelor este inevitabilă.
Cel mai bun exemplu pentru a demonstra acest fapt îl reprezintă tot
Groenlanda, a cărei suprafaţă este de 2,2 milioane km2, mai mică faţă de
Australia, cu 8,6 km2 sau America de Sud, cu 17,8 km2. Astfel, în proiecţie
cilindrică Mercator, Groenlanda apare mai mare decât America de Sud şi chiar
dublă faţă de Australia.
Sunt însă şi proiecţii care nu deformează suprafeţele, ele numindu-se
echivalente.
Şi în cazul lor au loc deformări ale lungimilor, dar scările pe direcţii
perpendiculare sunt de sens contrar. Înmulţind valorile scărilor de pe cele două
direcţii, vom obţine mereu unitatea. Dacă de exemplu, prin proiectarea unui
pătrat ABCD a cărei latură o egalăm unităţii, lungimea AB de pe direcţia paralelei
se măreşte de două ori (deci scara devine egală cu 2), iar lungimea AC de pe
direcţia meridianului se micşorează de două ori (deci scara pe această direcţie
este 0,5), este evident că suprafaţa dreptunghiului rezultat va fi tot unitatea, ca şi
cea a pătratului proiectat. Se observă însă că echivalenţa suprafeţelor se obţine
prin modificarea evidentă a formei, respectiv a unghiurilor din jurul punctului A.

3.4. CLASIFICAREA PROIECŢIILOR CARTOGRAFICE

Având în vedere numărul mare, dar şi varietatea lor, apare necesară
clasificarea acestor proiecţii, clasificare ce se face după diverse criterii.
3.4.1. Clasificarea proiecţiilor după aspectul reţelei cartografice
normale se face în următoarele grupe:
1. azimutale;
2. cilindrice;
3. conice;
4. policonice;
5. poliedrice;
6. pseudocilindrice;
7. pseudoconice;
8. circulare;
9. derivate.
1. Proiecţiile azimutale, obţinute prin proiectarea sferei pământeşti pe
un plan, se caracterizează prin următorul aspect al reţelei normale: paralelele
apar ca cercuri concentrice, cu centrul în pol, iar meridianele ca linii drepte
plecând radial din pol şi având între ele unghiuri egale celor de pe glob.
2. Proiecţiile cilindrice se obţin pe suprafaţa laterală a unui cilindru.
Reţeaua cartografică normală prezintă atât paralelele cât şi meridianele ca nişte
linii drepte care se întretaie perpendicular.
3. Proiecţiile conice se obţin prin proiectarea suprafeţei Pământului pe
suprafaţa laterală a unui con. Paralelele reţelei normale apar sub formă de arce
de cerc, iar meridianele ca linii drepte plecând din pol şi având între ele unghiuri
mai mici decât cele de pe glob.

22
 4. Proiecţiile policonice se obţin pe suprafaţa laterală a mai multor
conuri. Paralelele sunt tot arce de cerc, dar nu unicentrate, ci cu mai multe centre
situate pe meridianul central sau pe prelungirea lui.
5. Proiecţiile poliedrice se obţin prin proiectarea suprafeţei Pământului
pe un poliedru. Atât meridianele, cât şi paralelele sunt linii drepte, care nu se
întretaie perpendicular. Ca urmare, ochiurile reţelei normale apar ca nişte
trapeze.
6. Proiecţiile pseudocilindrice se caracterizează prin paralele sub
formă de linii drepte, asemenea celor de la proiecţiile cilindrice şi meridianele
curbe.
7. Proiecţiile pseudoconice au paralelele sub formă de arce de cerc,
ca şi proiecţiile conice şi meridianele curbe.
8. Proiecţiile circulare, după cum le arată numele, au atât meridianele,
cît şi paralelele sub formă de arce de cerc.
9. Proiecţiile derivate formează o grupă aparte, în care intră proiecţiile
obţinute prin modificarea uneia din proiecţiile din grupele anterioare. Aspectul
reţelei normale poate fi foarte diferit.
3.4.2. Clasificarea proiecţiilor după caracterul deformărilor.
Din acest punct de vedere, proiecţiile pot fi:
– conforme;
– echivalente;
– arbitrare.
– Proiecţiile conforme (echiunghiulare sau ortoforme) sunt proiecţiile
care nu deformează unghiurile.
– Proiecţiile echivalente (homalografice) nu deformează suprafeţele.
– Proiecţiile arbitrare (afilactice, adică fără legături) deformează şi
unghiurile şi suprafeţele.
4.4.3. Clasificarea proiecţiilor după poziţia pe glob a centrului
reţelei cartografice.
În mod curent, se admite că proiecţiile obţinute printr-o proiectare
propriu-zisă, pe un cilindru sau pe un con, care sunt apoi desfăşurate în plan, pot
fi:
– normale, când axa suprafeţei pe care se face proiectarea coincide cu
axa polilor;
– transversale, când axa suprafeţei respective este perpendiculară pe
axa polilor
– oblice, când axa cilindrului sau conului face un unghi ascuţit cu axa
polilor
În cazul proiecţiilor azimutale, se consideră că o proiecţie este:
– normală, atunci când planul este perpendicular pe axa polilor;
– transversală, când planul este paralel axei polilor;
– oblică, atunci când planul face un unghi oarecare cu axa polilor.
Terminologia la proiecţiile azimutale este de obicei modificată, în sensul
că:
– cele normale poartă şi numele de polare, pe motiv că au în centrul lor
polul;

23
 – cele transversale se numesc ecuatoriale, având în centru ecuatorul;
– cele oblice se mai numesc şi orizontale, deoarece planul de proiecţie
coincide cu orizontul punctului central.

4. ÎNTOCMIREA HĂRŢILOR GENERALE

Prin lucrările de întocmire a hărţilor se înţelege întregul complex de

operaţii prin care se pregăteşte şi se definitivează originalul hărţii. În cadrul
acestor lucrări se disting următoarele etape: lucrările redacţionale pregătitoare,
întocmirea originalului hărţii şi pregătirea hărţii pentru publicare.

4.1. LUCRĂRILE REDACŢIONALE PREGĂTITOARE

Aceste lucrări se referă la stabilirea destinaţiei şi denumirii hărţii,
delimitarea teritoriului cuprins în harta respectivă, dimensiunile hărţii, se fixează
baza matematică şi densitatea reţelei hidrografice şi a căilor de comunicaţie.
Apoi se alege metoda de reprezentare a reliefului, stabilindu-se la ce nivel vor fi
reprezentate unităţile şi formele de relief. În această etapă se realizează
alegerea semnelor convenţionale ce vor fi utilizate şi indicaţiile privind procesele
tehnologice ale tuturor lucrărilor de construcţie a hărţii. Dacă harta va fi complexă
se va întocmi o schemă sau machetă a viitoarei hărţi. De obicei se realizează
mai multe machete, cum ar fi cele pentru: hidrografie, centre populate, căi de
comunicaţie, învelişul vegetal, învelişul de soluri, procese denudaţionale, forme
de relief etc.
În programul hărţii mai sunt cuprinse materialele cartografice după care
se va întocmi noua hartă, adică totalitatea surselor de informaţii necesare
realizării hărţii. Pentru realizarea unei hărţi originale cât mai exacte este de dorit
ca materialele grafice să fie la o scară mai mare, deoarece prin aducerea lor la o
scară mai mică se diminuează erorile iniţiale.
Materialele cartografice includ:
- materiale numerice: cataloage şi tabele de coordonate ale punctelor
geodezice, astronomice, ale reperelor de nivelment, ale punctelor
geografice şi elementelor planimetrice;
- materiale grafice: fotograme, diferite hărţi pentru regiunea respectivă,
materiale rezultate din ridicările aerofotogrammetrice, hărţi de lucru în
teren, hărţi topografice;
- materiale literare: dicţionare, anuare statistice, indicatoare de localităţi,
rezultatele anumitor cercetări efectuate în teritoriu;
- materiale auxiliare: hărţi la scări mai mici decât scara hărţii ce se
întocmeşte, ghiduri, materiale ilustrative etc.

4.2. ÎNTOCMIREA ORIGINALULUI HĂRŢII

Realizarea originalului hărţii reprezintă o etapă plină de responsabilitate
în procesul complex de întocmire a hărţii. Originalul hărţii se face, de obicei, la
aceeaşi scară cu cea a hărţii viitoare, mai rar la o scară mai mare sau mai mică.
În realizarea originalului hărţii se parcurg mai multe etape.
Lucrări pregătitoare pentru întocmirea hărţii

24
 Acum se alege reţeaua cartografică şi se transpun punctele de bază. Se
pregătesc materialele cartografice de bază pe care se desenează în negru
elementele de conţinut ce vor fi trecute pe original. Tot acum se pregăteşte
suportul originalelor, ce este o hârtie specială nedeformabilă.
Construcţia reţelei (bazei) cartografice
În acest scop se utilizează instrumente speciale (coordonograf
rectangular, florare, rigle, compasuri etc. Cel mai adesea se preia scheletul unei
hărţi topografice la scara la care vom realiza originalul hărţii, aceasta prezentând
deja reţeaua cartografică.
Completarea bazei cartografice cu elemente de conţinut
Transpunerea elementelor de conţinut pe baza cartografică se poate
realiza prin mai multe metode: metoda pătratelor, metoda compasului reductor,
metoda pantografului, metoda cu proiectoare optice sau metoda fotomecanică.
Metoda pătratelor constă în acoperirea materialului cartografic şi a
originalului cu o reţea de pătrate. Raportul de mărire / micşorare dintre laturile
pătratelor reprezintă şi raportul de mărire / micşorare a elementelor de conţinut
de pe materialul cartografic şi de pe original. Cu cât laturile pătratelor vor fi mai
mici, cu atât precizia transpunerii va fi mai ridicată.
Metoda compasului reductor este utilizată mai ales pentru
transpunerea unui număr redus de elemente de pe materialul cartografic iniţial,
aceasta deoarece necesită o perioadă mare de timp.
Instrumentul este compus din două braţe cu vârfuri ascuţite, unite printr-
un şurub. Pe braţe sunt imprimate şi numerotate raporturile de mărire /
micşorare. Prin stabilirea raportului de reducere, transformarea de la scara
materialului iniţial la scara hărţii originalului se realizează mecanic.
Metoda pantografului este utilizată la mărirea sau micşorarea
elementelor e pe harta iniţială, şi aducerea acestora la nivelul hărţii pe care vrem
să o realizăm.
Pantograful este un aparat cu patru bare articulate, construit fie din
lemn, fie din metal.
Pantograful din lemn are trasat pe bare raporturile de mărire sau
micşorare.
Pantograful metalic prezintă barele gradate în mm. Stabilirea punctelor
de fixare a barelor pantografului pentru mărire sau micşorare se face pe baza
unor formule de calcul.

Pentru măriri:
1/n
X = −−−−−−− • D
1/N + 1/n

Pentru micşorări:

25
 1/n
X = −−−− • D
1/N

în care:
1/n este scara hărţii de realizat;
1/N este scara materialului cartografic iniţial
D este lungimea în mm a barelor pantografului
X este lungimea în mm la care trebuie fixate barele pantografului

Dacă micşorăm, spre exemplu, de la scara 1:25000 la scara 1:100000,

şi barele pantografului sunt de 600 mm, obţinem:

1/100000
X = −−−−−−−− • 600 mm
1/25000

25000
X = −−−−−− • 600 mm = 150 mm
100000
Deci barele pantografului se vor fixa la 150 mm
Metoda cu proiectoare optice utilizează printre altele epidiascopul, cu
ajutorul căruia se poate proiecta de pe un material cartografic opac pe un ecran
pe care există plasată baza cartografică. Stabilirea scării se realizează prin
modificarea distanţei dintre obiectivul aparatului şi ecran.
Folosind epidiascopul se poate realiza concomitent selectarea şi
generalizarea elementelor conţinutului hărţii.
Metoda fotomecanică constă în fotografierea materialului cartografic
iniţial la scara la care vrem să realizăm harta originală. Se scoate apoi un
diapozitiv cât mai apropiat de scara hărţii pe care vrem să o realizăm, toleranţa
maximă admisă este de maxim 0,2 mm. Pe o foaie de astralon se înţeapă la
coordonatograf colţurile trapezului şi punctele de reper. Se montează diapozitivul
pe astralon, suprapunându-se după punctele de reper. Dacă apar diferenţe prea
mari, diapozitivul se taie în bucăţi şi apoi se potriveşte pe punctele de reper. Se
face prin copiere o matriţă după care se realizează o copie albastră pe care se
desenează harta originală.
Originalul se desenează în culori, pe el trecându-se toate elementele
care trebuie să apară pe noua hartă.
Ordinea întocmirii elementelor hărţii originale
Diferitele elemente e pe materialele cartografice se trec pe originalul
hărţii într-o anumită ordine. După trasarea cadrului interior şi a bazei cartografice
se continuă cu trasarea reţelei cartografice în ordinea importanţei, apoi
localităţile, căile de comunicaţie, hotarele politico-administrative, relieful, învelişul
de vegetaţie şi soluri, etc.
Inscripţiile trebuie alese în aşa fel încât să nu încarce harta.

26
 Foaia de racordare
Atunci când harta este compusă din mai multe foi care se lipesc între
ele, trebuie să se racordeze limitele elementelor de pe o foaie cu cele ale foii
vecine. Pentru aceasta de pe laturile foii se scoate o copie lată de 1 – 2 cm,
numită bandă de racordare, pe care sunt trecute toate elementele de conţinut ale
marginii hărţii. Această bandă de racordare se suprapune la marginea foii vecine,
iar dacă ele nu coincid se apelează la materialele cartografice iniţiale.
Generalizarea cartografică
Trecerea elementelor de pe materialul cartografic iniţial, care de obicei
este la o scară mai mare, se face prin selectarea şi generalizarea elementelor
avute în vedere.
Generalizarea cartografică este procesul de selectare şi sintetizare a
conţinutului hărţii în scopul realizării unei reprezentări verosimile din punct de
vedere ştiinţific.
Generalizarea prevede;
▪ generalizarea contururilor;
▪ generalizarea diferenţierii calitative, adică includerea într-o categorie
mai largă a mai multor elemente apropiate ca sens (pe harta topografică la scara
1:25000 sunt reprezentate 3 categorii de mlaştini, pe când pe harta la scara
1:100000 nu se reprezintă decât un singur tip de mlaştină);
▪ generalizarea cantitativă, adică reducerea numărului de deosebiri
cantitative dintre obiecte şi înglobarea lor în categorii mai largi (pe harta
topografică la scara 1:25000 casele sunt reprezentate izolat, pe când pe harta la
scara 1:100000 ele sunt redate grupat sub formă de cvartale);
▪ trierea conţinutului hărţii se realizează prin eliminarea unor obiecte
secundare dintr-o categorie de obiecte (la scări mici se elimină localităţile cu un
număr mic de locuitori), de asemenea, la scară mare pot fi redate în detaliu
diferitele categorii de folosinţă agricolă, pe când la scară mică ele sunt eliminate
(nu mai sunt redate viile, livezile, păşunile etc.);
▪ înlocuirea obiectelor individuale prin grupe de obiecte (spre exemplu:
în loc de semne cu păşune şi tufărişuri se va trece un sigur semn de păşune cu
tufăriş).
Generalizarea face uz de diferite procedee simplificatoare, de
schematizarea contururilor şi liniilor. Ea ţine seamă de o serie de principii:
- principiul corelaţiei între elementele componente ale reprezentării
cartografice, spre exemplu: corelaţia strânsă între relief şi hidrografie;
- principiul plenitudinii şi al detalierii generalizării, se referă la
reprezentarea a cât mai multor detalii fără discontinuităţi în conţinutul hărţii,
înlăturarea tendinţei de a lăsa prea multe elemente sau de a scoate prea multe,
rămânând astfel goluri;
- principiul omogenităţii conţinutului hărţii prevede ca generalizarea să fie
omogenă pentru toate foile care compun harta;
- principiul succesiunii în generalizare are în vedere ca generalizarea să
înceapă cu selectarea elementelor importante şi apoi pe cele mai puţin
însemnate până se realizează densitatea necesară;

27
 - principiul exagerării raţionale prevede exagerarea elementelor
caracteristice ale regiunii sau a celor care interesează scopul hărţii; spre
exemplu, pe o hartă turistică se notează cabanele mult mai mari şi se trec
traseele turistice, pe când pe alte hărţi acestea nici nu sunt luate în consideraţie.
Generalizarea este în funcţie de scara hărţii şi de destinaţia ei.
Generalizarea este mai intensă la scară mică, faţă de o hartă la scară mare. O
hartă geografică generală pentru nevoi de cercetare ştiinţifică este mai detaliată
decât una didactică.
Definitivarea întocmirii originalului hărţii
Ultima operaţie a întocmirii originalului hărţii o reprezintă verificarea
minuţioasă a acesteia sub toate aspectele. Se au în vedere următoarele:
exactitatea transpunerii diverselor elemente, corectitudinea desenării semnelor,
racordul cu foile vecine (dacă este cazul). În cazul că se constată unele erori,
acestea se corectează.
Pregătirea hărţii pentru editare
Pentru editare se realizează două originale, iar în unele cazuri chiar mai
multe. Pe unul sunt trecute elementele de conţinut ale hărţii, iar pe altul se lipesc
inscripţiile şi care se numeşte originalul toponimic. În unele cazuri se dă un
original doar cu semnele etc.

5. ÎNTOCMIREA HĂRŢILOR SPECIALE

Întocmirea hărţilor speciale sau tematice se aseamănă în bună parte cu
cea a hărţilor generale. Lucrările redacţionale pregătitoare se referă la o
activitate de documentare detaliată în domeniul respectiv şi apoi se va realiza
cercetarea pe teren, care va completa informaţia respectivă.
Întocmirea originalului hărţii se va realiza însă în altă ordine, spre
exemplu, se începe cu plasarea şi desenarea semnelor şi apoi se trece la
scrierea denumirilor. Apoi se copiază după o hartă generală baza geografică,
cum sunt localităţile, reţeaua hidrografică şi de a căilor de comunicaţie, precum şi
alte elemente, ce contribuie la interpretarea unor fenomene, ce constituie
conţinutul hărţii speciale.

5.1 METODE DE REPREZENTARE PE HĂRŢILE TEMATICE

(SPECIALE)
În procesul întocmirii hărţilor, un rol deosebit îl are trecerea elementelor
de conţinut ale hărţilor de pe materialele cartografice pe originalul hărţii.
Deosebirile existente între întocmirea hărţilor generale şi a celor speciale atrag
după sine şi deosebiri în privinţa metodelor de reprezentare a acestor elemente
în cadrul celor două categorii de hărţi şi deci prezentarea acestora se face
separat.
În cazul realizării hărţilor speciale, se folosesc două tipuri de metode:
1. Metode statistice;
2. Metode cartografice.

28
 5.1.1. METODELE STATISTICE
Prin conţinutul lor, acestea sunt utilizate pentru reprezentarea anumitor
indicatori statistici, iar amplasarea lor pe hartă nu este condiţionată de
elementele geografice, ci se poate face în mod arbitrar. Din această categorie
fac parte:
– Diagrama;
– Cartograma;
– Cartodiagrama.
5.1.1.1. Diagrama este o metodă de reprezentare grafică, ce aparţine în
primul rând statisticii, dar este larg utilizată şi în Geografie. Ea permite
compararea simultană a mai multor date şi desprinderea unor concluzii ştiinţifice
cu mai multă operativitate decât în cazul consultării unor tabele de date. Pentru
întocmirea acesteia se folosesc:
– un sistem de coordonate;
– scări grafice;
– figuri geometrice (dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate, cercuri, sfere,
cuburi etc).
Un element ce nu poate lipsi nici unei diagrame este legenda. Ea constă
în explicarea culorilor, haşurilor şi semnelor folosite şi se amplasează de regulă
în afara diagramei (fie sub abscisă, fie în dreapta reprezentării, urmărindu-se
estetica). În general, este necesară ordonarea datelor numerice fie în ordine
crescătoare, fie descrescătoare, iar haşurarea sau colorarea se face pornind de
la principiul conform căruia, cu cât un fenomen este mai important (mai mare),
cu atât trebuie să fie reprezentat mai accentuat. Există însă şi excepţii, ca de
pildă în cazul în care dorim să subliniem prin desen tocmai slaba reprezentare a
unui anumit fenomen sau element şi atunci acesta se va colora sau haşura mai
intens.
Titlul diagramei trebuie formulat clar, concis şi complet şi trebuie să
concorde cu conţinutul diagramei. Este greşit a se menţiona în titlul acesteia:
„Diagrama cu......”, deoarece prin conţinut şi mod de reprezentare, ea exprimă
acest lucru. Datorită faptului că se utilizează date statistice sau rezultate ale al
unor măsurători, este obligatoriu ca în titlu sau legendă să se menţioneze data la
care respectivele date erau valabile.
Diagramele sunt deci reprezentări grafice care se realizează cu ajutorul
figurilor geometrice şi sunt de două tipuri: simple şi complexe.
Diagramele simple se împart în:
A.1. Diagrame în coloane;
A.2. Diagrame în benzi;
A.3. Cronograme;
A.4. Diagrame prin pătrate;
A.5. Diagrame prin cercuri proporţionale.
A. 1. Diagrama în coloane, cel mai frecvent utilizată, se realizează cu
ajutorul unui sistem de axe YOX, pe ordonată notându-se scara reprezentării, iar
pe abscisă bazele coloanelor, care trebuie să fie egale.

29
 Exemplu: Pentru a reprezenta numărul de studenţi înscrişi în anul
universitar 2003 – 2004, în principalele patru centre universitare din România,
scoatem datele din „Anuarul statistic al României” şi vom obţine:
- Bucureşti = 82 139 studenţi;
- Iaşi = 31 662 studenţi;
- Cluj-Napoca = 24 557 studenţi;
- Craiova = 22 168 studenţi.
Pe ordonata OY vom considera că la fiecare 10 mm corespund 20 000
studenţi, iar pe abscisă se vor plasa bazele coloanelor. În această situaţie,
pentru Bucureşti va rezulta o coloană cu înălţimea de 4,1 cm, pentru Iaşi de 1,6
cm, pentru Cluj-Napoca de 1,2 cm, iar pentru Craiova de 1,1 cm (fig. 14).
Coloanele pot fi desenate una lângă alta (alăturate sau alipite ca în fig.
15 a), distanţate (dispuse izolat ca în fig. 15 b), sau suprapuse (în aflux, ca în fig.
15 c).
În cazul când ele sunt izolate, distanţa dintre coloane trebuie să fie
proporţională cu intervalele de ani care le separă. Când seriile sunt discontinue,
se alege în acest scop o scară corespunzătoare, de exemplu de 1 cm pentru 10
ani. Când seriile sunt continue, coloanele pot fi alăturate sau la distanţe egale.
Coloanele rezultate se pot haşura sau colora. Când ele au o lăţime mai
mică decât 5 mm, se recomandă înnegrirea lor, iar dacă sunt mai groase,
trebuiesc haşurate sau colorate.
Dispunerea coloanelor în aflux este recomandată pentru a face
comparaţii între fenomene şi mărimi diferite pentru anumite intervale, sau pentru
reprezentarea pe grupe de intervale a fenomenelor diferite, dar care aparţin
aceluiaşi grup. Coloanele se suprapun pe jumătatea lăţimii lor, având grijă ca şi
valorile mai mici să fie vizibile (fig. 15 c). De exemplu, se poate reprezenta
evoluţia numerică a populaţiei României în urma recensămintelor din anii: 1912,
1948, 1968, 1992 şi 2002.

Fig. 15. Diagrama în coloane: a - alăturate; b – izolate; c – în aflux

(1- Craiova; 2 – Cluj Napoca; 3 – Iaşi; 4 – Bucureşti).

30
 A. 2. Diagrama în benzi se realizează în acelaşi sistem de coordonate
rectangular, dar inversat faţă de diagrama în coloane, adică scara reprezentării
se notează pe abscisa OX, iar bazele benzilor, pe ordonata OY, axă ce se
amplasează de obicei în partea stângă.

Fig. 16. Moduri de dispunere a diagramelor în benzi

Acest tip de diagramă se pot realiza atât prin dreptunghiuri, cât şi prin
linii, şi se pot dispune în diferite moduri (fig. 16). Faţă de diagrama în coloane, în
acest caz şi dreptunghiurile şi intervalele dintre ele sunt mai înguste şi sunt
aşezate în poziţie orizontală.
Diagrama în benzi se întrebuinţează pentru reprezentarea grafică a
lungimii unor fluvii, râuri, şosele, căi ferate etc. De exemplu, putem reprezenta
printr-o diagramă în benzi, lungimea unor râuri din România, cum ar fi: Argeş –
350 km, Buzău – 302 km, Ialomiţa – 417 km şi Olt – 615 km. Pe axa orizontală
OX, considerăm că la fiecare centimetru corespund 100 km, benzile astfel
realizate, aşezându-se pe axa verticală OY (fig. 17).

Fig. 17. Diagrama simplă în benzi

31
Fig. 18. Diagrama structurală în benzi. (Structura căilor ferate în 7 state europene în
anul 2000; 1- cale ferată electrificată; 2 – cale ferată neelectrificată)

Dacă în cadrul benzilor indicăm şi structura (fig. 18), obţinem o

diagramă structurală (complexă) în benzi.
A. 3. Cronograma sau historiograma se utilizează pentru
reprezentarea dinamicii fenomenelor, tot într-un sistem de coordonate
rectangular. Pe abscisa OX se marchează timpul (perioada sau anii de referinţă),
stabilind o scară convenabilă, în care un anumit număr de milimetrii să
corespundă unui interval de timp (de exemplu, 1 an, 2 ani, 5 ani etc). Dacă anii
pentru care dispunem de date statistice sunt la intervale egale ( de exemplu
1992, 1994, 1996, 1998 şi 2000), axa orizontală se va împărţii în segmente
(intervale) egale. Dacă însă intervalele de timp sunt inegale, (de exemplu 1912,
1948, 1968, 1992 şi 2002), se va ţine cont de scara grafică stabilită, se va ţine
seama de scara grafică stabilită, în acest caz abscisa urmând a fi împărţită în
intervale proporţionale ca lungime cu diferenţa de timp între anii de referinţă.
Cronogramele pot fi simple, când se exprimă dinamica în timp a unui
fenomen (fig. 19) sau combinate, când reprezintă fenomene corelate, de
exemplu, dinamica natalităţii, mortalităţii şi sporul natural în România, în anii
1971, 1981 şi 1991 (fig. 20).

32
 Fig. 19. Cronogramă simplă Fig. 20. Cronogramă combinată
(1- natalitatea; 2 - mortalitatea; 3 - sporul natural)

A. 4. Diagrama prin pătrate se realizează presupunând că fiecare

indicator statistic ce trebuie reprezentat este egal cu suprafaţa unui pătrat. Ştiind
că suprafaţa pătratului este dată de relaţia S = L2, rezultă că latura se calculează
cu formula L = S
Acest tip de diagramă se realizează fără un sistem de coordonate şi
permite compararea mărimilor.
De exemplu, pentru a reprezenta prin această metodă suprafaţa a trei
lacuri de acumulare: Vidra (10,5 km2), Vidraru (8,2 km2) şi Cinciş (2,6 km2),
înlocuim pentru fiecare parte pe S cu suprafaţa lacului şi obţinem următoarele
valori pentru laturile pătratelor:
L1 = 10,5 km2 = 3,24 km;
L2 = 8,2 km2 = 2,86 km;
L3 = 2,6 km2 = 1,61 km;
Pentru a putea fi reprezentate, aceste dimensiuni se reduc, stabilind de
pildă ca la 1 cm de pe hârtie să corespundă 1,5 km de pe teren şi se obţin
următoarele valori pentru laturile pătratelor: l1 = 21,6 mm, l2 = 19,06 mm şi l1 =
10,73 mm (fig. 21). Pătratele pot fi dispuse în diferite moduri şi se colorează sau
se haşurează. Este necesar să existe o legendă în care să se explice
semnificaţia culorilor sau haşurilor folosite.

33
Fig. 21 Diagrama prin pătrate: (1 - suprafaţa Lacului Vidra; 2 - suprafaţa Lacului
Vidra; 3 - suprafaţa Lacului Vidra.)

A. 5. Diagrama prin cercuri proporţionale este o metodă

asemănătoare celei prin pătrate, în sensul că şi ea se bazează pe ideea că
suprafaţa cercurilor este direct proporţională cu valoarea indicatorilor pe care
dorim să-i reprezentăm grafic. Ca urmare, trebuie calculate razele cercurilor
respective, pornind de la formula suprafeţei cercului:
S
Scerc = π R2 şi deci raza va fi: R = ∏ .
De exemplu: aplicându-se această metodă pentru reprezentarea
suprafeţelor unor judeţe: Dolj = 8697 km2, Argeş = 6826 km2 şi Sălaj = 3864 km2.
Înlocuind pe S cu fiecare din aceste suprafeţe, se obţin următoarele raze:
2
RDolj = 3,14 km = 52,63 km;
8697

RArgeş = 6826
3,14
km2 = 46,62 km;

34
 RSălaj = 3864
3,14 km2 = 33,08 km;

Fig. 22. Diagrama prin cercuri proporţionale (1- suprafaţa judeţului Dolj;
2- suprafaţa judeţului Argeş; 3- suprafaţa judeţului Sălaj).

Pentru fiecare 40 km se vor considera, de pildă 10 mm, astfel încât

razele cercurilor vor avea următoarele valori: rDolj = 13,15 mm; rArgeş = 11,65 mm
şi rSălaj = 8,77 mm. Cercurile desenate cu aceste raze se pot dispune în mai
multe moduri, având grijă ca şi cel mai mic cerc să fie vizibil (fig. 22). Pentru a şti
ce anume reprezintă, cercurile se pot haşura sau colora diferit şi se va întocmi o
legendă, conform principiilor enunţate.
Ordonarea fenomenelor în legendă se face în ordinea crescândă sau
descrescândă a ponderii lor. Haşurarea sau colorarea lor se face în sens
crescător, pornind de la principiul că cu cât un fenomen este mai important, cu
atât trebuie să fie reprezentat mai accentuat.
Diagramele complexe
Diagramele complexe, numite şi diagrame structurale, sunt de câteva
tipuri:
B. 1 - Diagrama prin sectoare circulare;
B. 2 - Diagrama prin dreptunghi;
B. 3 - Diagrama prin pătrat;
B. 4 - Diagrama polară;
B. 5 - Diagrama triunghiulară:
B. 6 - Diagrama sub formă de piramidă structurală.

35
 B. 1. Diagrama prin sectoare circulare este un mod de redare foarte
sugestiv a ponderii pe care o au într-un teritoriu o serie de elemente. Spre
exemplu: dacă vrem să ilustrăm ponderea pe care o au diferitele ramuri ale
economiei în realizarea produsului intern brut, se extrag valorile statistice din
publicaţiile oficiale. Să zicem: industria - 53,2 %; agricultura – 16,4 %;
transporturi şi telecomunicaţii – 11,1 %; administraţie – 8,1 %; învăţământ,
cultură, sănătate – 3,8 % şi celelalte ramuri 7,4 %. Produsul intern brut reprezintă
100 % şi se consideră un cerc, adică 360°. Trebuie să determinăm mărimea în
grade a fiecărui sector de cerc corespunzător fiecărei ramuri. Pentru industrie,
spre exemplu,:

100 % …………………………360°
53,2 %.......................................x
x = 360° • 53,2 % ⁄ 100 % = 191°,52 = 192°

Procedând în continuare şi pentru celelalte ramuri se vor obţine diferite

valori ale sectoarelor de cerc: agricultură – 59 °; transporturi – 40 °; administraţie
– 29 °; învăţământ – 14 °; iar celelalte ramuri – 26 °.
După efectuarea tuturor calculelor trebuie făcută verificarea, în sensul
că prin adunarea gradelor fiecărui sector să se ajungă la valoarea de 360°, cât
are cercul. Transpunerea sectoarelor pe cerc se face în ordinea de cel mai mare
către cel mai mic. Fiecare sector se colorează sau se haşurează. Trebuie
respectat principiul că sectorul cel mai important se va colora mai intens sau se
va trasa o haşură mai deasă.
Alături de diagramă se va se va realiza legenda acesteia.
B. 2. Diagrama prin dreptunghi se construieşte sub forma unui
dreptunghi, folosind la fel datele statistice.
Se construieşte un dreptunghi cu latura verticală mai lungă. Paralel cu
această latură se desenează o scară verticală reprezentând procentele. Dacă
înălţimea dreptunghiului este de 5 cm, aceasta reprezintă 100 %, iar 1 cm va
reprezenta 20 %.
PIB-ul pentru industrie este de 53,2, deci reprezentarea în cadrul
dreptunghiului de bază se va face printr-un dreptunghi cu înălţimea de:

100 % …………………………5 cm
53,2 %.......................................x
x = 5 • 53,2 % ⁄ 100 % = 2,66 cm = 2,7 cm

Procedând la fel şi pentru celelalte ramuri obţinem: agricultură – 0,8 cm;

transporturi – 0,5 cm; administraţie – 0,4 cm; învăţământ – 0,2 cm; alte ramuri –
0,4 cm. Se verifică dacă însumate aceste valori ajung la 5 cm. Haşurarea sau
colorarea se va face direct proporţional cu valoare indicatorilor.
B. 3. Diagrama prin pătrat se realizează prin împărţirea laturilor unui
pătrat în câte zece părţi egale, care unite împart pătratul în 100 de părţi egale,
fiecare având valoarea de 1 %. Se colorează sau haşurează atâtea pătrate câte
procente are fiecare ramură economică.

36
 B. 4. Diagrama polară foloseşte coordonatele polare în reprezentarea
fenomenelor şi este utilizată în mod curent în climatologie pentru reprezentarea
unor elemente, cum ar fi distribuţia procentuală a vânturilor pe principalele direcţii
sau variaţia temperaturii în cursul unei luni sau a unui an etc.
B. 5. Diagrama triunghiulară este utilizată pentru reprezentarea unor
fenomene cu trei elemente variabile, a căror sumă este egală cu 100 %. O astfel
de diagramă este folosită în ştiinţa solului determinarea rapidă a clasei texturale
a unei probe de sol, dar şi pentru figurarea distribuţiei nisipului, prafului sau
argilei din soluri.

Fig. 23. Diagrama triunghiulară a texturii (triunghi echilateral)

(După Metodologia elaborării studiilor pedologice, ICPA, 1987).

Folosind astfel de diagrame, dacă avem valorile a două componente

putem să stabilim clasa texturală a solului respectiv.
Construcţia unei astfel de diagrame se realizează prin împărţirea fiecărei
laturi, ce se consideră că reprezintă 100 %, în 10 părţi egale. Apoi se unesc
aceste puncte de pe laturile triunghiului, pentru a se uşura lucrul cu o astfel e
diagramă.
În afară de această utilizare, diagrama foloseşte şi la reprezentarea
claselor texturale a solurilor dintr-o regiune. Se poate obţine o anumită
concentrare a punctelor într-o anumită parte a acesteia. Aceasta se poate apoi
compara cu o diagramă realizată pentru o altă regiune, observându-se care sunt
elementele caracteristice pentru fiecare regiune.
B. 6. Diagrama sub formă de piramidă structurală este utilizată mai
ales pentru reprezentarea grafică a distribuţiei populaţiei pe sexe şi pe grupe de
vârste.
Scheletul unei piramide îl constituie o scară verticală compusă in două
paralele şi o scară orizontală. Pe scara verticală sunt trecuţi anii, iar pe scara
orizontală numărul de persoane, într-o parte cele de sex masculin, iar în cealaltă
parte pe cele de sex feminin.
Pe aceeaşi diagramă se poate reprezenta distribuţia populaţiei nu numai
într-un an ci chiar în 2 sau trei ani. Dacă dispunem de date pe mediul urban şi

37
mediul rural, graficul devine şi mai complet, diferenţierea între cele două categorii
obţinându-se prin haşurarea sau colorarea diferită.

5.1.1.2. Cartograma
Metoda cartogramei se utilizează pentru transpunerea grafică a valorilor
numerice referitoare la o anumită suprafaţă, rezultând un material grafic, hartă
sau schemă, în care colorarea sau haşurarea se face direct proporţional cu
intensitatea mărimii numerice ce caracterizează o anumită unitate teritorială.
Deşi se pleacă de la date absolute, de obicei pe cartogramă sunt redate
valori relative, care se raportează fie la numărul de locuitori, fie la suprafaţa
teritoriului cartografiat. Astfel, pe cartogramă se reprezintă de fapt rezultatul
raportului dintre valoarea numerică globală a fenomenului sau elementului şi
suprafaţa la care se referă.
De aici rezultă un mare dezavantaj al metodei, în sensul că ea nu
reuşeşte să surprindă diferenţierile fenomenului în cadrul fiecărei unităţi
teritoriale, rezultând o uniformizare. De aceea, se recomandă ca unităţile
teritoriale la care se face raportarea, să fie cât mai mici. Cu cât suprafaţa
unităţilor teritoriale este mai mare, cu atât reprezentarea va fi mai uniformizată.
Unităţile teritoriale pot fi în funcţie de scopul urmărit: comune, judeţe,
ţări, bazine hidrografice de diferite ordine etc.

Fig. 24. Reprezentarea densităţii populaţiei României pe judeţe, în anul 1992

38
 Baza geografică a reprezentării se simplifică prin reducerea sau
eliminarea elementelor geografice: oraşe, ape, munţi etc. Se păstrează limitele
unităţilor administrative şi denumirile lor, dacă indicatorii statistici se referă la ele.
Pentru a realiza o cartogramă, se extrag indicatorii statistici sau se
calculează anumite valori de pe hartă (în cazul hărţilor geomorfologice) şi se
transformă în indici relativi, prin raportarea lor la suprafaţa aleasă. Aceştia se
grupează, ţinând cont că numărul grupelor nu trebuie să fie nici prea mare
(pentru a putea interpreta uşor cartograma), dar nici prea mici, pentru a nu
uniformiza foarte mult valorile. De obicei, acest număr variază între 3 şi 6 grupe.
Se ţine cont şi de valorile etreme şi de indicele mediu pentru întreg teritoriu
reprezentat. După fixarea grupelor, se stabilesc haşurile sau culorile
corespunzătoare fiecărui interval (fig. 24).
Indicatorii cantitativi (valorile grupelor stabilite) se notează fie în legendă,
fie în cadrul fiecărei unităţi teritoriale.

5.1.1.3. Cartodiagrama

Fig. 25. Reprezentarea structurii populaţiei României, pe judeţe şi medii, în anul

1980

Este o metodă ce combină cartograma cu diagrama. Cu ajutorul

cartodiagramei se pot reprezenta mărimea absolută, structura şi dinamica unui

39
fenomen sau ambele. O cartodiagramă are la bază o schiţă de hartă pe care pot
fi delimitate unităţile administrative sau fizico-geografice (cu denumirile lor) în
care se plasează diagramele.
Ca şi în cazul cartogramei, nici în acest caz nu se trec elementele de
conţinut ale hărţii. Un dezavantaj al metodei îl constituie imposibilitatea localizării
cu exactitate a elementelor sau fenomenelor reprezentate, deoarece dispunerea
diagramelor se face în mod arbitrar, dar în aşa fel încât să nu fie depăşitele
limitele unităţii teritoriale respective. Se impune deci, alegerea unei scări
adecvate pentru diagrame, astfel încât să se poată plasa chiar şi în cea mai mică
unitate teritorială fără să se depăşească limitele. Numai în cazuri excepţionale,
coloanele diagramelor se pot întrerupe sau se pot depăşi puţin limitele.
Se pot deosebi mai multe tipuri de cartodiagrame :
- structurală (fig. 25), când se arată, de exemplu, populaţia pe medii (urban
şi rural) ;
- dinamică sau cronologică, când se arată dinamica unui fenomen, de
exemplu evoluţia suprafeţelor împădurite în câteva comune din judeţul Argeş (fig.
26) ;
- complexă, când redă atât structura, cât şi dinamica unui fenomen, de
pildă, pe lângă evoluţia populaţiei într-un anumit interval se reprezintă şi
gruparea pe sexe.

Fig. 26

40
 Fig. 27.

Pentru reprezentarea mai complexă a unor fenomene, se poate combina

cartograma cu cartodiagrama (fig. 27).

5.1.2. METODE CARTOGRAFICE

Cu ajutorul lor, reprezentarea şi amplasarea fenomenelor şi proceselor
se face în mod geografic, cu exactitate şi în dependenţă de o serie de factori
fizico şi economico-geografici. În cadrul lor fac parte:
1. Metoda semnelor;
2. Metoda arealelor;
3. Metoda fondului calitativ;
4. Metoda liniilor de mişcare (dinamice);
5. Metoda izoliniilor;
6. Metoda punctului
5.1.2.1. Metoda semnelor
● se foloseşte pentru reprezentarea fenomenelor care nu au o
răspândire continuă şi care nu pot fi reprezentate la scară;
● este folosită frecvent pentru că permite foarte bine localizarea poziţiei
obiectelor;
● semnele (fig. 28) pot fi:
→ geometrice (centrul figurii geometrice reprezintă poziţia exactă reală,
a obiectului sau fenomenului).
→ sub formă de litere (de obicei litera iniţială).
→ simbolice sau artistice (sugerează obiectul sau fenomenul
reprezentat, dar nu indică o localizare precisă).

41
 Fig. 28. Diferite semne geometrice simbolice şi artistice

Fig. 29. Pictograme (a) şi ideograme b)

● de asemenea, semnele (fig. 29) pot fi în:

→ scală absolută, când între mărimea semnelor şi a obiectelor
reprezentate trebuie să existe o proporţie absolută şi la legendă se trece şi
valoarea corespunzătoare;
→ scală relativă, când se reduce diferenţa dintre semnele cu dimensiuni
minime şi maxime, iar raportul dintre diferite semne este arbitrar.

42
 5.1.2.2. Metoda arealelor
Arealul, care este o suprafaţă în care este răspândit un fenomen
oarecare, se reprezintă pe hartă printr-o curbă închisă, în limitele căreia există un
anumit element. Această metodă se utilizează pentru reprezentarea unor
fenomene sau elemente care nu au o răspândire continuă (cum este de exemplu
arealul unor specii de plante sau animale).
● Arealul poate avea caracter:
→ relativ (ex. Arealul caprei negre);
→ absolut (ex. Arealul zăcămintelor de cărbuni).
● După scară, arealele pot fi:
→ precise (la hărţile la scară mare);
→ schematice (la hărţile la scară mijlocie şi mică, delimitarea fiind
aproximativă).

Fig. 30. Linii ce pot fi utilizate pentru delimitarea arealelor

● Limita arealelor poate fi:

→ linie continuă (când delimitarea fenomenului este sigură);
→ linie întreruptă sau punctată (când delimitarea fenomenului nu
este sigură).
● După formă, arealele pot fi:
→ continue (ex: arealul ursului brun);
→ discontinue (ex: arealul caprei negre).

43
Fig. 31. Modalităţi de a reprezenta interferenţa arealelor

Fig. 32. Modalităţi de delimitare arealelor

44
 Interiorul arealelor se poate haşura, colora sau completa cu diferite
semne, îmbinându-se astfel metoda arealelor cu a semnelor sau a fondului
calitativ.
Prin metoda arealelor se poate reda şi dinamica unui fenomen, prin
trasarea limitelor stadiilor succesive în evoluţia fenomenului respectiv. Această
metodă se foloseşte la întocmirea hărţilor geologice, paleogeografice, floristice,
faunistice, geomorfologice şi climatologice.

5.1.2.3. Metoda fondului calitativ

Aceasta oferă posibilitatea reprezentării calitative a fenomenelor cu o
răspândire continuă, în cadrul anumitor limite.
● se deosebeşte de cartogramă, la care se folosesc limitele unor unităţi
administrative, prin aceea că foloseşte în limitele unor regiuni fizico şi
economico-geografice.

Fig. 33. Modele de haşuri

● se deosebeşte de metoda arealelor (ce se utilizează pentru

caracterizarea unui teritoriu dintr-un anumit punct de vedere), prin acea că se
foloseşte pentru reprezentarea unor elemente care au o repartiţie neuniformă.
Aplicarea acestei metode constă în:
− delimitarea suprafeţelor pe care se întâlnesc aceleaşi elemente sau
procese;

45
 − clasificarea suprafeţelor respective în mai multe categorii din diferite
puncte de vedere;
− colorarea sau haşurarea diferită a categoriilor;
− întocmirea legendei.
Metoda fondului calitativ se poate combina cu metoda semnelor, a liniilor
şi a arealelor, găsindu-şi o largă aplicare atât în Geografia fizică, cât şi în
Geografia economică (cum ar fi reprezentarea modului de utilizare a terenurilor).

5.1.2.4. Metoda liniilor de mişcare sau dinamice

Se foloseşte pentru reprezentarea dinamicii fenomenelor şi proceselor
fizico sau economico-geografice. În cadrul ei se folosesc fie linii (care arată
direcţia fenomenului), fie săgeţi (care arată sensul fenomenului).
Liniile de mişcare pot fi:
→ precise (când urmăresc exact traseul pe care-l face fenomenul
respectiv);
→ schematice (când unesc punctul de pornire şi cel de sosire ale
drumului parcurs de fenomen).
Pentru a scoate în evidenţă deosebirile calitative ale fenomenelor, se
folosesc linii sau săgeţi de mărimi şi culori diferite, lucru ce se va specifica în
legendă.
Liniile mai pot fi:
→ simple ( când redau un singur fenomen);
→ structurale sau complexe (când redau mai multe fenomene).
În ambele cazuri, grosimea se stabileşte proporţional cu ponderea
fenomenului.
Această metodă se aplică atât în Geografia fizică (ca de exemplu
evoluţia unui meandru sau regresia limitei pădurilor) sau în Geografia economică
(mai ales în Geografia populaţiei şi a transporturilor).

Fig. 34. Diferite tipuri de linii dinamice Fig. 35. Linii dinamice simple cu traseu

46
 precis

Fig. 36. Linii dinamice structutale Fig. 37 Linii dinamice simple schematice

Fig. 38. Evoluţia unui meandru prin linii de mişcare

47
 5.1.2.5. Metoda izoliniilor
Se utilizează pentru reprezentarea unor fenomene care au o răspândire
continuă pe o anumită suprafaţă şi care pot fi măsurate. Ea constă în principiu în
unirea punctelor de aceleaşi valoare.
Pentru a trasa izoliniile, este necesar ca pe hartă să existe o serie de
puncte a căror valoare este cunoscută. Din unirea punctelor cu aceeaşi valoare,
va rezulta o linie sinuoasă, închisă. În practică, când nu sunt suficiente puncte,
trasarea izoliniilor se face prin interpolare.
Uneori, spaţiile dintre diferite izolinii se colorează sau haşurează diferit.
Se pot combina pe aceeaşi hartă două sau mai multe sisteme de izolinii,
cu condiţia să fie redate prin culori diferite sau linii de grosimi diferite.
Izolinia reprezintă o curbă convenţională, care nu există în natură, cum
ar fi de exemplu curbele de nivel, izotermele, izobarele, izofreatele, izobatele etc.

Fig. 39. Izocrone

5.1.2.6. Metoda punctului

Se foloseşte pentru a reprezenta elemente sau fenomene geografice
care nu au o răspândire continuă, putându-se reda repartiţia geografică şi
cantitatea unui fenomen.
Dispunerea punctelor pe hartă poate fi:
→ reală (când redă o localizare precisă a fenomenului cartografiat);
→ uniformă (când nu redă localizarea).
Mărimea punctului depinde atât de mărimea fenomenului pe care-l
reprezintă, cât şi de scara hărţii. Punctele pot fi de valori egale, (caz în care
numărul lor arată repartiţia cantitativă a fenomenului) sau de valori diferite (caz în
care se specifică la legendă).

48
Fig. 40. Dispunerea punctelor pe o hartă ( a - reală, b - uniformă)

49
 ELEMENTE DE TOPOGRAFIE

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Necesitatea întocmirii planurilor şi hărţilor a apărut ca urmare a faptului că oamenii nu
puteau, prin observare directă, să cuprindă decât suprafeţe foarte mici ale globului terestru.
Pentru înlăturarea acestui neajuns, de peste două milenii, oamenii au început să reprezinte
suprafaţa Pământului pe suprafeţe plane. Dacă la început, măsurătorile se executau pe
suprafeţe mici, ulterior, odată cu perfecţionarea metodelor şi tehnicilor de măsurare, s-a ajuns
la măsurarea şi implicit reprezentarea întregului Glob pe o singură hartă. Acest lucru a fost
facilitat de dezvoltarea unor noi discipline, cum ar fi: Geodezia, Topografia, Fotogrammetria
şi Cartografia.
1.1. OBIECTUL DE STUDIU ŞI DEFINIŢIA DISCIPLINELOR
GEODEZIA este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi dimensiunilor Pământului şi
stabilirea cu precizie a coordonatelor diverselor puncte ale suprafeţei terestre, aşa numitele
puncte geodezice. Aceste puncte alcătuiesc reţeaua geodezică, ea reprezentând scheletul pe
care se sprijină măsurătorile topografice. În geodezie, măsurătorile ţin seamă de influenţa
curburii Pământului, datorită suprafeţelor mari avute în vedere.
TOPOGRAFIA este ştiinţa care se ocupă cu determinarea punctelor de detaliu ale
suprafeţei terestre, având ca scop întocmirea unor planuri topografice. Măsurătorile
topografice se fac pe suprafeţe restrânse şi drept urmare, ele nu sunt afectate de influenţa
curburii Pământului.
Rezultatul ridicărilor topografice este planul topografic, pe care elementele de pe
suprafaţa topografică sunt reprezentate prin proiecţiile lor orizontale, micşorate convenţional.
Punctele de pe suprafaţa terestră sunt redate pe planul cu două dimensiuni, prin cele trei
coordonate, X, Y şi H, deci atât în plan, cât şi în spaţiu. Pentru realizarea diferitelor
măsurători topografice sunt folosite instrumente şi aparte specifice.
Topografia include două părţi distincte şi anume:
- Planimetria, care este partea din topografie ce se ocupă cu studiul metodelor necesare
determinării poziţiei în plan a punctelor topografice de pe teren, în scopul transpunerii lor pe
plan sau hartă.
- Altimetria, ce este partea din topografie care se ocupă cu studiul metodelor utilizate
pentru măsurarea, calcularea şi reprezentarea pe planuri şi hărţi a altitudinilor diferitelor
puncte de pe suprafaţa topografică.
FOTOGRAMMETRIA este ştiinţa care se ocupă cu înregistrarea şi determinarea
exactă a formei şi dimensiunilor obiectelor de pe suprafaţa Pământului şi reprezentarea lor pe
planuri sau hărţi, folosind fotografii speciale numite fotograme.
CARTOGRAFIA este ştiinţa ce se ocupă cu studiul reprezentării suprafeţei curbe a
Pământului pe o suprafaţă plană şi a metodelor folosite pentru elaborarea şi utilizarea hărţilor,
planurilor şi a altor moduri de reprezentare a obiectelor şi fenomenelor de pe suprafaţa
Pământului.
1.2. ISTORICUL TOPOGRAFIEI
Măsurătorile terestre s-au dezvoltat în legătură directă cu progresele ştiinţei şi tehnicii,
ajungându-se de la măsurătorile din antichitate efectuate cu instrumente şi metode simple, la
măsurătorile cu GPS de astăzi, ce permit determinarea rapidă a coordonatelor geografice a
unui punct de pe Glob.
Principalele evenimente din istoria omenirii ce au contribuit esenţial la dezvoltarea
măsurătorilor terestre sunt: inventarea lunetei de către Galileo Galilei în anul 1605,

50
inventarea metodei triangulaţiei de către Wilebrord Snelius în anul 1616, măsurătorile de arce
de meridian organizate de Academia de Ştiinţe din Franţa pentru determinarea formei şi
dimensiunilor Pământului şi calcularea primului elipsoid de referinţă de către geodezul
Walbech în anul 1819, realizarea legăturii geodezice dintre Europa şi Africa, în secolul XIX,
calcularea mai precisă, prin măsurători terestre foarte extinse, a unor noi elipsoizi, în primele
decenii ale secolului XX, ei fiind adoptaţi şi de ţara noastră (din anul 1992, România a
adoptat elipsoidul WGS 84) şi utilizarea sateliţilor artificiali, începând cu a doua jumătate a
secolului XX, pentru rezolvarea unor probleme legate de forma şi dimensiunile Pământului.
Cu ajutorul geodeziei spaţiale s-a reuşit conexarea datelor geodezice locale şi continentale şi
racordarea reţelelor continentale de triangulaţie peste mări şi oceane.
În prezent, se utilizează frecvent determinări GPS (Global Positioning System = Sistem
de Poziţionare Globală), care se bazează pe un complex de sateliţi (Sistemul GPS-
NAVSTAR format din 24 sateliţi ce evoluează la 20 000 km altitudine) cu ajutorul cărora se
poate determina poziţia oricărui punct de pe suprafaţa Pământului, într-un sistem unic de
referinţă. Determinările GPS folosesc efectul Doppler, adică variaţia frecvenţei unui semnal
când emiţătorul (satelitul) şi receptorul (staţia căreia trebuie să i se determine poziţia) se
mişcă unul în raport cu celălalt. Principiul este următorul: satelitul emite un semnal codificat
pe o frecvenţă stabilită, iar receptorul primeşte semnalul, îl decodifică, prelucrează
informaţiile şi îşi determină poziţia. Datorită avantajelor oferite (posibilitatea efectuării
determinărilor non-stop, acceptarea lipsei vizibilităţii între puncte, precizia foarte bună,
siguranţa în funcţionare etc), sistemul GPS se utilizează în transporturile maritime, aeriene şi
terestre, dar şi la lucrări geodezice şi a punctelor de coordonate cunoscute. Recent, s-a reuşit
acoperirea întregii Europe cu o reţea GPS continentală, cu o precizie de 3-5 cm (care se
încadrează în Sistemul Geodezic Mondial - WGS 84), realizată într-o succesiune de
campanii naţionale.
Începuturile măsurătorilor terestre în România au avut loc în secolul al XVIII-lea, când
s-au executat determinări de longitudini şi latitudini asupra unor oraşe ca Bucureşti,
Târgovişte, Galaţi sau Iaşi de către Hrisant Nottara (1716) şi Giussepe Boscovici (1776). În
prima parte a secolului al XIX-lea, Topografia s-a introdus pentru prima dată ca obiect de
studiu în învăţământul românesc, mai întâi în Moldova (de către Gh. Asachi în 1813) şi
ulterior în Muntenia de către Gh. Lazăr (1818).
În anul 1864 s-a introdus sistemul metric, iar din 1866, folosirea lui a devenit
obligatorie. Spre sfârşitul secolului, s-a lucrat intens la triangulaţia din jurul Bucureştiului şi
s-a construit primul punct astronomic fundamental de pe Dealul Piscului, iar între anii 1894-
1899, s-a executat primul plan al Bucureştiului. Tot atunci s-a realizat racordarea cu reperul
zero fundamental de la Constanţa, alegându-se în Bucureşti un punct origine situat în incinta
actualei Gări de Nord.
În anul 1914 se execută primele fotografii aeriene în bandă pe teritoriul oraşului
Bucureşti. În anul 1922, Uniunea Internaţională de Geodezie şi Geofizică hotărăşte măsurarea
arcului meridian dintre Oceanul Arctic şi Marea Mediterană, arc ce trece prin vestul ţării
noastre. Lucrările de măsurare au durat 4 ani, fiind executate de specialiştii români.
În anul 1930, ţara noastră adoptă ca elipsoid de referinţă elipsoidul Hayford, iar ca
sistem de proiecţie, proiecţia stereografică pe plan unic secant Braşov.
În anul 1941 are loc înfiinţarea Institutului Aerofotogrammetric, care prin fuzionarea cu
Secţia aerofotogrammetrică din Institutul Geografic al Armatei, petrecută în 1948, devine, în
ceea ce cunoaştem noi astăzi, Direcţia Topografică Militară.
Începerea colectivizării agriculturii, a impus o cunoaştere mai aprofundată a fondului
funciar al ţării, astfel că, în cadrul Ministerului Agriculturii este înfiinţat un Centru de
fotogrammetrie. Acesta este transformat ulterior în Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie,
51
Cartografie şi Organizarea Teritoriului (IGFCOT). IGFCOT a realizat aerofotografierea unei
mari părţi din teritoriul ţării şi a întocmit an de an un mare număr de hărţi topografice la scară
mare.
Dezvoltarea aerofotogrammetriei după Primul Război Mondial şi prezenţa tot mai
frecventă a aerofotogramelor în mâna diverşilor specialişti, a impus pregătirea acestora în
domeniul utilizării lor. Astfel, în învăţământul tehnic superior s-au introdus cursuri de
fotogrammetrie cu începere din anul 1925 de către I. Vidraşcu, apoi din 1931 de V. Gonta şi
Anton Marin, din 1940 şi pe urmă din 1945 de Gh. Nicolau – Bârlad, după 1961 de N.
Oprescu, M. Mihăilescu şi N. Zegheru, iar după 1972 de G. Marton şi N. Zegheru.
Dezvoltarea tehnologiilor spaţiale, mai ales după lansarea în iulie 1972 a satelitului
Landsat 1 şi din ianuarie 1975 a satelitului Landsat 2, a făcut ca şi în România să se extindă
preocupările din domeniul teledetecţiei. Folosind o aparatură specială de prelucrare a
informaţiilor transmise de sateliţi, teledetecţia spaţială contribuie în ultima vreme la ridicarea
eficienţei lucrărilor cartografice, necesare întocmirii şi actualizării hărţilor topografice şi
tematice. Mai ales sateliţii dotaţi cu sisteme radar transmit o informaţie bogată, adesea sub
formă numerică, ceea ce permite realizarea de numeroase aplicaţii cartografice.

2. NOŢIUNI DE GEODEZIE
Forma şi dimensiunile Pământului constituie elemente de bază în operaţiile geodezice
şi topografice şi în reprezentările cartografice. Forma suprafeţei terestre determină caracterul
deformărilor (modificărilor) care intervin în trecerea la suprafaţa plană a hărţii; dimensiunile
suprafeţei de reprezentat determină proporţia micşorării ei, constituind astfel baza alegerii
scării de proporţie şi, în consecinţă, a dimensiunilor grafice. Forma generală a Pământului
corespunde celei de sferoid, respectiv cel al unui elipsoid de rotaţie, obţinut prin rotirea unei
elipse în jurul axei mici.
Întrucât acest elipsoid este foarte puţin turtit (diferenţa între axe fiind neînsemnată), el
este sensibil apropiat de sferă, cu care se confundă dacă îl privim dintr-o perspectivă
îndepărtată. Dacă am reprezenta Pământul sub forma unui glob cu semiaxa mare (ecuatorială)
de 298 mm, semiaxa sa mică (polară) ar fi mai mică numai cu 1 mm. Forma reală a
Pământului nu coincide cu a elipsoidului de rotaţie din cauza ondulaţiilor pe care le are, în
funcţie de constituţia scoarţei, de repartizarea inegală a maselor continentale etc. Mai exact,
forma generală a Pământului este de geoid (Fig. 1), denumire dată de Listing, formă originală
neregulată, proprie Pământului, definită de suprafaţa de nivel mediu a oceanelor şi mărilor (în
stare liniştită) prelungită imaginar pe sub continente. Suprafaţa Oceanului Planetar reprezintă
aproximativ 70,7% din suprafaţa totală a Globului, astfel încât aceasta poate defini forma
generală a Pământului.
Suprafaţa geoidului nu este uniformă, ci prezintă neregularităţi datorită accidentelor de
teren. Această suprafaţă, definită de formele de relief, se numeşte suprafaţa fizică
(topografică) (Fig. 2), care constituie obiectul principal al măsurătorilor terestre şi al
reprezentărilor cartografice. Suprafaţa" topografică a continentelor reprezintă circa 29,3% din
întreaga suprafaţă terestră.
Deoarece suprafaţa geoidului şi cea .topografică nu sunt regulate, deci nu se pot defini
matematic, pentru determinarea relaţiilor matematice ale Globului terestru (dimensiuni,
coordonate, reprezentarea punctelor pe planuri şi hărţi în funcţie de coordonatele lor
geografice, rectangulare, etc.), s-a adoptat în geodezie o suprafaţă matematică, geometrică,
foarte apropiată de geoidul natural, anume elipsoidul de referinţă (Fig. 3). Ondulaţiile
suprafeţei geoidului faţă de suprafaţa elipsoidului de referinţă sunt foarte puţin pronunţate,
astfel că între geoid şi elipsoid, abaterea pe verticală înregistrează în medie 50 m; unghiul de

52
deviaţie a verticalei (pana geoidului) într-un punct al celor două suprafeţe nu depăşeşte decât
rar 9”.

Fig. 1. Geoid-ul

Fig. 2. Suprafaţa Pământului (topografică), elipsoidul de rotaţie şi geoidul

53
 Fig. 3. Elipsoidul de referinţă

Cele două suprafeţe, fiind aşa de apropiate ca dimensiuni, se confundă şi de aceea,

pentru determinările planimetrice ale punctelor de pe suprafaţa topografică, acestea se
proiectează pe suprafaţa elipsoidului de referinţă, suprafaţă geometrică bine cunoscută, nu pe
suprafaţa geoidului care până în prezent nu se cunoaşte suficient. Măsurătorile altimetrice,
raportate la geoid, nu pot fi considerate ca raportate şi la elipsoid, datorită diferenţei
apreciabile ca înălţime dintre cele două suprafeţe care ar afecta aceste măsurători. În
consecinţă, altitudinile se raportează la suprafaţa geoidului, suprafaţa de nivel zero, suprafaţa
oceanului planetar. Rezultă deci că se utilizează două suprafeţe de referinţă:
- suprafaţa elipsoidului pentru măsurătorile planimetrice şi
- suprafaţa geoidului pentru măsurătorile altimetrice.
Se cunosc mai mulţi elipsoizi de referinţă, după calculele efectuate de diferiţi autori, ca
urmare a măsurătorilor terestre efectuate în secolul al XIX-lea şi al XX-lea, care dau
dimensiunile specificate în tabelul 1.
Tabelul 1
Tipuri de elipsoizi de referinţă
Elipsoidul Anul Semiaxa mare a (m) Semiaxa mică b (m) Turtirea (a-b)/a
Delambre 1800 6375653 6356564 1:334
Walbek 1819 6376896 6355833 1:3028
Bessel 1841 6377 397 6356079 1:299,2
Tenner' 1844 6377 096 6356015 1:3025
Listina 1872 6377 365 6355298 1:289
Clarke 1880 6378394 6356515 1:2935
Helmert 1906 6378140 6356758 1:2983
Hayford 1909 6378388 6356912 1:297
Krasovski 1936 6378245 6356863 1:298,6
Krasovski 1940 6378245 6356863 1:2983
AIG 1967 6378 160 6356755 1:298,25
Hough 1956 6378260 6356784 1:297
Fisher 1960 6378155 6356773 1:2983
Australian "165" 1962 6 378165 6356783 1:298,3
Kaula 1964 6378 160 6356775 1:298,247
Veis 1964 6378169 6356784 1:298,25
Rapp 1967 6378157 6356772 1:298,25
SGR 1967 1967 6378160 6356774,54 1:298,2
WGS 72 1972 6378135 6356750,52 1:298,26
SGR 80 1980 6378137 6356752298 1:2983
WGS 84 1984 6378137 6 356 752,314 1:298,3
După A. Năstase, Gabriela Osaci-Costache

54
 Cursul 2
3. NOŢIUNI ŞI FORMULE UTILIZATE ÎN TOPOGRAFIE
Suprafaţa topografică este suprafaţa terestră pe care se execută măsurătorile
topografice.
Ridicarea topografică este complexul de operaţiuni de pe teren şi din birou, prin care
se determină poziţia în plan şi în spaţiu a unor puncte de pe suprafaţa topografică, în scopul
obţinerii unui plan topografic. Aceste ridicări pot fi: numerice, fotogrammetrice şi mixte.
Unghiurile topografice pot fi:
- orizontale, adică unghiurile diedre formate din intersecţia a două planuri verticale,
notate frecvent cu litera grecească ω (fig. 4).

Fig. 4. Unghiuri topografice Fig. 5. Distanţa înclinată şi distanţa orizontală

- verticale, formate fie de o distanţă înclinată cu proiecţia ei orizontală (notat cu α), fie
de verticala locului cu distanţa înclinată, numit şi unghi zenital şi notat cu z (fig. 5).
Distanţa înclinată „L” este distanţa de pe suprafaţa topografică situată sub un anumit
unghi vertical (fig. 5).
Distanţa redusă la orizont „D” sau distanţa orizontală reprezintă proiecţia pe un plan
orizontal a distanţei înclinate. Relaţiile dintre distanţa orizontală şi cea înclinată sunt:
D = L • cosα sau D = L • sinZ
L = D / cosα sau L = D / sinZ
Altitudinea unui punct este distanţa măsurată pe verticala punctului de la o suprafaţă
de referinţă până la punct. De obicei se notează cu litera H. Când suprafaţa de referinţă este
suprafaţa de nivel zero este altitudine absolută şi când suprafaţa de referinţă este una
oarecare, este altitudine relativă. Diferenţa dintre altitudinile a două puncte este diferenţa de
nivel.

55
 Fig. 6. Orientarea unei drepte
Orientarea unei drepte este unghiul format de o direcţie de referinţă şi direcţia
considerată de pe teren, notându-se de obicei cu litera θ (fig. 6). Dacă direcţia de referinţă
este nordul magnetic (Nmg), orientarea este magnetică, iar dacă este nordul geografic (Ng),
este geografică. Unghiul format de cele două direcţii de referinţă se numeşte declinaţie
magnetică (δ) şi ea poate să fie vestică (negativă) sau estică (pozitivă).

3. 1. NOŢIUNI DESPRE ERORI ÎN TOPOGRAFIE

Erorile reprezintă neconcordanţele care apar, din diferite motive, între rezultatele
obţinute şi cele adevărate, corecte. Principalele noţiuni de bază cu care se operează în studiul
erorilor sunt:
● Valoarea adevărată reprezintă raportul dintre mărimea măsurată şi unitatea de
măsură adoptată. Niciodată, în practică, nu se determină valoarea adevărată a unei mărimi.
Aceasta reprezintă o noţiune abstractă a mărimilor, către care tindem să ne apropiem. Cu cât
valorile dintr-un şir de măsurători sunt mai apropiate (ca valoare) între ele, cu atât este mai
mare posibilitatea ca aceasta să se apropie de valoarea reală.
● Valoarea măsurată, notată de obicei cu litera „l”, poate fi oricare dintre termenii
unui şir de valori obţinute la măsurarea în aceleaşi condiţii a unei mărimi, adică de acelaşi
operator, cu aceleaşi instrumente şi pe cât posibil, în aceleaşi condiţii de mediu.
● Valoarea medie „M” este o valoare cu care se înlocuieşte valoarea exactă a unei
mărimi când măsurarea acesteia este afectată de erori. Valoarea medie reprezintă media
aritmetică a valorilor individuale ale unui şir de măsurători şi este valoarea cea mai apropiată
de valoarea adevărată. Ea se calculează după formula:
M = l1 + l2 + l3 + ...... ln / n
unde „n” reprezintă numărul de măsurători.
● Ecartul „∆” reprezintă diferenţa dintre două măsurători succesive asupra aceleiaşi
mărimi.
● Ecartul maxim „∆max” reprezintă diferenţa dintre valoarea cea mai mare şi valoarea
cea mai mică dintr-un şir de măsurători efectuate asupra aceleiaşi mărimi. Ecartul maxim este
important în practica măsurătorilor pentru că acceptarea unei măsurători este în dependenţă
directă cu ecartul maxim. Astfel, o măsurătoare se consideră justă când este satisfăcută
condiţia ca ∆max ≤ T, în care T este toleranţa.
● Toleranţa „T” este limita maximă a ecartului maxim. Condiţia generală ca o
măsurătoare să fie valabilă este ca limita superioară a erorii sau abaterii să nu depăşească
toleranţa admisă, adică T ≥ ∆max.
3. 1. 1. Erorile şi clasificarea lor
Eroarea reprezintă diferenţa de mărime şi sens dintre valoarea măsurată şi o valoarea
adevărată. Cu excepţia erorilor foarte mari (sau a greşelilor), erorile de măsurare sunt
inevitabile. Deci, erorile sunt greşelile admisibile sau tolerabile, în timp ce greşelile sunt
erori inadmisibile. Diferenţa dintre ele se face cu ajutorul toleranţei şi ecartului maxim. Când
toleranţa este mai mică decât ecartul maxim, măsurătoarea respectivă este greşită şi trebuie
refăcută. Dacă toleranţa este mai mare decât ecartul maxim, atunci deferenţa dintre valoarea
medie şi valoarea adevărată reprezintă eroarea care s-a produs în timpul măsurătorilor.
Clasificarea erorilor face ca acestea să fie grupate în două mari categorii:
- erori sistematice;
- erori accidentale (întâmplătoare).
Dacă valoarea aproximativă a unei mărimi x s-a obţinut printr-o măsurătoare, atunci
eroarea absolută ε = a – x se mai numeşte şi eroare de măsurare.

56
 Cauzele erorilor de măsurare constau fie în imperfecţiunea instrumentelor (erori
instrumentale), fie în neîndemânarea de potrivire a instrumentelor şi de citire a valorilor, la
care se adaugă oboseala operatorului, lipsa vizibilităţii etc.
Erorile instrumentale sunt fie constante, fie sistematice. De exemplu, ora indicată de
un ceas precis, dar care a fost potrivit greşit, admite o eroare constantă. Dacă însă se ştie că în
decursul a 48 de ore ceasul o ia înainte cu 10 secunde, atunci ora indicată de acest ceas este
afectată de o eroare sistematică. Mărimea acestei valori depinde de timpul scurs de la ultima
potrivire. Erorile sistematice se produc în acelaşi sens şi, în cazul măsurătorilor de unghiuri şi
distanţe, cantitatea lor creşte cu numărul măsurătorilor. Ele au avantajul că sunt erori
controlabile.
Un alt exemplu de eroare sistematică este eroarea de lungime (de etalon) rezultată din
construcţia sau repararea unei panglici de oţel de 50 m. Aceasta, în momentul în care a fost
etalonată, a avut în loc de 50 m (cât ar fi trebuit), lungimea de 50,005 m. Când se fac
măsurători cu o astfel de panglică, rezultă că la fiecare întindere a panglicii, în loc 50,005 m
se consideră numai 50,00 m, deci se produce o eroare de – 0,005 m. În consecinţă, pentru a
obţine un rezultat adevărat, va trebui ca la fiecare panglică să adăugăm 0,005 m.
Dacă, în schimb, lungimea panglicii ar fi în realitate mai mică decât cea marcată pe ea,
ca de exemplu 49,991 m, în loc de 50,00 m se produce o eroare de + 0,009 m, adică panglica
a fost considerată că are lungimea de 50,00 m, deşi ea nu are decât 49,991 m. În acest caz, va
trebui ca la fiecare aşternere a panglicii pe distanţa ce trebuie măsurată să se scadă 0,009 m.
Erorile instrumentale (constante şi sistematice) sunt deseori inevitabile, dar ele pot fi
însă detectate şi eliminate datorită regularităţii lor.
Erorile întâmplătoare sau accidentale pot fi datorate atât cauzelor subiective ale
operatorului (eroarea de citire a diviziunilor de pe panglică sau a diviziunilor unor aparate şi
instrumente), cât şi cauzelor necontrolabile sau imprevizibile care apar în procesul de
măsurare (variaţiile de temperatură, lipsa de stabilitate a solurilor etc). Aceste erori au o
mărime şi un sens care se produc la întâmplare şi se supun legilor probabilităţii. Ele nu pot fi
eliminate, ca în cazul erorilor instrumentale, dar pot fi atenuate prin corectare, dacă
măsurătorile s-au efectuat de mai multe ori.
3. 1. 2. Relaţiile dintre erori şi corecţii
În timpul măsurătorilor, se produc inevitabil erori, iar valorile rezultate sunt valori
eronate, adică afectate de erori. Valorile eronate nu pot fi introduse în calcule înainte de a fi
corectate.
Corecţiile sunt cantităţi care, adăugate cu semnul lor la valorile eronate, dau valorile
juste (cele mai apropiate de valorile adevărate).
Corecţia „c” rezultă din relaţia c = Vj – Ve, deci reprezintă diferenţa dintre valoarea
justă şi cea eronată. În orice măsurători există următoarele relaţii:
Vj + e = Ve ; e = Ve – Vj ; e+c=0;
Ve + c = Vj ; c = Vj – Ve ; e = - c,
în care:
Vj = valoarea justă,
Ve = valoarea eronată,
e = eroarea
c = corecţia.
Rezultă deci, că întotdeauna corecţia este egală şi de semn contrar cu eroarea.

57
 Cursul 3

4. UNITĂŢI DE MĂSURĂ
4. 1. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU LUNGIMI
Unitatea de măsură pentru lungimi este metrul cu submultiplii şi multiplii săi. Ultima
definiţie a metrului, care este valabilă începând cu 1 ianuarie 1983, a fost stabilită în anul
1979 la a XVI-a Conferinţă pentru Măsuri şi Greutăţi. De atunci, unitatea de lungime a
devenit conexă cu cea de timp, întrucât etalonul de timp se consideră de 10 000 ori mai mic
decât cel de lungime. Astfel, metrul este definit ca fiind distanţa pe care o parcurge lumina
în timp de 1 / 299 792 458 secunde. Este pentru dată când metrul se defineşte în termeni care
măsoară lumina şi nu distanţa, iar erorile sunt infime. Astfel, circumferinţa Pământului poate
fi măsurată cu o eroare de numai 1 mm faţă de 16 cm după metrul standard cu Kr86.
Anterior, principalele evenimente privind instalarea metrului în România, au fost:
- „Proiectul nr. 11 din aprilie 1835” iniţiat şi sprijinit de către marele vornic Mihai
Ghica, ce propunea introducerea sistemului metric în Ţara Românească, proiect respins de
către Adunarea Obştească.
- „Legea pentru adoptarea sistemului metric în România”, publicată în Monitorul
oficial nr. 210 din 21 sept./03 oct. 1865 şi aplicabilă de la 01 ianuarie 1866, şi care la articolul
2, spunea că ”unitatea fundamentală a sistemului metric este metrul , după etalonul prototip al
Franţei”.
- Folosirea, începând cu anul 1875, a metrului etalon, adoptat la Conferinţa Generală
de Măsuri şi Greutăţi, confecţionat din platină iridiată (90 % platină şi 10 % iridium), în
formă de bară, a cărei secţiune era în formă de X. Ceva mai târziu, în 1893, ţării noastre i s-a
repartizat metrul prototip nr. 6, confecţionat din astfel de materiale şi realizat de către
specialiştii din Sévres (Franţa).
- Adoptarea unei alte definiţii în anul 1945, deoarece metrul etalon era mai mic decât
metrul teoretic cu 288,8 μ. Conform acesteia, metrul este lungimea de undă a radiaţiei roşii
cu cadmiu, emisă în aer uscat, la temperatura de 150 C şi presiune normală.
- Schimbarea acestei definiţii după a 11-a Conferinţă de Măsuri şi Greutăţi din 14
octombrie 1960, ce spunea că „metrul este lungimea egală cu 1 650 763,73 lungimi de undă
în vid a radiaţiei corespunzătoare la tranziţia între nivelele 2p10 şi 5d5 ale atomului de Kr86
(Krypton 86).
- În sfârşit, în anul 1972, metrul a fost redefinit ca fiind egal cu a 40 000 000-a parte din
lungimea meridianului terestru, lungime determinată în urma măsurătorilor de arce de
meridian, executate la diferite latitudini de către specialişti ai Academiei de Ştiinţe din Franţa
în anul 1970.
În afară de metrul, se mai folosesc şi o serie de submultiplii şi multiplii ai săi, după
cum urmează:
Submultiplii: 1m = 10 dm (decimetru) = 100 cm =1 000 mm = 1 000 000 μ.
Multiplii: 1 km = 10 hm (hectometru) = 100 dam (decametru) = 1 000 m.
Înainte de introducerea sistemului metric, în ţara noastră se utilizau diferite unităţi de
măsură, cum ar fi:
♦ linia = 0,002 m.
♦ degetul = 0,0258 m.
♦ piciorul = 0,316 m (în Transilvania).
♦ pasul geometric dublu = 0,758 m.
♦ cotul → în Moldova = 0,637 m;
→ în Muntenia = 0,664 m.

58
 ♦ stânjenul → în Ţara Românească = 1,96650 m;
→ în Moldova = 2,230 m;
→ Transilvania = 1,89648384 m.
♦ prăjina = 3 stânjeni = 5,8995 m.
În plan internaţional, s-au folosit şi unele chiar se mai folosesc şi alte unităţi de măsură,
cum ar fi:
◊ în Franţa → 1 toise = 1,94904 m;
→ 1 milă fr. = 1 000 toise = 1 949,04 m.
◊ în statele anglo – saxone → 1 inch = 1 ţol = 0,00254 m;
→ 1 foot = 1 picior = 12 inch = 0,30480 m;
→ 1 yard = 3 picioare = 36 inch = 0,914399 m;
→ 1 milă terestră engleză = 1 609,344 m;
→ 1 milă marină engleză = 1 855 m;
→ 1 milă SUA = 1 609,347 m.
Pe plan mondial se mai foloseşte:
○ 1 leghe = 5,555 km (1/20 dintr-un arc de 10 de meridian);
○ 1 leghe geografică = 4,445 km (1/25 dintr-un arc de 10 de meridian);
De asemenea, în navigaţia internaţională se foloseşte:
○ 1 milă maritimă = 1 852 m;
○ 1 nod = 1 milă/h = 1 852 m/h, pentru viteza de deplasare a navelor.
4. 2. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU SUPRAFEŢE
Pe plan internaţional, pentru suprafeţe este recunoscut, ca unitate de măsură, m2 (metrul
pătrat), cu submultiplii şi multiplii săi. Astfel,
1 m2 = 100dm2 = 10 000 cm2 = 1 000 000 mm2;
1 km2 = 100 hm2 = 10 000 dam2 = 1 000 000 m2.
Se mai folosesc, de asemenea → 1 ar = 100 m2;
→ 1 pogon = 5 000 m2;
→ 1 ha = 10 000 m2.
În trecut, în ţara noastră s-au mai folosit şi alte unităţi de măsură, cum ar fi:
▪ stânjenul pătrat (1 stj2) → în Ţara Românească = 3,86712225 m2;
→ în Moldova = 4,97290 m2;
→ în Transilvania = 3,5956095 m2;
▪ prăjina → în Muntenia, prăjina pogonească = 54 stj2 = 208,82 m2;
→ în Moldova, prăjina fălcească = 179,024 m2;
▪ falcea → în Moldova = 14 321,95 ha.
▪ iugărul cadastral → în Transilvania = 0,57546415 ha;
4. 3. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU VOLUM
În acest caz, în prezent se utilizează m3, cu multiplii şi submultiplii săi, după cum
urmează:
1 000 m3 = 1 dam3;
1 000 dam3 = 1 hm3;
1 000 hm3 = 1 km3.
1 m3 = 1 000 dm3;
1 dm3 = 1 000 cm3;
1 cm3 = 1 000 mm3.
De asemenea, în SUA şi Marea Britanie se mai folosesc:
- 1 ţol cub = 16,387 cm3;
- 1 picior cub = 28,317 dm3;
- 1 yard cub = 0,764560 m3.
59
 4. 4. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU UNGHIURI
Pentru unghiuri se folosesc 3 tipuri de unităţi de măsură şi anume: gradul, radianul şi
miimea.
a. Gradele pot fi la rândul lor sexagesimale sau centesimale.
În sistemul sexagesimal: În sistemul centesimal:
0
cercul = 360 ; cercul = 400g ;
cadranul = 900 ; cadranul = 100g ;
0
1 =60' ; 1g =100c ;
1' = 60" 1c = 100cc .
Cele două sisteme se întâlnesc în construcţia diferitelor instrumente topografice, dar
sistemul centesimal este mult mai frecvent utilizat, deoarece prezintă avantaje atât în
măsurarea unghiurilor, cât şi la calcule.
Transformarea gradelor sexagesimale în centesimale şi invers se face cu ajutorul unor
tabele speciale sau prin calcul, ţinând cont de mărimile corespondente dintre cele două
sisteme:
10 = 1g 11c 1g = 0054'
c cc
1' = 1 85,2 1c = 32,4"
1" = 3,09cc 1cc = 0,32"

b. Radianul este măsura unghiului la centru căruia i se opune un arc egal cu raza
cercului pe care îl descrie şi se obţine făcând raportul dintre valoarea unghiulară şi cea liniară
a cercului de rază unitară.
c. Miimea este definită ca fiind unghiul care subîntinde un arc de cerc egal cu 1/ 1 000
din rază. Considerând că raza R = 1 000, lungimea cercului = 2 • 3,14159 •1 000 = 6 283,18.
Pentru a facilita divizarea cercului în miimi, deseori se consideră că cercul are 6 400 miimi,
uneori chiar 6 000.

5. PLANIMETRIA
Planimetria este partea din topografie care se ocupă cu studiul metodelor şi a
instrumentelor necesare determinării şi transpunerii poziţiei în plan sau pe hartă a punctelor
topografice de pe teren. Pentru aceasta este necesar:
1. Să se facă recunoaşterea terenului în vederea alegerii punctelor topografice care
urmează a fi marcate şi semnalizate;
2. Să se măsoare pe teren distanţele şi unghiurile topografice;
3. Măsurătorile pentru determinarea poziţiei în plan a punctelor de detaliu să se bazeze
pe o reţea de puncte de sprijin, care poate deja exista sau care trebuie construită.
5. 1. MARCAREA ŞI SEMNALIZAREA PUNCTELOR TOPOGRAFICE
Marcarea punctelor topografice se realizează prin introducerea în sol de ţăruşi de lemn
(fig. 7a) sau fier (fig. 7b), când se fac marcări temporare sau borne de beton (fig. 8) în cazul
marcării permanente.

Fig. 7. Ţăruşi de lemn (a) şi de fier (b) Fig. 8. Borne de beton

60
 Semnalizarea este operaţia prin care cu ajutorul unor semnale se face posibilă
observarea de la distanţă a punctelor topografice. Cel mai simplu semnal este jalonul (fig. 9.),
alcătuit din lemn, de obicei cu lungime de 2 m şi vopsit alternativ în alb şi roşu din 25 în 25
cm.
Alte semnale utilizate frecvent sunt balizele (fig. 10 şi 11) şi piramidele (fig. 12),
ultimele pentru marcarea punctelor topografice mai importante. În localităţi se pot utiliza
drept semnale coşuri de fabrică, turnuri (fig. 13), crucile de pe turlele bisericilor etc. În
păduri, adesea, semnalele se instalează pe unii din arborii cei mai înalţi (fig. 14) pentru a
putea fi văzuţi de la distanţă.
Balizele se vopsesc, de asemenea, în culori contrastante mediului, respectiv cu alb şi
negru.

Fig. 9. Jalon: a- jalon simplu; Fig. 10. Baliză simplă Fig. 11. Baliză cu cutie
b - Jalon cu trepied (port jalon)

Fig. 12. Piramide topografice

61
Fig. 13. Semnal topografic pe clădiri Fig. 14. Semnal topografic pe arbori

5. 2. MĂSURAREA DIRECTĂ A DISTANŢELOR

Măsurarea directă a distanţelor constă în a aşterne direct pe suprafaţa topografică
instrumentul de măsurat. Dintre instrumentele de măsurat distanţa direct, cele mai utilizate
sunt:
- firul de invar;
- panglica de oţel;
- ruleta.
Firul de invar este construit dintr-un aliaj de nichel (36 %) şi oţel (64 %) şi are un
coeficient de dilatare nul. Se întrebuinţează în măsurători de precizie, ca de exemplu baze de
triangulaţie.
Panglica de oţel este cel mai frecvent instrument de măsurat distanţe. Are lungime de
20 m, 25 m şi 50 m, lăţimea de 15-20 mm şi o grosime de 0,3-0,4 mm. La capete este
prevăzută cu câte un inel mobil (fig. 15). În timp de repaus, panglica se înfăşoară pe un
suport de lemn sau de fier numit cruce, iar pentru a nu se desfăşura, se fixează cu ajutorul
unui şurub (fig. 16).

Fig. 15. Inelul de la capătul panglicii Fig. 16. Tipuri de panglici de oţel

Ruletele pot fi de metal sau de pânză. Lungimea lor variază între 2 m şi 20 m. Ele
sunt divizate în metri, decimetri şi centimetri.
O trusă completă de măsurat este reprezentată în fig. 17 şi se compune din: panglică,
dinamometru, termometru, fişe şi două bastoane întinzătoare.

62
 Fig. 17. Trusă completă de măsurare directă a distanţelor:
1 - baston întinzător; 2 - fişă; 3 - dinamometru; 4 - ţăruş care marchează punctul
topografic de la care începe măsurătoarea.

Măsurarea cea mai frecventă a distanţelor se face de obicei cu panglica şi se execută

astfel:
- se introduce unul dintre inelele panglicii pe un baston întinzător;
- de celălalt baston se agaţă dinamometru, iar inelul dinamometrului se fixează pe celălalt
baston întinzător;
- se aşează diviziunea zero a panglicii pe punctul matematic al punctului topografic de la
care se începe măsurătoarea şi se fixează prin intermediul bastonului întinzător;
- cu ajutorul celuilalt baston, de care este montat dinamometru, se întinde panglica cu o
forţă egală cu forţa de etalonare a panglicii, forţă care se citeşte pe dinamometru. Se are grijă
ca panglica să nu fie răsucită şi în acelaşi timp să fie pe aliniamentul dintre cele două puncte
între care se execută măsurătoarea.
- dacă distanţa este mai mare decât lungimea panglicii, diviziunea de 50 m a panglicii se
marchează pe teren printr-o fişă în poziţie verticală. Apoi, se ridică panglica şi se aduce
diviziunea zero în dreptul fişei, iar cu celălalt capăt se continuă măsurătoarea, având grijă ca
permanent aceasta să se desfăşoare de-a lungul aliniamentului.
- după ce panglica a fost întinsă şi aşternută pe aliniamentul respectiv, în dreptul
diviziunii 50 m se înfige iarăşi o fişă şi se ridică din nou panglica. Totodată, operatorul care
se găseşte în dreptul primei fişe, o scoate şi o pune pe un inel. În acest fel se continuă
măsurătoarea până se termină.
- Numărul de fişe de la operatorul din urmă indică tot atâtea lungimi de panglică. Deci,
fişele ne dau posibilitatea să înregistrăm de câte ori se cuprinde lungimea panglicii în distanţa
măsurată, la care număr de panglici se adaugă lungimea ultimei porţiuni, mai mică decât o
panglică.

63
 Cursul 4
5. 3. MĂSURAREA DISTANŢELOR ÎNCLINATE
De obicei, pe teren distanţele sunt înclinate. Dacă distanţa respectivă are o înclinare
constantă între cele două puncte între care se desfăşoară, se măsoară distanţa înclinată „L” şi
unghiul de pantă „α” (vezi fig. 18). Deoarece pe planuri şi hărţi nu se reprezintă decât
proiecţia orizontală a distanţelor de pe teren, va trebui să se calculeze proiecţia orizontală,
notată cu „D”, folosindu-se formula:
D = L cos α.
B

) α.
A D B’
Fig. 18. Măsurarea distanţelor înclinate

Dacă distanţa de măsurat prezintă mai multe schimbări de pantă (fig. 19), se va măsura
fiecare distanţă înclinată şi fiecare unghi de pantă, iar distanţa D dintre punctele A şi B va fi
egală cu suma distanţelor, adică:
d1 = l1cos α1; d2 = l2cos α2; d3 = l3cos3; d4 = l4cos α4; D = Σ di.
În practica topografică, sunt situaţii când distanţele sunt prea înclinate sau schimbarea
de pantă se face la intervale foarte mici şi nu se pot măsura unghiurile de pantă, iar suprafaţa
capătă un aspect aproape sinuos. În primul caz se utilizează metoda cu lata şi bolobocul, iar
în cel de-al doilea caz, metoda cultelaţiei.

Fig. 19. Măsurarea distanţelor înclinate cu mai multe panouri

Metoda cu lata şi bolobocul (fig. 20) constă în următoarele:

- se sprijină lata (care este o scândură de 3-4 m lungime, 25 cm lăţime şi 4 cm grosime)
cu un capăt pe punctul A, iar capătul suspendat se ridică sau se coboară, până când lata este
adusă în poziţie orizontală;

64
 Fig. 20. Măsurarea distanţei în valoare orizontală cu lata şi bolobocul
(1- lata; 2- boloboc sau nivelă; 3- fir cu plumb; 4- jalon sau miră)

- orizontalitatea se verifică cu ajutorul bolobocului (cumpăna zidarului) sau cu o nivelă;

- în momentul când lata este orizontală, capătul suspendat se transmite la sol cu ajutorul
unui fir de plumb în punctul B.
- Se repetă operaţiunea, ori de câte ori este nevoie, aşezându-se din nou un capăt al latei
în punctul B, de exemplu, şi se ţine lata în poziţie orizontală şi se transmite celălalt capăt la
sol în punctul C. Se poate observa din exemplu dat în fig. 9 că distanţa orizontală,
corespunzătoare distanţei înclinate, este egală cu de două ori lungimea latei. Dacă în loc de fir
cu plumb se foloseşte, pentru transmiterea la sol a capătului suspendat un jalon sau o miră, se
poate determina şi diferenţa de înălţime dintre punctele A şi C.
Metoda cultelaţiei se realizează cu ajutorul unei panglici, care se întinde între cele
două puncte între care se efectuează măsurătoarea, deasupra suprafeţei topografice pe cât
posibil, în aşa fel încât să fie orizontală şi totodată bine întinsă (fig. 21). În cazul în care
măsurătorile nu solicită o mare precizie, se poate utiliza numai panglica singură, fără
bastoane întinzătoare şi fără dinamometru.

Fig. 21. Măsurarea distanţei în valoare orizontală prin metoda cultelaţiei

5. 3. MĂSURAREA INDIRECTĂ
Măsurarea distanţelor prin unde. Această metodă se bazează pe principiul
determinării timpului parcurs de undă de la staţia emisie - recepţie până la staţia reflector şi
înapoi, folosindu-se formula:

în care:
v - viteza undelor electromagnetice,

65
 t- timpul în care este parcursă distanţa D dus şi întors.
Dintre aparatele utilizate pentru măsurători prin unde sunt amintite: Distomat, Wild,
Geodimetru, Mekometa şi altele.
Măsurarea indirectă sau tahimetrică pe cale optică va fi detaliată în cadrul ridicărilor
speciale.
5. 4. CORECŢIILE APLICATE DISTANŢELOR MĂSURATE DIRECT
Măsurătorilor de distanţe, ce reclamă o mare precizie, ca de exemplu măsurarea unei
baze de triangulaţie locală, trebuie să li se facă o serie de corecţii.
A. Corecţia de etalonare a panglicii este necesară să se aplice când lungimea ei reală
diferă de lungimea înscrisă pe ea, stabilită în urma etalonării. Ea se calculează după formula:
Cet = lc – ler
în care:
lc este lungimea corectă a panglicii,
ler este lungimea eronată.
Exemplu, dacă lc este de 50 m şi ler de 49,997 m corecţia pentru panglică va fi: Cet = 50,000 –
49,997 = 0,003 m. La o distanţă măsurată de 1000 m corecţia va fi de 0,003 • 1000 / 50 =
0,06 m. Deoarece eroarea panglicii este negativă, corecţia distanţei măsurate va fi pozitivă,
deci: D = 1000 m + 0,06 m = 1000,06 m.
B. Corecţia de temperatură
Panglica de oţel a fost etalonată la + 20° C. Lungimea unei panglici de oţel de 50 m la ±
5° C variază cu 3 mm, deci la ± 1° C variaţia va fi: 3 mm / 5 C, adică 0,6 mm.
Corecţia de temperatură: Ct = (T° – Tet)0,6 mm,
în care : T° temperatura panglicii în timpul lucrului; Tet temperatura la care a fost etalonată.
Dacă s-a măsurat o distanţă de 450 m la 26° C, corecţia măsurătorii va fi: Ct = (T° –
Tet)0,6 mm • 450 m / 50 m = 6° C • 0,6 mm • 9 = 32,4 mm.
Deci, distanţa corectată va fi: D = 450,00 m + 0,032 m = 450,032 m.
C. Corecţia de reducere la orizont sau corecţia de pantă.
Reprezintă diferenţa dintre distanţa înclinată şi proiecţia ei orizontală. Referindu-ne la
figura 13, rezultă:
C = L- D; dar D = L cos α,
Deci: C = L - Lcos α = L(l-cos α), 1 - cos α = 2 sin2 şi C = 2Lsin2

D
Fig. 22. Corecţia de pantă

Această corecţie este negativă şi ca atare întotdeauna se scade din distanţa înclinată.

66
 Cursul 5
5. 5. INSTRUMENTE ŞI METODE DE MĂSURAT UNGHIURI TOPOGRAFICE
5. 5. 1. Teodolitul
Instrumentul clasic folosit în ridicările topografice este teodolitul (Fig. 23). Părţile
principale ale teodolitului sunt: luneta, cercul vertical, furcile, cercul alidad, cercul orizontal,
nivelele, dispozitivele de citire a diviziunilor de pe cercul orizontal şi vertical, trepiedul şi
firul cu plumb. Ca piese accesorii amintim: busola sau declinatoru1.

VV' - axa verticală;

00 - axa orizontală;
OS - axa de vizare;
NN - directricea nivelei;
Mi> M2 - suportul nivelei 8;
1 - luneta (Oc – ocular);
C - centrul reticul;
Ob - obiectiv;
2 – cerc vertical;
3 - furcile teodolitului;
4 – cerc alidad;
5 - cerc orizontal (limbul gradat);
6 - placa sau ambaza cu cele trei şuruburi
de calaj 7;
8 - nivela de pe cercul alidad;
9 - cârligul de care se prinde firul cu plumb 10;
11 – lagărele axului orizontal;
12 - coloana găurită;
13 - coloana plină;
14 - şurub de prindere şi strângere;
15 - capul trepiedului;
16 - placa de tensiune;
17 - placa bază;
18 - nivela de pe cercul vertical;
19 - dispozitive de citire a diviziunilor de pe limbul
gradat;
20 - şurub de blocare a limbului;
21- şurub de blocare a cercului alidad de cercul
orizontal;
22 - şuruburi de comandă a mişcării lunetei;
23 – picioarele trepiedului;
24 - şurub de rectificare a nivelei (8);
il şi i2 - indexuri de citire pe cercul vertical;
rl - sens de rotire în jurul axei VV';
r2 - sens de rotire a lunetei în jurul axei O-O.
Fig. 23. Secţiune printr-un teodolit analogic

Fig. 24. Luneta teodolitului analogic

67
 Luneta teodolitului - este o lunetă astronomică adaptată la nevoile măsurătorilor
terestre prin adăugarea firelor reticulare. O lunetă clasică se compune din trei tuburi: tubul
ocular, tubul reticul şi tubul obiectiv (fig. 24).
Tubul ocular (1, fig. 24) are rolul de a purta ocularul format din două lentile plan
convexe, care se comportă ca un sistem convergent. Tubul ocular culisează, prin înşurubare,
în tubul reticul.
Tubul reticul (2, fig. 24) este partea din lunetă în care sunt fixate diagrama reticulului cu
firele reticulare, care se pot prezenta diferit (fig. 25). Unele lunete au, pe lângă firele
reticulare şi fire stadimetrice (3, 4 fig. 25), dispuse simetric. Firele stadimetrice orizontale se
folosesc la tahimetria cu mire verticale, iar cele verticale se utilizează în tahimetria
paralactică. Tubul reticul culisează şi el, prin înşurubare, cu tubul obiectiv.

Fig. 25. Firele reticulare şi stadimetrice

Tubul obiectiv (3 fig. 24.) are montat în el obiectivul format din două lentile, una
convergentă, din sticlă comună, şi alta divergentă, din cristal. Amândouă formează un sistem
armonic care înlătură aberaţiile de refrangibilitate.
Întregul sistem optic al lunetei are următoarele funcţii: ocularul măreşte imaginea reală,
mică şi răsturnată, formată de obiectiv, iar reticulul, prin centrul reticul, materializează axa de
vizare.
Utilizarea lunetei - Pentru a putea executa vize asupra diferitelor semnale, este necesar
ca atât firele reticule, cât şi imaginea obiectului vizat să fie clare.
Pentru obţinerea clarităţii firelor reticule, se manevrează din ocular, într-un sens sau
altul. Claritatea imaginii, operaţie numită focusare, se realizează prin aducerea planului
reticul în planul imaginii, folosind în acest sens, fie un şurub, fie un manşon de focusare. În
acest timp, claritatea firelor reticule se păstrează, deoarece tubul reticul se deplasează cu
tubul ocular cu tot şi deci distanţa de la firele reticule rămâne nemodificată.
În momentul în care s-a obţinut claritatea firelor reticule şi claritatea imaginii
obiectivului vizat, se spune că s-a realizat punerea la punct a lunetei după care se pot efectua
vizele respective. Punerea la punct a lunetei se face ori de câte ori este necesar.
B. Cercul vertical - este montat pe axul 00, iar mişcarea lui este solidară cu mişcarea
lunetei. Este divizat fie în 360°, fie în 400g . Sensul şi modul de divizare şi gradare a cercului
vertical sunt diferite de la aparat la aparat (fig. 26). Pe cercul vertical se măsoară unghiurile
verticale α (Fig. 27).
C. Cercul alidad - are forma unui disc şi are rolul de a proteja cercul orizontal sau
gradat şi de a susţine furcile teodolitului (3, fig. 23), ca şi o serie de dispozitive ca: nivele,
lupe, microscoape etc. Cercul orizontal sau limbul gradat este exterior cercului alidad şi este
divizat fie în sexagesimal, fie în sistemul centesimal. Limbul este acoperit cu un strat de
argint pe care se execută gradarea. La aparatele moderne, limbul este din sticlă pe care sunt
gravate diviziunile.
D. Dispozitive de citire a unghiurilor topografice - Citirile de unghiuri se pot face, fie
separat la fiecare cerc, în care caz citirea se realizează prin intermediul dispozitivelor

68
corespunzătoare cercului, fie centralizat, când citirea se realizează cu ajutorul unui singur
dispozitiv. Astfel de dispozitive sunt: vernierele şi microscoapele.

Fig. 26. Cercul vertical al teodolitului

(VV' - axă verticală; OS - axa de vizare; 00 - plan Fig. 27. Modele de divizare şi gradare a
orizontal; 1 - cerc vertical gradat; 2 - lunetă; 3 - braţ de
rectificare; 4 - şurub de rectificare; 5 - nivelă;
cercurilor verticale
6suportul vemierelor; V1 şi V2; a -unghiul vertical)

Vernierele - servesc la citirile fracţiuni lor de diviziuni de la cercul orizontal şi vertical

şi pot fi de două feluri: rectilinii şi curbilinii. Vernierul are diviziunile mai mici decât
diviziunile cercului respectiv şi anume la 9 diviziuni de pe cerc corespund 10 diviziuni de pe
vernier, adică lungimea a "n" diviziuni de pe vernier corespunde cu lungimea a (n-1)
diviziuni de pe cerc. Notând cu "n" numărul diviziunilor de pe vernier şi cu "p" diviziunile de
pe vernier şi cu "P" diviziunile de pe cerc, se poate scrie formula vernierului: (n – 1)P =np
La teodolite se folosesc vernierele curbilinii a căror construcţie se bazează pe aceleaşi
principii ca vernierul rectiliniu. Valoarea vernierului este egală cu aceea a celei mai mici
diviziuni de pe cerc, însă valorile diviziunilor de pe vernier pot fi diferite, în funcţie de
precizia vernierului. Pentru a efectua o citire cu ajutorul vernierului este necesar să se
stabilească în ce sistem este divizat cercul, care este valoarea celei mai mici diviziuni de pe
cerc şi care este precizia vernierului.
Microscoapele sunt utilizate pentru a mări atât diviziunile, cât şi fracţiunile de diviziuni
de pe cercurile teodolitelor. La teodolitele clasice se întâlnesc microscoapele cu scăriţă, cu
tambur, iar la cele moderne, microscopul cu micrometru optic cu coincidenţă.
Microscoapele cu scăriţă sunt numite aşa pentru că au o scăriţă a către a cărei valoare
este egală cu valoarea celei mai mici diviziuni de pe limb, iar numărătoarea diviziunilor
scăriţei se face în sens invers numărătorii diviziunilor de pe limb.
Trepiedul - este format (fig. 28) dintr-o măsuţă triunghiulară, numită şi capul
trepiedului, la care sunt montate trei picioare ce se termină prin câte un vârf învelit în câte un
sabot metalic. Picioarele trepiedului sunt de regulă culisabile. La capul trepiedului se găseşte
un şurub de fixare a teodolitului de trepied. La capătul şurubului se află un cârlig de care se
agaţă firul cu plumb, care materializează verticala aparatului, verticală care trebuie să
coincidă cu verticala punctului topografic, în momentul în care teodolitul este bine pus în
staţie.

69
 Aşezarea trepiedului:
1. Slăbim suruburile de la picioarele
trepiedului, înalţăm trepiedul funcţie de
preferinţe şi strângem şurubul.
2. Înfigem vârfurile trepiedului în pământ.
Când infigem picioarele trepidului în pământ
trebuie reţinut că forţa trebuie sa fie în lungul
picioarelor.
▪ Când reglăm trepiedul trebuie avut grijă la
orizontalitatea platanului acestuia.
▪ Corecţiile de orizontalitate sunt făcute cu
şuruburile de miscare fină de pe ambază.
▪ Corecţiile grosiere trebuie făcute din
picioarele trepiedului.
▪ Când folosim o ambază cu centrare optică,
laserul de centrare nu poate fi utilizat.
Fig. 28. Trepiedul

Progresele ştiinţifice s-au făcut simţite şi în domeniul nostru de studiu, astfel că vom
prezenta şi un model digital de teodolit (Leica TPS 400):

1) Colimator
2) Lumina de ghidare EGL (optional)
3) Surub de miscare fina pe verticală
4) Baterie
5) distantier pentru Bateriile GEB111
6) Capac baterie
7) Ocular; clarificare reticul
8) Focusarea imaginii
9) Maner de transport detasabil
10) Interfata seriala RS232
11) Surub de calare
12) Obiectiv cu EDM (Electronic Distance
Measurement) incorporat;
13) Display
14) Tastatura
15) Nivela sferică
16) Tasta On/Off
17) Tasta tragaci -Trigger key
18) Surub de miscare fina pe orizontală

Fig. 29. Model de teodolit digital (Leica TPS 400)

5. 5. 2. Instrumentele de nivelment cu lunetă de tip nivelă

Ele pot fi clasificate, după criterii constructive, în mai multe grupe sau tipuri, dintre care
amintim, spre exemplificare, nivelul Ni 030, Nk 01 - Wild, PL 1 – Sokkia şi nivele automate
ca de exemplu cele de tip Wild (N 3, NA2 de mare precizie), Leica şi altele.
Dintre acestea, care după criterii constructive pot fi divizate în mai multe grupe sau
tipuri, dintre care amintim: Ni 030, Ni 004 şi altele:
Nivelul Ni 030 (fig. 30.). Prezintă următoarele caracteristici: are o lunetă cu focusare
interioară, care pe lângă firele reti cuIare are şi fire stadimetrice, iar constanta stadimetrică
este egală cu 100. La lunetele construite în ultimul timp, pe lângă firul nivelor, mai sunt
gravate pe placa reticulară şi alte fire în formă de pană, care permit efectuări de citiri mai
precise pe miră. Posedă cerc orizontal cu microscop şi scăriţă cu o precizie de 10c; deci,

70
instrumentul poate fi utilizat şi pentru ridicări planimetrice în terenuri orizontale. Are două
nivele, una sferică pentru orizontalizarea aproximativă care se face cu ajutorul celor trei
şuruburi de calaj şi una torică, de control, la care pentru orizontalizare se acţionează din
şurubul 10; orizontalizarea este realizată când cele două jumătăţi de bulă sunt puse cap la cap
sau în coincidenţă şi pot fi observate privind printr-un ocular situat în stânga lunetei.
Lungimea minimă a vizei este de 1,8 m, iar cea maximă de 100 m, când se fac citiri pe
miră cu o precizie de ± 0,5 mm, şi de 350 m pentru citiri pe miră cu o precizie de ± 0,5 cm.
Precizia nivelmentului executat cu nivelul Ni 030 cu mire obişnuite este de ± 2-3
mm/km de nivelment dublu şi de ± 0,8 mm/km când i se ataşează un micrometru cu placă
plan - paralelă (fig. 30.) şi citirile se fac pe mire de invar.
1 - luneta;
2 - ocularul lunetei;
3 - tubul ocular:
4 - obiectivul;
5 - nivela torică fixată pe lunetă;
6 - cremaliera de focusare;
7 - şurub de mişcare fină (micrometrică) pe
orizontală a lunetei;
8 - microscopul;
9- ocularul microscopului;
10 - şurub de orizontalizare a lunetei prin
intermediul nivelei torice (5);
11 – ambaza sau placa de susţinere;
12 - şuruburi de calare;
13 – placa de tensiune;
14 - capul trepiedului;
15 – piciorul trepiedului;
16 - şurubul de prindere şi fixare a nivelului de capul
trepiedului;
17- cârligul firului cu plumb.
Fig. 30. Nivelul Ni 030
Nivelul Ni 004 (fig. 31.) - Este un instrument de precizie şi comparativ cu nivelul Ni
030 este mai greu (are 6,4 kg), dar realizează o precizie mai mare (± 0,4 mm/km de nivelment
dublu), iar imaginea nivel ei de contact este adusă în câmpul lunetei. Orizontalizarea
aproximativă se face cu două nivele torice dispuse perpendicular, iar micrometrul cu placă
plan - paralelă este montat In lunetă. Tamburul acestui dispozitiv permite citiri pe miră de
invar cu o precizie de 0,05 mm. În acest caz, citirile pe miră sunt alcătuite din şase cifre.

5 - nivela torică fixată pe lunetă;

7 - şurub de mişcaremicrometrică pe
orizontală;
18 - clemă pentrublocarea mişcării pe
orizontală (în jurul axei verticale);
19 - nivelă sferică;
20 - micrometru cu placă plan paralelă;
21 - tamburul micrometrului.

Fig. 31. Nivelul Ni 004

71
 Cursul 6
6. ALTIMETRIA
Altimetria sau nivelmentul este acea parte din topografie care se ocupă cu studiul
instrumentelor şi metodelor utilizate pentru măsurarea, calcularea şi reprezentarea pe planuri
şi hărţi a altitudinilor diferitelor puncte de pe suprafaţa topografică.
6. 1. SUPRAFEŢE DE NIVEL
Altitudinile sau înălţimile punctelor topografice sunt măsurate şi calculate în funcţie de
o suprafaţă de referinţă. Această suprafaţă trebuie să fie perpendiculară în orice punct cu
direcţia gravitaţiei, ele numindu-se suprafeţe de nivel, iar suprafaţa care se confundă cu
suprafaţa geoidului se numeşte suprafaţă de nivel zero.
Pentru harta de bază a ţării noastre este considerată ca suprafaţă de nivel zero, nivelul
zero al Mării Baltice în portul Kronstadt. Pentru planuri şi hărţi de utilitare, începând din anul
1971 se foloseşte suprafaţa de nivel a Mării Negre în portul Constanţa.
6. 2. ALTITUDINEA UNUI PUNCT
Prin altitudinea unui punct se înţelege distanţa măsurată pe verticala acelui punct, de la
suprafaţa de referinţă până la acel punct. Dacă suprafaţa de referinţă este nivelul zero al
mării, atunci vorbim de altitudinea absolută a punctului respectiv. Când suprafaţa de
referinţă este una oarecare, altitudinea punctului este considerată altitudine relativă.
6. 3. ADÂNCIMEA UNUI PUNCT
Distanţa măsurată pe verticala punctului de la punctul de pe fundul apei până la
suprafaţa de nivel, care este oglinda apei apei râului, lacului sau mării, este considerată
adâncimea unui punct.
6. 4. DIFERENŢA DE NIVEL DINTRE DOUĂ PUNCTE
Diferenţa de nivel, notată cu ΔH, este diferenţa dintre razele ce descriu suprafeţele de
nivel, ce trec prin cele două puncte.
Cunoscând diferenţa de nivel dintre două puncte, precum şi altitudinea unuia dintre ele,
se poate calcula şi altitudinea celuilalt.
6. 5. FELURILE NIVELMENTULUI
Altitudinile punctelor se calculează pe baza rezultatelor măsurătorilor efectuate pe
teren. În funcţie de instrumentele, principiile şi metodele folosite a fost deosebit un nivelment
clasic şi un nivelment special.
Nivelmentul clasic cuprinde:
- nivelmentul geometric sau direct;
- nivelmentul trigonometric sau indirect;
- nivelmentul barometric sau fizic;
- nivelmentul hidrostatic.
Nivelmentul special cuprinde:
- nivelmentul motorizat sau automat;
- nivelmentul fotogrammetric.
6. 6. MARCAREA ŞI SEMNALIZAREA PUNCTELOR ÎN NIVELMENT
Ca şi în ridicările planimetrice şi în cele altimetrice sau nivelitice, punctele trebuie
marcate şi semnalizate.
Marcarea punctelor de nivelment, ce fac parte din reţeaua de nivelment de precizie,
se realizează prin repere speciale din metal. Acestea se montează în soclul unor clădiri cu
caracter de permanenţă, cum ar fi şcolile, bisericile, clădiri administrative sau unde nu sunt
clădiri se montează în borne de beton. În intravilan, marcarea se mai poate realiza prin
montarea unor platforme circulare metalice, numite broaşte de nivelment, ce prezintă
deasupra o calotă sferică pe care se aşează mira.
72
 Punctele cărora li se determină altitudinea pentru scopuri mai puţin importante se
marchează prin ţăruşi care se bat până la nivelul suprafeţei topografice. Alături de aceştia se
bat ţăruşi martor, mai înalţi şi care au o parte teşită pe care se scrie numărul punctului marcat.
Semnalizarea punctelor de nivelment se face în funcţie de felul nivelmentului. În
nivelmentul geometric (direct) semnalizarea se face cu ajutorul mirelor, în timp ce în cel
trigonometric (indirect) sunt folosite semnalele utilizate în planimetrie, respectiv balizele şi
piramidele.
Mirele utilizate diferă după caracterul măsurătorilor, pentru măsurători de precizie sunt
folosite mire de invar, iar pentru lucrări curente se întrebuinţează mire de lemn.
Mira de invar are o lungime de 3 m, este construită din lemn, are o secţiune transversală
în formă de T, iar în interior se găseşte o panglică (o tijă) de invar care nu-şi modifică
lungimea. Panglica de invar are diviziuni marcate din 5 în 5 mm, iar pe marginea de lemn a
mirei sunt marcaţi decimetrii şi jumătăţile de metru. Mira prezintă două rânduri de marcaje,
decalate între ele printr-o mărime constantă. Aceasta permite efectuarea a două citiri,
realizându-se astfel o verificare a citirilor.
Mirele de lemn au o lungime de 2 sau 4 m, cel mai adesea de 4 m. Acestea din urmă
sunt formate din două bucăţi, unite între ele printr-o balama pentru a putea fi pliate în timpul
transportului. Faţa mirei este gradată în cm, dm şi metri. Pentru uşurarea citirilor, diviziunile
şi cifrele de pe o porţiune de miră, ce corespund unui metru, sunt vopsite în negru, iar pe
următorul metru în roşu.
La capete, mira de lemn are două monturi metalice, iar pe spate unele au şi nivelă
pentru asigurarea poziţiei verticale.
Valorile diviziunilor sunt scrise invers, când mira este ţinută în poziţie normală,
deoarece lunetele instrumentelor topografice dau imagine răsturnată. Citirile diviziunilor se
fac până la firul reticul orizontal al lunetei şi se compun din patru cifre: m, dm, cm şi mm.
Primele 3 cifre se citesc direct pe miră, iar milimetrii se aproximează de operator. Pentru că
diviziunea zero a mirei este pusă pe ţăruş, ea apare în lunetă sus şi ca urmare citirile se fac de
sus în jos.
6. 7. REŢEAUA DE SPRIJIN ÎN NIVELMENT
Ridicările de nivelment de detaliu se realizează pe baza unei reţele de sprijin, formată
din puncte de cote cunoscute, determinate în raport de reperul zero fundamental.
Reţeaua de sprijin, cunoscută sub numele de reţea de nivelment de stat, are 4 ordine:
▪ reţea de nivelment de ordinul I, se desfăşoară sub formă de poligoane închise de-a
lungul principalelor căi de comunicaţie cu o lungime de 1200 – 1500 km şi cu o precizie de
± 0,5 mm / km;
▪ reţea de nivelment de ordinul II, se prezintă sub formă de poligoane cu o lungime de
500 – 600 km şi cu o precizie de ± 5 mm √L km;
▪ reţea de nivelment de ordinul III, cu o precizie de ± 10 mm √L km;
▪ reţea de nivelment de ordinul IV, cu o precizie de ± 20 mm √L km;
Pe lângă acestea, există şi nivelmentul tehnic sau reţea de nivelment de ordinul V, cu o
precizie de ± 30 mm √L km
6. 8. NIVELMENTUL GEOMETRIC
Nivelmentul geometric sau direct oferă posibilitatea ca pe baza efectuării unor vize
orizontale să se determine diferenţele de nivel sau de altitudine ΔH între două puncte de pe
suprafaţa topografică. Cu ajutorul unei altitudini cunoscute, folosind diferenţa de nivel putem
calcula altitudinea altor puncte.
Viza orizontală se realizează cu un instrument numit nivel, iar diferenţele de nivel
rezultă din diferenţele de citiri ce se execută pe mire.

73
 În funcţie de poziţia instrumentului de nivelment faţă de cele două puncte M şi N, există
două procedee de determinare a diferenţelor de nivel: nivelmentul geometric de mijloc şi de
capăt.
În cazul nivelmentului de mijloc, instrumentul se aşează între cele două puncte. În
fiecare punct se ţine o miră în poziţie verticală, făcându-se o citire a spre punctul M,
considerat de cotă cunoscută, apoi se roteşte instrumentul în jurul axei verticale cu 200g şi se
face citirea b pe mira aşezată în punctul N.
Diferenţa de nivel se stabileşte făcând diferenţa dintre valorile obţinute la citirile a şi b
(ΔH = a – b).
Înălţimea punctului N va fi: HN = HM + ΔH
Când se execută nivelmentul de capăt, instrumentul se aşează în punctul A cu
altitudinea cunoscută şi citirea b se execută pe mira din punctul B. Se măsoară înălţimea I a
instrumentului faţă de punctul cu altitudine cunoscută (măsurarea se face de la punctul de pe
sol până la axa de vizare a lunetei). Diferenţa de nivel va fi ΔH = I – b , iar altitudinea
punctului B va fi dată de relaţia HB = HA + ΔH
Nivelmentul de mijloc este cel mai des utilizat, fiind mai simplu.
Nivelmentul geometric se poate realiza şi cu instrumente fără lunetă, cum sunt: lata şi
bolobocul, compasul cu fir de plumb, nivelul cu apă sau nivelul cu tub de cauciuc. Acestea
sunt instrumente simple, utilizate mai ales în construcţii.
6. 9. NIVELMENTUL TRIGONOMETRIC
În cazul nivelmentului trigonometric, diferenţele de nivel se calculează pe baza
relaţiilor dintr-un triunghi dreptunghic.
V B

L ΔH

) α.
A D
Fig. 32. Principiul nivelmentului trigonometric

Din triunghiul din figura 32 rezultă:

ΔH = D tg α = D ctg Z = L sin α
Deci, altitudinea punctului B în funcţie de altitudinea cunoscută a punctului A va fi:
HB = HA + ΔH
Unghiurile α şi Z se măsoară pe cercul vertical al Teodolitului sau tahimetrului dus şi
întors, α fiind unghiul vertical, iar Z fiind unghiul zenital.
Distanţele se măsoară fie direct, fie indirect, adică stadimetric sau se calculează din
coordonatele X şi Y ale punctelor, dacă se cunosc.
Pentru realizarea nivelmentului trigonometric se foloseşte metoda drumuirii, iar pentru
puncte de detaliu aceasta este completată de metoda radierii.

74
 Metoda drumuirii de nivelment are ca scop să asigure o reţea de puncte de cote
cunoscute şi când trebuie, să se îndesească această reţea. Drumuirea de nivelment se execută
odată cu drumuirea planimetrică şi poate fi sprijinită pe două puncte de cote cunoscute sau
poate fi închisă pe punctul de plecare. În timpul lucrărilor se acordă atenţie deosebită
măsurării unghiului vertical sau zenital şi se notează înălţimea instrumentului.
Astfel, pentru măsurarea unghiului α, după ce s-a vizat la înălţimea instrumentului, se
aduce între repere bula nivelei cercului vertical şi apoi se face citirea. Lungimea unui niveleu
trebuie astfel aleasă încât să nu treacă pe deasupra mirei şi să nu se oprească în pământ.
Lungimea optimă a unui niveleu este de 150 m.

75
 Cursul 7
7. TRIANGULAŢIA
Triangulaţia este metoda de determinare a punctelor de sprijin ale hărţii. Dacă aceste
puncte sunt determinate prin măsurători geodezice, reţeaua poartă denumirea de triangulaţie
de stat, iar dacă punctele sunt determinate prin măsurători topografice, reţeaua se numeşte
topografică sau triangulaţie locală.
7. 1. TRIANGULAŢIA GEODEZICĂ a României se împarte în 5 ordine (I – V), în
funcţie de mărimea laturilor şi a unghiurilor, astfel :
▪ ordinul I – laturile sunt de 30 – 60 km şi unghiurile mai mari de 450 ;
▪ ordinul II – laturile au 10 - 20 km şi unghiurile mai mari de 330 ;
▪ ordinul III – laturile au 5 - 10 km şi unghiurile mai mari de 280 ;
▪ ordinul IV – laturile au 2 - 5 km şi unghiurile mai mari de 280 ;
▪ ordinul V – laturile au 1 – 4 km.
Triangulaţia de ordinul I, cea mai importantă, se divide la rândul ei în triangulaţie de
ordinul I primordial şi triangulaţie de ordinul I complementar.
Triangulaţia de ordinul I primordial este dispusă în sensul meridianelor şi
paralelelor, după cum urmează (Fig. 33):

Fig. 33. Lanţurile de triangulaţie cu meridiane şi paralele din ţara noastră

▪ lanţul meridian de vest trece peste Carpaţii Occidentali, făcând legătura la nord cu
triangulaţia din Ucraina, iar la sud cu cea din Serbia. Face parte din lanţul meridian
internaţional care traversează Europa de la nord la sud şi se continuă peste Marea Mediterană,
până în sudul Africii ;
▪ lanţul meridian central, care se desfăşoară de-a lungul Carpaţilor Orientali,
continuându-se în nord-est peste Republica Moldova, iar în sud, trecând şi prin zona
Bucureştiului, se continuă în Bulgaria ;

76
 ▪ lanţul meridian de est începe în Delta Dunării şi se continuă în Dobrogea, făcând
legătura cu Bulgaria ;
▪ lanţul paralel de nord, care trece peste Satu Mare şi Rădăuţi, făcând parte din lanţul
internaţional Brest – Astrahan ;
▪ lanţul paralel de mijloc, care porneşte de la Lugoj – Sibiu – Braşov – Brăila, făcând
parte din lanţul paralel internaţional mijlociu de 450 ;
▪ lanţul paralel dunărean, este situat de-a lungul Dunării.

Fig. 34. Îndesirea reţelei de ordinul I cu puncte de ordinul II, III şi IV

Triangulaţie de ordinul I complementar, ca şi cea de ordinele II – IV, au rolul de a

îndesi şi de a completa reţeaua de puncte geodezice superioare (Fig. 34).
Triangulaţia de ordinul I constituie canevasul triangulaţiei generale a ţării şi împreună
cu determinările astronomice, gravimetrice şi satelitare, foloseşte la determinarea formei şi
dimensiunilor Pământului.
Triangulaţia de ordinele II – IV completează golurile reţelei de ordinul I şi constituie în
acelaşi timp, baza pentru executarea lucrărilor privind studiul topografic al terenului, până la
scara 1: 10 000.
Triangulaţia de ordinul V, cunoscută şi sub debnumirea de triangulaţia geodezică
inferioară, serveşte pentru ridicările de detaliu, respective pentru întocmirea planurilor la
scările sub 1: 10 000.
Triangulaţia topografică locală se utilizează atunci când regiunea ce urmează a fi
ridicată în plan este lipsită de puncte de triangulaţie geodezică, iar suprafaţa este mai mare de
200 ha, fără a depăşi totuşi 200 km2.
Triunghiurile din reţeaua de triangulaţie locală pot avea diverse forme (Fig. 35). În
această triangulaţie se măsoară toate unghiurile şi una sau două laturi. Succesiunea
operaţiunilor într-o astfel de triangulaţie este următoarea:

77
 1. proiectarea triangulaţiei;
2. recunoaşterea terenului;
3. măsurarea bazei;
4. măsurarea unghiurilor;
5. orientarea triangulaţiei;
6. compensarea triangulaţiei;
7. calculul lungimii laturilor de triangulaţie;
8. calculul orientărilor laturilor de triangulaţie;
9. calculul coordonatelor punctelor de triangulaţie;
10. raportarea punctelor pe plan.

Fig. 35. Modele de reţele de triangulaţie topografică locală

1. Proiectarea triangulaţiei se face pe o hartă existentă a regiunii, de obicei la scara 1 :

25 000 şi are ca scop alegerea punctelor care vor constitui reţeaua de sprijin. Acesate puncte
trebuie să îndeplinească o serie de condiţii. Astfel, între ele trebuie să existe o vizibilitate
reciprocă pentru a putea măsura unghiurile, iar triunghiurile pe care le formează să aibă o
formă cât mai apropiată de cea a triunghiurilor echilaterale. De asemenea, între minim două
puncte, distanţa să poată fi măsurată direct.
2. Recunoaşterea terenului este necesară pentru confruntarea proiectului cu terenul,
realizându-se şi fixarea şi semnalizarea punctelor şi stabilirea limitelor suprafeţei de ridicat.
3. Măsurarea bazei de triangulaţie se face după ce aceasta îndeplineşte o serie de
condiţii, cum ar fi:
- pe toată lungimea ei să fie perfect vizibilă;
- terenul să fie stabil, pe cât posibil orizontal, panta nu trebuie să depăşească 6 – 7g;
- să se poată măsura direct, adică să nu fie acoperită.
4. Măsurarea unghiurilor se face de obicei prin metoda reiteraţiei, numărul seriilor
depinzând de precizia teodolitului cu care se face măsurarea şi variază între 1 – 4 serii.
5. Orientarea triangulaţiei înseamnă detewrminarea orientării unei laturi de
triangulaţie, operasţie ce se poate realiza prin mai multe metode, mai importante fiind:
- determinarea orientării după meridianul magnetic;
- determinarea orientării din coordonate prin calcul;
- determinarea orientării cu giroscopul;
- determinarea orientării prin observaţii asupra Soarelui.
6. Compensarea triangulaţiei este operaţia prin care se corectează erorile produse în
timpul măsurării unghiurilor triangulaţiei.

78
 7. Calculul lungimii laturilor de triangulaţie - într-o reţea de triangulaţie, una din
laturi, numită bază, se măsoară direct pe teren. Cu ajutorul ei şi a unghiurilor compensate, se
pot calcula lungimile cerorlalte laturi. Se recomandă ca verificarea laturilor să se facă, fie pe
bază de plecare, fie pe o bază de control, adică acestea, deşi sunt cunoscute prin măsurători,
să fie şi calculate.
8. Calculul orientărilor laturilor de triangulaţie (Fig. 36)- pentru a calcula orientările
laturilor de triangulaţie, se porneşte de la orientarea determinată folosind unghiurile
compensate. Astfel, orientarea laturii AB este cunoscută, iar orientările celorlalte laturi se vor
calcula astfel:
θA-B = cunoscută prin determinare
θB-C = θA-B + 200g – (α2 + β1)
θC-D = θB-C + 200g – (α3 + β2)
θD-A = θC-D + 200g – (α4 + β3)
θA-B = θD-A + 200g – (α1 + β4)

Fig. 36 Calculul orientărilor laturilor de triangulaţie

9. Calculul coordonatelor punctelor de triangulaţie (Fig. 37) se face în funcţie de un

sistem de două axe ZOX şi de coordonatele X şi Y ale unui punct, cunoscute. Dacă nu se
cunosc coordonatele nici unui punct, se vor acorda, unui punct oarecare din triangulaţia
respectivă, coordonate arbitrare, suficient de mari încât toate punctele să fie cuprinse în
cadranul I. Coordonatele celorlalte puncte se vor calcula în funcţie de aceste coordonate
arbitrare, de lungimile laturilor de triangulaţie şi de orientările lor.

Fig. 37 Calculul coordonatelor punctelor de triangulaţie

79
 10. Raportarea punctelor pe plan - în urma ridicării în plan a punctelor de pe
suprafaţa topografică, se obţin coordonatele acestora, cu ajutorul cărora, în funcţie de un
sistem de axe, se face transpunerea (raportarea punctelor de pe suprafaţa topografică pe plan
sau hartă). Pentru aceasta, se alege mai întâi scara la care se execută planul. În general,
planurile topografice în funcţie de destinaţia lor se întocmesc la scări ce variază între 1 : 50 şi
1 : 10 000. Apoi, se stabilesc dimensiunile planului.
În acest sens, se aleg coordonatele X şi Y cu valorile cele mai mari şi cele mai mici,
deoarece diferenţele dintre ele reprezintă, de fapt, tocmai aceste dimensiuni. Aceste diferenţe
se calculează astfel:
ΔX = Xmax – Xmin;
ΔY= Ymax – Ymin.
Se alege apoi, în funcţie de scară, un sistem de axe XOY, faţă de care se trasează
reţeaua geometrică, de obicei din 10 în 10 cm şi se notează valorile corespunzătoare atât pe
abscisă, cât şi pe ordonată.
Dacă raportarea se face pe hârtie milimetrică, se poate considera reţeaua geometrică
gata trasată. Originea axelor de coordonate pe plan poate să nu fie 0, dar trebuie să aibă valori
rotunde şi cât mai apropiate de valorile minime ale lui X şi Y. Dacă Xmin = 2 435 m, iar Ymin
= 5 736 m, originea axelor va fi în funcţie de scară, de exemplu 2 400 m sau 2 000 m şi 5 700
sau 5 000 m.
Deoarece diferitele contururi ca şi obiectele de pe teren sunt determinate, din punct de
vedere topografic, prin o serie de puncte caracteristice, iar acestea, la rândul lor prin
coordonate, pentru a le figura pe plan urmează să le raportăm pe plan prin coordonatele lor.
Din unirea acestor puncte, în mod succesiv, vor rezulta figuri asemenea cu cele de pe teren,
însă reduse la scară. Lângă fiecare punct se trece semnul convenţional şi numărul respectiv.
După stabilirea dimensiunilor planului, se trasează cadrul şi caroiajul.

80