Curs 1

Paternitatea spirituală în Ortodoxie

Introducere
Cine urcă pentru prima dată un munte trebuie să urmeze un traseu
marcat: trebuie să aibă împreună cu el drept însoţitor şi călăuză pe cineva
care a urcat deja acest munte şi cunoaşte drumul. Tocmai acesta este rolul
„Avvei” sau al părintelui duhovnicesc: de a fi însoţitor şi călăuză. Grecii îl
numesc „gheron” iar ruşii „stareţ”: un titlu care în amândouă limbile
înseamnă „bătrân” îmbunătăţit 1 .
Încă de la începutul monahismului s-a subliniat, în Răsăritul creştin,
importanţa ascultării faţă de un bătrân. Cum spunea Sfântul Antonie „ştiu
călugări care după multe osteneli au căzut şi întru ieşire de minţi au venit,
pentru că s-au nădăjdiut în lucrul lor şi amăgindu-se, nu au înţeles porunca
celui ce a zis: „întrebă pe părintele tău şi îţi va vesti ţie” 2 .
Figura „harismatică” a părintelui duhovnicesc
Părintele duhovnicesc sau bătrânul îmbunătăţit e în esenţă o figură
harismatică şi profetică, care a primit slujirea sa prin lucrarea nemijlocită
a Duhului Sfânt. Nu este investit de o mână omenească, ci de mâna lui
Dumnezeu. E o expresie a Bisericii ca „eveniment”, iar nu a Bisericii ca
instituţie 3 .
Cu toate aceste în Biserică nu există o separare netă între profetic şi instituţional;
sunt două dimensiuni care se intrepătrund şi decurg una din cealaltă. Astfel, funţia de
stareţ, de natură harismatică este ataşată celui de preot duhovnic, definită precis în
cadrul instituţional al Bisericii4 .
Necesitatea recursului la „bătrâni”
În viaţa de deşert, recursul la un „bătrân” se impunea nu numai din
motive ţinând de o înţelepciune naturală care-i obligă pe începători să
profite de experienţa veteranilor. Profesiunea monahală nu e o meserie. Ci
o “situaţie” care ocupă toată viaţa. „Douăzeci şi patru de ore din douăzeci
şi patru, PD (anahoretul) trebuie să vieţuiască, trup şi suflet, integral
Evanghelia, cu alte cuvinte trebuie să se lepede de toate părerile sale de
rău, să respingă duhurile rele şi gândurile pe care acestea le sugerează, să
se lepede de sine însuşi, de toate bucuriile şi plăcerile pământeşti pentru a
se consacra în întregime căutării lui Dumnezeu pe urmele, lui Hristos. Fie
că e vorba de asceză sau luptă duhovnicească, de rugăciune sau practicile
corporale sau spirituale, el are nevoie să fie sfătuit, ajutat, încurajat 5 .
novicele era încredinţat cuiva de către „bătrâni”. Astfel, la sosirea sa în
Sketis Arsenie a fost încredinţat Avvei Ioan Colov, care l-a tratat destul de
aspru 6 .
La început, evident, noii veniţi în deşert se puteau instala într-o
grotă sau într-o chilie chiar şi fără a primi o formare de la un „bătrân”. Dar
consecinţele erau uneori dezastruase. O declară Avva Antonie cel Mare:
1
I.Hausher r, Pat erni t at ea şi î ndrumarea duhovni cească î n Răsări t ul creşt i n , Edit ura
Dei si s, S i bi u, 1999, p. 5.
2
S fânt ul Ant oni e cel Mare, Pat eri cul , p. 7.
3
Kal l i st os Ware, op. ci t . , p. 62.
4
Idem , p. 62.
5
L. R egnaul t , Vi aţ a cot i dană a pări nţ i l or pust i ei di n veacul al IV- l ea , Edit ura Dei si s,
S i bi u, p. 144.
6
S fânt ul Arseni e, Pat eri cul , p. 47.

1
„Am văzut pe unii care şi-au topit trupurile lor cu nevoinţa şi pentru că nu
au avut dreaptă socoteală departe de Dumnezeu s-au făcut” 7 .
Primirea unui ucenic de către un bătrân
Majoritatea candidaţilor la viaţa pustnicească aveau limpede
conştiinţa necesităţii de a fi iniţiaţi şi formaţi într-o viaţă atât de diferită
de viaţa normală din lume. De aceea, ei erau în căutarea unui „bătrân” care
să vrea să se însărcineze cu formarea lor. La începuturi nu trebuie să fi fost
uşor de găsit un povăţuitor.
În majoritatea cazurilor, „bătrânul” începe prin a încerca să
descurajeze pe noul venit, înfăţişându-i dificultăţile vieţii în deşert: „Eşti
pre bătrân, îi spunea Avva Antonie Lui Pavel, nu eşti în stare să înduri
strâmtorările pustiei...” 8 . Nici un anahoret demn de acest nume nu putea
primi dintr-o dată pe lângă el un ucenic. Fiindcă acesta îi perturba vocaţia
sa de solitar, viaţa sa smerită şi ascunsă. Dar însăşi rezistenţele sale erau
dovada faptului că meritase să devină la rândul său un povăţuitor
duhovnicesc. Iar după ce a pus bine la încercare fermitatea şi curajul
postulantului, el nu o făcea decât silindu-se să păstreze exigenţele
esenţiale ale vocaţiei sale în ce priveşte singurătatea şi tăcerea, lepădarea
şi renunţarea la voia proprie 9 .
Rolul părintelui duhovnicesc în viaţa creştină
Rolul său este esenţial în lucrarea de restabilire a devăratei legături
de viaţă şi în restaurarea noastră ontologică în fundamentele vieţii creştine
comunitare.
„Arta duhovnicească”, de care vorbeşte Sfântul Ioan Cassian, este
„cea mai grea dintre toate” şi de aceea ea are nevoie de învăţători, pentru
că este ascunsă şi nevăzută şi numai de inima curată poate fi văzută.
Neizbutirea în această artă nu aduce, potrivit lui, numai paguba vremelnică
în această lume, ci şi moartea veşnică a sufletului” 1 0 .
Cu privire la alegerea duhovnicului, prevalează motivele de ordin
duhovnicesc, referitoare la viaţa sa interioară şi la dorurile sale
duhovniceşti, dobândite ca urmare a unei vieţuiri curate. Principiul
fundamental al alegerii sale este calitatea sa de a fi „un povăţuitor şi
dascăl neamăgitor” 1 1 , adică să fie bun cunoscător al învăţăturii de credinţă,
iar prin viaţa sa să fie adevărat mărturisitor al ei. El trebuie să fie înalt la
înţelegere, smerit la cugetare, blând în toate purtările sale 1 2 ; să aibă darul
discernământului duhovnicesc: „adevăratul duhovnic trebuie să aplice
leacurile potrivite. Celor împovăraţi de păcate grele şi uşor aplecaţi spre
deznădejde le este potrivit leacul al doilea: jugul blând şi sarcina uşoară.
Celor ce tind spre un cuget înalt şi mândru, le este potrivit leacul dintâi:
calea îngustă şi plină de necazuri” 1 3 . Trebuie să fie un bun cunoscător al
realităţilor duhovniceşti al războiului nevăzut, nu atât din citiri, cât mai
ales din experienţă, pentru a putea discerne în viaţa ucenicilor săi de ce fel
7
S fânt ul Ant oni e, Pat eri cul , p. 9.
8
Monahul P al adi e, Ist ori a l ausi acă , EIB MB OR , B ucureşt i , 1993, p. 50.
9
L. R egnaul t , op. ci t . , p. 415.
10
S fânt ul Ioan C assi an, C uvânt despre Sfi nţ i i Pări nţi di n Skki t , î n Fi l ocal i a , I,
Hum ani t as, Bucureşt i 1999, p. 176.
11
C al i st şi Ignat i e Xant hopol , op. ci t . , p. 23- 33.
12
Idem ., p. 23- 33.
13
S fânt ul Ioan S cărarul , op. ci t . , p. 440.

2
este războiul sau părăsirea: dumnezeiască sau drăcească 1 4 . Sfântul Nil
Ascetul Subliniază legătura duhovnicească creată între duhovnic şi ucenici,
spunând că neiscusinţa învăţătorului pierde pe învăţăcel, după cu şi negrija
învăţăceilor aduce primejdie învăţătorului, mai ales când la neştiinţa
aceluia se adaugă trândăvia lor. „Pentru că e lucru grav şi primejdios atât
neascultarea acelora cât şi trecerea greşelilor cu vederea de partea
acestuia” 1 5 . Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol arată că aflân un astfel de
povăţuitor, trebuie să ne lipim de el cu toată fiinţa, ca nişte adevăraţi fii
duhovniceşti, ascultându-i povăţuirile şi socotindu-l ca pe Hristos
Însuşi” 1 6 .
Sfatul duhovnicului e absolut necesar pentru a fi feriţi de căderi noi
şi mai mari, pentru restaurarea şi progresul în această viaţă nouă, curată.
Sfinţii Calist Şi Ignatie ne arată, în acest sens, că „acela care doreşte să
vieţuiască fără greşeală, trebuie să petrecă într-o îndelungată deprindere şi
în cunoaşterea celor dumnezeieşti şi în viaţa împodobită cu cununa
virtuţilor şi să socotească porunca şi sfatul lui ca pe cuvântul şi sfatul lui
Dumnezeu. Căci mântuirea, zice, e în sfătuire multă” (Proverbe 11, 40) 1 7 .
Credinciosul trebuie să i se încredinţeze cu totul duhovnicului său şi să
aibă în el încrederea pe care o are în Însuşi Mântuitorul Hristos, pentru că
părintele duhovnicesc nu face altceva decât să exprime sau să vestească
ucenicului voia şi lucrarea lui Dumnezeu, în viaţa lui. De aceea Sfântul
Ioan Scărarul spune că nu trebuie să ne îndoim niciodată de duhovnicul
nostru, nici chiar dacă l-am vedea curvind căci spune Sfântul Ioan, ochii
adesea mint 1 8 .
Roada mărturisirii curate este, după cum arată Sfântul Maxim
Mărturisitorul, nepătimirea sufletului care înseamnă ştergerea păcatului 1 9 .
Sfântul Simeon ne spune că pocăinţa ne spală de întinăciunea faptelor
ruşinoase şi ne mijloceşte primirea şi împărtăşirea Sfântului Duh. Darul
suprem şi distinctiv al adevărate pocăinţe este neţinerea de minte a răului.
Sfântul Isaac Sirul ne dă şi un criteriu după care să ne dăm seama că am
dobândit iertarea pentru păcatele spovedite: „când sufletul v-a simţi că le
urăşte cu desăvârşire şi va lucra cele contrare lor, adică virtuţile” 2 0 .
Discernământul părintelui duhovnicesc se exercită mai ales prin
practica „dezvăluirii gândurilor” (logismoi). În monahiosmul răsăritean din
primele veacuri, ucenicul obişnuia să-şi vadă zzilnic părintele şi să-i
dezvăluie toate gândurile. Această arătare a gândurilor este mult mai mult
decât o mărturusire a păcatelor, căci intră aici şi gândurile şi ideile prin
care, deşi ucenicului îi par nevinovate, părintele său poate discerne,
primejdii ascunse sau semne impostante. Dezvăluirea gândurilor în schimb,
este profilactică deoarece demască gândurile înaite de a ne conduce la

14
P r. Ioan C ri st i nel Teşu, T eol ogi a necazuri l or , Edi t ura C hri sti ana, Bucureşt i , 1998, p.
110.
15
S fânt ul Ni l Ascet ul , Cuvânt ascet i c , î n Fil ocal i a , I, Hum ani t as, B ucureşt i 1999, p.
222.
16
C al i st şi Ignat i e Xant hopol , op. ci t . , p. 23.
17
Idem , p. 40.
18
P r. C ri sti nel C. Teşu, op. ci t . , p. 111.
19
S fânt ul Maxi m Mărt uri si t orul , C apet e despre moart e , î n Fi l ocal i a, II, Hum ani t as,
B ucureşt i 1999, p. 58.
20
S fânt ul Ioan S cărarul , op. ci t . , p. 198.

3
păcat, înlăturându-le astfel nocivitatea. Scopul aceste dezvăluiri nu este de
ordin juridic, pentru a obţine iertarea greşelilor ci pentru ca omul să se
cunoască pe sine, să se vadă aşa cum este cu adevărat 2 1 .
Concluzionând , relaţia ucenic – duhovnic, trebuie să atingă trei
aspecte:
1) Ascultarea fiului duhovnicesc nu este impusă ci liber consimţită.
Stareţul (PD= Părintele duhovnicesc) ne ia voinţa în voinţa sa numai dacă
i-o oferim în toată libertatea voinţii noastre.
2) Relaţia e reciprocă. Aşa cum PD îi ajută pe ucenici să se vadă aşa
cum sunt în realitate, ucenicii îl descoperă pe stareţ în proprii lui ochi.
Relaţia triunghiulară: Dumnezeu.
3) PD trebuie să evite constrângerea, violentarea duhovnicească în
relaţia cu ucenicul. Evitarea constrângerii mecanice 2 2 .

Taina Hirotoniei
Introducere
Sublimul se manifestă sub două forme: ca spectacol de grandoare în forma
nemărginitului şi ca spectacol de putere în forma luptei. Mare liniştită, cer ca slavă divină
(Psalmul 18, 1), tăcere adâncă, ca început al revelaţiei, sublim al grandorii.
Martiri nevinovaţi, mucenici vinovaţi că au crezut de care lumea nu era vrednică (Evrei
11, 38), spectacol al puterii. Putem circumscrie taina preoţiei sancţiunii dintre putere si
slăbiciune, smerenie si grandoare. “Da, preoţia este sublimul, este o mare dregătorie, este
o slujba nespus de însemnată”23.
“Din pricina acestei măreţii Sfântul Ioan Gura de Aur a fugit de preoţie, cu sufletul
cuprins de frică şi tristeţe”; “când mă gândeam la slava, la sfinţenia, la frumuseţea aceea
duhovnicească, la înţelepciunea şi bunacuviinţă a Miresei lui Hristos şi mă gândeam şi la
păcatele mele nu conteneam să o plâng pe ea, iar pe mine să mă nefericesc, să suspin
neîncetat şi să-mi spun plin de nedumerire aşa... cu ce a păcătuit aşa de greu Biserica lui
Dumnezeu?... Aceste gânduri îmi treceau adeseori prin minte şi nemaiputând suferi
aduceri aminte de o necuviinţa atât de mare, zăceam cu gura deschisă ca paralizaţii, făra să
pot vedea sau auzi ceva”24.
Nu căuta sublimul preoţiei nici în sănătate, nici în prestanţă fizică, nici în elocinţa
oratorică, nici în asceză că, ba chiar şi femeile pot posti, pot dormi pe pamântul gol. Toate
acestea constituie doar piscuri luminoase ale muntelui preoţiei, dar ele pot fi comparate.
Ca să ajungi la preoţie trebuie să depăşeşti orice nivel de comparaţie. Ca preot te simţi mic
dar eşti mare, aşa cum şi Dumnezeu e mare dar se lasă simţit mic.
E de ajuns să amintim doar sublimitatea preoţiei în scaunul de spovedanie: “Dacă ai putea
să te gândeşti ce lucru mare este ca, om fiind şi încă îmbrăcat în trup şi sânge, să te poţi
apropia de fericita şi nemuritoarea fire a dumnezeirii, atunci ai putea inţelege bine cu câtă
cinste a învrednicit pe preoţi harul Sfântului Duh”25. Apoi te duci cu gândul pe masa
Sfântului Altar unde mâna de tină ţine dumnezeirea şi glasul rosteşte unirea; preotul are în
faţa sa infinitul la fel cum Dumnezeu şi-a pus în faţă creaţia; preotul are în faţa sa pe
Hristos crucificat, aşa cum Adam a avut în faţă protoevanghelia. Preotul stă în faţa Sfintei
Mese peste care se pogoară nu foc din cer ca în vremea Sfântului Ilie, ci Duhul Sfânt care

21
P r. Ioan Ci st i nel Teşu, op. ci t . , p. 112.
22
Kal l i st os Ware, op. ci t . , p. 67.
23
Pr. D. Fecioru, Introducere la “Despre preoţie”, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 9.
24
Ibidem, p. 9-10.
25
Sf. Ioan Gurã de Aur, Despre preoţie, III, 5, EIBMBOR, 1998, p. 64.

4
nu aprinde jertfa vazută, ci sufletele tuturora. Şi Domnul din ceruri ascultă glasul preotului
şi vine pe Sfânta Masă, fără fulgere şi trăsnete, întuneric şi groază, ci pogorându-se liniştit
şi dulce cum numai dragostea ştie să o facă. Tu, o nimica, ai în faţa ta nemărginirea,
trebuie să fii atât de curat ca şi cum ai sta în cer, trebuie să fii mai curat decât razele
soarelui ca să poţi şi tu spune.: Iată de acum nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine.
(Galateni 2, 20).
Facând o retrospectivă dogmatică în cele şapte Sfinte Taine, evidenţiem raportul
preoţiei cu celelalte sfinte taine. În fiecare taină Hristos se dăruieşte pentru o lucrare a Sa,
iar în Taina Euharistiei se dăruieşte cu însuşi Trupul şi Sângele Său. Şi fiindcă e nevăzut,
şi voind să ne dăruiască totuşi acestea în chip văzut, El ni se dăruieşte prin persoane
văzute. “Dacă în celelalte Taine, Hristos e primit ca cel ce se dăruieşte prin preot, în Taina
Hirotoniei se leagă ca subiect ce ni se dăruieşte în chip nevăzut de o persoană umană, pe
care consacrând-o ca preot sau episcop, face văzută dăruirea Sa către noi prin celelalte
taine”26.
Preoţia califică persoana văzută care împlineşte mijloace văzute ca celelalte sfinte
taine. Dacă Hristos ni s-ar dărui în mod văzut, sau n-ar fi persoană, n-ar avea nevoie de o
persoană care să împlinească actele văzute prin care ni se dăruieşte. Fără realitatea
personală, putem deveni robii unor iluzii subiective, căzând într-un individualism de
nedepăşit. De aceea, de preoţie atârnă Biserica şi mântuirea în Hristos.
Hirotonia îl face pe cel ce-o primeşte reprezentant al Bisericii, săvârşitor al
Tainelor prin care aceasta durează până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20). Hirotonia e
condiţia celorlalte taine, cu toate că ea nu-şi îndeplineşte menirea fără acelea. Dacă în
planul creaţiei omul, ca subiect după chipul Logosului, adună în sine raţiunile creaţiei ca
să le ofere Logosului, aşa cum şi Logosul le-a oferit ca dar accesibil şi necesar spiritului,
preotul şi episcopul reprezintă subiecte după chipul Logosului întrupat, El însuşi devenit
prin intrupare Preotul Restaurat care adună în Sine cosmosul în general şi pe om,
împrăştiat în acesta, în special.
Nu este întâmplător faptul că în Noul Testament nu există slujire în uzul Bisericii
primare care să nu fie atribuite lui Hristos. El este Apostolul, Profetul (Ioan 13, 13),
preotul (Evrei 5, 6), Episcopul (Evrei 13, 13), Diaconul (Romani 15, 8), “cel dintâi întru
toate” (Coloseni 1, 18). Astfel toată slujirea Bisericii nu este paralelă ci identică cu
Hristos. De aceea şi preoţia este taina Bisericii şi, nu a vreunei trepte ierarhice. Există o
anumită mistică hristologică prin care slujirea Bisericii este fundamental o proiecţie a lui
Hristos în lume. Hristos nu e prezent în lume decât în şi prin prezenţa şi prin lucrarea
Sfântului Duh, dar Sfântul Duh se împărtăşeşte prin punerea mâinilor preoţiei (Ioan 20,
22). Preoţia va reprezenta aşadar punctul terminal şi de început al Împărăţiei. Prin ea
eshatonul irumpe în istorie şi oamenii sunt chemaţi la comuniune sub forma comunitaţii.
Este tocmai preoţia universală a creştinilor începută odată cu Cincizecimea. Slujirea
Bisericii prin Taina Hirotoniei are ca scop prezenţa harismatică în lume a eshatonului.
Văzute în această perspectivă teologică, slujirea sacramentală a Bisericii şi ungerea într-u
ea sunt realităţi care privesc şi individul ca persoană şi comunitatea ca Biserică. Dar
fiecare slujire în Biserică nu este altceva decât slujirea “trimisului lui Dumnezeu”. Prin
Hristos slujirea nu e de origine umană ci este dar al duhului, ea nu există pentru sine ci
pentru lume. În sens general omul este preotul creaţiei, având prin prezenţa lui o vocaţie
sacerdotală şi slujitoare. Aşa cum Hristos este Frate al nostru aşa suntem toţi preoţie
slujitoare; aşa cum Hristos este Fiu al Tatălui tot aşa, numai unii aleşi de El devin preoţi ai
Tatălui.
Definiţie
26
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, 1997, p. 97.

5
 Hirotonia sau Taina Preoţiei este Taina în care arhiereul Bisericii, prin punerea
mâinilor şi prin rugăciune, împărtăşeşte persoanei anume pregătite, în Biserică şi pentru
Biserică, harul dumnezeiesc într-una din treptele preoţiei, dându-i-se puterea de a învăţa,
a sfinţi şi conduce pe credincioşi spre mântuire.
Hirotonia reprezintă atât intrarea în cler, cât şi primirea harului preoţiei într-una din
cele trei trepte:diacon, preot şi arhiereu. Săvârşindu-se prin punerea mâinilor episcopului,
ceea ce în greceşte se cheamă xeirotonia sau xeiroqesia; Taina a primit numele de
hirotonie sau hirotesie. Cu timpul a rămas pentru ea denumirea de “hirotonie”, iar cel de
“hirotesie” s-a dat ierurgiei prin care se instituie gradele inferioare ale ierarhiei bisericeşti
(citeţ, ipodiacon) sau prin care se conferă anumite ranguri şi distincţii bisericeşti. Alte
denumiri ale Tainei Hirotoniei sunt: sfinţire, desăvârşire preoţească, binecuvântare
preoţească, slujire harică a lui Dumnezeu, preoţie. Apusenii o numesc ordinatio,
benedictio, presbiterii ministerium, ordo sacerdotalis27.
Cîteva deosebiri între Hirotonie şi celelalte Taine
Dacă în celelalte Taine, Hristos e primit ca cel ce se dăruieşte prin preot, în Taina
Hirotoniei, Se leagă ca subiect ce ni se dăruieşte în chip nevăzut de o persoană umană, pe
care consacrând-o ca preot sau episcop face văzută dăruirea Sa către noi prin celelalte
Taine. Dacă celelalte Taine reprezintă mijloacele văzute prin care preotul mijloceşte o
putere din cele date nouă de Hristos, preoţia califică însăşi persoana care împlineşte aceste
mijloace, prin care Hristos ni se dăruieşte.
Dacă Hristos n-ar fi Persoană şi S-ar dărui în mod văzut, n-ar avea nevoie de o
persoană care să împlinească actele văzute prin care ni Se dăruieşte. Subiectul Său cere un
chip văzut al Său, aceasta pentru că se dăruieşte în chip nevăzut. Fără un subiect uman,
care să-L reprezinte pe Hristos ca subiect în chip văzut, Hristos nu ne-ar putea împărtăşi ca
persoană darurile Sale. Preotul şi episcopul sunt organele Bisericii ca comunitate. Prin ei,
sunt primite de către credinciosi, celelalte Taine.
Hirotonia e prin excelenţa Taina Bisericii, pe lângă faptul că e Taina care-L face pe
Hristos trăit prin preoţi, ca Subiect, de către credincioşi. Hirotonia e condiţia celorlalte
Taine, deşi ea nu-şi poate îndeplini menirea fără acelea. Hristos a fost trimis ca Arhiereu,
Care a lăsat pe apostoli şi pe urmaşii lor ca arhierei văzuţi, organe ale Lui. Prin preot şi
episcop, Hristos însuşi ca Subiect împărtăşeşte celor ce cred darurile Sale şi pe Sine însuşi,
rezultând clar că preoţii nu-şi pot lua de la ei înşişi această calitate de organe ale lui
Hristos. Nici comunitatea nu poate impune lui Hristos aceste organe prin care să dăruiască
El însuşi puterile Sale şi pe Sine însuşi. Dar actele de care depinde existenţa ei însăşi fiind
săvârşite de preot şi de episcop, Taina Hirotoniei, prin care aceştia sunt consacraţi ca atare,
este condiţia prin care ea se prelungeşte şi se menţine. Hirotonia lor nu se face în afara ei,
ci în sânul ei, de către purtătorii autorizaţi ai ei. Ea dă garanţie că aceştia îi sunt daţi, prin
aceia, de către Hristos. Duhul lui Hristos îi face preoţi şi episcopi pe unii din membrii ei,
prin mijlocirea episcopilor existenţi urmaşi ai apostolilor.
Dacă în planul creaţiei omul a fost creat ca un subiect după chipul Logosului,
preoţii şi episcopii sunt subiecte după chipul Logosului întrupat, devenind El însuşi prin
întrupare Preotul deplin restaurat, având să slujească Acestuia în lucrarea Lui de readunare
a oamenilor împrăştiaţi, în Sine, prin călăuzirea lor spre Logosul cel întrupat28.
Instituirea şi treptele Hirotoniei

27
Pr. Prof. D. Radu, Taina Preoţiei’, în “Îndrumări misionare”, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 567.
28
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p.
98.

6
 Biserica, în calitatea ei de comuniune şi comunitate a oamenilor cu Dumnezeu prin
Hristos în Duhul Sfânt, e o comunitate sobornicească sacramentală cu iconomi ai Tainelor
lui Dumnezeu (I Corinteni 4, 1) aşezaţi de Hristos însuşi prin Duhul Sfânt (Ioan 20, 22-
23).
Momentul investirii Apostolilor, de către Hristos, cu puterea Duhului Sfânt, apare
chiar în prima zi a Învierii Sale din morţi, seara când, stând în mijlocul lor, le-a zis:
“Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi... Şi suflând asupra lor a zis:
Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor
fi” (Ioan 20, 21-23).
Este momentul culminant al îmbrăcării Apostolilor de către Hristos cu puterea
Duhului Sfânt-prin suflare (Ioan 20,22).Conţinutul acestei puteri dumnezeieşti date lor
după Înviere, nu numai cu cuvântul, ci şi prin suflare: “…a suflat asupra lor şi le-a zis:
Luaţi Duh Sfânt” (Ioan 20, 22), le-a fost arătat tot de El, în mesajul dat înainte de a Se
despărţi de ei, înălţându-se la cer: “Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pamânt. Drept
aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă, şi iată Eu sunt
cu voi în toate zilele, pâna la sfârşitul veacului” (Matei 28, 18-20).
Mântuitorul îi sfătuieşte pe apostoli să rămână în Ierusalim pâna ce se vor îmbrăca
cu toată puterea de sus (Luca 24, 49; Fapte 1, 8). Investirea are loc la Cincizecime: “…
când toţi erau împreună în acelaşi loc li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe
fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început a grăi în alte limbi
precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 1-4).
Puterea Duhului este deţinută personal de fiecare dintre cei doisprezece Apostoli,
aflându-se în comuniune cu toţi ceilalţi. Puterea Duhului dată lor constă, după însăşi
cuvintele Mântuitorului, în a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia lui Hristos, în a
sfinţi pe oameni prin împărtăşirea harului dumnezeiesc prin Sfintele Taine şi în a conduce
pe credincioşi spre mântuire.
Slujba dată apostolilor şi inaugurată la Cincizecime nu se referă numai la ei, ci şi la
urmaşii lor. Mântuitorul Hristos îi asigură că va fi cu ei în toate zilele până la sfârşitul
veacului (Matei 28, 20). Cum ei nu puteau să trăiască până la sfârşitul veacurilor,
înseamnă că harul preoţiei ce li se dă se va da mai departe, prin ei, urmaşilor lor, prin
succesiune neîntreruptă până la sfârşitul veacurilor.
Această împartăşire a harului preoţiei o fac ei printr-un ritual specific, după
mărturiile din scrierile Apostolilor, prin punerea mâinilor. Prin punerea mâinilor şi
rugăciuni,adică prin împărtăşirea harului, au fost investiţi cei şapte diaconi: “...şi au ales
pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor,
şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea
apostolilor, şi ei, rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei” (Fapte 6, 5-6).
Tot prin punerea mâinilor şi rugăciuni, adică prin Taina Hirotoniei, au fost
consacraţi, în slujirea lor, preoţii: “cu rugăciuni şi cu ajunări, le-au hirotonit preoţi în
fiecare biserica, încredinţându-i Domnului în care crezuseră” (Fapte 14, 23). La fel sunt
consacraţi de sfinţii Apostoli şi episcopii. Harul arhieriei a fost transmis, prin sfântul
Apostol Pavel, episcopilor Tit (Tit 1, 5) si Timotei (I Timotei 1, 3). Timotei şi Tit sunt
arătaţi ca fiind episcopi, hirotonind preoţi (I Timotei 5, 22).
Sfântul Apostol Pavel aminteşte episcopilor că Însuşi Duhul Sfânt i-a pus să
păstorească Biserica lui Hristos: “Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de turma întru
care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a
câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Fapte 20, 28).

7
 Hirotonia se face în Biserică şi are în vedere Biserica, în sensul că episcopul,
preotul şi diaconul îşi desfăşoara activitatea în Biserică, în slujba Bisericii, fiecare potrivit
treptei sale harice: “...ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu...” (Fapte 20, 28).
Noul Testament vorbeste de hirotonia numai a episcopului, presbiterului sau
preotului şi diaconului, aceasta însemnând că numai episcopul, preotul şi diaconul sunt
trepte ierarhice de drept divin, avându-şi baza în însăşi voinţa Mântuitorului Hristos.
Celelalte trepte care existau sau există în Biserică (citeţii, ipodiaconii etc.) nu au un
caracter haric, fiind simple funcţiuni sau slujiri.
Cu privire la termenii ce indică cele trei trepte harice ale preoţiei sacramentale în
Noul Testament, observăm că termenul de presviter (presbuteros) desemna la început pe
slujitorii Bisericii indiferent în ce treaptă se aflau, iar termenul de diacon denumea orice
formă de slujire în Biserică. Termenii de presviter şi de episcop se folosesc amestecat,
ceea ce a pus la îndoială existenţa episcopului ca primă treaptă a ierarhiei bisericeşti de
origine divină şi superioară celorlalte două trepte: cea a preotului şi a diaconului.
“...tuturor sfinţilor întru Hristos Iisus, celor ce sunt în Filipi împreună cu episcopii şi
diaconii” (Filipeni 1, 1).
Este greu de presupus că în cetăţi ca Efes, Filipi existau numai episcopi şi diaconi,
omiţându-se peste tot preoţii. În textul de la Fapte 20, 17, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte
de “preoţii Bisericii”, cuprinzând astfel pe toţi slujitorii, deci nu numai pe preoţi ci şi pe
episcopi, iar în termenul de episcopi sunt incluşi şi preoţii. Chiar dacă la început numirile
erau sinonimice, niciodată nu s-a făcut confuzii de atribuţii între treptele ierarhice. Faptul
că preoţii sunt numiţi în scrierile Apostolilor presviteri, şi nu cu termenul grecesc (iereij)
nu înseamnă că treapta preoţiei era rezervată bătrânilor, după cum nici treapta harică de
episcop nu era apanajul batrânilor, dat fiind faptul că numai de la treapta de preot se
ajunge la cea de episcop.
Episcopul Timotei, hitonit de Sfântul Apostol Pavel (II Timotei 1, 6) este sfătuit de
către acesta: “Fugi de poftele tinereţilor şi urmează dreptatea, credinţa, dragostea, pacea cu
cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată” (II Timotei 2, 22), iar când îi vorbeşte de
însuşirile unui episcop, nu spune să fie bătrân, ci: “Se cuvine dar, ca episcopul să fie fără
prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, să
înveţe pe alţii ...” (I Timotei 3, 2)29.
Aici Sfântul Apostol Pavel se referă la episcopi ca persoană, ca treaptă ierarhică
bisericească şi nu ca număr. Hristos lasă nu un singur apostol şi pe urmaşii Lui ca centru al
ei, ci o comunitate de apostoli şi de episcopi, pentru ca să aibă coştiinţa că unitatea lor
ultimă şi a Bisericii este în Hristos, că singur El este unicul Arhiereu, că şi El se află în
Treime. Episcopii trebuie să se depăşească pe ei, într-o unitate superioară lor, în Hristos.
Concluzii
Ca urmaşi în deţinerea plenitudinii harului, episcopii nu sunt totuşi egali în toate cu
apostolii. Apostolii au fost în tot timpul activităţii mântuitoare a lui Hristos lângă El, au
fost martori că Hristos cunoscut de ei în mod exact şi deplin a înviat. Fiind unicii martori
ai Învierii Lui, ca atare, temelia credinţei Bisericii (Efeseni 2, 20), a fost de mare
importanţa ca ei să meargă peste tot să dea această mărturie şi să comunice cunoştinţa
despre El. Ca atare ei n-au fost episcopi statorniciţi într-un anumit loc, deşi aveau
plenitudinea harului în ei. Episcopii de la început au putut să se numească şi preoţi întrucât
în harul episcopatului se cuprinde de fapt şi cel al preoţiei, dar nu şi invers. În sensul
acesta, şi Petru, ca episcop, se numeşte “împreună preot” (I Petru 5, 1); la fel apostolul
Ioan (III Ioan 1, 1). Pe lângă episcopii şi preoţii aşezaţi de apostoli, şi diaconii stau ca
mărturie a aceleiaşi puneri a mâinilor (Fapte 6, 6).
29
Pr. Prof. D. Radu, op. cit., p. 575.

8
 “În săvârşirea Tainelor presviterul-preotul se roagă de fapt în numele credincioşilor
şi în numele lor aduce jertfa cea nesângeroasă. Dar el sfinţeşte cinstitele daruri şi
săvârşeşte toate Tainele şi lucrează toate în numele lui Hristos şi cu împurternicirea Lui, al
Cărui slujitor şi reprezentant este, deşi nevrednic. Întrucât Hristos, ca adevăratul şi unicul
Păstor alege pe preoţi ca organe ale Lui spre săvârşirea Tainelor, transmiţându-le harul şi
puterea de la Tatăl, ca să devină preoţi şi învăţători şi păstori şi să exercite aceste trei
slujiri ale Lui, preoţii primesc harul şi puterea preoţească de la Hristos, nu din partea
credincioşilor: căci aceştia nu pot procura preoţilor puterea pe care nu o au”. “Noi am
primit cuvântul vestirii şi am venit de la Dumnezeu; aceasta este demnitatea episcopală şi
a preoţiei în general”30.

30
Sf. Ioan Gură de Aur , după Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 105.