Informatii La Zi Revista Presei 149 2020

UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA
24 noiembrie 2020
INFORMAȚII LA ZI ȘI REVISTA PRESEI
Valeriu Gheorghiță anunță că vaccinul anti-COVID ar putea ajunge în România în

decembrie
„În cel mai fericit caz, ne aşteptăm ca în a doua jumătate a lunii decembrie, spre sfârşitul lunii decembrie,
să avem disponibile primele doze de vaccinuri de la cel puţin o companie producătoare”, a spus
coordonatorul campaniei naționale de vaccinare, medicul militar Valeriu Gheorghiţă.
Valeriu Gheorghiță a precizat că în „scenariul pesimist”, aceste doze vor ajunge în țară cel târziu în
februarie 2021. Conform calculelor făcute de medicul militar „ar fi cel puţin 2,4 milioane de doze de la
AstraZeneca şi probabil tot atâtea doze de la Pfizer”.
Cele mai multe doze de vaccin anti-COVID vor fi stocate la Institutul Cantacuzino, iar pe lângă acesta vor
mai exista alte șase centre regionale. „Avem toată capacitatea de stocare în condiţiile unui vaccin de
minus 80 de grade atunci când acesta va fi disponibil”, a susținut Valeriu Gheorghiţă, în condițiile în care
vaccinul rezistă șase luni la temperatura de minus 80 de grade Celsius.
Medicul militar s-a referit și procesul de vaccinare, unde va exista „un personal medical care va face
triajul, un medic şi un asistent care vor efectua vaccinarea, şi un al treilea tip de personal care introduce
datele în sistem. Va fi şi o altă categorie de personal, care va asigura protecţia echipelor de vaccinare”.
Ultima categorie îi va putea include și pe medicii din școli și pe rezidenți.
Programarea se va face electronic, telefonic sau prin intermediul medicului de familie pentru persoanele
din categoria vârstnicilor sau a celor care suferă de boli cronice, a mai spus Gheorghiță.
Într-un interviu acordat miercuri pentru Europa FM, coordonatorul campaniei de vaccinare anti-COVID a
spus că 80% din populația României trebuie imunizată, pentru a stopa pandemia de coronavirus. Autor
Ciprian Iana. Sursa https://www.libertatea.ro/stiri/valeriu-gheorghita-decembrie-primele-doze-de-vaccinuri-
3274013
CNAS dă vestea așteptată de milioane de asiguraţi! Vei putea să alegi pe cine vrei
De la 1 decembrie asiguraţii la sănătate îşi pot face analizele decontate de Casa de Asigurări oriunde în
ţară, anunţă CNAS
Serviciile medicale paraclinice pot fi acordate oriunde in ţară, în baza biletului de trimitere, începând de la
1 decembrie.
Asiguraţii pot beneficia, începând cu data de 1 decembrie, de analizele de laborator şi investigaţii

medicale paraclinice pe întreg teritoriul ţării, în baza unui bilet de trimitere eliberat de medici aflaţi în
relaţie contractuală cu oricare dintre casele de asigurări de sănătate, potrivit unei hotărâri adoptate de
Guvern, a anunţat, marţi, CNAS.
1
Avantajele acestei noi măsuri
Până în prezent, aceste servicii puteau fi acordate doar de către furnizorii de servicii medicale paraclinice
care se aflau în relaţie contractuală cu aceeaşi casă de asigurări de sănătate ca şi medicul care a emis
biletul de trimitere.
Potrivit unui comunicat de presă al CNAS, ca urmare, furnizorii de servicii paraclinice care au încheiate
două contracte, respectiv cu Casa de Asigurări de Sănătate în a cărei rază administrativ-teritorială îşi au
sediul lucrativ, filiale sau puncte de lucru înregistrate şi autorizate şi cu Casa Asigurărilor de Sănătate a
Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti vor rămâne în relaţie contractuală
cu o singură casă de asigurări de sănătate pentru care vor opta.
CNAS susţine că va fi redusă astfel birocraţia din sistem, prin eliminarea evidenţelor distincte şi a
raportărilor lunare ale serviciilor prestate către cele două case de asigurări cu care aveau încheiate
contracte.
Această reglementare este necesară pentru a facilita accesul asiguraţilor la investigaţiile paraclinice
recomandate de medicii specialişti. Sperăm ca în scurt timp să asigurăm acelaşi regim de utilizare şi
pentru prescripţiile medicale, astfel încât medicamentele prescrise să poată fi eliberate de orice farmacie
de pe teritoriul ţării. Acest proiect este în curs de finalizare, însă va fi necesară o perioadă de testare
pentru a ne asigura că, odată implementat, va funcţiona fără sincope, a declarat preşedintele CNAS,
Adela Cojan, citată în comunicat.
CNAS aminteşte că printre documentele a căror valabilitate a fost prelungită până la data de 31
decembrie se numără şi biletele de trimitere pentru specialităţile paraclinice, iar pentru trimestrul al IV-lea
al acestui an fondurile alocate pentru investigaţii au fost suplimentate cu 63,7 milioane lei.
Reglementări cu privire la boli oncologice, diabet zaharat, cu boli cardiovasculare, boli rare, boli
neurologice şi boli cerebrovasculare
De asemenea, pentru a facilita accesul la servicii medicale paraclinice acordate în ambulatoriul de

specialitate necesare monitorizării pacienţilor diagnosticaţi cu boli oncologice, diabet zaharat, cu boli
cardiovasculare, boli rare, boli neurologice şi boli cerebrovasculare, conform HG 820/2020, a fost
reglementată decontarea acestor investigaţii la nivelul valorii realizate.
Investigaţiile paraclinice sunt recomandate de către medicul specialist pentru diagnosticarea şi

monitorizarea unor afecţiuni. Medicul poate decide, după caz, realizarea investigaţiilor în regim de urgenţă
sau emiterea unui bilet de trimitere în baza căruia pacientul se va adresa unui furnizor de servicii medicale
paraclinice, afirmă CNAS.
Hotărârea de Guvern aprobată luni modifică şi completează anexa 2 la HG. 140/2018 pentru aprobarea
pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a
medicamentelor şi a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru
anii 2018 – 2019. Autor Antonia Hendrik. Sursa https://evz.ro/veste-bomba-de-la-cnas-asiguratii-pot-face-
analizele-oriunde-in-tara-ce-conditii-trebuie-indeplinite.html
2
Top Ad Astra: Universităţile Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Universitatea Bucureşti şi

Politehnica, cele mai bune
Topul celor mai bune universităţi româneşti, întocmit de Asociaţia Ad Astra, este deschis şi în acest an de
Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Pe locurile al doilea şi al treilea, de asemenea, nicio
surpriză.
Clasamentul a rămas acelaşi în ultimii cinci ani. Universitatea de Vest din Timişoara rămâne pe poziţia a
patra, cu un scor mai mic însă decât Universitatea de Medicină şi Farmacie Grigore T. Popa din Iaşi.
Universitatea Transilvania din Braşov, care urcă două poziţii până pe locul al şaptelea, devansând şi anul
acesta Academia de Studii Economice (ASE) din Bucureşti. Universitatea Dunărea de Jos din Galaţi urcă
şi ea două poziiţii faţă de anul 2019.
Ultimul loc este disputat de 10 universităţi: Universitatea Aurel Vlaicu din Arad, Universitatea din Oradea,
Universitatea din Piteşti, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, Universitatea Ovidius din Constanţa,
Universitatea Ştefan cel Mare din Suceava, Universitatea de Medicină şi Farmacie din Craiova,
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Bucureşti, Universitatea Petrol-Gaze din
Ploieşti şi Universitatea Tehnică de Inginerie Civilă din Bucureşti.
Metarankingul Universitar-2020 Clasamentul Universităţilor din România este realizat de: Silviu Matu
(Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca/UBB), Dorel Banabic (Universitatea Tehnică din Cluj-
Napoca), Carmen Buzea (Universitatea Transilvania din Braşov), Daniel David (UBB), Bogdan Florian
3
(Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative/SNSPA), Adrian Miroiu (SNSPA), Anca Prisăcariu
(African Leadership University) şi Lazăr Vlăsceanu (Universitatea din Bucureşti).
Metodologia folossită este cea propusă de membrii High Level Experts Group, numiţi în 2016 de Ministrul
Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice pentru a elabora Metarankingul Universitar-2016, anunţă Ad
Astra. Clasamentul are la bază rankingurile internaţionale ale universităţilor la data de 1 noiembrie 2020.
Metarankingul Universitar se află la ediţia a cincea. Prima ediţie a fost realizată în 2016, sub auspiciile
Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice.
În România există în 2020 97 de universităţi (din care 7 în lichidare): 54 de universităţi publice

(incluzându-le pe cele militare) şi 43 de universităţi private (din care 9 autorizate provizoriu). ”Scopul
Metarankingului Universitar este să identifice care dintre aceste universităţi au o minimă vizibilitate
internaţională în rankingurile majore ale universităţilor (sunt prezente în cel puţin un ranking inclus în
analiză) şi care este impactul lor relativ în aria academică internaţională (prin punctajul obţinut în
metaranking)”, se spune în raportul Ad Astra.
Clasamentul universităţilor din România 2020:
Poziţia Universitatea Punctaj
1 Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca 22
2 Universitatea din Bucureşti 18 2 Universitatea Politehnica din Bucureşti 18
3 Universitatea de Medicină şi Farmacie Grigore T. Popa din Iaşi 13
4 Universitatea de Vest din Timişoara 12
5 Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi 11
6 Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila din Bucureşti 10
6 Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu din Cluj-Napoca 10
7 Universitatea Transilvania din Braşov 8
8 Academia de Studii Economice din Bucureşti 6
9 Universitatea Politehnica din Timişoara 4
9 Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca 4
9 Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iaşi 4
10 Universitatea Dunărea de Jos din Galaţi 3
10 Universităţii de Medicină, Farmacie, Ştiinţe şi Tehnologie George Emil Palade din Târgu Mureş 3
10 Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca 3
4
11 Universitatea din Craiova 2
11 Universitatea de Medicină şi Farmacie Victor Babeş din Timişoara 2
12 Universitatea Aurel Vlaicu din Arad 1
12 Universitatea din Oradea 1
12 Universitatea din Piteşti 1
12 Universitatea Lucian Blaga din Sibiu 1
12 Universitatea Ovidius din Constanţa 1
12 Universitatea Ştefan cel Mare din Suceava 1
12 Universitatea de Medicină şi Farmacie din Craiova 1
12 Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Bucureşti 1
12 Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti 1
12 Universitatea Tehnică de Inginerie Civilă din Bucureşti 1
Notă: Universităţile româneşti care nu apar în tabel nu sunt incluse în niciunul din cele unsprezece (11)
rankinguri internaţionale ale universităţilor incluse în Metarankingul Universitar-2020. Pentru claritate,
ordinea de prezentare a universităţilor care au acelaşi punctaj/aceeaşi poziţie în clasament este stabilită
în tabel în funcţie de criteriul alfabetic combinat cu cel al tipului de universitate (ex. comprehensivă vs. de
specialitate), precizează autorii studiului. Autor Daniela Serb. Sursa
https://adevarul.ro/educatie/universitar/top-ad-astra--universitatile-babes-bolyai-cluj-napoca-universitatea-
bucuresti-politehnica-cele-mai-bune-1_5fbb7c135163ec427128ed4f/index.html
Cum riscă să fie compromis un proiect de un miliard de euro din cauza birocraţiei.
„Primăria a cerut autorizaţii inutile”
Reprezentanţii Asociaţiei Pro Infrastructură au atras atenţia că proiectul metroului din Cluj este blocat în
acest moment şi că există riscul pierderii finanţării europene. Birocraţia este cea care ar putea ucide încă
din faşă acest proiect.
Asociaţia Pro Infrastructură (API) trage un semnal de alarmă şi atenţionează Primăria Cluj că proiectul
metroului riscă să fie compromis din cauza incompetenţei şi a birocraţiei funcţionarilor publici. Astfel,
există riscul ca Primăria Cluj să rateze obţinerea finanţării europene prin Planului Naţional de Redresare
şi Rezilienţă.
„Deşi este prezentat ca un viitor proiect de succes în Planului Naţional de Redresare şi Rezilienţă
(PNRR), metroul din Cluj-Napoca evaluat la un miliard de euro este în prezent blocat în incompetenţă şi
birocraţie, existând riscul de a rata acest tren al finanţării europene. Includerea proiectelor în acest PNRR
presupune finalizarea studiilor şi contractarea lucrărilor până cel târziu în anul 2022. În aceste condiţii,
5
proiectul metroului din Cluj-Napoca aflat în etapa studiului de fezabilitate este într-o cursă contra-
cronometru pentru finalizarea acestui studiu, iar apoi lansarea şi finalizarea licitaţiei pentru lucrări până în
2022”, e mesajul API.
Reprezentanţii Asociaţiei spun că municipalitatea clujeană a solicitat autorizaţii de construire, avize şi

numeroase formulare absolut inutile pentru realizarea forajelor geotehnice, în cel mai pur stil birocratic,
asta deşi legea prevede derogări pentru proiectele mari de infrstructură. Postarea a strânit numeroase
reacţii şi comentarii.
„Ei bine, primăria pare că nu înţelege importanţa acestui proiect, abordând relaţia cu prestatorul angajat
să realizeze studiile într-o manieră ultra-birocratică, de multe ori inutilă. Astfel, deşi legea prevede
derogări speciale pentru proiectele de interes naţional finanţate din fonduri europene, primăria a solicitat
autorizaţii de construire, avize şi numeroase formulare inutile pentru realizarea forajelor geotehnice. Până
la soluţionarea acestei situaţii, proiectul este blocat. O întârziere de până la şase luni în pornirea studiilor
geotehnice ar putea anula şansele contractării lucrărilor în 2022 şi, astfel, ar însemna ratarea finanţării
europene din PNRR. Solicităm PCN mai mult profesionalism în gestionarea marilor proiecte de
infrastructură extrem de necesare în Regiunea Nord-Vest. Doar cu o abordare pro-activă vor fi
6
transformate în realitate aceste investiţii de miliarde într-un orizont de timp rezonabil", au scris cei de la
API.
Autorităţile sunt optimiste
În schimb, primarul Emil Boc spune că pentru realizarea metroului clujean se va apela şi la fonduri
europene din exerciţiul financiar 2021-2027. El a anunţat că studiul de prefezabilitate a fost finalizat.
Astfel, experţii au estimat că magistrala de 14,4 kilometri va costa aproape un miliard de euro, iar durata
de execuţie ar fi de 11 ani. Într-o primă fază, metroul va străbate o parte a oraşului şi va asigura o
legătură cu cea mai mare comună din ţară, Floreşti, localitate având o populaţie estimată de circa 70.000-
80.000 de locuitori. Ulterior, linia va fi extinsă şi spre alte localităţi din zona metropolitană Cluj.
„Studiul de prefezabilitate pentru metrou e gata, va urma să fie aprobat şi de comuna Floreşti şi înaintat
Guvernului. Dezvoltarea zonei metropolitane este foarte importantă din punct de vedere al metroului şi
trenului metropolitan. Sunt 70.000 de maşini pe ruta Floreşti-Cluj în 24 de ore.Metroul va avea o lungime
de 14,4 km, 14 staţii, iar costurile sunt de 986 de milioane de euro. Durata de implementare va fi de
aproape 11 ani”, spune Emil Boc.
Şi premierul Ludovic Orban spune că proiectul va fi dus la bun sfârşit şi dă asigurări că Guvernul
României se va implica şi va facilita obţinerea de fonduri europene pentru metroul din Cluj.
„Avem un proiect important, curajos, în care cred că puţină lume crede, şi aici mă refer la metrou, dar sunt
aici ca să vă garantez o implicare totală a Guvernului, alături de Primăria municipiului Cluj-Napoca, în
realizarea acestui obiectiv, care este extrem de important şi de util. Traficul în Cluj a atins nişte indicatori
care fac necesară, eficientă şi utilă realizarea unei investiţii. În prima fază, o linie de metrou pe o lungime
de 16 kilometri. Sigur că ulterioare dezvoltări urmează să fie discutate, dar în ceea ce ne priveşte,
Guvernul susţine acest proiect”, a spus Orban. Autor Ștefan Lică. Sursa https://adevarul.ro/locale/cluj-
napoca/cum-risca-compromis-proiect-miliard-euro-cauza-birocratiei-primaria-cerut-autorizatii-inutile-
1_5fbccd9a5163ec4271316395/index.html
Cum au fost cedate 10.500 de hectare în Retezat unor austriece. Şirul de nereguli
confirmate de justiţie
Sentinţa prin care statul român a recâştigat peste 10.000 de hectare din Masivul Retezat a scos la iveală
şirul de ilegalităţi prin care două austriece au ajuns în posesia lor, în 2006.
La peste un deceniu după începerea procesului în care Academia Română a contestat legalitatea modului
în care două austriece, urmaşe ale familiei nobiliare Kendeffy, au primit peste 10.500 de hectare de păduri
şi păşuni în Masivul Retezat, inclusiv în Rezervaţia Ştiinţifică „Gemenele” a Parcului Naţional Retezat,
Judecătoria Haţeg a decis desfiinţarea totală, ca fiind lovite de nulitate absolută, a titlurilor de proprietate.
Motivarea soluţiei pe fond în dosarul judecat din 2009 la Haţeg confirmă ilegalităţile reclamate de
Academia Română.
Pe scurt, în 24 noiembrie 2005, Maria Kendeffy (decedată în 2016, la vârsta de 96 de ani) şi fiica sa
Pongracz Elisabeth (cetăţean austriac, care a obţinut cetăţenia română abia în 2009) au formulat cereri
7
de reconstituire a dreptului de proprietate, după antecesorii lor, Kendeffy Gabor, Kendeffy Suzana
(născută Banffy), Kendeffy Ludovic şi Kendeffy Nikolaus.
Maria Kendeffy, presupusa noră a lui Gabor Kendeffy, şi-a petrecut ultimii ani din viaţă într-un azil din
Viena, însă fiica şi ginerele său Vilmos Pongracz s-au ocupat de cererile de restituire a suprafeţelor uriaşe
din Retezat.
După doar un an, în 6 decembrie 2006, Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Drepturilor de Proprietate
Asupra Terenurilor, constituită în baza unui ordin al Prefectului, a emis titlurile de proprietate pe numele
celor două solicitante, cu domiciliile în Viena, după ce a stabilit că familia Kendeffy a deţinut proprietăţile
solicitate în Retezat. Cele două moştenitoare au primit peste 10.000 de hectare de păşuni, păduri, goluri
alpine, inclusiv terenurile pe care se află lacurile glaciare din Parcul Naţional Retezat şi rezervaţia
ştiinţifică Gemenele.
Procesul celei mai controversate retrocedări de terenuri din judeţul Hunedoara a început în anul 2009 la
Judecătoria Haţeg, după ce Academia Română a solicitat anularea celor trei titluri de proprietate acordate
presupuşilor moştenitori ai familiei Kendeffy.
Lipsa cetăţeniei române, a unui testament, despăgubirile acordate de statul român în trecut familiei
Kendeffy şi faptul că legea nu permite retrocedarea terenurilor dintr-un parc naţional s-au numărat printre
motivele invocate de statul român prin Ministerul Finanţelor şi de Academia Română, pentru a recupera
Retezatul. Iată câteva din nelegalităţile confirmate de soluţia instanţei, în dosarul retrocedării
controversate din Retezat.
8
Foştii proprietari ai Retezatului au fost despăgubiţi în trecut Instanţa a stabilit că presupusele moştenitoare
ale fraţilor Ludovic (Lajos) şi Gabor Kendeffy nu puteau solicita şi nu erau îndreptăţite la reconstituirea
dreptului de proprietate pentru suprafeţele de 3.679 ha şi 9.400 mp., respectiv 6.029 ha si 9.000 mp pe
teritoriul comunei Râu de Mori, în cotă de 1/1, deoarece până la sfârşitul anilor ´20, statul român plătise
despăgubiri juste foştilor proprietari ai terenurilor, în urma unor acorduri şi a unor procese internaţionale.
Ludovic Kendeffy, plecat definitiv din ţară, a primit despăgubiri uriaşe pentru cele peste 8.000 de hectare
din Domeniul Retezat, care au intrat în proprietatea statului român printr-o hotărâre a Comitetului Agrar
din 1924. Ulterior, el a mai obţinut despăgubiri în urma unui proces derulat la Paris, pentru suprafeţele
expropriate din Retezat.
„Tribunalul arbitral mixt româno-maghiar din Paris a decis în 1933, condamnarea Fondului Agrar la plata
către acesta a sumei de 856.211,50 de coroane - aur cu titlu de reparaţie a prejudiciului principal suferit,
actualizată cu o dobândă de 4,5% pe an începând cu 1 ianuarie 1923, data medie a exproprierii şi
aceasta cu titlu de indemnizare pentru privare de folosinţă; de asemenea, Fondul a fost obligat să
plătească şi 10% din suma de 148.439,50 coroane - aur cu titlu de indemnizare pentru daunele
ocazionate prin dezorganizarea exploatării sale, precum şi cheltuieli judiciare”, se arată în dosar.
Gabor Kendeffy a fost expropriat şi el prin hotărârea Comitetului Agrar nr. 293 din 15.04.1924 cu
suprafaţa de 7.060 jugăre şi 218 stânjeni pătraţi (n.r. peste 4.000 de hectare) teren situat în Retezat, iar
prin referatul nr. 4508 din noiembrie 1928 s-a stabilit ca despăgubire suma de 1.064.219 lei şi 1 bani, din
care a fost achitată iniţial suma de 851.300 lei, iar diferenţa actualizată cu dobânda de 5% pe an urma să
fie achitată până la finalizarea măsurătorilor, aceste sume au fost achitate conform ordonanţelor din
31.07.1928 din care rezultă că reprezentantului legal al lui Gabor Kendeffy i s-a achitat suma de
14.582.300 lei.
Şi soţia Suzana Banffy, soţia lui Gabor Kendeffy fost expropriată cu suprafaţa de 398 jugăre şi 985
stânjeni pătraţi teren situat în Râu de Mori, şi i s-a achitat suma de 6.073 lei, plus o dobândă de 5 la sută
pe an.
Nu aveau documentele necesare
Maria Kendeffy, în calitate de noră a lui Gabor Kendeffy, avea nevoie de un certificat de moştenitor sau să
fie menţionată în testament pentru a putea primi titlurile de proprietate, se arată în dosar.
„Documentaţia care a stat la baza eliberării titlurilor de proprietate nu conţine un astfel de act, care să
confere calitate a de moştenitoare pârâtei Kendeffy Maria. Faţă de cele arătate, instanţa consideră că
această pârâtă nu avea posibilitatea să solicite reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor ce
au aparţinut antecesorilor Kendeffy Gabor, Kendeffy Lajos şi Banffy Suzana, fără un certificat de
moştenitor sau un testament care să-i confere vocaţie la moştenirea acestora, având cel mult calitatea de
soţie supravieţuitoare a numitului Kendeffy (Nicolae)”.
Nici fiica ei, Elisabeth Pongracz nu putea fi îndrepătăţită să solicite reconstituirea dreptului de proprietate
asupra terenurilor din Retezat, ea neavând cetăţenie română în 2005.
A obţinut-o patru ani mai târziu. „Potrivit certificatului constatator emis de Ambasada României la Viena, a
dobândit cetăţenia română la data de 9 septembrie 2009, ulterior formulării cererii de reconstituire a
9
dreptului de proprietate”, se arată în dosar.
Terenurile din rezervaţia ştiinţifică nu puteau fi înstrăinate
Cele două austriece au fost împroprietărite în 2006 inclusiv cu terenuri din Rezervaţia Ştiinţifică
Gemenele, a căror înstrăinare era interzisă. Rezervaţia ştiinţifică Gemenele ocupă aproape 2.000 de
hectare şi se numără printre locurile mai puţin accesibile din Retezat, datorită protecţiei care îi este oferită.
Este un autentic templu al naturii, care păstrează una dintre ultimele păduri primare neafectate existente
în Europa şi singura zonă de pădure antică amestecată.
Rezervaţia ştiinţifică Gemenele a fost înfiinţată în anul 1935, este administrată de Academia Română şi a
fost inclusă în Reţeaua Internaţională a Rezervaţiilor prin programul de ocrotire al biosferei coordonat de
UNESCO în 1979.
Totuşi, titlurile de proprietate ofereau urmaşelor familiei Kendeffy circa 60 la sută din suprafaţa rezervaţiei.
Decizia Consiliului de Miniştri la înfiinţarea Parcului Naţional Retezat prevedea în 1935 că terenurile din
rezervaţia care ocupa atunci 10.000 de hectare sunt inalienabile, imprescriptibile, insesizabile.
Discernământul Mariei Kendeffy, pus la îndoială
În 2017, reprezentanţii Ministerului Finanţelor Publice au formulat o cerere în instanţă, în care solicitau să
se stabiliească dacă Maria Kendeffy mai avea discernământ la data depunerii cererii de reconstituirea
dreptului de proprietate asupra terenurilor din Retezat, lipsa discernământului fiind un argument pentru
anularea acestora.
„În motivarea cererii, se arată că a luat la cunoştinţă de înscrisul obţinut prin comisie rogatorie
administrată în Republica Austria cu nr. AV din 12.12.2016, 29 HC 1/16, aflat în dosarul Judecătoriei
Haţeg, în limba germană, tradus în limba romană, din care rezultă că pârâta Maria Kendeffy (Gerlicz -
născută la 25 iunie 1920, la Budapesta) se afla internată în Casa Malta - centru de bătrâni al organizaţiei
Malteser, iar doamna Maria Kendeffy „nu recunoaşte aproape deloc sau absolut deloc", circumstanţă în
care se pune problema determinării existenţei discernământului şi a capacităţii de exerciţiu a pârâtei”, se
arăta în dosar. Femeia a murit, la scurt timp. Sentinţa instanţei nu este, însă definitivă, ea putând fi
contestată cu recurs.
Cine împarte Retezatul
În prezent, aproape 20.000 de hectare de pădure acoperă suprafaţa totală de 38.138 de hectare a
Parcului Naţional Retezat, prima mare rezervaţie naturală înfiinţată în România. Pădurile Retezatului sunt
deţinute de statul român, persoane fizice, unităţi administrativ-teritoriale şi Academia Română, dar un
articol al administraţiei Parcului Naţional Retezat arată că marii proprietari ai fondului forestier sunt două
familii de origini maghiare.
Astfel, dacă statul român deţine 7.000 de hectare de pădure în rezervaţia naţională, familiile Kendeffy şi
Ocskay deţin împreună peste 7.000 de hectare.
Academia Română are în proprietate 2.722 hectare de pădure, iar restul a revenit comunelor din zonă,
arată informarea Administraţiei Parcului Naţional Retezat, instituţie care nu deţine teren în parc.
10
Suprafeţele de gol alpin sunt în totalitate proprietate a persoanelor fizice sau juridice, informează
administraţia PNR.
Originea familiei Kendeffy
Veche de şapte secole şi faimoasă pentru domeniile întinse stăpânite în Retezat şi Ţara Haţegului, familia
Kendeffy continuă să stârnească dezbateri aprinse privind originea ei. Unii istorici români au susţinut că în
secolul al XV-lea cnejii din familia Cândea au fost înnobilaţi şi împroprietăriţi cu proprietăţi numeroase,
pentru sprijinul acordat lui Iancu de Hunedoara în campaniile militare. Treptat, au fost maghiarizaţi sub
numele de Kendeffy în secolul al XV-lea, acelaşi lucru petrecându-se şi cu familia Kenderes (Cândreş)
întudită cu nobilii Kendeffy. Autor Daniel Guță. Sursa https://adevarul.ro/locale/hunedoara/cum-fost-
cedate-10500-hectare-retezat-austriece-Sirul-nereguli-confirmate-justitie-
1_5fbbf0985163ec42712c2a14/index.html
Soluţia spectaculoasă şi ingenioasă folosită pentru a scăpa de distrugere la

bisericile de lemn din Banat
Biserica de lemn din Căpăt, Racoviţa, aflată într-o avansată stare de degradare, a va fi protejată până la
reabilitare de un eşafodaj de protecţie reversibil şi reutilizabil, ridicat peste peste biserica de lemn
„Adormirea Maicii Domnului”, monument istoric.
Eşafodajul de protecţie a fost conceput de Hi Struct ca fiind o structură din lemn reutilizabilă prin
demontare şi remontare peste alte obiective similare.
11
Fundaţiile de beton pe care se montează eşafodajul sunt prefabricate şi aşezate deasupra terenului,
pentru a nu distruge straturile arheologice şi pentru a putea fi mutate odată cu întreaga structură.
„E o structură din lemn, montată cu tije filetate, care stă pe nişte fundaţii prefabricate din beton, care se
pot extrage şi muta la alte structuri. Inclusiv înveitoare din prelata specială foate fi folosită din nou", spune
arhitectul Vladimir Obradovici.
Zilele trecute, structura din lemn a eşafodajului a fost finalizată şi arată spectaculos. Urmează acoperirea
sa cu o prelată specială croită după acesta, rezistentă la UV. Această prelată va proteja biserica până
după viitoarea intervenţie de restaurare şi va permite ventilarea spaţiului interior.
Proiectul “Amplasarea unui eşafodaj de protecţie reversibil şi reutilizabil, peste biserica de lemn,
monument istoric "Adormirea Maicii Domnului” din Căpăt, com. Racoviţa, jud. Timiş.” este implementat de
Parohia Căpăt, prin finanţarea câştigată prin concurs în cadrul Timbrului Monumentelor Istoric 2020, al
Institutul Naţional al Patrimoniului (INP). Autor Daniel Groza. Sursa
https://adevarul.ro/locale/resita/solutia-spectaculoasa-ingenioasa-folosita-scapa-distrugere-bisericile-
lemn-banat-1_5fb7be655163ec427112ad71/index.html
Transilvania văzută de sus
Unul dintre efectele secundare ale succesului nemăsurat de care s-a bucurat romanul Dracula e
transformarea într-un ținut mitic a unei provincii cât se poate de reale, Transilvania – asociată azi în lumea
întreagă cu vampirii. Din dorința de a arăta străinilor care ne vizitează adevărata față a Transilvaniei săsești
de odinioară, fotograful Călin Stan s-a înarmat cu un DJI Phantom 4 veritabil și a colindat Ardealul în lung
12
și-n lat cu drona sa, căutând locul și momentul perfecte pentru a surprinde istoria sașilor prin așezările pe
care le-au lăsat în urmă.
Așa a apărut proiectul „Bisericile fortificate din Transilvania”. Nu e ușor. Fotografia aeriană are nevoie de
condiții speciale (să nu plouă, să nu ningă, să nu fie vânt mai puternic de 10 m/s, să nu fie păsări în jur care
ar putea să atace, la propriu, drona).
Dar iată că astăzi proiectul numără deja 9 biserici fortificate – Criț, Viscri, Saschiz, Cloașterf, Meșendorf,
Alma Vii, Mălâncrav, Roadeș și Hărman – și documentarea continuă.
Viscri: biserica fortificată a celui mai cunoscut sat de sași din Transilvania, dintr-o perspectivă inedită. Foto: Călin
Stan
13
Biserica fortificată din Viscri, foto: Călin Stan
Probabil cea mai cunoscută dintre toate e cea de la Viscri, vizitată anual de mii de călători români și străini.
Renumele locului se datorează în bună parte Prințului Charles, care s-a implicat în promovarea
Transilvaniei și a satelor săsești.
La doar 10 km, peste două dealuri, se află Criț. Atestat documentar încă din anul 1322, Criț are toate
premisele să devină cel mai vizitat sat săsesc. Mulți dintre cei care ajung aici spun că e chiar mai frumos și
mai primitor decât Viscri.
Satul a beneficiat în ultimii ani de implicarea Fundației Michael Schmidt în restaurarea Bisericii
Evanghelice Fortificate, a orgii baroce și a fostei case parohiale – transformată într-o unitate de cazare ce
poartă numele unuia dintre foștii preoți parohi, „Casa Kraus”.
În ultimii ani, atât Criț cât și alte sate săsești din împrejurimi au devenit cunoscute datorită festivalului
„Săptămâna Haferland”, care se desfășoară anual, în luna august. Festivalul încurajează păstrarea tradițiilor
și obiceiurilor locale precum și vizitarea Transilvaniei de către turiștii români și străini. „Haferland”
înseamnă „ținutul ovăzului” și amintește fostul nume al zonei cuprinse între Rupea și Saschiz.
14
Satul Mâlăncrav mai numără azi

doar 150 de sași care vin la biserică în fiecare duminică la slujba în limba germană. Foto: Călin Stan
Cea mai mare comunitate de sași din România se găsește în Mălâncrav (atestat documentar din anul 1305)
și organizată în jurul bisericii fortificate de aici. Peste 50% din populație e încă formată din sași autentici –
spre deosebire de alte sate în care abia dacă se mai găsesc câte 4-5.
Comunitatea evanghelică din Mălâncrav numără 150 de persoane care merg săptămână de săptămână la
slujbele ce se țin în limba germană în biserica fortificată. Călin a surprins în fotografiile sale aeriene
biserica din Mălâncrav chiar în timpul unei sărbători locale.
Fortificația bisericii din satul Alma Vii a trecut printr-

un amplu proces de restaurare. Foto: Călin Stan
15
Biserica fortificată din Roadeș,

foto: Călin Stan
Pe măsură ce străbați Transilvania, cunoscându-i oamenii și obiceiurile, poți să înțelegi mai bine moștenirea
trecutului. Bisericile fortificate sunt mesageri ai vremurilor demult apuse, adevărate mărturii în piatră ale unui
trecut ce nu trebuie uitat.
Biserica fortificată din satul Criț

clocotește de viață în luna august în timpul festivalului Săptămâna Haferland. Foto: Călin Stan
16
Biserica din Hărman ilustrează poate cel

mai bine poziția centrală a bisericii în viața comunității sașilor, atât la propriu cât și la figurat. Foto: Călin Stan
Biserica din
Hărman, foto: Călin Stan
17
Chiar dacă nu este

atât de popular ca destinație turistică, Cloașterf are o biserică fortificată restaurată și îngrijită care merită văzută.
Foto: Călin Stan
Autor Carmina Nițescu. Sursa https://www.natgeo.ro/ng-traveler/36755-transilvania-vazuta-de-sus
Români cu care ne mândrim
Românul care a „dirijat” traficul din New York lucrează pentru București
Profesorul american de origine română Michael Horodniceanu, care a condus tot ce a ținut de transport în
New York, inclusiv Poliția Rutieră, și a coordonat proiecte majore în valoare de zeci de miliarde pentru
metroul celui mai mare oraș american, a anunțat că va lucra, împreună cu noul primar al Capitalei,
18
Nicușor Dan, pentru a îmbunătăți traficul bucureștean, fără a cere vreun ban pentru acest lucru. „La
început, se pot face schimbări care nu vor necesita investiții, ci schimbări de organizare”, susține
Horodniceanu. „Eu sper că ceea ce voi câștiga din această colaborare – pentru că ceea ce voi face este
«pro bono» – este să-mi readuc la zi limba română și să mă folosesc de ea în mod curent”, a adăugat
profesorul. Michael Horodniceanu este profesor la „New York University Tandon School of Engineering”,
unde conduce „Departamentul pentru Inginerie Civilă și Urbană”.
Octavian Bellu şi Mariana Bitang, în Academia Recordurilor
Octavian Bellu şi Mariana Bitang, cei doi antrenori care au ajutat echipa României de gimnastică să
câştige cinci titluri mondiale şi două titluri olimpice, au fost declaraţi „Cei mai de succes antrenori din
lume” de către „Academia Recordurilor Mondiale” (World Record Academy). Sub conducerea celor doi
antrenori, gimnastele românce au câştigat în total 305 medalii la Campionatele Europene, Mondiale şi la
Jocurile Olimpice. „Academia Recordurilor Mondiale” (World Record Academy) este cea mai mare orga-
nizaţie care certifică recorduri mondiale şi, totodată, deţinătoarea celei mai mari baze de date cu recorduri
mondiale.
Regizorul Tompa Gábor, în fruntea „Uniunii Teatrelor din Europa”
Regizorul și directorul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, Tompa Gábor, a fost reales zilele
trecute în funcția de președinte al Uniunii Teatrelor din Europa. Din cauza restricțiilor generate de
19
pandemia de coronavirus, adunarea generală a UTE, planificată inițial să aibă loc la Atena, s-a desfășurat
online, iar Tompa Gábor a fost reales cu unanimitate de voturi pentru un nou mandat de doi ani. După
realegere, regizorul clujean a declarat că își propune să continue munca deja începută la UTE: punerea în
practică a proiectelor și programelor care presupun colaborări internaționale, organizarea academiilor de
vară, a schimburilor culturale și a workshop-urilor pentru tinerii creatori.
Diplomat român, promovat pe un post de top în UE
Cosmin Boiangiu
Cosmin Boiangiu, reprezentantul permanent adjunct al României pe lângă Uniunea Europeană, a fost
numit Director executiv al Autorității Europene a Muncii, o importantă agenție a Uniunii Europene,
înființată în acest an.
Anunțul a fost făcut de ministrul Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu: „România a câștigat alegerile pentru
funcția de director executiv al Autorității Europene a Muncii! Felicitări diplomatului român Cosmin
Boiangiu, pentru obținerea acestei poziții binemeritate! Un rezultat mare pentru diplomația română și o
veste excelentă pentru agenda socială a Uniunii Europene”.
Diplomat de carieră, Boiangiu este, din anul 2016, reprezentant permanent adjunct al României pe lângă
Uniunea Europeană. În această calitate, a prezidat numeroase reuniuni importante pe durata Președinției
române a Consiliului UE, în 2019, și a negociat acte legislative europene în domeniul social.
Activitățile „Autorității Europene a Muncii” sunt legate de normele privind mobilitatea forței de muncă:
libera circulație și detașarea lucrătorilor, coordonarea sistemelor de securitate socială și legislația
specifică din sectorul transportului rutier. Autoritatea își are sediul la Bratislava.
20
Studenții români, câștigători la concursurile despre mașinile viitorului
Echipa câștigătoare – „Back on

Track”
Centrul de Inginerie Bosch din Cluj-Napoca a organizat, în luna octombrie, a treia ediție a competiției
internaționale studențești pe teme legate de viitorul mobilității – Bosch Future Mobility Challenge.
Competiția se adresează echipelor de studenți interesați să dezvolte aplicații de conducere autonomă
pentru vehicule, la scara 1:10. În fiecare an, după aproximativ 6 luni de muncă intensă, cele mai bune
echipe își testează machetele în finala competiției de la Cluj-Napoca. La ediția din acest an, s-au înscris
42 de echipe din 5 țări. În finală, 18 echipe din România, Moldova, Bulgaria și Ungaria au concurat pentru
premii în valoare de 9.000 de euro. Locul I și premiul de 4.500 de euro au fost câștigate de echipa „Back
on Track”, de la „Universitatea Tehnică” din Cluj-Napoca, locul al II-lea și premiul de 3.000 euro au fost
obținute de echipa „The Pelicans”, de la Universitatea Politehnică din București, iar locul al III-lea și
premiul de 1.500 euro au fost adjudecate de echipa „4Team”, de la Universitatea Tehnică din Cluj-
Napoca.
Gică Hagi, printre cei mai buni din istorie
21
Gheorghe Hagi, considerat cel mai bun fotbalist român din toate timpurile, a fost nominalizat de reputata
publicaţie „France Football” la categoria „mijlocaşi ofensivi” într-un sondaj pentru stabilirea echipei ideale
din istoria fotbalului. Alături de Hagi, au mai fost nominalizate legende precum Bobby Charlton, Roberto
Baggio, Andres Iniesta, Diego Maradona, Enzo Francescoli, Ruud Gullit, Alfredo di Stefano, Raymond
Kopa, Laszlo Kubala, Alessandro Mazzola, Socrates, Pele, Michel Platini, Zico, Zidane, Ferenc Puskas,
Gianni Rivera, Francesco Totti şi Juan Alberto Schiaffino. La sondaj participă un juriu format din 170 de
specialişti, precum şi suporteri din întreaga lume, care pot vota pe site-ul revistei. Autor Ciprian Rus.
Sursa https://www.formula-as.ro/2020/11/23/romani-cu-care-ne-mandrim/
În Munții Trascăului – Misterul altarelor vechi
Istoria de pe marginea drumului
Era, ca acum, o dimineață de toamnă, când un tânăr îmbrăcat în haine evropenești pășea, încălțat în
cizme de lac, pe ulițele de lut ale satelor de pe Valea Ampoiului. Îl chema Martin Opitz, era german,
proaspăt absolvent al faimoasei Universități din Heidelberg, și fusese chemat, cu recomandările cele mai
bune, în Ardeal, ca profesor la gimnaziul academic din Alba Iulia. Bine primit la curtea principelui Gabriel
22
Bethlen și acceptat în cercurile nobiliare ale orașului, tânărul Martin Opitz nu e atras, însă, de lumea
înzorzonată a nobilimii maghiare, ci de satele românești pe care le descoperă dincolo de zidurile orașului,
în sălbăticia Munților Apuseni, și care îl fascinează. Ori de câte ori îndatoririle de dascăl îi lasă timp,
neamțul o ia la drum dincolo de zidurile cetății, spre culmile înalte care se profilează pe cer. Acolo se află
Valea Ampoiului, Meseșul, Zlatna, locuri de o frumusețe sălbatică, locuite de oameni care trăiesc într-o
tradiție de mult pierdută în Europa.
Ritualurile legate de sărbători, jocurile, muzica populară, portul străvechi, conștiința istorică, prezentă în
fiecare clipă a vieții lor îl uimesc și îl entuziasmează la culme pe germanul cu inimă de poet. Pe oriunde
merge, Martin Opitz întâlnește semnele unei civilizații despre care nu avusese habar. Nu e șanț din care
să nu răsară o piatră veche, nu e culme de deal pe care să nu se ițească temelia vreunei cetăți, așezată
pe drumul dacic al aurului. Opitz constată uimit că românii pe care îi descoperă în preumblările sale sunt
urmașii unui trecut măreț, neam de daci și de romani. Cucerit de descoperirile sale și însuflețit de
sentimente romantice, dascălul poet închină un poem – unic în istoria noastră! – Munților Apuseni, după
care se pune să scrie o operă cu adevărat monumentală: „Dacia Antiqua”.
Pe urma „însemnelor” de altădată
Maica Firmiliana de la Negraia
Pornim, într-o zi mohorâtă de toamnă, sub o ploaie măruntă, sâcâitoare, pe urma drumurilor lui Martin
Opitz, dinspre Alba Iulia spre Zlatna, pe Valea Ampoiului. Au trecut patru secole de atunci, dar priveliștile
pe care le întâlnim sunt aceleași. Cele patru secole nu au știrbit cu nimic frumusețea Văii Ampoiului,
natura atât de vie și de puternică, precum și satele, curate și bine rostuite, în peisajul de aur al toamnei.
Pare că niciun leaț n-a fost mișcat din garduri și nicio grindă din case, tocmai de pe la 1600. Drumul până
la Zlatna e drum de-o jumătate de oră, dar Valea Ampoiului suspendă timpul, asemenea aburilor ce
plutesc peste râu. Imaginile se derulează la „relanti”, cadru cu cadru, însoțite, în surdină, de catrenele lui
Martin Opitz: „Peste tot pe unde din drum mai poposesc/ Despre strămoșii voștri, și pietrele-mi vorbesc!/
Îmi sunt atât de scumpe aceste vechi însemne/ Încât mă plec la ele și le numesc eterne”.
Zeii transformați în creștini
Primele „însemne scumpe și vechi” despre care vorbește Opitz le întâlnim la Mânăstirea Negraia, un
lăcaș ortodox a cărui frumusețe e egalată doar de comorile adunate în muzeul său. Ni le prezintă măicuța
23
Firmiliana, un ghid cum n-au nici marile muzee din Occident. Bucuroasă de curiozitatea noastră pentru
istoria locului, ne arată, înainte de toate, vechiul altar al bisericii, expus acum în muzeu. „Un altar vechi din
anul 215. Un altar roman, dedicat zeilor, zidit, apoi, într-un altar creștin”.
Superbul altar roman de la Mânăstirea Negraia
Măicuța Firmiliana zâmbește cu tâlc. Știe că altarul, scos din biserică și expus publicului în muzeu, tocmai
datorită valorii sale inestimabile, n-a fost o simplă „piatră” în altarul creștin al bisericii de la Negraia… E
chiar una dintre pietrele „vii”, de pe vremea lui Martin Opitz, un altar impozant, înalt de un metru, închinat
zeiței Ceres Augusta, de către unul dintre procuratorii aurari din zonă. Inscripția săpată în piatră aduce
informații unice despre viața economică a lumii romane și scoate în evidență rolul pe care l-a jucat orașul
Ampelum, Zlatna de azi, în organizarea minelor din Dacia.
Misterul care ne uimește e, însă, altul: ce să caute o relicvă romană, păgână, în temelia altarului unei
biserici creștine? Ce-i drept, mai văzusem, prin Țara Hațegului, la biserica din Densuș, o stelă romană
zidită într-un stâlp, sub celebra pictură murală cu Iisus ținut în brațe de Dumnezeu, dar să folosești pietre
de altare păgâne ca altare creștine mi se pare un fapt absolut uimitor.
O uimire care avea să crească și mai mult, când am aflat că povestea altarului antic din biserica de la
Negraia nu e câtuși de puțin o excepție în zonă. Dimpotrivă, e un „obicei” pe care îl găsim la aproape
24
toate bisericile de pe Valea Ampoiului! De data asta, călăuză prin istorie este tânărul ghid din Zlatna,
Adrian Puiuleț, care povestește cu însuflețire, bucuros să scoată la lumină tainele locului.
„La Presaca Ampoiului, prestolul (masa de altar, n.r.) bisericii „Sf. Nicolae”, refăcută la 1763, e un
coronament funerar provenind din necropola administrației miniere romane aurifere de la Ampelum. Tot
de acolo provine și inscripția ce apare pe una dintre fețele altarului din biserica de la Feneș, ridicată în
1750. La Pătrângeni, în biserica satului, datând de la 1700, masa de cult e un altar roman din gresie,
dedicat triadei Jupiter – Iunonna – Minerva. Spre deosebire de Mânăstirea Negraia, în toate celelalte
biserici se slujește și acum pe vechile altare antice”…
Groapa bunicilor
Mânăstirea Negraia
E sărbătoare mare pe Valea Ampoiului. E Sfânta Parascheva, norii grei din ziua de ieri s-au risipit cu totul,
iar lumea urcă, agale, spre bisericile albe, ridicate, toate, pe vârfuri de deal.
Aceiași oameni care l-au impresionat așa de mult pe Opitz, oameni simpli, luminoși și ospitalieri, care
folosesc orice salut și orice întrebare ca prilej să te cheme să le treci pragul și să te îmbie la vorbe și la o
cănuță de lut cu trăscău.
25
Așa o fi învățat și tânărul profesor german Martin Opitz, în mai puțin de doi ani, limba română, pus la
povești, cu moții, la anul 1620 și ceva… Mă opresc pe drum și-i întreb pe oameni dacă știu despre altarele
romane din bisericile de pe Valea Ampoiului: „Ce să caute niște semne păgâne într-un altar creștin?”.
Pătrâgeni – cruce peste pietrele păgâne
„D’apoi domnule dragă, știți cum îi aici, ia, la noi, că lucrurile ’ele mai bune le pui în casa dinainte”, îmi
răspunde un bătrân. „În sărăcia lor de-atuncia, țăranii oropsiți de pe aci, atâta or avut mai de preț, pietrele
strămoșilor, din vremurile de înainte de asuprirea ungurilor și austriecilor. N-or avut ei odoare de aur, că
aurul mergea la Împărat, n-or avut decât glia, sfânta credință ortodoxă și mândria că se trag din daci și
romani. Să pui o piatră romană în altar era semn de viță veche și nobilă, mai presus decât neamul de
nicăria al veneticilor. Și după cum vedeți, ei s-or dus și noi am rămas.”
Cât stau la povești, jos, pe vale, cu câțiva bătrâni care nu pot urca la biserică, se face amiază, iar slujbele
de Sfânta Parascheva sunt pe terminate. Pornesc spre Pătrângeni, unde mi-am dat întâlnire cu tânărul
părinte Cătălin Todea, care mă așteaptă în cimitirul din fața bisericii. De aici, de sus, Valea Ampoiului se
vede în toată splendoarea ei. În această zi minunată de praznic, pădurile atinse de toamnă strălucesc, în
soare, ca aurul Apusenilor de acum 2000 de ani.
26
Dar adevăratul „aur” nu e afară, e înăuntru. Părintele Cătălin ridică veșmântul ce acoperă masa de altar și
îmi arată vechiul altar roman, închinat sănătății împăratului Caracalla. Inscripția datează de prin 212-214.
Aproape 2000 de ani de istorie acoperiți cu un antimis brodat la vreo lampă cu gaz de mâna vreunei femei
credincioase. „E parte din istoria locului, e parte din istoria satului nostru”, îmi spune părintele Cătălin.
Aflat la trei kilometri de Zlatna, satul Pătrângeni se află exact pe vatra anticului Ampelum. „Oamenii au
găsit altarul roman aici, în sat, iar asta însemna că era al străbunilor lor. Moții au un mare respect față de
strămoși: e o teamă față de blestemul strămoșilor, dacă nu le păstrezi rostul. În sudul țării, la șapte ani,
scoți osemintele din pământ și înmormântezi pe altcineva în groapă. Aici nu se face așa ceva. Aici,
groapa bunicilor e groapa bunicilor. E un mare respect al oamenilor față de strămoși, și asta poate explica
și faptul că au adus în altare pietrele din Antichitate. Și mai e ceva: e forța aceasta uriașă de convertire a
creștinismului, care se vede și din faptul că oamenii nu au șters inscripțiile de pe piatră. Musulmanii, când
intrau într-o biserică, mai rădeau picturile, mai acopereau frescele. Oamenii noștri au sfințit altarul păgân
și l-au lăsat exact așa. L-au convertit la creștinism!”, îmi spune părintele. „Poate și ca o dovadă a
triumfului lui Hristos. Piatra romană să stea în biserică și să vadă cum creștinismul a biruit păgânismul, să
asiste la slujbe și rugăciuni”, îmi spun. Tot astfel cum și românii au triumfat, după asuprirea austro-ungară.
Sămânță tare, de oameni liberi. Sămânță tare, de moți.
Cruci pe altare păgâne
Sus, pe dealul de la Pătrâgeni
Ies cu părintele Cătălin Todea în curtea bisericii, sub soarele îngăduitor al toamnei. Dăm un ocol
cimitirului. „Mai avem două pietre antice în zidul bisericii”, îmi arată părintele. Două pietre mari, ca două
pietre de mormânt, încastrate în zidul exterior și scoase în evidență la ultima renovare, când artistul le-a
unit cu un contur rotunjit, ca o turlă de biserică, peste care a pus semnul crucii, convertindu-le, și pe ele, la
27
creștinism. Chiar sub cele două pietre „păgâne” ard două lumânări. „E un loc special pentru oamenii de
aici. Sunt câteva familii din sat, care aprind mereu lumânări, sub cele pietre”. Elena Crișan, o femeie
credincioasă din sat, îmi spune că e un obicei vechi de când lumea. „Ziceau bunicii că e de mare ajutor să
aprinzi lumini acolo”. De fapt, tot dealul pe care se află biserica din Pătrângeni e plin de lumini. „Acuma,
dealul e luminat de lună și stele, dar pe vremuri, când treceau minerii dinspre Feneș spre minele de aur,
cu noaptea în cap, aici, la noi, sus pe deal, li se aprideau, din senin, lumânările ori lămpașele. Cred că de
atunci a rămas și obiceiul acesta cu aprinsul lumânărilor. Are ceva locul acesta…”.
Piatra romană din altarul de la

Pătrângeni
Plec din Pătrângeni și o iau mai departe, pe Valea Ampoiului, ca să văd toate relicvele romane din
biserici. Sunt și azi, la tot pasul, ca pe vremea lui Martin Opitz, doar că nu mai stau în șanțuri, ci așezate
în altare, sub cruci.
Pe la 1700, la o sută de ani după ce Martin Opitz descrie în versuri lumea fabuloasă a Munților Apuseni,
țăranii din versurile sale și-au recuperat istoria de la grofi, au învelit-o în țesături cu firet și și-au ascuns-o,
ca pe o zestre de mare preț, în biserici.
28
Erau vremuri de mare restriște, când tunurile imperiale ale generalului Bukow spulberau mânăstirile
ortodoxe, când asuprirea nobilimii maghiare amenința ființa națională a românilor și moții pregăteau
intrarea în lume a lui Avram Iancu. Nimeni nu știa cum se va sfârși lupta ce avea să vină, așa că
„semnele” vechimii noastre milenare trebuiau puse la adăpost. Fiecare biserică și-a luat câte o piatră
veche și și-a făcut-o altar. Sat după sat, biserică de biserică, borne de rezistență, pe drumul lung și greu
al istoriei Transilvaniei.
Martin Opitz
Martin Opitz von Boberfeld s-a născut pe 23 decembrie 1597, la Bunzlau, în Silezia Inferioară, și a murit
pe 20 august 1639, la Danzig, la nici 42 de ani. A studiat retorica, istoria și jurisprudența la Frankfurt, apoi
la faimoasa Universitate de la Heidelberg.
29
În 1622, a venit în Transilvania, la invitația principelui Gabriel Bethlen, și s-a stabilit la curtea princiară de
la Alba Iulia, unde a activat ca profesor de literatură și filosofie. În anul 1622, a scris poemul Zlatna și a
început opera monumentală „Dacia Antiqua”.
A locuit în Transilvania doar un an, dar a rămas profund atașat de țăranii români din zona Munților Apu-
seni, care l-au impresionat prin devotamentul lor istoric, prin vitalitatea și tradiția lor. A murit de ciumă,
infectat de un cerșetor căruia i-a dat de pomană. Este înmormântat în Biserica „Sfânta Maria” din Danzig.
Unicul manuscris al lucrării sale, Dacia Antiqua, a fost ars, împreună cu toate bunurile personale, după
moartea sa. Autor Ciprian Rus. Sursa https://www.formula-as.ro/2020/11/23/formula-as-in-muntii-
trascaului-misterul-altarelor-vechi/
Ghețarii din China se topesc într-un ritm „șocant”
Ghețarii din munții Qilian din China dispar într-un ritm șocant, întrucât încălzirea globală aduce schimbări
imprevizibile și crește perspectiva unei crize caracterizată de lipsa de apă pe termen lung, spun oamenii
de știință, citataţi de Reuters.
Cel mai mare ghețar din lanțul montan de 800 km situat pe marginea aridă de nord-est a platoului tibetan
s-a retras cu aproximativ 450 de metri începând cu anii 1950, când cercetătorii au înființat prima stație de
monitorizare a Chinei pentru a-l studia.
30
Ghețarul de 20 de kilometri pătrați, cunoscut sub numele de Laohugou nr. 12, este străbătut de râuri de
apă pe suprafața sa stâncoasă, cu nisip. A scăzut cu aproximativ 7% de când au început măsurătorile,
topirea accelerându-se în ultimii ani, spun oamenii de știință.
La fel de alarmantă este pierderea grosimii. Aproximativ 13 metri de gheață dispar odată cu creșterea
temperaturilor, a declarat Qin Xiang, directorul stației de monitorizare.
„Viteza cu care acest ghețar micșorat este într-adevăr șocantă”, a declarat Qin pentru Reuters într-o vizită
recentă la stația de monitorizare, unde el și o mică echipă de cercetători urmăresc schimbările.
Platoul tibetan este cunoscut sub numele de al treilea pol al globului pământesc, cea mai mare
concentrație de ghețari și zăpadă aflate în afara zonelor polare, în lanțurile muntoase care înconjoară
platoul Tibetan. Podișul (ce reprezintă, de fapt, fundul mării Thetis, secată în urmă cu 100 de milioane de
ani) se caracterizează prin altitudine mare și clima friguroasă. Având o înălțime medie de peste 4.000 m,
podișul este străbătut de câteva lanțuri muntoase, precum Transhimalaya și Nyenchenthangla – cu
altitudini de peste 6.000 m – și înconjurat de munți înalți.
Dar, din anii 1950, temperaturile medii din zonă au crescut cu aproximativ 1,5 grade Celsius, a spus Qin,
și fără niciun semn al încetării încălzirii, perspectivele sunt sumbre pentru cei 2.684 de ghețari din gama
Qilian.
Dincolo de munți, retragerea ghețarilor a fost cu 50% mai rapidă în 1990-2010 decât în perioada 1956-
1990, arată datele Academiei de Științe din China.
Încălzirea globală duce, de asemenea, la schimbări ale vremii care au adus alte condiții imprevizibile.
Zăpada și ploaia au fost uneori mult mai puţine în cantitate decât în mod normal, așa că, deși topirea
ghețarilor a adus mai multe scurgeri, fermierii din aval se pot confrunta încă cu lipsuri de apă pentru
culturile şi animalele lor.
Schimbările din Qilian reflectă tendințele de topire în alte părți ale platoului tibetan, sursa fluviului Yangtze
și a altor mari râuri asiatice, spun oamenii de știință. Sursa https://www.green-report.ro/ghetarii-din-china-
se-topesc-intr-un-ritm-socant/
O nouă bază de date arată cum își adaptează comportamentul animalele din zona arctică în fața
schimbărilor climatice
Zona arctică se încălzește mai repede decât oricare altă zonă de pe Pământ, astfel încât studierea
adaptării animalelor de acolo este prioritară pentru oamenii de știință. Aceștia au construit o bază de date
în urmă căreia au observat schimbările de comportament privind migrarea și reproducerea.
O bază de date uriașă, care cuprinde informații colectate în 30 de ani privind migrarea și mișcările
animalelor care se găsesc pe suprafața de 14 milioane de kilometri pătrați din zona arctică, arată că
vietățile din una dintre cele mai reci regiuni de pe Pământ își adaptează comportamentul în fața
schimbărilor climatice.
Noua resursă include peste 200 de rapoarte ale ecologiștilor din toată lumea privind mișcarea a peste
8.000 de animale marine și terestre din zona arctică, din 1991 până astăzi. Această zonă s-a încălzit, în
31
medie, cu 2,3 grade Celsius față de anii 1970. Începerea primăverii mai devreme, ierni mai calde,
subțierea gheții și dezvoltarea așezărilor omenești au afectat felul în care animalele native se comportă.
Din analiza acestor rapoarte au rezultat trei studii complexe. Unul a comparat mișcările a peste 100 de
vulturi aurii din 1993 până în 2017 și a constatat că păsările tinere care migrează spre nord în primăvară
au ajuns în acea regiune mai devreme după o iarnă blândă, indicând faptul că temperaturile mai calde le-
ar putea împinge să migreze mai repede. Vulturii aurii adulți, care de obicei își încep migrația mai
devreme decât păsările imature, nu și-au schimbat tiparele. Acest lucru ar putea avea consecințe asupra
cuibăririi și a supraviețuirii puilor, au descoperit autorii studiului. În acest caz, accesul la date
cuprinzătoare oferă ecologiștilor strategii mai bune pentru gestionarea acelor populații de păsări.
Un alt studiu a urmărit peste 900 de femele de reni din 2000 până în 2017 și a constatat că mai multe
turme din nord nasc mai devreme în primăvară, în timp ce datele de fătare ale populațiilor din sud nu s-au
schimbat.
Cele din nord răspund aparent la condițiile medii mai calde și la debutul primăverii devreme în Arctica. Cu
toate acestea, această schimbare privind datele de fătare este riscantă pentru că primăvara devreme
există variații meteorologice mai mari, posibilele ninsori mai târzii pot ucide renii născuți prea devreme în
sezon.
Un al treilea studiu a analizat viteza cu care exemplare de urs, ren, elan și lup s-au deplasat în toată
regiunea din 1998 până în 2019 și a constatat că acele specii s-au deplasat la viteze diferite în funcție de
temperaturile sezoniere, ploaie și zăpadă. Deplasarea contează pentru supraviețuire: abilitatea multor
animale terestre de a se hrăni se bazează pe capacitatea lor de a se deplasa pe distanțe mari. Sursa
https://www.green-report.ro/adaptare-schimbari-climatice/
Studiu. Sticlele de sticlă dăunează mai mult mediului decât cele din plastic
Cercetători de la Universitatea Southampton din Anglia au vrut să determine care din ambalajele obișnuite
pentru băuturi au cel mai mic și cel mai mare impact asupra mediului. Au ales ambalajele pentru cele mai
consumate tipuri de băuturi: lapte, suc de fructe și băuturi carbogazoase.
32
Autorii studiului, Alice Brock și Ian Williams, au efectuat evaluări ale ciclului de viață și au comparat
ambalajele pe baza mai multor indicatori de daune asupra mediului, inclusiv contribuția lor la încălzirea
globală, epuizarea resurselor și impactul asupra sănătății umane și a mediului terestru și marin.
Pentru fiecare tip de băuturi, cercetătorii au notat ambalajele de la cel mai dăunător la cel mai puțin
dăunător pentru mediu.
Astfel, pentru băuturile carbogazoase, sticlele de sticlă sunt cele mai dăunătoare, iar dozele de aluminiu
reciclat 100% dăunează cel mai puțin. Undeva la mijloc s-au clasat sticle de sticlă reciclate, PET-urile și
dozele de aluminiu nereciclat.
Pentru sucurile din fructe, sticlele de sticlă au fost din nou cele mai dăunătoare, iar Tetra Pak-urile – cele
mai puțin dăunătoare. Între acestea au apărut sticle de sticlă reciclate și sticle PET.
Pentru lapte, sticla a fost din nou cea cu cel mai mare impact, iar cutiile de carton au fost cele cu cel mai
mic impact. La mijloc s-au aflat sticle de sticlă reciclate și sticle de plastic din polietilenă de înaltă
densitate (HDPE).
„S-ar putea să fie o surpriză, dar sticlele de sticlă de fapt s-au clasat pe ultimul loc în analiza noastră”, au
scris co-autorii studiului Alice Brock și Ian Williams pentru The Conversation.
„S-ar putea să alegeți instinctiv o sticlă de sticlă pentru a evita cumpărarea unei alternative de plastic, dar
sticla necesită mai multe resurse și energie pentru a produce.”
Sticlele de sticlă au contribuit cu aproximativ 95% mai mult la criza climatică decât cutiile de aluminiu, au
remarcat autorii studiului.
În timp ce fiecare categorie de băuturi a avut o opțiune cel mai puțin impactantă, cercetătorii au remarcat
că până și alegerile cu impact minim au cauzează totuși daune.
Conservele de aluminiu nereciclate, de exemplu, s-au clasat pe prima poziție ținând cont de efectele
toxice asupra mediului marin, în ciuda faptului că sunt al doilea tip de container de băuturi cu gaze cel mai
puțin impactant în general.
Totuși, Brock și Williams au spus că mesajul cercetării lor nu privește neapărat alegerea individuală a
consumatorilor.
„Chiar dacă unele dintre aceste ambalaje sunt mai bune decât altele, toate au un impact asupra mediului.
Cea mai bună opțiune ar fi eliminarea completă a ambalajelor de unică folosință și introducerea unui
sistem de refolosire a ambalajelor. Gândiți-vă la mașini de băuturi cu autoservire în magazinele locale,
unde ați putea umple o sticlă pe care o aduceți de acasă sau sisteme de returnare și reutilizare a sticlei.
Reducerea deșeurilor și refolosirea materialelor, acolo unde este posibil, ar trebui să vină înainte de
reciclare. Prin reutilizarea sticlelor, reducem cantitatea de ambalaje de unică folosință care trebuie create,
reducând deșeurile și o serie întreagă de probleme globale de mediu”, au mai transmis autorii.
33
Studiul a constatat că elanul și renul se mișcau mai mult în zilele cu temperaturi mai ridicate, în timp ce
prădătorii lor, lupul și ursul, tindeau să se miște mai puțin. Rezultatele sugerează că erbivorelor vor fi mai
greu să găsească hrană și să evite prădătorii, deoarece temperaturile continuă să crească. Sursa
https://www.green-report.ro/adaptare-schimbari-climatice/
Conf.dr.ing. Dorin Beu, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca: Doar 0.1 – 0.2% din clădirile
construite anual sunt verzi
34
Clădirile verzi păreau, în urmă cu un deceniu, utopice pentru România.
În prezent însă, deși doar 0.1 – 0.2% din clădirile construite anual sunt verzi, există unele care deja sunt
certificate și care au luat și premii.
Este statistica prezentată de Conf.dr.ing. Dorin Beu, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, în cadrul
dezbaterii video, organizate de portalul specializat EuroUrbanism.ro, pe 28 octombrie, cu tema
“Arhitectură adaptivă și regenerativă – soluții pentru viitor”.
Dr. Beu, care este atât președintele Romania Green Building Council Transilvania (www.rogbc.org), fost
președinte al Comitetului Național Român de Iluminat, cât și membru al unui grup de lucru dedicat
clădirilor regenerative, a arătat că ”termenul de sustenabil e superuzitat și el a venit și ca un răspuns la
această viziune strict tehnologică, în care sunt eforturi pe linia de passive house.
Vrem case care să consume tot mai puțin, dar rezultatul nu este întotdeauna cel pe care l-am așteptat și,
sigur, acum să revin la clădirile verzi, care au făcut un pas înainte, astfel încât să nu mai gândim doar
partea de eficiență energetică, ci să ne gândim și la locație, la comunitate, cât de sănătoase sau nu sunt
materialele, și ce se va întâmplă mai târziu cu deșeurile rezultate, când clădirea va fi dărâmată, ce se va
mai putea recicla din ea și ce probleme va putea crea, în anii următori, prezența acelei clădiri, din punct
de vedere al comunității.
După aceea s-a mers, desigur, pe direcția calității aerului, conceptul de wellbeing, dar s-a încercat și
introducerea de concepte vizavi de mobilitate, încercând să avem această viziune holistică.”
Despre concepte: restaurativ, regenerativ și advocacy
”Problema începe și se pune în felul următor: câte clădiri verzi se fac anual? Sigur că din totalul clădirilor,
e un procent foarte mic, procentul de regenerare al clădirilor este 1-2 % și, probabil, clădirile verzi sunt
undeva la 0.1 – 0.2%.
Atunci vine și întrebarea: credeți că se va schimba ceva vreodată cu clădirile acestea verzi? De aici
pornește discuția despre ce ar trebui să facă clădirile.
Există un termen care are o problemă cu traducerea, pentru că, în limba română, restaurativ nu sună
nicicum, conceptul regenerativ (www.eurestore.eu) fiind mult mai potrivit și mai ușor de tradus.
Există și aici câteva definiții simple: sustenabilitatea ca limitare a pagubelor produse de o clădire, ca să
ajungem la regenerativ, care permit unui sistem social și ecologic să funcționeze, să se autoregleze.
Intervine și conceptul de echitate, accesul la o locuire decentă și, sigur, educație, prin învățare și
înțelegere a anumitor concepte, dar și educație în sensul de advocacy, de susținere a unei cauze.
Trebuie amintit, mai ales, conceptul de urbanism și, nu în ultimul rând, cel de economie”, a mai arătat
Beu. Sursa https://www.eurourbanism.ro/conf-dr-ing-dorin-beu-universitatea-tehnica-din-cluj-napoca-doar-
0-1-0-2-din-cladirile-construite-anual-sunt-verzi/
35
Cetățile medievale otomane din Dobrogea, redescoperite în cadrul proiectului

„(Re)Mapping. Arheologia hărților”
Cunoașterea patrimoniului cultural otoman din Dobrogea a fost îmbogățită pe parcursul anului 2020 de
cercetătorii de la mai multe instituții și organizații din România pe baza informațiilor oferite de unele hărți
inedite despre cetăți precum Hârșova, Măcin și Isaccea.
De asemenea, cercetările de teren au permis crearea unei baze de date și cartarea cimitirelor, vetrelor
satelor dispărute și cișmelelor din perioada otomană din județele Tulcea și Constanța.
Proiectul “(Re)Mapping. Arheologia hărților” a fost derulat de Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă
Simion” Tulcea, în parteneriat cu Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, Asociația Pro
Noviodunum și Asociația Eurocentrica în perioada 19 iulie — 15 noiembrie 2020 și a beneficiat de co-
finanțare din partea Administrației Fondului Cultural Național (A.F.C.N.).
Obiectivul asumat de specialiștii din cadrul proiectului a fost acela de a realiza o cercetare a siturilor
medievale dobrogene dispărute, prin abordări alternative și utilizarea metodelor interdisciplinare, ale căror
rezultate să fie aduse atât în atenția specialiștilor din domeniu, cât și a publicului larg.
Diseminarea rezultatelor în mediul academic s-a făcut în cadrul workshop-ului „Arheologia Otomană în
Dobrogea”, desfășurat în cadrul Conferinței Științifice Internaționale Pontica ’53, care s-a desfășurat în
mediul online din cauza pandemiei COVID-19. Cu ocazia workshop-ului, rezultatele proiectului au fost
36
comparate și dezbătute alături de concluziile altor cercetări arheologice din Dobrogea și din Banat, ceea
ce a prilejuit și discuții interesante despre situația moștenirii culturale otomane în România contemporană.
Totodată, au fost prezentate principalele surse cartografice inedite pentru cetățile medievale dispărute
(Hârșova, Măcin, Isaccea, Tulcea și Constanța), dar și o bază de date cuprinzând evidența siturilor
otomane dobrogene, atât cetăți, cât și cimitire, vetre ale unor sate dispărute, cișmele, din județele Tulcea
și Constanța.
Rezultatele au fost prezentate și discutate și cu autoritățile locale, elevii și tinerii din Dobrogea, care au
avut astfel oportunitatea de a înțelege mai bine importanța istoriei și a patrimoniului cultural, dar și
provocările și satisfacțiile care apar în cercetarea realizată de specialiștii din domeniul cartografiei istorice.
În cadrul activității „Acces la arheologie”, care a fost la rândul ei mutată în online din cauza situației
sanitare, elevi din Tulcea, Măcin, Isaccea și Constanța, au aflat ce descoperiri au făcut specialiștii în urma
cercetării arhivelor și au putut aprecia mai bine existența încă din epoca medievală a unei societății
multiculturale și multietnice în Dobrogea.
37
Deschiderea către publicul larg a fost cu atât mai atractivă cu cât proiectul a vizat și digitizarea a 30 de
obiecte de patrimoniu aparținând epocii otomane din Dobrogea în vederea integrării lor în biblioteca
digitală Europeana, urmând ca pe viitor să fie integrate într-un muzeu virtual online 3D, dedicat unei
perioade istorice și a unei civilizații mai puțin cunoscute – dar nu mai puțin fascinante – în România. Sursa
https://europunkt.ro/2020/11/19/cetatile-medievale-otomane-dobrogea-
redescoperite/?fbclid=IwAR29er7rXil3Tbpgm4l3qSMNQB0MkJWH68I7SYR8rzBE7N8LRuGwmcSpv44
Reziliența informațională lângă frontierele estice ale UE
Slăbiciunile cronice ale statelor post-sovietice numără, printre altele, numeroase handicapuri legate de
îngrijirea spațiului informațional. De la concurență mediatică locală anemică până la absența unei protecții
adecvate împotriva influențelor externe neprietenoase – reziliența informațională lângă frontierele estice
ale UE este problematică.
Ramificațiile și originea deficiențelor diferă de la țară la țară, în funcție de (im)pulsul guvernării și

standardele democratice împărtășite. Primul grup este alcătuit din țări restanțiere în domeniul setării unor
politici informaționale vibrante – Georgia, Republica Moldova și Ucraina. Lapsusurile decizionale în
domeniul informațional au apărut atât în urma subfinanțării instituțiilor de supraveghere, cât și a slăbirii
intenționate a gărzii pentru a supune circuitul informațional unui monopol politic. Neajunsurile interne sunt
agravate de recepționarea regulată a atacurilor informaționale din partea Rusiei – de cele mai multe ori
38
sub formă de dezinformare țintită. Încorporarea dezinformării în politica externă a Kremlinului vizavi de
“rebelii” din Parteneriatul Estic a survenit îndată după pierderea controlului (geo)politic asupra Ucrainei în
2014 și s-a extins ulterior asupra țesutului informațional european. Al doilea grup de țări deține un sistem
informațional inhibat fie din cauza presiunilor exercitate de propriile regimuri autocratice – Belarus și
Azerbaijan sau pentru că sunt pătrunse de sensibilitatea acută a elitelor față de critica anti-
guvernamentală – Armenia. Dezinformarea rusească în direcția acestor țări este rară și selectivă, în mare
parte datorită alianțelor geopolitice sau a asemănărilor la nivel de respingere a democrației liberale. Cu
toate acestea, ambele grupuri de state pot nimeri, accidental, sub influența dezinformării rusești pentru că
dispun de populații abilitate lingvistic să consume date furnizate în limba rusă.
Fragilitatea mediului informațional nu constituie neajunsul exclusiv al statelor non-europene, considerate

mai sărace și disfuncționale. Deși la un nivel mai scăzut decât vecinii lor, unele state UE devin victime ale
dezinformării, dacă se opun Rusiei. Altele, conduse de regimuri iliberale, paralizează și diminuează
capacitatea de (auto-)apărare și regenerare a propriului spațiu informațional. Președintele francez
Emmanuel Macron a evidențiat reziliența informațională ca prioritate pentru viitoarea protecție a
democrațiilor europene în declarația trilaterală din septembrie 2020, semnată împreună cu liderii Lituaniei,
Gitanas Nausédas și Letoniei, Arturs Karinš. Semnificația instrumentelor contra-dezinformare deja aflate
în uz – funcționarea Stratcom și inițiativa sa EuvsDisinfo sau Planul de Acțiuni pentru combaterea
dezinformării și Sistemul de Alertă Rapidă conex acestuia – este recunoscută, dar nu pare a fi suficientă
(Elysee.fr, 28 Septembrie 2020). Cei trei lideri au înaintat ideea de a lansa instrumente de reglementare
mai robustă ce ar propulsa „acțiuni publice pentru combaterea dezinformării”. Nevoia de un spațiu
informațional european integru este văzută în afara contextului electoral național european. Declarația
franco-letono-lituaniană cere UE să acționeze prin maximizarea transparenței și a responsabilității pentru
fluxurile informaționale virtuale aflate sub jurisdicția sa, indiferent de ciclurile electorale și fără a dăuna
libertăților fundamentale.
Potrivit cercetătorilor Filippa Lentzos și Nikolas Rose, capacitatea de reziliență în orice domeniu se naște
la intersecția a trei componente – pregătire, răspuns și recuperare. Examinarea acțiunilor UE dedicate, în
special din 2018 încoace, materializării rezilienței informaționale denotă că atenția este concentrată pe
“pregătire-răspuns”: 1) demontarea conspirațiilor (Stratcom și EUvsDisinfo); 2) detectarea dezinformării
(Planul de Acțiuni împotriva Dezinformării); 3) coordonarea răspunsului împotriva actelor de dezinformare
(Sistemul de Alertă Rapidă). Rămâne practic neacoperită componenta de “recuperare”, care poate afecta
percepția publică față de anumite politici și guvernele care le aplică, într-un cadru de timp nelimitat.
Totodată, persistă riscul că lupta contra dezinformării servește interesului și necesităților unor categorii
înguste de beneficiari – guverne, instituții de stat, organizații non-guvernamentale, decât societății în
ansamblu. Mai mult decât atât, eforturile UE realizate în domeniul rezilienței informaționale încorporează
în măsură insuficientă statele Parteneriatului Estic, 1/3 (Belarus, Azerbaijan) dintre care consideră că
dezinformarea își are originea nu din Rusia, ci prin intermediul canalelor occidentale.
Parteneriatul Estic – (încă) fără soluții pentru o reziliență informațională
Principalele realizări în primii zece ani de funcționare a Parteneriatului Estic nu includ sporirea siguranței
informaționale. Ameliorarea relațiilor comerciale, interconectarea de ordin energetic sau dinamizarea
contactelor inter-umane au prevalat în mod considerabil. La fel, “Livrabilele 2020” dedicate statelor
Parteneriatului au omis adresarea către amenințările legate de dezinformare. Accentul a fost pus pe
comunicarea strategică – cu elemente de PR și informare corectă – în favoarea politicilor UE desfășurate
în regiune. La aceasta s-a adăugat susținerea independenței și pluralismului mediatic. Direcții foarte
similare de acțiune vizavi de Vecinătatea Estică au fost incluse în Planul de Acțiuni al UE împotriva
dezinformării (Decembrie, 2018). În realitate, Bruxelles-ul nu sugerează nimic nou pentru Parteneriatul
Estic, ci repetă obiectivele comunicării strategice a UE, trasate încă în 2015. Logica acțiunilor atât în 2015
39
cât și în 2018 vizează în proporție absolută dezinformarea lansată de Rusia. Lipsește însă vreo intenție de
a dezvolta capacități, cunoștințe și tehnici de contracarare a riscurilor de dezinformare ca atare. În
prezent, este vizibilă o specializare pe protecția împotriva dezinformării coordonate de la Moscova.
Abundența dezinformării din ultima jumătate de deceniu a determinat includerea luptei cu informarea
distorsionată în lista viitoarelor cinci priorități ale Parteneriatului. Împreună cu aceasta, statul de drept,
schimbarea climatică, fortificarea societății civile și angajarea mai activă a UE în soluționarea conflictelor
înghețate figurează în calitate de așteptări față de Parteneriatul Estic după anul 2020. Acest obiectiv
reprezintă mai mult o concreștere a pilonului ce vizează instituirea unei societăți incluzive, decât un
domeniu relaționat cu securitatea și care vizează reziliența informațională, per ansamblu.
Mass-media și societatea civilă par să fie antrenate în mod special în combaterea dezinformării. De fapt,
excelarea în această direcție necesită o legislație națională bine calibrată, un regulator performant ce
păzește spațiul informațional de o manieră pro-activă, împreună cu alte instituții de stat specializate în
securitate (precum serviciile secrete), deocamdată lăsate în afara procesului. În consecință, unica
dimensiune a rezilienței împotriva dezinformării dezvoltată de UE în Parteneriatul Estic este cea de
“reacție”. Aceasta nu corespunde întocmai calculelor locale, dar este modelată de UE ca răspuns la
tendințele dictate de factorul rusesc.
Reziliența informațională în Georgia, Republica Moldova și Ucraina – „potențial nerealizat”?
Se presupune că, datorită integrării europene desfășurate în baza Acordurilor de Asociere, UE poate
angaja statele asociate din Parteneriatul Estic – Georgia, Republica Moldova și Ucraina – în inițiativele
sale ce țin de combaterea dezinformării. Acest lucru nu corespunde deocamdată realității. Rapoartele de
implementare a Acordului în Georgia (2020), Republica Moldova (2019) și Ucraina (2019) nu indică nicio
măsură exclusivă ce ar urmări sporirea rezilienței informaționale. Examinarea rapoartelor arată că
interesul UE se rezumă la consolidarea mass-media și aproximarea directivei europene privind serviciile
media audiovizuale, care creează premise pentru liberalizarea pieței media.
Mai mult decât atât, instituțiile UE (StratCom) nu tratează diferențiat Georgia, Republica Moldova și
Ucraina, ci laolaltă cu celelalte state ale Parteneriatului, atunci când depistează și demontează
dezinformarea de origine rusească. Predomină combaterea falsurilor despre prezența UE în cele șase
state. Gradual, activitatea europeană de anti-dezinformare se preocupă de imaginea SUA, NATO etc.,
însă ca reacție la discursul circulat de presa loială Kremlinului, iar uneori inclusiv prin intermediul aliaților
transnaționali ai Rusiei (guverne, partide politice etc.).
În cazul Republicii Moldova, inițiativa EuvsDisinfo a scos la iveală distorsionarea poziționării reale a UE
vizavi de alegerile prezidențiale din noiembrie 2020. O dezinformare care țintește Ucraina și
Azerbaijan vizează conflictul din Nagorno Karabakh și pretinde că Kievul ar “pregăti militanți pentru a lupta
împotriva Armeniei. Într-o conspirație anti-georgiană recentă, Tbilisi este acuzat că ar intenționa să
infecteze cu COVID-19 regiunea separatistă Osetia de Sud.
Demascarea informației false apărute la interacțiunea Bruxelles-ului cu vecinii estici se face în câteva
limbi oficiale ale UE, inclusiv în engleză și rusă. Totuși, absența limbilor naționale ale statelor
Parteneriatului restrânge cercul de consum al produsului deconspirării. Cooperarea la nivelul Planului de
acțiuni contra dezinformării implementat de UE sau posibilitatea de a adera la Sistemul Rapid de Alertă
sunt la fel de importante. Extinderea mecanismelor spre vecinii estici pot conține principiul de
condiționalitate, similar dialogului de liberalizare a vizelor, care să reformeze legislația și autoritățile ce
guvernează spațiul informațional național. Participarea la aceste mecanisme poate fi mixtă și să implice,
în măsură egală, autoritățile și societatea civilă în cazul statelor asociate – Georgia, Republica Moldova și
40
Ucraina. În zonele euroasiatice și/sau autoritare ale Parteneriatului Estic, accesul la instrumentele de
combatere a dezinformării trebuie să fie deschis pentru sectorul non-guvernamental. Până a fi oferite
statelor din Parteneriatul Estic, mecanismele de combatere a dezinformării trebuie unificate într-un sistem
unic, care să permită setarea unor obiective comune și evaluarea unitară a capacităților de reziliență
informațională. În prezent, acestea se caracterizează prin câteva neajunsuri sistemice: 1) fragmentarea
instituțională și pulverizarea responsabilității; 2) suprapunerea sau dublarea funcțiilor; 3) și, hiper-
concentrarea geopolitică a activității, cu o focusare a resurselor pe Rusia, nu și pe dezinformarea de
origine chineză.
În loc de concluzii…
Reziliența informațională reprezintă o necesitate urgentă, dar și un lux în termeni de costuri pentru
partenerii estici ai UE. De integritatea spațiului informațional depinde calitatea guvernării, evoluția
democrației și însăși traiectoria integrării europene. Acțiunile UE orientate spre contracararea
dezinformării par a fi deseori determinate și dominate de propriul interes de promovare a propriei imagini
împotriva conspirațiilor rusești.
Sunt necesare schimbări de politici, pe orizontală, și altele, de ordin instituțional, pe verticală, pentru a
combate dezinformarea la nivel național în statele Parteneriatului Estic. UE poate să contribuie la aceste
transformări pentru a institui reziliență informațională, dacă reușește să raționalizeze mecanismele
europene în domeniu. Totodată, măsurile ce urmăresc combaterea dezinformării trebuie să se
regăsească pe agenda bilaterală a UE cu statele din Parteneriat, în special cu cele asociate – Georgia,
Republica Moldova și Ucraina. Introducerea limbilor naționale ale Parteneriatului Estic în activitatea de
combatere a dezinformării va multiplica beneficiarii și va cristaliza apartenența lor la efortul european de
zidire a rezilienței informaționale. Această analiză a fost realizată pentru Fundația Germană Hanns Seidel
și pentru Agenția de presă IPN. Analiza a apărut pe IPN.md. Sursa
https://europunkt.ro/2020/10/23/rezilienta-informationala-langa-frontierele-estice-ale-ue/
Dezvoltarea urbană a Daciei în timpul lui Septimius Severus
Un moment important pentru dezvoltarea urbană a Daciei este reprezentat de domnia lui Septimius Severus
(193-211), considerată pe bună dreptate un „saeculum aureum” al provinciilor dacice.
Astfel, prin intermediul juristului Ulpian aflăm că „în Dacia este, de asemenea, de drept italic colonia
Zernensilor (Dierna), fondată de divinul Traian. Zarmizegetusa este de același drept; la fel colonia Napoca
41
și (colonia) Apulum și satul Patavissensilor (Potaissa), căruia divinul Severus i-a acordat dreptul de colonia”
(in Dacia quoque Zernensium colonia a divo Traiano deducta iuris Italici est.
Zarmizegetusa quoque eiusdem iuris est; item Napocensis colonia et Apulensis et Patavissensium vicus
qui a divo Severo ius coloniae impetravit). Trecând peste greșeala din debutul pasajului, întrucât nu Dierna,
ci Sarmizegetusa fusese fondată de Traian, informațiile sunt confirmate în linii generale de sursele
epigrafice.
Astfel, așezarea de la Dierna, inițial un vicus sau un pagus al coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa, a
devenit municipium pe timpul lui Septimius Severus. Dreptul italic al locuitorilor va fi fost astfel moștenit,
întrucât fusese concedat de către Traian teritoriului inițial al coloniei. La fel este și cazul coloniei Aurelia
Apulensis. Despre colonia Aurelia Napocensis nu se poate însă afirma că va fi fost parte din teritoriul inițial
al coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa, astfel încât dreptul italic i-a fost acordat cu o altă ocazie, probabil
sub Marcus Aurelius.
„De la Potaissa la Napoca 10.000 de pași”
42
Despre fostul sat de la Potaissa, imposibil de spus dacă este vorba de canabele legiunii V Macedonica,
mutată acolo în 168, sau de un vicus civil, dezvoltat în afara zonei de protecție a legiunii – știm însă că a
devenit municipium Septimium Potaissense, primind apoi tot de la Septimius Severus sau de la Caracalla
statutul de colonia și, eventual, dreptul italic.
Trebuie amintit că, sub Septimius Severus, vechea regulă care nu permite dezvoltarea unor orașe romane
în imediata apropiere a taberelor militare cade în desuetudine, în condițiile în care o parte a interdicțiilor
aplicate – în primul rând aceea de a locui împreună cu soțiile nelegitime – sunt ridicate. Astfel, este foarte
posibil ca o parte a canabelor de la Potaissa să fi devenit municipium Potaissense, nucleul inițial fiind acei
cives Romani consistentes din canabele legiunii.
Deși, arheologic, cele mai multe urme ale municipiului au fost descoperite în imediata apropiere a castrului,
nu se poate exclude posibilitatea existenței unui al doilea oraș, provenit din vicus Patavaissensium, o
așezare civilă, care se dezvoltă încă de la momentul formării provinciei, întrucât apare menționată, alături
de Napoca, pe milliarul descoperit la Aiton din anul 108 (a Potaissa Napocae / m(illia) p(assuum) X – „de la
Potaissa la Napoca 10.000 de pași”).
Alte câteva municipia şi coloniae – dar şi probleme netranşate
Pe lângă aceste orașe menționate de Ulpian, sursele epigrafice ne fac cunoscute și alte așezări care devin
municipia sau coloniae pe timpul lui Septimius Severus. Astfel, municipiul hadrianic de la Drobeta, aflat
într-o dezvoltare continuă, și care va fi înglobat atunci și vicusul militar, în condițiile create de mutarea
cohortei III Campestris în nordul Daciei la Porolissum și aducerea cohortei I sagittariorum, devine colonia
Septimia Drobetensis.
La fel ca la Potaissa, o parte a canabelor legiunii XIII Gemina primesc statut municipial devenind municipium
Septimium Apulense. Astfel, într-o zonă relativ restrânsă, au existat pentru mai bine de 50 de ani două
orașe romane, o dovadă a rolului important al centrelor de la Apulum în viața provinciei. În anul 250 este
atestată epigrafic o colonia nova Apulensis, fiind însă greu de precizat dacă este vorba de municipium
Septimium Apulense sau de colonia Aurelia Apulensis.
Dar nu numai așezările din preajma centrelor legionare se municipalizează la începutul secolului al III-lea,
ci și cele de pe lângă castrele auxiliare. Astfel, epigrafic este atestat municipium Septimium Porolissense.
Recent, acesta a fost identificat arheologic în imediata apropiere a castrului auxiliar, ceea ce înseamnă că
vicusul militar a devenit municipium.
Situația municipiului de la Tibiscum este însă puțin mai complicată. În primul rând, atestarea este foarte
târzie, din vremea împăratului Gallienus (cel mai probabil din jurul anului 260, întrucât Gallienus pare a fi
singur împărat), într-o dedicație către împărăteasa Cornelia Salonina, dar s-a presupus că a devenit
municipiu sub Septimius Severus.
S-a crezut că municipiul s-a dezvoltat din așezarea civilă, situată pe malul drept al Timișului, și nu din vicusul
militar, descoperit în imediata vecinătate a castrului auxiliar, situat pe malul stâng. Prospecțiuni geo-
magnetice recente par a sugera că originile municipiului ar trebui căutate în vicusul militar. Întrucât în
așezarea civilă de pe malul drept se desfășoară încă săpături arheologice, problema nu este încă definitiv
tranșată. Autor Florian Matei Popescu. Sursa https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/dezvoltarea-
urbana-a-daciei-in-timpul-lui-septimius-severus
43
Cele mai scumpe orașe din lume. Trebuie să câștigi bani grei dacă vrei să le vizitezi
sau să trăiești aici
Un studiu publicat de un mare cotidian arată care sunt cele mai scumpe orașe din lume. Potrivit
specialiștilor, daca vrei să vizitezi aceste orașe sau să trăiești aici trebuie să ai venituri foarte mari.
Conform topului celor mai scumpe orașe din lume, în Paris, Zurich și Hong Kong costul vieții este cel mai
ridicat. Surpriza de anul acesta este este reprezentată de saltul făcut de Teheran, care a urcat 27 de
locuri din cauza impactului sancţiunilor impuse de SUA.
Cele mai scumpe orașe din lume
Paris şi Zurich sunt, alături de Hong Kong (care îşi păstrează poziţia), oraşele în care costul vieţii este cel
mai ridicat, locuri cedate de Singapore şi Osaka, care acum ocupă locurile patru şi cinci, potrivit
rezultatelor unui studiu publicat de săptămânalul The Economist.
Cea mai mare schimbare este reprezentată de saltul făcut de Teheran, care a urcat 27 de locuri din cauza
impactului sancţiunilor impuse de SUA, conform acestui studiu privind costul global al vieţii în 2020.
De asemenea în raport se subliniază că impactul pandemiei asupra dolarului este principalul factor care
determină modificarea costului vieţii în multe ţări.
„Pandemia de Covid-19 a determinat devalorizarea dolarului american pe măsură ce monedele din

Europa Occidentală sau nordul Asiei s-au consolidat, ceea ce a avut consecinţe asupra preţului bunurilor
şi a serviciilor”, notează Upasana Dutt, una din autorii raportului.
“Paris şi Zurich s-au alăturat Hong Kongului în fruntea clasamentului din cauza creşterii euro şi a francului
elveţian comparativ cu dolarul”, notează raportul, care precizează că preţurile din Singapore au scăzut în
special din cauza unei cereri mai scăzute că urmare a exodului muncitorilor străini.
În Osaka, “preţurile de consum au stagnat, iar guvernul japonez a subvenţionat atât costurile, cât şi
transportul public”, conform studiului.
În ceea ce priveşte SUA, New York a coborât un loc, ajungând pe locul al şaptelea la egalitate cu
Geneva, iar Los Angeles a ajuns pe locul al nouălea, la egalitate cu Copenhaga.
În acest proces, costul vieţii a scăzut mai ales în ceea ce ține de prețurile la îmbrăcăminte, deoarece mulţi
angajaţi, nevoiţi să lucreze de acasă din cauza măsurilor de izolare că urmare a pandemiei, au amânat
achiziţionarea de noi ţinute.
Pe de altă parte, telemunca a determinat o creştere a achiziţiilor de aparate electronice, categorie de

produse pentru care preţurile au crescut cel mai mult, potrivit aceluiaşi studiu.
Topul celor mai scumpe oraşe din lume
1. Paris, Franța
2 Zurich, Switzerland
44
3. Singapore
4. Osaka, Japonia
5. Tel Aviv, Israel
7. Geneva, Switzerland
8. New York City SUA
9. Copenhagen, Danemarca
10. Los Angeles SUA
Anul trecut, cele mai scumpe 10 oraşe au fost: 1.Singapore (Singapore), 2.Paris (Franţa), 3.Hong Kong
(China), 4. Zurich (Elveţia), 5. Geneva (Elveţia), 7. Osaka (Japonia), 7. Seoul (Coreea de Sud), 7.
Copenhaga (Danemarca), 7.New York (SUA), 10.Tel Aviv (Israel), 10. Los Angeles (SUA).
Cele mai ieftine orașe în 2020 sunt Damasc, în Siria, Tașkent, în Uzbekistan, Lusaka, Caracas, Almaty.
Anul trecut, cele mai ieftine 10 oraşe din lume au fost: 1. Caracas (Venezuela), 2. Damasc (Siria), 3.
Taşkent (Uzbekistan), 4. Almaty (Kazakhstan), 5. Bangalore (India), 6. Karachi (Pakistan), 6. Lagos
(Nigeria), 7. Buenos Aires (Argentina), 7. Chennai (India), 8. New Delhi (India). Sursa
https://www.bzi.ro/cele-mai-scumpe-orase-din-lume-trebuie-sa-castigi-bani-grei-daca-vrei-sa-le-vizitezi-
sau-sa-traiesti-aici-4073365?utm_source=website&utm_campaign=categorie&utm_medium=Turism
Turnul Pompierilor nu va fi gata în 2020. Ce lucrări mai trebuie făcute
45
Turnul Pompierilor nu va fi gata nici în 2020. Primăria a autorizat continuarea lucrărilor de modernizare,
care ar fi trebuit finalizate în decembrie.
"Continuare de lucrări fără modificare proiect autorizat cu autorizația de construire nr. 26 din 11.01.2018 -
„Revitalizarea Turnului Pompierilor, cu respectarea condiţiei avizului nr. 425/M/2017 al Ministerului Culturii
şi Identităţii Naţionale.
Lucrări rămase de executat: consolidări provizorii pentru execuţie, demolări structură interioară
b.a,consolidări prin injectare, consolidări cu tiranţi şi crampoane, consolidări fundaţii, lucrări structură,
demolări şi desfaceri, construcţii în interiorul şi exteriorul clădirii, finisaje interioare şi exterioare, terase
circulabile, instalaţii electrice, sanitare şi termice.
Durata de execuţie a lucrărilor: 24 de luni calculată de la data începerii efective a lucrărilor (anunţată în
prealabil), situaţie în care perioada de valabilitate a autorizaţiei se extinde pe întreaga durată de execuţie
a lucrărilor autorizate. Termen de valabilitate a autorizaţiei: 12 luni de la data emiterii, interval de timp în
care trebuie începute lucrările de execuţie autorizate", a transmis municipalitatea
Primăria Cluj-Napoca și Ordinul Arhitecților din România - Filiala Transilvania au organizat în 2016 un
concurs internațional de soluții, în vederea reabilitării. Acesta a fost câștigat de către Vlad Sebastian Rusu
- Birou Individual de Arhitectură, avându-i drept coautori și colaboratori pe Anamaria Olănescu, Anda
Gheorghe, Octav Olănescu, Ovidiu Rusu, Ludovic Kopenetz.
Implementarea proiectului câștigător este realizată cu finanțare europeană, prin Programul

OperaționalRegional 2014-2020. Lucrările de reabilitare au fost demarate în iulie 2018. Termenul de
finalizare a proiectului este de doi ani de la ordinul de începere a lucrărilor. Valoarea sa este de 10,2
milioane lei, cu taxa pe valoarea adăugată (9,3 milioane fonduri nerambursabile, 0,9 milioane contribuția
municipalității). Sursa https://zcj.ro/administratie/turnul-pompierilor-nu-va-fi-gata-in-2020-ce-lucrari-mai-
trebuie-facute--206942.html
A SĂPA MEREU PRESTIGIUL AUTORITĂȚII RECUNOSCUTE ÎNSEAMNĂ A LUCRA LA

DISOLUȚIA COMUNITĂȚII. DESPRE CRITICĂ, LIBERTATE ȘI ADEVĂR
46
Vasile Alecsandri (1821-1890), trecut la cele veșnice exact acum 130 de ani și venit pe lume acum
aproape două secole, considerat azi de unii “analiști postmoderni” poet “minor”, demn de a fi uitat - s-a
numărat printre făuritorii României moderne, deși nu a fost tocmai un model de modestie și de sfioșenie.
Totuși, spre finele vieții, când i s-a atras atenția că Eminescu este de departe deasupra lui, supărat pe
tonul dizgrațios, vehement și jignitor al unor critici, a scris câteva versuri memorabile: “E unul care cântă
mai dulce decât mine?/ Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine./ Apuce înainte s-ajungă cât de sus./
La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus./ Iar voi, care asupră-mi săgeți tocite trageți,/ Cântați, dacă se
poate, fiți buni și nu mai rageți!”. Poezia se cheamă “Unor critici” și, pe vremuri, atunci când încă elevii
erau învățați de dascălii mai bătrâni ce înseamnă buna cuviință intelectuală, versurile ei erau comentate și
chiar învățate pe de rost la școală. Natural, generația lui Alecsandri, Eminescu sau Macedonski nu a fost
una de pension, în care protagoniștii să se fi purtat cu mănuși unii față de alții, dar ce mărturii de umor
sănătos, ironie fină, pamflete și chiar diatribe ne-au rămas de la ei!
În deceniile comuniste, polemicile au fost controlate, iar limbajul decent (câteodată “de lemn”) a fost impus
de ideologii regimului. Decența era adesea artificială și vegheată de cenzură. Totuși, era. Azi, însă, după
redobândirea libertății, pe lângă multele dezlănțuiri benefice, salutare și chiar pline de har, s-a dezlănțuit și
ura față de aproapele nostru, față de autoritate, față de ordine, față de valoare și chiar față de opinia
celuilalt. Istoricii studiază, între altele, și alteritatea, adică ființa privită din punct de vedere diferit de ea
însăși. Dincolo de această accepțiune de dicționar, mulți înțeleg prin alteritate acceptarea celui diferit de
tine, considerarea ființei/ființelor umane sub toate fațetele ei/lor, mai luminoase sau mai puțin luminoase.
Firește, acceptarea celuilalt este numită de mulți, în mod curent, toleranță, chiar dacă și sensul acestei
noțiuni a suferit mari modificări de-a lungul vremii. Comunismul nu a predicat nici alteritatea și nici
toleranța, decât de fațadă, și doar atunci când era absolut necesar. De trei decenii, ne străduim să
eradicăm aceste abuzuri și să revenim la democrație. Democrația înseamnă, între altele, ascultarea vocii
majorității, chiar dacă nu suntem de acord cu ea. Să ne amintim pentru ce au luptat și (în parte) au murit
cei care s-au aflat pe străzi în decembrie 1989 și care nu știau atunci despre vreo lovitură de stat, despre
vreo conspirație străină a marilor sau micilor puteri sau despre vreo recrudescență viitoare a
(neo)comunismului. Au strigat cu toții “Libertate!”, iar libertatea înseamnă și acceptarea pluralității opiniilor.
Ne-am plâns mereu că regimul trecut a impus un singur partid, o singură ideologie, o singură credință
ateistă, o singură direcție în cultură și că a interzis sau asuprit alte curente filosofice decât materialismul,
că a combătut credința și că a persecutat biserica, că a interzis unele confesiuni, că i-a închis și ucis pe
unii credincioși manifești, că a dărâmat biserici, că a confiscat proprietăți (inclusiv bisericești) etc. În
naivitatea unora dintre noi, cu optimismul moderat al iubitorilor de cultură și de spiritualitate, am crezut că
toate acestea s-au sfârșit.
Or, din păcate, pe lângă atâtea lucruri bune și eliberatoare, constatăm, cum spuneam, în această
societate a noastră, o nelimitată invazie de ură în comunitate, manifestată - din partea unora - printr-un
conținut visceral, veninos, pe de o parte, dar și printr-un limbaj suburban, grobian, rușinos și înjositor, pe
de altă parte.
Că ne umplem câteodată de ură, să spunem că așa este omenesc, dar să revărsăm această ură în
comunitate în forme inadecvate, reprobabile și ofensatoare este diabolic. Ura are în vedere deopotrivă
persoane/personalități, grupuri și instituții. Persoanele (personalitățile) care ne deranjează sunt căutate la
origini, la familie și la înaintași, cu metode demne de Inchiziție sau de dictaturile secolului al XX-lea.
Marota care persistă de trei decenii este apartenența - reală sau inventată - la “securitate”, la partidul
comunist, la UTC, la pionieri și chiar la “Șoimii Patriei”.
Grupurile sunt îndată catalogate drept naționaliste, bigote, subversive, masonice, patriotice, tradiționaliste,
autohtoniste și câte altele. Instituțiile, mai ales cele în care, în acord cu sondajele de opinie, opinia publică
are încredere, adică Biserica, Armata, Academia Română, sunt terfelite, maculate, acuzate de felurite vini,
47
de la colaboraționism comunist până la implicare prea pronunțată în comunitate. Comunismul ne-a ținut
sub obroc și a pus la zid credința românilor și biserica lor. Oare ne-am cucerit libertatea ca să lovim dur și
jignitor în credință și în biserică? Cui folosește această atitudine dacă nu distrugătorilor de statui,
nostalgicilor comuniști, neocomuniștilor, inamicilor valorilor europene și democratice. Oare am abolit un fel
de intoleranță ca să o înlocuim cu un set de intoleranțe? Adevărul și dreptatea - scoase din context și
luate în mod absolut - nu prețuiesc nimic în lumea noastră omenească fără bunătate și iubire față de cel
de lângă tine.
Critica este un lucru firesc într-o societate democratică, ea fiind de la sine înțeleasă, dar intoleranța nu
mai este. Iar limbajul grobian nu are ce să caute în Cetate. Existau și în trecut numeroși frustrați, eșuați,
incapabili de performanță, inculți, semidocți, analfabeți autodeclarați genii, existau destui stupizi, idioți și
proști, dar ei rămâneau în limitele lor locale, în grupuri restrânse, neavând acces la mijloacele de
comunicare în masă, ca să-și exhibe ura în forme neadecvate. Lumea lor limitată îi cunoștea și îi trata ca
atare, drept marginali, nenorociți, bătuți de soartă.
Astăzi, însă, oricine are acces la publicitate. Cel mai bine a exprimat acest lucru marele om de cultură
Umberto Eco: “Mijloacele de difuzare în masă dau legiunilor de idioți dreptul să vorbească, pe când
odinioară ei vorbeau numai într-un bar, după un pahar de vin, fără să facă rău comunității. După aceasta,
ei erau repede reduși la tăcere, dar acum ei au același drept să vorbească precum un câștigător al
Premiului Nobel. Este invazia idioților”.
Dincolo de asprimea cuvintelor, în spatele lor se ascunde un mare adevăr. Cuvântul idiot nu însemna la
origine (în greaca veche) cretin, tâmpit, imbecil, ci pur și simplu “cel ce își vede de treburile sale” sau cel
care “nu participă la treburile politice”. De multe ori, cei care nu participau la viața politică - adică la lupta
pentru putere - erau educați și inteligenți, dar preferau alte forme de implicare în comunitate. Umberto Eco
dă, însă, termenului de idiot conotația curentă actuală. Să ne înțelegem bine: astăzi, nu toți cei care critică
în chip ofensiv și josnic, fără discernământ, personalitățile, grupurile și instituțiile sunt idioți. Unii sunt
foarte instruiți, penetranți și chiar culți, dar cu atât mai periculoși, distructivi, malefici.
Nu cred că ne-am cucerit, cu mari sacrificii, dreptul de a vorbi liber în societate, ca să semănăm furtună,
să jignim constant, să respingem aproape orice și pe oricine, profitând de extinderea fără precedent a
formelor de comunicare. Din păcate, într-o societate debusolată, lipsită de cultură generală, ademenită de
falși profeți, educată precar sau needucată, asemenea atitudini de denigrare permanentă, de condamnare
fără drept de apel, de virulență în limbaj pot să prindă, pot să fie ispititoare, pot să producă rod. Tot
Umberto Eco spunea că “prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența” și că “inteligența are limitele
ei, prostia nu”. Prin urmare, un comunicator public se cuvine să aibă precauțiile sale și să se ferească de
grosolănie, de mitocănie, de mojicie.
Toți oamenii și toate instituțiile pot și trebuie să treacă prin furcile caudine ale criticii - în fond, nu suntem
niciunii dintre noi realități perfecte, edenice - dar felul și forma criticii sunt foarte importante într-o lume
civilizată. Într-o asemenea lume, trebuie să existe loc și pentru cutume, pentru pelerinaje, pentru tradiții,
pentru credință și formele sale de manifestare, ca și pentru autoritate și ordine. Iar autoritatea este cu atât
mai respectată cu cât instituțiile care o incumbă sunt mai prestigioase. A săpa mereu prestigiul autorității
recunoscute înseamnă a lucra la disoluția comunității.
Din păcate, acest adevăr și această constatare nu ne vor feri pe viitor de excese, dar ne-ar putea face mai
precauți. Există legi juridice care îngrădesc libertatea greșiților noștri, dar, mai presus de ele, sunt legi
morale care, odată încălcate, ucid libertatea tuturor. Comunicatorii ar putea lua seamă la un set de rigori
etice și estetice, care pornesc de la anumite virtuți și valori consacrate, ajungând până la regulile de bază
ale oratoriei.
48
Receptorii ar trebui să fie mai vigilenți și să nu ia de bune toate aserțiunile exprimate în spațiul public,
chiar și atunci când vin dinspre “formatori de opinie” notorii. Nu am naivitatea să cred că aceste cuvinte
ale mele vor schimba tonul unora dintre critici. Dar, îngăduiți-mi să exprim în final încrederea în forța
adevărului omenește posibil: “Poți să păcălești câțiva oameni tot timpul și toți oamenii, o perioadă, dar nu
poți să păcălești toți oamenii, tot timpul” (Abraham Lincoln). (sursa foto - basilica.ro). Autor Acad. Ioan
Aurel Pop. Sursa http://www.cuvantul-liber.ro/news/120727/61/A-SaPA-MEREU-PRESTIGIUL-
AUTORITa-II-RECUNOSCUTE-iNSEAMNa-A-LUCRA-LA-DISOLU-IA-COMUNITa-II-DESPRE-CRITICa-
LIBERTATE-I-ADEVaR
ERORI ISTORICE (I) RĂZBOIUL DE 100 DE ANI - DOSARUL „RETEZAT" (I)
În urmă cu 100 de ani, după Marea Unire, când România vărsa sume uriașe pentru despăgubirea foștilor
grofi maghiari care părăsiseră țara, toată lumea era convinsă că „problema" proprietăților ungurești din
Ardeal e închisă pe veci și că pământurile, odată răscumpărate, le vor aparține pentru eternitate
românilor. Printre comorile plătite cu aur greu s-a numărat și Masivul Retezat. Răscumpărat cu sute de mii
de coroane de la familia Kendeffy și transformat, în Interbelic, într-o superbă rezervație naturală așezată
sub tutela Academiei Române, Retezatul a devenit, după Revoluție, ținta unor mari interese economice. În
ciuda statutului său de Parc Național, Retezatul a fost retrocedat pe loc, ca la o comandă malefică, în
condiții mai mult decât suspecte, unei bunicuțe dintr-un azil vienez... Dar Academia Română n-a renunțat.
În ciuda șicanelor de tot felul, luptă eroic de unsprezece ani să recâștige Retezatul. Și dreptatea începe
să se arate. La capătul a 91 de înfățișări, recent, s-a câștigat prima bătălie. Cu probe puternice la dosar,
Academia are șanse să câștige și apelul. Ar fi o victorie mare! În sute de alte cazuri, răul a fost făcut, iar
justiția indolentă a retrocedat aproape întreg Ardealul urmașilor foștilor grofi, deja plătiți, pe vremea regelui
Ferdinand, de statul român.
Vă spunem pe scurt povestea unei hoții ticăloase care le-a luat românilor moșia pentru care au luptat.
Legenda spune că, odată, demult, pe când împăratul umbla la vânătoare prin Retezat, s-a îndepărtat atât
de mult de oamenii săi, încât n-a mai putut să găsească drumul înapoi. Rătăcind prin munți, a întâlnit un
cioban valah, pe care l-a rugat să îl scoată la luminiș. „Om bun, îți dau cerul și pământul de mă vei
îndruma către ai mei". „Te-oi îndruma, numa' că îi sară târzâu și dramu-i lung. Merem la stână și mâine în
zori te-oi scoate la ai tăi". Împăratul s-a lăsat dus la stână, a mâncat din brânza și din mămăliga ciobanului
român și-a dormit sub un cojoc mițos. A doua zi, ciobanul și împăratul priveau răsăritul dintr-un luminiș.
De-acolo, de sus, se vedea toată Țara Hațegului. În depărtare, se-auzea foșgăiala vânătorilor ce-l căutau
pe împărat. „Om bun, m-ai salvat! Drept mulțumire, te fac stăpân peste ținutul ăsta frumos. Toată Țara
Hațegului va fi a ta! Zi-mi numele tău, să dau de știre, să-ți facă actele cât mai repede!". Ciobanul român,
care auzise multe scorneli la viața lui, a răspuns, ca pentru sine, hâtru și neîncrezător: „No, da' nu-i musai
așa repede! Când o fi...". Împăratul prinse din zbor acest „Când o fi" și-l notă repede, pe un colț de piele:
„Kend-o-fi". „No, bine, om drag! Să te pregătești, că îndată te-oi chema să te înnobilez!". „Kendeffy",
aveau să transcrie scribii de la curte, în zapisul prin care ciobanul român devenea stăpân peste Retezat și
peste Țara Hațegului…
PREȚUL PLĂTIT DE ROMÂNIA: 850.000 DE COROANE AUR
„Dosarul Retezat" începe, de fapt, acum un secol, imediat după sfârșitul Primului Război Mondial.
Conform tratatelor internaționale, cetățenii din Transilvania care nu doreau să jure credință noului stat
format, România Mare, trebuiau să îi părăsească granițele. România urma să le naționalizeze bunurile -
case și terenuri - și să le răscumpere în bani. „Optanți" li s-a spus celor care au ales să
49
plece din Ardeal după căderea Imperiului Austro-Ungar. Câteva sute de mari latifundiari maghiari
părăsesc atunci România, iar printre ei se numără și Ludovic Kendeffy, unul dintre cei doi moștenitori ai
Retezatului și ai uriașului domeniu din Țara Hațegului. Fratele său, Gabor (Găvrilă, cum era cunoscut în
zonă) decide, în schimb, să rămână.
Imediat după Unire, așa cum li se promisese în război, țăranilor care luptau cu arma în mână. România
face o amplă Reformă Agrară. Parte din pământurile marilor latifundiari sunt naționalizate după 1921 și
împărțite țăranilor săraci din Ardeal. Afectați de această reformă, grofii Kendeffy, atât Ludovic, cât și
Gabor, urmează să fie despăgubiți. Rămas în țară, Gabor se supune legilor românești. Nemulțumit de
judecata din România, Ludovic își prezintă doleanțele Tribunalului de Arbitraj de la Paris, înființat tocmai
ca să stingă diferendele cu „optanții" din fostul Imperiu. Pe calea arbitrajului internațional, Ludovic
Kendeffy câștigă uriașa sumă de 850.000 de coroane aur, plus alte daune, care cuprindeau și jumătatea
ce-i revenea din Munții Retezat. Conform tratatelor, un fond internațional, la care țara noastră contribuise
cu sume substanțiale, urmează să facă, de îndată, plata către urmașul Cândeștilor. Costul despăgubirilor
n-a fost ușor de dus pentru o Românie de-abia ieșită din război, dar ea a plătit până la ultimul ban. Marele
avocat și om politic Nicolae Titulescu, cel care ne reprezentase în „Procesul optanților unguri", avea o
mare mulțumire: conflictul declanșat de Reforma Agrară din Transilvania devenise „o pagină de istorie".
România era, de-acum, stăpână de drept, pe veci, peste Ardeal, așa cum ceruseră, într-un glas,
transilvănenii la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. Nimeni, niciodată, nu va
mai putea pretinde pământul Ardealului! Titulescu moare împăcat că a rezolvat pentru vecie problema
Transilvaniei. Cum să-și imagineze că, peste zeci de ani, mai-marii României post-comuniste își vor bate
joc de munca lui și de banii plătiți drept compensație ungurilor de statul român interbelic?! Cum să-și
imagineze că, în timp ce Arhivele Tribunalului de Arbitraj de la Paris sunt ticsite de documente care
atestă, negru pe alb, plățile grase făcute către „optanții" unguri, statul român de azi le va ignora „voit" sau
din pură prostie, restituind proprietăți uriașe - printre care și Retezatul - deja plătite de România prin
Fondul Agrar interbelic?!
„ACADEMIA ROMÂNĂ" INTRĂ ÎN LUPTĂ
Vechea legendă hațegană a ciobanului „Când-o-fi" s-a pierdut în negura secolelor. Iar urmașii bravilor
Cândești, cnejii români stăpâni peste Țara Hațegului, s-au pierdut, cu timpul, și ei, de neamul lor. Ca să-și
păstreze privilegiile, cnejii Cânde s-au maghiarizat și și-au lepădat credința. Mai încoace, după 1800,
urmașii lor deveniseră mari grofi unguri. Averea familiei Kendeffy se întindea de la poalele Retezatului, din
Câmpu lui Neag, și până la Sibiu. Stăpâni ai Masivului Retezat, tăiau pădurea după voia lor, aveau gatere
și fabrică de cherestea, la care lucrau cu cele mai bune utilaje și cu cei mai iscusiți țapinari italieni. Așa a
devenit muntele primit în dar de ciobanul român mină de aur pentru frații Ludovic și Gabor Kendeffy, în
anii de dinaintea Primului Război Mondial.
La 100 de ani de atunci, Masivul Retezat este și azi miza unor uriașe interese economice. Interese atât de
mari, încât - la fel ca în cazul mult mai cunoscut al Roșiei Montane - cei din spatele lor nu au niciun
scrupul, fiind în stare să calce în picioare sacrificiile făcute de generații întregi înaintea lor, să încalce orice
urmă de respect față de natură, să ignore norme elementare de drept sau, cu egală nonșalanță, marile
tratate internaționale care garantează existența României în felul în care o știm, în granițele ei (ușor
schimbate) de azi. În numele banului, sunt gata să nege istoria și să o rescrie după cum le convine lor! Iar
tăcerea vinovată a instituțiilor statului român acoperă, de mai bine de un deceniu, unul dintre cazurile
flagrante ale retrocedării: „Dosarul Retezat". Deși statul român e afectat direct de soluțiile din acest dosar,
o singură instituție s-a ridicat la luptă: Academia Română, în baza unor hotărâri absolut stupefiante,
marea instituție academică a pierdut, în anul 2006, nu mai puțin de 10.000 de hectare din Parcul Național
Retezat, pe care îl administrează încă din perioada interbelică. Abia în vara acestui an, după 11 ani de
procese și nu mai puțin de 91 de înfățișări la tribunal, față în față cu familia Kendeffy, Academia a obținut
50
o primă victorie dintr-un lung război. Lupta energică a echipei de specialiști și avocați care apără în
instanță Academia, pentru salvarea Rezervației din Țara Hațegului, ne-a motivat să luăm la cercetat, filă
cu filă, uriașul „Dosar Retezat". Adevărul istoric, contestat în mod flagrant în acest dosar, trebuie cunoscut
și repus în drepturi, iar minciunile, să fie știute de toată lumea.
UN VIS ÎMPLINIT: PARCUL NAȚIONAL RETEZAT
Nicolae Titulescu nu era vreun nebun orbit de propriu-i succes diplomatic și avocățesc. La fel ca el,
întreaga elită românească interbelică considera problema Ardealului tranșată, o dată pentru totdeauna,
după Tratatul de la Trianon și după plățile făcute în urma proceselor „optanților" unguri. La fel vedea
lucrurile și elita universitară clujeană, care, în frunte cu Alexandru Borza, șeful Institutului de Botanică al
Universității, și cu marele savant Emil Racoviță, luptă, imediat după Unire, pentru înființarea, în Ardeal, pe
teritoriul unor păduri expropriate prin Reforma Agrară, a unor mari rezervații și parcuri naționale. „Reforma
Agrară ce se înfăptuiește acum este cel mai fericit prilej, dar, din nefericiri, și ultima ocazie de a mai salva
din comorile botanice ale țării, ce nu au fost devastate sau alterate încă de mâna omenească". Cum
Retezatul se număra printre zonele expropriate de la „optantul" Ladislau Kendeffy și de la fratele său,
groful Gabor Kendeffy, savanții clujeni găsesc masivul din Țara Hațegului ca fiind cel mai potrivit pentru a
fi transformat „într-un grandios Parc Național, o rezervație științifică importantă prin adăpostirea și
apărarea de orice stricăciune a vegetației și a lumii sale naturale". Extrem de influent în epocă (era unul
dintre cei mai bogați cetățeni din România Mare!) Gabor Kendeffy reușește să tergiverseze proiectul, ani
la rând. Dar marii savanți clujeni nu se lasă și, în 1935, Masivul Retezat e confirmat ca monument al
naturii. Visul lor devine realitate, și România Mare intră în rândul lumii bune: se poate mândri cu o
rezervație uriașă, de 100 de kilometri pătrați, cuprinzând Valea Râului Mare, Valea Lăpușnicului, Vârful
Stănuleț, Vârful Butii, Culmea Păpușii, Vârful Custura, Vârful Gruniul, Vârful Mare, Vârful Retezatului... O
adevărată splendoare a naturii și o mândrie națională care, la 70 de ani după ce fusese răscumpărată prin
„procesul optanților", este retrocedată „în natură", de regimul comunist remanent de după '89, unor așa-
ziși „urmași" Kendeffy, apăruți de prin Austria.
ERORI ISTORICE - RĂZBOIUL DE 100 DE ANI - DOSARUL “RETEZAT” (II)
FABULOASELE AFACERI ALE BUNICUȚEI DIN AZILUL VIENEZ
Partea cea mai palpitantă a poveștii începe abia acum: personajul central al “Dosarului Retezat” îl
reprezintă o bunicuță de 85 de ani, internată de mai bine de două decenii într-un azil - spital din Viena,
specializat în tratarea afecțiunilor psihice, cauzate de înaintarea în vârstă. Maria Kendeffy e numele ei și e
nora ultimului grof Kendeffy (Gabor), după căsătoria cu fiul acestuia (Nikolaus). Mort în 1993 în azilul de
pe Burgerspitalgasse nr. 1 (unde fusese internat alături de soție), Nikolaus Kendeffy nu mai apucă febra
retrocedărilor din Transilvania. În 2005, camera de azil a soției sale devine, însă, “sediul central” al unor
afaceri de multe milioane de euro.
Îndemnată, nu se știe de cine, bătrâna își mandatează fiica și ginerele să recupereze uriașa avere a
vechilor grofi Kendeffy din Țara Hațegului. Împuterniciții bunicuței vieneze cer imediat autorităților din Țara
Hațegului retrocedarea Masivului Retezat: peste 10.000 de hectare de pădure, pășune și “stâncărie”! În
nici jumătate de an, cererea formulată de bătrânică ajunge pe masa “Comisiei Județene de Fond Funciar”
din Hunedoara. Între timp, în martie 2006, apare - coincidență!? - o lege care permite retrocedarea
inclusiv a pădurilor din arii naționale protejate! Cu o viteză uluitoare, comisia de fond funciar hotărăște
retrocedarea proprietăților solicitate. Zadarnic încearcă unii membri ai comisiei să amâne analiza cauzei,
pentru că nu fuseseră verificate arhivele de la București și Cluj, arătând că pe unele documente de la
dosar apare marca “Reforma Agrară”, indiciu că proprietarul fusese despăgubit de stat, după
51
naționalizare. Marius Cristian Vladu, prefectul de Hunedoara de atunci, nici nu vrea să audă! În decembrie
2006, la numai un an de la solicitarea retrocedării, Maria Kendeffy devine proprietara Masivului Retezat,
cu tot cu Rezervația care aparținea, încă din anii '30, Academiei Române...
UN NUME CARE NU PUTEA LIPSI DIN DOSAR: SCHWEIGHOFER
În 2016, un reporter al Centrului de Investigații Media a încercat să dea, la Viena, de urma Mariei
Kendeffy, pe atunci în vârstă de 96 de ani. Reprezentanții “Casei Malteze”, cum se numește azilul-spital
de pe Burgerspitalgasse, au refuzat să îi acorde accesul la pacientă, care se afla într-o stare avansată de
degradare fizică și psihică (Maria Kendeffy, avea să moară în 2017, la 97 de ani, n.r.). Mai multe informații
culese neoficial de la fața locului lasă loc la serioase dubii legate de discernământul mental pe care l-ar fi
avut Maria Kendeffy în urmă cu 10 ani, când solicitase retrocedarea celor 10.000 de hectare din Retezat.
Dubii încă și mai mari ridică încrengătura prin care bunicuța de azil ajunge parteneră de afaceri cu
celebrul grup de firme Schweighofer din Sebeș, binecunoscut pentru tăierile masive de pădure din
România ultimilor ani. La doar un an după ce primește dreptul de proprietate pe terenurile din Țara
Hațegului, bunicuța-afaceristă își face o firmă al cărei capital îl reprezintă 800 de hectare de pădure din
Retezat. Firma e cumpărată, în vara lui 2008, pentru 3 milioane de euro, de cine altul, dacă nu de
companiile lui Gerald Schweighofer. Inutil de spus că zona respectivă, aflată la marginea orașului Petrila,
a fost tăiată “la ras”.
AVERTISMENTUL PROFESORULUI SABĂU POP
În primăvară, când am scris, pe larg, despre centenarul Tratatului de la Trianon și despre procesele
“optanților” unguri, profesorul Ioan Sabău Pop de la Târgu-Mureș îmi povestise multe despre grozăvia
retrocedărilor din ultimii ani a unor proprietăți plătite deja de statul român după Marea Unire. Și mă
avertizase că, dacă voi avea curiozitatea să cercetez “Dosarul Retezat”, voi fi șocat de ce voi afla. A trecut
jumătate de an de atunci. Acum, dosarul se află în fața mea: primele cereri de retrocedare a pădurilor din
ariile protejate ale Retezatului, adresa prefectului de Hunedoara către Direcția Silvică, privitoare la cele
10.000 de hectare solicitate de urmașa grofilor Kendeffy, stenograme ale ședințelor ținute la Prefectură,
copii ale hotărârii privind emiterea titlurilor de proprietate, apoi zecile și zecile de pagini atașate la dosar
de Academia Română și de apărătorii Rezervației Retezat, articole științifice care prezintă aberațiile
dosarului. Citesc și recitesc “Dosarul Retezat”.
Nici nu știu ce mă revoltă mai tare: faptul că România a permis, prin portițe legale “cu dedicație”, ca arii
protejate din munții noștri, pentru care luptaseră ani de zile, mai întâi ostașii români, apoi savanții Borza și
Racoviță, să fie retrocedate unor personaje apărute de nicăieri, felul grosolan în care prefectul din 2006 al
Hunedoarei a forțat emiterea imediată (fără nicio cercetare a istoricului terenurilor), a titlurilor de
proprietate, dovezile aduse de juriștii angajați de Academia Română, care probează faptul că cel puțin
jumătate din Rezervația Retezat fusese răscumpărată de România prin FondurAgrar, în urma arbitrajului
de la Paris.
Sau faptul că, în România, cu dreptatea în mână, o instituție de talia Academiei Române e târâtă ani de
zile prin procese umilitoare și “aranjate”, în primă instanță, la Judecătoria Hațeg. Și nu pot să nu mă
gândesc că dacă asta i se întâmplă Academiei Române, ce speranță la dreptate să fi avut un biet țăran
căruia “legea” din România i-a luat pământul și pădurea cu care bunicii lui au fost împroprietăriți la
Reforma din '21 și le-au dat urmașilor unor grofi unguri, bine înfipți în mafia retrocedărilor, care a înflorit
după Revoluție. E plină România de cazuri revoltătoare, pentru care succesul în instanță și probele aduse
de avocații Academiei Române în “Dosarul Retezat” vin, din păcate, prea târziu...
“PARTEA DE RETEZAT A LUI LADISLAU KENDEFFY, PLĂTITĂ DE ROMÂNIA DE TREI ORI!”

52
Ceea ce Comisia de Fond Funciar Hunedoara a stricat într-o singură ședință, în 2006, justiția se chinuie
să repare de 11 ani. În anul 2009, Academia Română a intentat proces urmașilor familiei Kendeffy.
“Dosarul Retezat” este unul dintre cele mai complexe din istoria litigiilor civile românești. Numai pentru
identificarea terenurilor care au făcut obiectul retrocedării de către Kendeffy Maria și Pongracz Elisabeth a
fost nevoie de vreo 13 expertize.
Apoi, obținerea de probe din străinătate a presupus formarea a trei comisii rogatorii internaționale. “Rar
întâlnești un judecător care să prindă o comisie rogatorie internațională, o dată în viață. Dar trei!”, a
declarat o sursă din Academia Română. Întreg dosarul are nu mai puțin de 17 volume, fiecare dintre ele
gros de vreo 15 centimetri! Voluminoasă va fi și motivarea sentinței prin care, după peste 90 de termene,
Judecătoria Hațeg a anulat, în luna august 2020, retrocedarea. Se așteaptă să fie un document istoric, de
vreo 500 de pagini!
În decursul anchetei, am discutat cu mai mulți experți, care au ajutat Academia în proces și care cunosc
foarte bine “Dosarul Retezat”. Discuțiile pun și mai dramatic în evidență superficialitatea (cointeresată?)
cu care autoritățile românești au hotărât retrocedarea Parcului Național Retezat. Cum funcțiile
administrative sau academice pe care le ocupă îi împiedică pe unii dintre interlocutori să-și decline
identitatea, am pus principalele lor argumente sub formă de răspunsuri la trei dintre întrebările fără de
care grozăviile din “Dosarul Retezat” nu pot fi înțelese.
- Care sunt argumentele Academiei Române în “Dosarul Retezat”? Pe ce s-a bazat Academia în
încercarea de a convinge instanța că urmașii familiei Kendeffy nu au dreptul să primească Retezatul?
- În primul rând, Maria Kendeffy era nora lui Kendeffy Gabor, iar o noră nu poate moșteni părinții soțului
ei, dacă nu există un testament clar, care să îi atribuie această calitate. Or, acest testament nu există.
Unde ați văzut dvs. în România ca vreo noră să vină la moștenirea părinților soțului? Nu există așa ceva!
Apoi, fiica Mariei Kendeffy, Elisabeth Pongracz, nu îndeplinea condițiile pentru a primi terenuri în
România, pentru că nu avea cetățenie română, iar cetățenii străini nu puteau a dobândi terenuri în
România la acea vreme. Ea a primit pământuri înainte să aibă cetățenie și înainte ca România să intre în
Uniunea Europeană! De altfel, nici la Maria Kendeffy nu e limpede dacă avea sau nu cetățenie română.
Ea a plecat din România prin 1966 și a prezentat la dosar o hârtie de la Ambasada României din Viena,
cum că ar fi cetățean român. O hârtie ștampilată și semnată nu de către ambasador, ci de un funcționar...
Academia a făcut demersuri la Ambasadă, la Ministerul Afacerilor Externe, la Comisia pentru Acordarea
Cetățeniei din România. În mod ciudat, toate aceste instituții au transmis Academiei faptul că nu dețin
respectivele date...
- Dincolo de aceste detalii flagrante, rămân chestiunile mari, de fond: jumătatea de Retezat a lui Ladislau
Kendeffy fusese plătită prin “Fondul Agrar internațional”. Faptul că Academia a reușit să pună mâna pe
actele doveditoare e, în sine, o mare victorie.
- Faptul că lui Ladislau Kendeffy i s-a plătit partea de Retezat e dovedit. Academia a reușit să pună mâna
pe documentele din arhiva Tribunalului de la Paris. Dar Academia a mai venit cu o demonstrație
importantă: are dovezi că Ladislau Kendeffy a fost plătit și de România, înainte să primească bani prin
“Fondul Agrar Internațional”. Practic, cu restituirea din 2006, el a fost plătit a treia oară, căci România îi
transfera deja bani în timp ce se judeca cu el la instanțele internaționale. România îi plătise deja 80% din
valoarea despăgubirilor acordate de justiția din țara noastră! Toate aceste chitanțe se găsesc la dosar! În
cazul lui Gabor Kendeffy, există o scrisoare a țăranilor din zonă către Mareșalul Antonescu în care se
plâng că, deși el primește despăgubiri pentru exproprierea muntelui, le închiriază, în continuare, pășunile
din zonă. Antonescu nu a mai apucat să facă dreptate...
53
- De unde ni se trage tot acest blestem al retrocedărilor? Care e “păcatul” originar?
- Totul ni se trage de la “Reforma Lupu” și de la “Legea Fondului Funciar nr. 18/1991”. A fost o catastrofă
pentru România! Extinderea retrocedărilor de la 30 de hectare la infinit și nelimitarea în timp a efectelor
legii au fost catastrofale! Au devenit revendicabile nu doar bunurile luate în timpul comunismului, ci și cele
din perioada interbelică, până la daci și romani, deși ele fuseseră plătite de statul român! Am plătit 500 de
tone aur, și acum le dăm încă o dată înapoi ceea ce deja s-a plătit... Situația este fără precedent în
întreaga lume și a fost determinată de aplicarea fără limite în timp a principiului “restitutio in integram”.
Parlamentul, dacă ar fi apărat proprietatea statului român, dobândită legal în perioada interbelică, ar fi
trebuit să limiteze restituirea proprietăților confiscate, la data de 30 decembrie 1947! N-a făcut-o, și așa au
început defrișările masive în România și afectarea gravă a domeniului forestier, prin legi neglijente, sau,
poate, croite intenționat în acest mod, cu efecte grave asupra mediului înconjurător și a generațiilor
viitoare! Autor Ciprian Rus. Sursa http://www.cuvantul-liber.ro/news/120391/61/ERORI-ISTORICE-
RaZBOIUL-DE-100-DE-ANI-DOSARUL-RETEZAT-II
FOTOGRAFIA şi povestea din spatele ei – ÎNALT OASPETE ARMEAN LA BUCUREȘTI
Fotografia de mai sus ne aminteşe de un eveniment şi de prezenţa unor personalităţi speciale în mijlocul
comunităţii noastre.
Era într-o zi de 21 septembrie (1998), când reprezentanţi diplomatici acreditaţi în România, personalităţi
politice şi culturale române şi armene, membri ai comunităţii noastre participau la recepţia oferită de
Ambasada Armeniei în sala actualului Muzeu al Arhiepiscopiei Armene din clădirea Casei de Cultură „V.
şi H. Dudian”, pentru a marca Ziua naţională a Armeniei.
54
Oaspeţi de onoare ai doamnei Karine Kazinian, chargé d’affaires al Republicii Armenia la Bucureşti erau
domnul Khosrov Harutyunyan, preşedintele Adunării Naţionale a Republicii Armenia şi domnul Petre
Roman, preşedintele Senatului României.
Domnul KHOSROV HARUTYUNYAN se afla în fruntea unei delegaţii parlamentare armene, care
întreprindea o vizită oficială la Bucureşti, la invitaţia Senatului, camera superioară a Parlamentului
României. Subsemnata se afla în preajma oaspetelui în calitate de translator. Delegaţia armeană a avut
întrevederi de lucru cu domnul Petre Roman, preşedintele Senatului, cu domnul Ion Diaconescu,
preşedintele Camerei Deputaţilor şi cu membri ai Grupului parlamentar de prietenie cu Republica Armenia
din Parlamenul României, cu domnul Mihai Răzvan Ungureanu, secretar de stat în Ministerul Afacerilor
Externe şi cu domnul Traian Băsescu, ministru al Transporturilor. Pretutindeni s-au subliniat bunele relaţii
existente între România şi Armenia, s-a vorbit despre necesitatea lărgirii schimburilor diplomatice, politice,
economice şi culturale, precum şi despre contribuţia armenilor din România, de-a lungul timpului, la
propăşirea celei de-a doua patrii a lor. Un subiect intens dezbătut, mai ales, la Ministerul Transporturilor, a
fost cel al necesităţii creării unor căi de transport rapide între cele două ţări ale noastre, respectiv crearea
unei linii de transport aerian care să faciliteze schimburile reciproce. Acest subiect, vehiculat şi în timpul
altor vizite oficiale bilaterale, a prins viaţă abia în luna aprilie a anului 2019, prin crearea cursei TAROM
Bucureşti-Erevan-Bucureşti de 2-3 ori pe săptămână. Din păcate, la începutul anului 2020, aceste curse
au încetat, iar ulterior a intervenit şi criza sanitară, provocată de Covid-19, ambele ţări fiind lovite de acest
virus, astfel încât legăturile rămân suspendate.
Domnul Khosrov Harutyunyan fusese prim ministru al Armeniei (1992-1993) şi şi-a încheiat mandatul de
preşedinte al Adunării Naţionale a Republicii Armenia în iunie 1999, rămănând deputat până în 2017, ca
membru al grupării „Republicane”, în primul an fiind şi ministru al Problemelor Guvernării Teritoriale. Din
2002, a devenit preşedinte al formaţiunii politice „Uniunea Democrat-Creştină a Armeniei”. De amintit că
domnia sa a fost organizator principal al festivităţilor ocazionate în 2001 de sărbătorirea a 1700 de ani de
când Armenia a adoptat creştinismul ca religie de stat, eveniment la care a participat şi cel ce a fost Papa
Ioan Paul II.
Domnul PETRE ROMAN a fost ani îndelungaţi un marcant om politic, afirmat încă din zilele Revoluţiei din
decembrie 1989, ocupând diverse funcţii importante în stat – prim ministru, preşedinte al Senatului.
Amintesc că , în 1996, editura „Cartea Românească” a publicat volumul „Faţă în faţă cu Petre Roman: 9
convorbiri” de Vartan Arachelian.
Cea de-a patra persoană din imagine este regretata doamnă KARINE KAZINIAN, la vremea aceea
chargé d’affaires al Armeniei, în calitatea sa de gazdă a evenimentului.
Trebuie să mă întorc în timp şi să mă refer la faptul că, după cum se ştie, România a fost primul stat care
a recunoscut, în decembrie 1991, Republica Armenia ca stat independent, relaţiile diplomatice stabilindu-
se în 1994 şi primul ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Armeniei la Bucureşti, dar şi la Chişinău,
a fost (2004-2007) GHEORGY KAZINIAN. Îl cunoscusem cu doi ani înainte de noua sa calitate, când se
aflase în România la conferinţa Organizaţiei pentru Cooperare Economică la Marea Neagră, în vreme ce
era ministru adjunct de Externe al Armeniei şi chiar realizasem un interviu. Era o organizaţie recent
înfiinţată, din care făceau parte 12 state din zona Mării Negre, printre care şi România şi Armenia.
Licenţiată în filologie a Universităţii de Stat Erevan, fiică a lui Loris Croyan, renumit ziarist armean, Karine
Kazinian se căsătorise cu tânărul diplomat Gheorgy Kazinian, alături de care, în 1983, plecase în primele
misiuni diplomatice ale acestuia la ambasade ale Uniunii Sovietice din Portugalia şi Mozambic, după care
soţul revenise la Erevan (1992-1994), în funcţia de adjunct al ministrului de Externe Raffi Hovhannisian.
55
Din păcate, viaţa ambasadorului Gheorghy Kazinian, în vârstă de numai 44 de ani, s-a curmat brusc într-o
zi din vara anului 1997, mai exact pe 7 iulie, în vreme ce se afla în biroul său! A fost un şoc pentru toată
lumea – familie, colegi, comunitatea noastră. Îmi amintesc că am asistat atunci la un impresionant Te
Deum, care a avut loc la Catedrala Arhiepiscopală Armeană „Sfinţii arhangheli Mihail şi Gavriil” din
Capitală, unde fusese depus sicriul cu trupul neînsufleţit al celui dispărut. Ceremonia religioasă a fost
săvârşită de un sobor de preoţi, în frunte cu cel ce a fost vrednicul de pomenire Arhiepiscop Dirayr
Mardichian.
Foarte mulţi diplomaţi, personalităţi române şi armene, care îl cunoscuseră pe defunct, flori şi, la sfârşit,
toată lumea a semnat în Cartea de condoleanţe, deschisă cu acest prilej de către Ambasadă.
La scurtă vreme după ce trupul neînsufleţit al defunctului ambasador a fost repatriat la Erevan, greu
încercata doamnă KARINE KAZINIAN a revenit la Bucureşti pe post de chargé d’affaires. I-a fost foarte
greu, dar s-a străduit să continue cu cinste misiunea soţului. A fost o prezenţă activă, dinamică, apropiată
totodată de comunitatea noastră, care a înconjurat-o cu afecţiune sporită. Dintre acţiunile pe care le-a
organizat, semnatara acestui articol îşi aminteşte de un excepţional concert oferit de celebrul cvartet
„Komitas” din Armenia, cu prilejul recepţiei de la sala „Auditorium” a Muzeului Naţional de Artă al
României de Ziua naţională a Republicii Armenia din 2001. Pentru unii dintre noi era o nouă întâlnire,
peste decenii, cu formaţia camerală de la Erevan, într-o formulă înnoită cu alţi muzicieni armeni de mare
talent.
Regretata ambasadoare participa la toate evenimentele importante ale micii noastre comunităţi, ca de
exemplu pelerinajul la sfânta mănăstire Hagigadar de la Suceava.
Distinsa Karine Kazinian a fost apreciată şi de autorităţile ţării gazdă. Astfel, domnul Ion Iliescu,
preşedintele de atunci al ţării, la încheierea misiunii diplomatice a acesteia, i-a conferit în 2002 Ordinul
naţional Pentru Merit, în grad de Mare Cruce, pentru „contribuţia sa la dezvoltarea relaţiilor bilaterale
dintre România şi Armenia”. Îmi amintesc de ziua de 27 ianuaie 2002, când cea care a fost doamna
Karine Kazinian s-a întâlnit, în sala de la „Dudian”,cu reprezentanţi ai comunităţii noastre, de la care şi-a
luat rămas bun, mulţumindu-ne pentru sprijinul acordat. Nimeni nu bănuia atunci că o vedeam pentru
ultima dată.
Rezultatele pozitive, obţinute în misiunea din România, au propulsat-o pe doamna Karine Kazinian în alte
funcţii importane – două mandate de ambasador în Germania, până în 2009, apoi vreme de doi ani –
adjunct al ministrului de Externe (ca şi soţul decedat!) al Armeniei, pentru ca în septembrie 2011, să fie
numită ambasador în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei Nord, cu sediul la Londra, misiune începută
sub auspicii favorabile, dar şi cu noi responsabilităţi. Numai că, doar după un an de nouă misiune
diplomatică, viaţa dârzei şi capabilei Karine Kazinian s-a curmat la Los Angeles, în urma unor complicaţii
post-chirurgicale! Avea numai 57 de ani! În nişte declaraţii făcute unor reprezentanţi ai presei armene,
Karine Kazinian mărturisise că, pentru ea, prima misiune diplomatică, cea din România, a avut o
semnificaţie emoţională, căci aici îşi pierduse soţul şi îşi începuse activitatea, iar cea din Germania îi
oferise posibilitatea dobândirii unei mai mari experienţe.
Esenţial este că, pretutindeni, pe unde a trecut, a lăsat o amintire plăcută.
După plecarea doamnei ambasador Karine Kazinian, am avut parte de o perioadă mai îndelungată, vreme
de aproape două mandate, odată cu prezenţa domnului Yeghishe Sargsyan, următorul ambasador
extraordinar şi plenipotenţiar al Armeniei, cu care personal am colaborat la o serie de variate acţiuni
culturale, care au atras atenţia opiniei publice româneşti. Autor Madeleine KARACAŞIAN. Sursa
http://www.araratonline.com/fotografia-si-povestea-din-spatele-ei-inalt-oaspete-armean-la-bucuresti/
56
Teatrul și Biblioteca OMNIA vor fi reabilitate cu 18,5 milioane de euro
Ministrul Culturii, Bogdan Gheorghiu, a anunţat, luni, că Teatrul Naţional "Marin Sorescu" din Craiova şi
Biblioteca OMNIA vor fi reabilitate printr-un acord de împrumut de 18,5 milioane euro cu Banca pentru
Dezvoltare a Consiliului Europei (BDCE).
"Dacă vorbim de Teatrul Naţional "Marin Sorescu", vreau să vă spun că am avut în vedere includerea în
următorul acord de împrumut cu Banca pentru Dezvoltare a Consiliului Europei, o investiţie de 18,5
milioane de euro, pentru reabilitarea acestei clădiri şi pentru diferite proiecte care să o pună mai mult in
valoare. Un alt obiectiv important pentru care s-au finalizat procedurile este Biblioteca Franceză Omnia,
care este o Filială a Bibliotecii Naţionale, iar aici, din octombrie, vor demara lucrările de reabilitare,
restaurare, consolidare pentru acest obiectiv de patrimoniu de mare importanţă, mai ales că el a fost
ajuns în patrimoniu cultural românesc după ce a fost deţinut de ultimul preşedinte al PNL Dolj înainte de
instaurarea comunismului la noi în ţară", a spus Gheorghiu la Craiova, în cadrul unei conferinţe de presă.
Cu o istorie de 170 de ani şi premiat de-a lungul timpului pe toate meridianele, Teatrul Naţional "Marin
Sorescu" din Craiova este prezent în rândul marilor teatre ale lumii, alături de care a participat la cele mai
importante festivaluri internaţionale unde a fost aclamat şi premiat.
57
Contractul pentru reabilitarea bibliotecii a fost atribuit companiei S.C. Rasub Construct S.R.L., are o
valoare cumulată a tuturor celor trei componente (proiectare, execuție și asistență tehnică) de 3.501.054
Euro, fără TVA, și o durată de 27 de luni, din care 3 luni pentru proiectare și 24 de luni pentru execuția
lucrărilor, cu mențiunea că perioadele nu includ și intervalul necesar obținerii avizelor și acordurilor și nici
cel aferent obținerii autorizației de construire, potrivit unui comunicat al Ministerului Culturii.
Filiala OMNIA îşi are sediul în Casa Pleşia, înscrisă în Lista monumentelor istorice, fiind una una dintre
construcţiile impozante ale Craiovei, construită în 1890, după proiectul arhitectului francez Albert Galleron.
Autor Ioana Oancea. Sursa https://romanialibera.ro/cultura/teatrul-si-biblioteca-omnia-vor-fi-reabilitate-cu-
185-milioane-de-euro-833766
PORTRET: Henri de Toulouse-Lautrec – un „geniu al decadenţei”
Pe 24 noiembrie, marcăm împlinrea a 156 de ani de la naşterea pictorului şi litografului francez Henri
Toulouse-Lautrec. Aparţinând epocii postimpresioniste, aristocrat cu o viaţă decadentă, Lautrec a dat
naştere unor opere originale care sunt puse în strânsă legătură cu naşterea graficii moderne şi explozia
culturii vieţii de noapte, pe care a suprins-o în stilul său inconfundabil mai bine decât oricare alt artist al
vremurilor sale.
Henri Marie Raymond de Toulouse-Lautrec-Monfa s-a născut la 24 noiembrie 1864, la castelul Malromé,
de pe moşia familiei din Albi, situat în partea de sud-est a zonei centrale muntoase a Franței.
Ambii săi părinţi aveau rangul de conte, trăgându-se din familii nobiliare, prin urmare, copilul familiei ar fi
trebuit să poarte cu mândrie acest titlu. Însă din cauza problemelor genetice rezultate din căsătoria
cosangvină a părinţilor (un obicei în familia lor nobiliară), mama şi tatăl său fiind veri primari, Henri are încă
din copilărie probleme de sănătate.
Lautrec s-a bucurat de educația tradiţională care se acordă unui copil aristocrat, astfel că în anul 1872,
începe studiile la liceul de elită Fontanes (astăzi liceul „Condorcet”), dar, din cauza problemelor de sănătate,
întrerupe studiile și rămâne acasă, urmărind viața colorată și palpitantă a părinților săi.
Subiectul favorit în acea perioadă erau caii, asta poate şi datorită profesorului său, René Princeteau (1844-
1914), un prieten de familie, surdo-mut, care a pictat în special tablouri cu temă sportivă, foarte la modă în
acea vreme.
La 30 mai 1878, cade de pe un scaun și îşi fracturează femurul stâng, iar vara următoare accidentul se
repetă, de data aceasta partea dreaptă, tot la nivelul femurului. Din cauza afecţiunilor genetice şi a unei
tulburări de calcificare, consolidarea fracturilor se face defectuos, băiatul rămâne invalid, nu mai crește în
înălțime, talia lui Toulouse-Lautrec ajungând la maturitate la numai 152 cm. Viitorul artist însă nu disperă
şi, deşi legat de pat pentru mult timp, își descoperă înclinația pentru desen. Talentul său devine evident, iar
mama sa înțelege că are de-a face cu un viitor artist. La maturitate, Lautrec avea corpul unui adult normal
dar picioare de pitic, de aceea se deplasa cu greutate, cu ajutorul unui baston.
În anul 1882, Toulouse-Lautrec se mută la Paris, unde începe studiile de pictură sub îndrumarea lui Léon
Bonnat, reprezentant al stilului academic şi în altelierul pictorului Fernand Cormon, care i-au fost dascăli şi
lui Vincent Van Gogh. Lautrec lucrează asiduu însă intră în contact cu o serie de pictori tineri, alături de
care începe să depășească stilul tradițional.
58
Creaţiile sale de început se încadrează în direcția impresionismului, el realizându-şi creaţiile cel mai adesea
în grădina vecinului său din Montmartre, Père Forest, un fotograf pensionat, iar pentru început, abordează
teme care vor predomina și în pictura sa ulterioară: distracțiile de bulevard, petrecerile dansante, circul,
cabaretul, teatrele, precum și portretele oamenilor de la periferia societății (prostituate, alcoolici).
Este atras în special de acei artişti care pun accent pe figuri, în detrimentul peisajelor – Édouard Manet,
Auguste Renoir şi Edgar Degas – acesta în special pentru metoda prin care vizualizează lumina.
Mai târziu alege curente mai moderne, perioadă care coincide cu schimbările care apar în viața lui Toulouse-
Lautrec, care descoperă cartierul Montmartre, iar unul dintre modelele sale preferate a devenit o prostituată
poreclită „La Casque d’Or”.
În pofida aristocraţiei din familia sa, Lautrec a fost un om modest, foarte prietenos şi foarte generos, la
petrecerile sale copleşitoare luând parte toata floarea boemei din Montmartre – care avea să devină
reşedinţa principală a vieţii sale. Unica diferenţă faţă de sărăcia lucie a artiştilor din Montmartre a
reprezentat-o faptul că avea o rentă lunară din partea familiei, mai ales mama sa fiind o susţinătoare
entuziastă pentru afirmarea lui ca pictor, însă Lautrec muncea, la rândul său, cu frenezie pentru a-şi câştiga
singur existenţa.
59
În vara anului 1884 părăsește casa părintească din Paris și se mută în locuința tânărului pictor Grenier, într-
o casă în care fusese atelierul lui Edgar Degas, pe care Lautrec îl considera ca fiind unul dintre maeștrii săi.
Devine primul pictor care realizează afişe, care au promovat animatoarele din Montmartre drept celebrităţi
şi au ridicat la rang de artă afişele litografiate. Dansatoarele şi prostituatele din lucrările sale sunt „umane”,
dezvăluind tristeţea şi umorul care sunt ascunse de stratul gros de pudră şi de lumina de la lămpile cu gaz.
Lautrec este sublimul realizator al afişelor de tip belle-époque, în care balerinele uşor frivole zâmbesc
şăgalnice şi fac cu ochiul spre a îndemna la petrecerea unei nopţi albe de veselie frenetică.
Mai târziu, va dedica o întreagă serie de lucrări, numite Elles, vieţii din bordel, iar modul în care a înfăţişat
această lume decadentă, nici moralizator, nici eroic, sunt o mărturie a dragostei, generozităţii şi simpatiei
lui Lautrec faţă de femei, indiferent că sunt sau nu fiinţe decăzute.
Cel mai celebru afiş rămâne însă cel realizat pentru deschiderea cabaretului Moulin Rouge, care anunţa un
spectacol cu vestita dansatoare La Goulou.
Treptat Lautrec trăiește aproape în exclusivitate o viață de noapte, fiind un vizitator permanent al
cabaretelor, în primul rând la „Mirliton”, condus de cântărețul Aristide Bruant, iar mai apoi Moulin Rouge,
unde privea mișcările french-can-can-ului și unde se entuziasma în legătură cu performanțele unor
dansatoare precum La Goulue, Jane Avril și Cha-U-Kao.
Fiind un om care alterna stările de fericire şi exuberanţă artistică cu momentele de depresie, treptat Lautrec
îşi găseşte din ce în ce mai des refugiul în alcool, devenind mare fan al unui coktail patentat de el –
„Cutremurul”, alcătuit din ½ parte cognac şi ½ parte absint, o băutură la modă în acele timpuri, mai ales în
lumea artiştilor. Tot în această perioadă petrece, uneori chiar săptămâni întregi, în stabilimente rău famate,
ca bordelul de lux de pe Rue des Moulins. Ambele vicii sunt văzute de artist ca veritabile surse de inspirație
pentru operele sale.
Trebuie spus că, în pofida staturii sale, petrecăreţul de geniu avea succes la femei atât datorită felului său
generos şi vesel de a fi, cât şi datorită talentului său, care tenta orice balerină în speranţa apariţiei pe afişele
cabaretului „Moulin Rouge”, create de artist şi răspândite în întreg Parisul. Din acest motiv, pe lista de
„servicii reciproce” a artistului figurează cântăreaţa Yvette Gilbert, balerina Jane Avril şi dansatoarea Louise
Weber – considerată inventatoarea french-can-can-ului.
În anul 1886 are prima sa expoziție personală, în cabaretul „Mirliton”, iar în anul 1887 expune la Toulouse,
în cadrul expoziției internaționale a reprezentanților Academiei de Arte Frumoase, apoi la Salonul
Independenților, care se desfășoară sub deviza „Fără juriu, fără premii”, unde expune în compania unor
artiști ca Georges Seurat, Paul Signac sau Camille Pissarro.
În luna martie 1890, expune la cel de-al șaselea Salon al Independenților, unde prezintă lucrarea „Dansul
la Moulin Rouge”.
În acest moment cariera sa ajunge la maturitate artistică, picturile și litografiile sale dând măsura talentului
său înfloritor, el fiind din ce în ce mai căutat de colecționari, organizatori de expoziții și editori şi din ce în ce
mai elogiat de critici.
Stilul său din această perioadă se află în apropierea „nabiștilor” și a simboliștilor, ceea ce a avut ca rezultat
o utilizare mai armonică a culorilor, iar litografiile lui Lautrec devin mai decorative, intrând în epoca strălucirii.
60
Nu se rupe însă de temele aflate aproape de naturalism, în același timp utilizând în activitatea sa formele
sintetice aflate în armonie cu ironia sa atât de caracteristică, dar extrem de sinceră.
”La Troupe de
Mademoiselle Eglantine ” (Photo by FRANCOIS GUILLOT / AFP) /
În anul 1896, galeria pariziană „Manzy-Joyant” organizează o mare expoziție cu lucrările lui Toulouse-
Lautrec, însă deja starea sănătăţii sale se şubrezise în mod vizibil, influenţând şi calitatea lucrărilor sale.
Modul său de viață bazat pe alcool, nopţi nedormite şi excese morale îl face să devină din ce în ce mai
neliniștit şi foarte agresiv.
Cu toate acestea, realizează circa șaizeci de litografii care sunt expuse în aprilie 1898 în filiala londoneză
a Galeriei „Goupil”, unde artistul adoarme la vernisaj…
După o perioadă de nesomn, în care ajunge chiar la halucinaţii, în anul 1899 s-a internat într-un sanatoriu,
pentru dezintoxicare, fără succes însă.
La 15 iulie 1901 părăsește Parisul, mama sa îl duce la moșia familiei, la Malromé, din departamentul
Gironde, iar la 9 septembrie avea să treacă la cele veşnice, chiar în brațele celei care îi dăduse viaţă, la
doar 36 de ani, din cauza complicaţiilor provocate de sifilis – o boală luată de la prostituatele pe care le
frecventa – şi de intoxicaţia alcoolică.
Creaţia sa nu se încadrează într-un anume curent, după cum însuşi Lautrec a afirmat: „Nu aparțin nici unei
școli. Lucrez singur în ungherul meu”.
După o existenţă scurtă, dar plină de efervescenţă interioară, în urma sa au rămas creaţii expresive bazate
pe subiecte şi personaje vibrante, originalitatea picturii fiind strâns legată de personalitatea şi viaţa sa cu
totul neobișnuită. În ciuda invalidității sale, nu a aşteptat compasiune de la oameni, dedicându-şi viața artei,
iar stilul său original a captat în mod extrem de pătrunzător spiritualitatea epocii sale, creând o operă
61
singulară, de o considerabilă valoare artistică, viaţa şi opera sa influenţând ulterior alte creaţii literare şi
cinematografice, şi stârnind deopotrivă mirare şi admirație.
Să mai adăugăm doar amănuntul că, în anul 2005, una din lucrările sale, „Spălătoreasa” („La
Blachisseuse”), s-a vândut, în cadrul unei licitaţii a Casei Christie’s, cu fabuloasa sumă de 22,4 milioane de
dolari. Autor Răzvan Moceanu. Sursa http://www.rador.ro/2020/11/24/portret-henri-de-toulouse-lautrec-un-
geniu-al-decadentei-5/
Povestea fascinantă a castelului de la Miclăușeni
Foarte puțin cunoscut, Castelul Miclăușeni este una dintre bijuteriile arhitecturale ale României, care
poartă însemnele heraldice ale cavalerilor teutoni. Situat în apropierea orașului Roman, pe DN 85,
castelul construit în stil neogotic cu elemente de baroc, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a fost renovat
recent și ar putea concura cu cele mai frumoase astfel de construcții din întreaga lume. În locul pe care a
fost ridicat se afla un conac boieresc din secolul al XVIII-lea, iar o parte din construcția veche a fost
înglobată în actuala clădire, în aripa estică a castelului.
Palatul Sturdza – așa cum mai este denumit – atrage imediat privirea vizitatorului, cu pereții exteriori,
împodobiți cu numeroase decorațiuni în altorelief, în special steme inspirate din blazonul familiei Sturdza:
un leu cu o sabie și o ramură de măslin și alte elemente simbolice. Acestea au fost adăugate în anul 1898
în stilul Art Nouveau de către arhitectul Iulius Reinecke. Arhitectul a fost ajutat să realizeze elementele
heraldice de Maria Sturdza, cunoscută ca pictoriță care a realizat ilustrații pentru multe dintre poeziile lui
Vasile Alecsandri, vecin și prieten apropiat al familiei Sturdza. Foarte multe influențe neogotice, precum
turnulețe gotice, armuri medievale, sala de manej, dictoane latinești înscrise pe pereți, turnul de intrare, cu
pod peste șanțul de apă, se regăsesc în decorațiunile castelului. Impunătoarea clădire este în întregime o
operă de artă, nu doar arhitecturală, având, în interior, scări centrale din marmură de Dalmația, mobilier
din lemn de trandafir, sobe din teracotă, porțelan sau faianță și parchet din esențe de paltin, mahon, stejar
și abanos. Plafoanele și pereții interiori au fost pictați în ulei, cu numeroase dictoane în limba latină.
Părțile componente din lemn ale clădirii sunt din lemn de stejar, tei și rășinoase, bogat sculptate, profilate,
traforate și lustruite cu șelac.
Începuturile unei moșii boierești
Castelul de la Miclăușeni a fost construit între anii 1880-1904 de Gheorghe Sturdza și soția sa, Maria.
Satul Miclăușeni se află la numai 20 de kilometri distanță de Roman și 65 de kilometri de municipiul Iași.
În prezent, este în proprietatea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și este inclus pe lista monumentelor
istorice ale județului Iași, din anul 2015, ca parte a ansamblului Mănăstirea Miclăușeni. Povestea acestui
loc începe în jurul anului 1410, când domnitorul Alexandru cel Bun a dăruit vornicului Miclăuș, membru în
Sfatul Domnesc, o moșie întinsă, situată aproape de Lunca Siretului. Moșia a devenit cunoscută sub
denumirea de Miclăușeni, după moartea vornicului. La 25 aprilie 1591, urmașii vornicului Miclăuș au
vândut moșia către vistiernicul Simion Stroici, care a construit aici, la începutul secolului al XVII-lea, primul
conac - ale cărui ruine încă se vedeau la începutul secolului trecut.
De la conac la palatul cu ornamente
Vistiernicul a lăsat moștenire satul Miclăușeni lui Lupu Prăjescu, dar acesta nu a avut urmași, iar domeniul
a ajuns în posesia fraților Ioan și Sandu Sturdza, care erau rude ale acestuia. În anul 1699, frații Sturdza
și-au împărțit între ei averile, iar moșia Miclăușeni i-a revenit lui Ioan Sturdza. Apoi, în anul 1752, vornicul
62
Ioan Sturdza a reclădit conacul boieresc, construindu-l cu demisol și parter și în formă de cruce. În anul
1863, moșia a fost moștenită de George Sturdza, care apoi s-a căsătorit cu Maria Ghica, fiica scriitorului
Ion Ghica, și s-au mutat împreună aici. Pentru a reclădi conacul, George Sturdza a vândut câteva păduri
și a luat un împrumut de 100.000 de lei de la Societatea de Credit Funciar Român, punând ca gaj moșia
Miclăușeni. Între anii 1880 și 1904, George Sturdza a construit pe amplasamentul vechiului conac, o copie
a castelelor feudale apusene, care amintea de Palatul Culturii din Iași sau de Palatul Domnesc de la
Ruginoasa. Castelul este emblematic pentru trei dintre cele mai importante familii boierești, înrudite:
Sturdza, Ghica și Cantacuzino.
Istoria tragică de după război
Ultima moștenitoare a moșiei de la Miclăușeni a fost Ecaterina Cantacuzino, care a donat totul, în 1947,
Episcopiei Romanului. În anul 1953, comuniștii au desființat așezarea monastică ce fusese amenajată aici
de Episcopie, iar castelul a fost folosit în alte scopuri, inclusiv ca depozit de armament, apoi centru de
plasament pentru copii cu dizabilități severe. Clădirea a trecut și printr-un incendiu devastator, iar apa
folosită la stingerea incendiului s-a infiltrat în pereți, deteriorându-i grav. Reconstrucția a-nceput în anul
2001, după ce moșia a fost retrocedată Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.
Ansamblul Mănăstirea Miclăușeni, din care face parte și Palatul Sturdza, este format din trei monumente:
Biserica „Sf. Voievozi”, „Buna Vestire” și castelul, înconjurate de un superb parc.
Castelul adăpostea o colecție valoroasă de cărți și documente - 60.000 de exemplare, multe din ele fiind
ediții princeps sau rarisime -, dar și costume medievale, arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de
Cararra, argintărie și piese arheologice, numismatice și epigrafice de mare valoare. Autor Ddiana Scarlat.
Sursa https://jurnalul.ro/timp-liber/calatorii/povestea-fascinanta-a-castelului-de-la-miclauseni-860828.html
Realizat,
Adriana Tănăsescu,
Director executiv
63

Informatii La Zi Revista Presei 149 2020

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Informatii La Zi Revista Presei 149 2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

INFORMAȚII LA ZI ȘI REVISTA PRESEI

Valeriu Gheorghiță anunță că vaccinul anti-COVID ar putea ajunge în România în

Asiguraţii pot beneficia, începând cu data de 1 decembrie, de analizele de laborator şi investigaţii

Avantajele acestei noi măsuri

De asemenea, pentru a facilita accesul la servicii medicale paraclinice acordate în ambulatoriul de

Investigaţiile paraclinice sunt recomandate de către medicul specialist pentru diagnosticarea şi

Top Ad Astra: Universităţile Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Universitatea Bucureşti şi

În România există în 2020 97 de universităţi (din care 7 în lichidare): 54 de universităţi publice

Clasamentul universităţilor din România 2020:

Poziţia Universitatea Punctaj

1 Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca 22

2 Universitatea din Bucureşti 18 2 Universitatea Politehnica din Bucureşti 18

3 Universitatea de Medicină şi Farmacie Grigore T. Popa din Iaşi 13

4 Universitatea de Vest din Timişoara 12

5 Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi 11

6 Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila din Bucureşti 10

6 Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu din Cluj-Napoca 10

7 Universitatea Transilvania din Braşov 8

8 Academia de Studii Economice din Bucureşti 6

9 Universitatea Politehnica din Timişoara 4

9 Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca 4

9 Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iaşi 4

10 Universitatea Dunărea de Jos din Galaţi 3

10 Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca 3

11 Universitatea din Craiova 2

11 Universitatea de Medicină şi Farmacie Victor Babeş din Timişoara 2

12 Universitatea Aurel Vlaicu din Arad 1

12 Universitatea din Oradea 1

12 Universitatea din Piteşti 1

12 Universitatea Lucian Blaga din Sibiu 1

12 Universitatea Ovidius din Constanţa 1

12 Universitatea Ştefan cel Mare din Suceava 1

12 Universitatea de Medicină şi Farmacie din Craiova 1

12 Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Bucureşti 1

12 Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti 1

12 Universitatea Tehnică de Inginerie Civilă din Bucureşti 1

Reprezentanţii Asociaţiei spun că municipalitatea clujeană a solicitat autorizaţii de construire, avize şi

Autorităţile sunt optimiste

Nu aveau documentele necesare

dreptului de proprietate”, se arată în dosar.

Terenurile din rezervaţia ştiinţifică nu puteau fi înstrăinate

Discernământul Mariei Kendeffy, pus la îndoială

Cine împarte Retezatul

Originea familiei Kendeffy

Soluţia spectaculoasă şi ingenioasă folosită pentru a scăpa de distrugere la

Transilvania văzută de sus

Biserica fortificată din Viscri, foto: Călin Stan

Satul Mâlăncrav mai numără azi

Fortificația bisericii din satul Alma Vii a trecut printr-

Biserica fortificată din Roadeș,

Biserica fortificată din satul Criț

Biserica din Hărman ilustrează poate cel

Chiar dacă nu este

Autor Carmina Nițescu. Sursa https://www.natgeo.ro/ng-traveler/36755-transilvania-vazuta-de-sus

Români cu care ne mândrim

Octavian Bellu şi Mariana Bitang, în Academia Recordurilor

Regizorul Tompa Gábor, în fruntea „Uniunii Teatrelor din Europa”

Diplomat român, promovat pe un post de top în UE

Studenții români, câștigători la concursurile despre mașinile viitorului

Echipa câștigătoare – „Back on

Gică Hagi, printre cei mai buni din istorie

În Munții Trascăului – Misterul altarelor vechi