Curs 2

Preoţia lui Hristos, izvor al preoţiei văzute

Introducere
Preoţia după rânduiala lui Melchisedec este “fără tată, fără mamă, fără neam”
(Evrei 7, 3). Puterea sacerdotală este insuflată de Mântuitorul Hristos celor doisprezece
Apostoli, iar originea sa este strict divină: “Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe
voi şi v-am rânduit” (Ioan 15, 16).
La “alegerea” sau chemarea unui tânăr preot poporul răspunde: “Axios” şi “Amin”,
iar acestea reprezintă elemente ale teandrismului: condiţia omenească a harismei al carei
izvor este absolut dumnezeiesc1.
Hristos este Arhiereul nostru cel unic şi veşnic la Tatăl, într-o continuă stare de
jertfire şi dăruire pentru noi şi cu noi Tatălui (Evrei 4, 14; 5, 5-6).
Iisus Hristos dă episcopilor şi preoţilor puterea Duhului Sfânt, şi lucrează în ei ca
Preotul unic propriu-zis, la unificarea văzută şi nevăzută a oamenilor în Sine. Astfel
Hristos lucrând în ei, toţi episcopii şi preoţii sunt organele văzute ale Preoţiei Lui unice.
Hristos n-a luat mâna omenească fără rost, ci nemailucrând prin mâna Sa în mod vizibil,
mâna Sa este activă prin mâna celor prin care prelungeşte în planul văzut preoţia Sa
nevăzută. La fel, nemairostind prin gura Sa în mod văzut cuvintele Sale, le rosteşte
nevăzut prin gura organelor văzute ale Preoţiei Sale.
Episcopul este reprezentantul deplin al lui Hristos. Fiecare episcop este capul unei
Biserici locale, “capul plinătăţii lui Hristos” cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz
(Omilia 2, 99).
Dacă Mântuitorul Hristos face prin sfinţire, adică prin Taina hirotoniei, pe un preot
organ şi chip văzut al Său, în săvârşirea celorlalte Taine, pe episcop îl face organ şi chip
văzut al Său şi în sfinţirea celorlalte organe văzute (preot şi diacon) prin care săvârşeşte
celelalte Taine.
Episcopul “este izvorul Tainelor dumnezeieşti şi al darurilor Duhului Sfânt; el
singur sfinţeşte Mirul şi hirotoniile tuturor treptelor sunt ale lui. El leagă şi dezleagă în
ultimă şi supremă instanţa... El învaţă în primul rând Sfânta Evanghelie şi apară credinţa
cea dreaptă” (Patriarhul Dositei al Ierusalimului, Marturisirea Ortodoxă, 10).

1
Paul Evdokimov, Ortodoxia, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, traducere de Dr. Irineu Popa, p. 179.

1
 Nici preotul, nici episcopul în lucrarea lor de slujire nu sunt singuri, ci împreună cu
ei este Hristos care lucrează prin ei, în Duhul Sfânt, şi comunitatea credincioşilor care
ascultă şi se roagă cu ei. Astfel, în săvârşirea Tainelor presviterul – spune Sfântul Ioan
Gură de Aur – se roagă de fapt în numele credincioşilor şi în numele lor aduce jertfa cea
fără de sânge. ”Noi am primit cuvântul vestirii şi am venit de la Dumnezeu; aceasta este
demnitatea episcopală şi cea a preoţiei în general” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la
Epistola către Coloseni 3, 5).
Episcopii şi preoţii nu deţin putere harică şi nu păstoresc pe baza delegaţiei de la
credincioşi, ci în baza puterii Duhului primită, prin succesiune neântreruptă, de la apostoli.
Ei o au de la Hristos însuşi, cum zice Sfântul Apostol Pavel: “Şi nimeni nu-şi ia singur
cinstea aceasta, ci dacă este chemat de la Dumnezeu, după cum şi Aaron” (Evrei 5, 4)2.
Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut prin întrupare Preotul prin execelenţă al
creaţiunii, al readucerii ei la Dumnezeu, al readunării oamenilor risipiţi din unitatea lor
primordială, în Dumnezeu. Hristos e unicul Preot deplin, pentru că e unicul Om care se
poate dărui cu un devotament absolut Tatălui. El se face omul deplin, cu alte cuvinte omul
central, singurul ce are intrare la Tatăl, putându-ne duce în Sine şi pe noi. Singurul om
unificator cu adevarat, căci nu S-a făcut om pentru Sine.
“S-a făcut deci Emanuel Arhiereu pentru noi şi prin El avem aducerea la Tatăl şi
Dumnezeu şi ne-am reînnoit potrivit cu ceea ce era la început”.
Ca Arhiereu ne aduce în Sine drept dar sau jertfă bineplacută lui Dumnezeu, pentru
că aduce mai întâi umanitatea noastră asumată de El în mod curat. “Căci S-a făcut deci
Hristos Arhiereul nostru şi am fost aduşi prin El în mod inteligibil întru miros de bună
mireasmă lui Dumnezeu şi Tatăl, atunci ne-am învrednicit şi de bunăvoinţa Lui din belşug
şi am avut chezăşia sigură că moartea nu va mai avea putere asupra noastră”3.
Se ştie că Aaron şi Melchisedec (chipuri anticipate ale lui Hristos ca Arhiereu) nu
şi-au luat preoţia de la ei, precum nici Hristos nu Şi-a luat-o de la El. Numai omul sfinţit
de Dumnezeu poate intra la Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos ca om a fost sfinţit de
Dumnezeu, întrucât S-a făcut om curat prin iniţiativa Cuvântului lui Dumnezeu şi prin
lucrarea Sfântului Duh, cu vrerea Tatălui.
“E necesar să ştim că nici Fiul Însuşi, Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, nu s-ar putea
spune ca a fost Preot şi în treapta de Liturghisitor, dacă nu s-ar întelege că S-a făcut ca noi.

2
Evrei 5, 4 şi Ioan 15, 16.
3
Sf. Chiril din Alexandria, după Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 99.

2
Şi precum a fost numit Apostol şi Prooroc (Evrei 3, 1) pentru umanitatea Sa, aşa, şi Preot”
(Evrei 5, 4).”Căci I-a trebuit chipul slujirii pentru a face lucrurile slujirii, deci chenoza”4.
“Căci Cel ce este în chipul Tatălui şi deopotrivă cu El şi Căruia Îi stau înainte
Serafimii şi-I slujesc mii de mii de îngeri, fiindcă S-a umillit pe Sine, se spune când face
aceasta că e şi Slujitor al Sfintelor şi al cortului celui adevărat. Atunci S-a şi sfinţit cu noi
Cel ce este mai presus de toată zidirea ... Deci Cel ce se sfinţeşte ca Dumnezeu, când S-a
făcut om şi S-a sălăşluit între noi şi S-a făcut frate al nostru după umanitate, se spune că Se
sfinţeşte împreună cu noi. Deci trebuinţa de a sluji ca preot şi de a Se sfinţi împreună cu
noi ţine de iconomia întrupării”5.
Preoţia Mântuitorului Hristos
Vom încerca să prezentăm preoţia lui Iisus Hristos ca izvor unic, autentic al
preoţiei creştine. Filon Alexandrinul vorbea despre Logos Ierevs, cosiderând că în calitatea
sa de Logos Creator şi Proniator, Fiul lui Dumnezeu este şi se manifestă deja ca Preot.
Aducea ca mărturie biblică (Psalm 36, 6) “Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi
cu Duhul gurii Lui toată puterea lor”. După Filon Alexandrinul, Logosul este Iereus pentru
că El mijloceşte şi întăreşte relaţiile personale. Filon nu putea concepe pe Dumnezeul
Treimic, căci considera Logosul un intermediar între Dumnezeu şi credincios. Evanghelia
de la Ioan ne arată că Logosul S-a întrupat şi astfel Dumezeu şi credinciosul s-au unit.
Logosul nu mai este conceput ca un simplu intermediar sau delegat, ci un reprezentant
personal al lui Dumnezeu. Ţinând intim de Persoana şi lucrarea Mântuitorului în lume,
Preoţia nu este o taină ci însăşi taina mântuirii noastre. Preoţia Fiului lui Dumnezeu este
de fapt Preoţia Creatorului, Profetului, Arhiereului şi Împăratului.
Propriu preoţiei este actul oferirii şi legat de aceasta, curăţia, puritatea a ceea ce se
oferă. Creaţia întreagă este opera Sfintei Treimi. Dumnezeu creează lumea din dragoste ca
dar. Logosul creator oferă aceste daruri lui Dumnezeu care le constată ca atare. Se
anticipează aici preoţia în funcţia ei cea mai înaltă, anume funcţia Euharistică: “Ale Tale
dintru ale Tale, Tie îţi aducem de toate şi pentru toate.” După căderea în păcat era necesar
ca cineva în afara neamului omenesc să restabilească vocaţia creaţiei – dăruirea darului.
Prin Fiul lui Dumnezeu, “Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”, noi toţi din nou
am fost dăruiţi prin El şi de către El prin Dumnezeu Tatăl.

4
Ibidem, p. 99.
5
Ibidem, p. 100.

3
 În analiza aceasta am putea vorbi despre cîteva “momente” ale Preoţiei Domnului
şi unul dintre ele ar fi cel legat de Bunavestire!
Hristos, marele Preot (Evrei 4, 14) este vestit de îngeri şi se naşte de la Duhul Sfânt
şi din Maria Fecioara, unirea cerului şi a pământului se face la vestea îngerului. Petrecând
în trup, El se botează, învaţă, vindecă, iartă păcatele şi se roagă în Ghetsimani, se roagă să
moară pe cruce pentru ca să ne sfinţească pe noi.
Puterea învăţătorească implică puterea arhierească şi o anunţă pe cea împărătească.
Al doilea moment principal al preoţiei Fiului lui Dumnezeu este jertfa de pe Golgota.
Înălţându-se cu trupul la cer înalţă întreaga umanitate aşezându-o de-a dreapta Tatălui.
Prin Înălţare, preoţia Fiului lui Dumnnezeu revarsă asupra lumii darurile şi energiile Sale.
Ultimul moment al preoţiei hristice este Cincizecimea, care e o stare permanentă în
Biserică. Fiecare moment principal al preoţiei lui Hristos înseamnă un dar făcut firii
umane urmărindu-se îndumnezeirea ei. Dacă puterea preoţiei creştine este dată şi de către
preoţia lui Iisus Hristos, canonicitatea preoţiei creştine este dată de succesiunea apostolică.
Sfinţii Părinţi din primele veacuri creştine au susţinut cu tărie succesiunea apostolică drept
criteriu al adevărului.
Mărturiile scripturistice despre puterea sfinţitoare a preoţiei îmbracă întotdeauna
forma eticului: “Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine...” (I Timotei 4, 14).
Sfinţii Apostoli dau sfaturi episcopilor şi preoţilor cum să păstorească turma încredinţată
lor, accentul fiind pus pe aspectul didactic al misiunii preoţeşti şi nu pe cel harismatic,
sfinţitor. Lucrul e firesc căci în comunităţile creştine primare nimeni nu nega taina
preoţiei, nici lucrarea ei sfinţitoare, înseamna logic că nu era necesar să se consemneze în
Sfânta Scriptură sfaturi sau porunci care să normalizeze puterea sfinţitoare a preoţiei.
Unii teologi afirmau ca Taina Preoţiei premerge tuturor celorlalte Taine prin faptul
că numai ea le dă săvârşitori. Preoţii ca aleşi ai lui Dumnezeu şi ai credincioşilor sunt
chemaţi la o împreună lucrare cu Hristos în Biserică. Rugăciunile de la hirotonie
mărturisesc unanim că Taina Preoţiei este un pogorământ divin: “Aşa să ne socotească pe
noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I
Corinteni 4, 1).
A susţine ideea unei preoţii universale care o exclude pe cea specială, ar însemna a
nega autenticitatea şi apostolicitatea învăţăturii Sfinţilor Apostoli şi a Sfântului Apostol
Petru în special care afirma: “Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună preot
şi martor al patimilor lui Hristos ...” (I Petru 5, 1-3).

4
 Preoţia creştină împărtăşeşte harul dumnezeiesc în vederea mântuirii
credincioşilor, primirea harului dumnezeiesc are loc în Biserică prin Sfintele Taine
administrate de către persoane chemate, sfinţite şi trimise special pentru exercitarea acestei
slujiri.
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful spunea în Dialogul cu iudeul Trifon că
Dumnezeu nu primeşte de la nimeni jertfa decât prin preoţii Lui.
Preoţia şi unitatea Bisericii
Aşa cum Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să ne deschidă în Sine intrarea la Tatăl
şi este astfel unicul Om în care ne unim cu Tatăl şi între noi, la fel El Se foloseşte de
oameni în trup şi de câte un om pentru fiecare comunitate de credincioşi pentru a ne ţine
uniţi cu Sine.
Credincioşii trebuie să aibă în acest om luat dintre ei, cum a fost luată natura Sa
omenească dintre noi, un organ ales de sus ca mijloc al unificării lor cu Hristos pe care-L
reprezintă. Având pe Hristos ca Preot lucrând pentru ei, toţi preoţii sunt organele văzute
ale preoţiei Lui unice. Hristos nu a luat mâna omenească fără folos; dar fără a lucra prin
mâna Sa în mod vizibil, mâna Sa e activă prin mâna celor prin care prelungeşte în planul
văzut preoţia Sa nevăzut.
Preoţii nu sunt numai chipuri văzute ale lui Hristos ca preot, ci organe văzute ale
Preoţiei Lui nevăzute. Învăţătura propovăduită nu e a lor, iar prin mâna lor nu se dăruieşte
binecuvântarea lor şi harurile lor, ci ale lui Hristos. Ei nu sunt instrumente pasive ale lui
Hristos. În râvna lor maximă se arată smerenia lor, sau invers. Dacă Hristos ca Arhiereu e
Slujitor cu atât mai mult preoţii sunt slujitorii slujirii mântuitoare a lui Hristos.
Hristos exercită lucrarea Sa de Preot unic şi unificator, nu numai prin faptul
reprezentării Sale în fiecare comunitate de către un organ unic, ci şi prin faptul aceste
cinstite vase sunt aduse şi ele la unitate într-un centru unic văzut al lor - episcopul.
Episcopul fiind reprezentantul deplin al lui Hristos, ce lucrează “în voia lui Hristos”6.
Întrucât Biserica este în chip nevăzut în Hristos, ea este în chip văzut în episcop,
organul Lui plenar: “Episcopus in Ecclesia et Ecclesia in Episcopo”7.
“Fără episcop nu poate exista Biserica”8, pentru că fără el, Hristos nu are un organ
şi un chip văzut prin care să hirotonească organele văzute ale săvârşirii celorlalte Taine,
prin care astfel adaugă noi membri Bisericii.
6
Sf. Ignatie Teoforul, după Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 101.
7
Sf. Ciprian, Ibidem, p. 101.
8
Paladie, Ibidem, p. 101.

5
 Căci “unde se arată episcopul, acolo să fie mulţimea, precum unde este Iisus
Hristos, acolo este şi Biserica universală. Fără episcop nu e îngăduit nici a boteza, nici a
săvârşi Euharistia..., nimeni să nu facă ceva din cele ce aparţin Bisericii, fără episcop;
aceea să se socotească Euharistie sigură, care e săvârşită de episcop sau de cel căruia îi
permite el... E bine să se ştie de Dumnezeu şi de episcop”. “Episcopul e chipul Tatălui”9.
“Demnitatea episcopului este aşa de necesară în Biserică, încât fără ea nu poate fi
şi nu se poate numi nici Biserică, nici creştin. Căci cel învrednicit să fie episcop, ca urmaş
apostolic..., este icoana vie a lui Dumnezeu pe pământ... El este aşa de necesar în Biserică,
pe cât e de necesară răsuflarea în om şi soarele în această lume sensibilă...”10.
Episcopii sunt ţinuţi în duhul smereniei şi prin faptul, că nici unul nu e de sine
stătător, sau stăpân al tuturor, ci e încadrat în comuniunea tuturor episcopilor, ca să ţină
împreună învăţătura lui Hristos şi rânduiala liturgică şi canonică unitară a Bisericii,
singura prin care lucrează Hristos şi prin care deci se împlineşte mântuirea oamenilor.
Comuniunea episcopală, care îşi are o manifestare mai accentuată în sinoadele
episcopale ale Bisericilor locale şi în comuniunea între ele (excepţional în Sinodul
Ecumenic), moşteneşte duhul comuniunii apostolice.
Unitate reprezentată de preot ca centru al parohiei şi episcopul ca centru eparhial,
se încadrează în comuniunea întregii Biserici, cum şi Apostolii s-au încadrat prin
comuniunea între ei şi prin marea lor răspundere pentru Biserică, în acelaşi Hristos, Care
nici El nu e singur, ci înTreime11.
“Petru întreabă una, Filip alta, Iuda alta, Toma alta, şi nu acelaşi lucru toţi, nici
unul toate, ci fiecare în parte şi câte una... Vrea să spună Filip ceva şi nu îndrăzneşte
singur, ci ia şi pe Andrei (Ioan 12, 22). Are nevoie Petru să afle ceva şi îndeamnă pe Ioan
să întrebe, facându-şi semn (Ioan 13, 24). Unde este aici rigiditatea? Unde este iubirea de
stăpânire? Cum altfel ar fi arătat că sunt ucenicii lui Hristos celui blând şi smerit la inimă
şi devenit rob pentru noi robii, dând Tatălui toată slava în toate, ca să ne dea nouă chip de
bună rânduială şi modestie?”12.
Episcopul unei eparhii trebuie să stea într-o comuniune cu episcopii altor eparhii,
pentru ca unitatea de învăţătură, de săvârşire a Tainelor şi de vieţuire evanghelică

9
Sf. Ignatie, Epistola către Smirneni, 8, 1, Ibidem, p. 101.
10
Dositei, Patriarhul Ierusalimului, Mărturisirea, după Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 101-102.
11
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 103.
12
Sf. Grigorie de Nazianz, după Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 103.

6
asigurată de el în eparhia sa, să fie în acord cu învăţătura, cu săvârşirea Tainelor şi cu
vieţuirea apostolică a Bisericii de pretutindeni.
Asigurarea acestei unitaţi, încă din perioada apostolică s-a rânduit ca noul episcop
să fie hirotonit de trei sau cel puţin doi episcopi, iar înainte de hirotonie să facă pe larg
mărturisirea credinţei lui, dovedind că este aceeaşi cu a episcopilor care îl hirotonesc în
numele episcopatului întreg al unei Biserici autocefale, care se află în comuniune cu
întregul episcopat al Bisericii13.
Hirotonia este legată de conceptul de ordin, categorie şi, fie că o înţelegem în
sensul etimologiei sale latine, fie în sensul noţiunii greceşti de heirotonia, evocând ceva
diferit şi nu atât de juridic ca ordinatio, nu e mai puţin adevărat că în spatele ei se află
ideea fundamentală a punerii de-o parte a unui membru al Bisericii pentru o slujire
particulară.
Din punct de vedere practic, Biserica a fost foarte devreme organizată în stări,
hirotonia fiind actul care instaura şi menţinea aceste stări: a clericilor şi a laicilor.
În plan istoric, hirotonia este la originea sistemului ierarhic de organizare a
Bisericii şi a tensiunii dintre Amt şi Geist (Instituţie şi Duh). Deoarece s-au creat clase
speciale în interiorul comunitaţii eclesiale, hirotonia a devenit ea însăşi un element
controversat al vieţii Bisericii, ceea ce a dus la punerea energică în chestiune a utilitaţii şi
rolului său în Biserică.
Controversa asupra hirotoniei s-a dezvoltat mult timp între poziţii, mergând de la
atribuirea unui caracter indelebilis slujitorului uns, la afirmarea caracterului pur funcţional
al hirotoniei şi, în acelaşi sens, la ideea “sacerdoţiului tuturor credincioşilor”. Sub
influenţa unei anumite ontologii care a prevalat mult timp în filosofia occidentală, teologia
a trebuit să aleagă între “ontologic” şi “funcţional”; a devenit astfel inevitabilă
considerarea hirotoniei fie în lumina împărţirii şi a clasificării în interiorul Bisericii, fie în
cea a unei organizări nonierarhice.
Cum trebuie înţeleasă hirotonia pentru a putea fi împăcate noţiunile de unire şi
împărţire ?
Un studiu mai atent al capitolelor 12 şi 13 din Epistola 1 către Corinteni, Sfântul
Apostol Pavel vorbeşte de harisme împărţite de Duhul Sfânt în Biserică, arătând că toate
harismele din Biserică nu se definesc prin ele însele,ci ca noţiuni total relaţionale. O
harismă valabilă a Sfântului Duh este cea care se află în relaţie cu celelalte daruri

13
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 109.

7
duhovniceşti şi cu trupul lui Hristos. Este regretabil că atât de mult a fost utilizat şi s-a
abuzat de acest capitol 13 şi de celebrul său “imn” al dragostei în scopuri omiletice şi
etice, uitându-se ca el se găseşte în corelaţie cu pasajele din capitolul 12 care vorbesc de
darurile duhovniceşti în Trupul lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel formulează noţiunea de
dragoste când se găseşte în faţa dificultăţii de a exprima cu claritate ceea ce vrea să spună
despre harisme. Numai datorită noţiunii de dragoste ne putem face o idee asupra tainei pe
care o implică orice act de hirotonie. Încercând să privim hirotonia în lumina noţiunii de
dragoste nu se poate spune dacă hirotonia conferă un har obiectiv pe care slujitorul rânduit
îl poseda ontologic sau dacă îi deleaga autoritatea pentru a exercita o anumita funcţie sau
slujire în Biserică. Aceste două noţiuni presupun o obiectivare a harismei şi fac din preot o
persoana care se situează în afara şi deasupra comunităţii, ca şi cum ar avea o semnificaţie
în el însuşi.
În lumina dragostei şi în contextul comuniunii, hirotonia leagă atât de profund şi
atât de esenţial pe slujitor de comunitate, încât în noua stare care se găseşte după hirotonie
nu poate fi nicidecum conceput în el însuşi: a devenit o entitate relaţională. În această
stare, existenţa este determinată de comuniune, nu de ontologie sau de funcţie. Hirotonia
este ca o căsătorie14.
Nu există hirotonie in absoluto. Într-un context de comuniune, hirotonia înseamnă
cu necesitate angajamentul faţă de comunitate.
Nu putem să nu legăm hirotonia de misiunea Bisericii. Astfel e important să arătăm
că noţiunea de misiune, ca şi cea de hirotonie, au primit de-a lungul istoriei semnificaţii
care le-au îndepărtat una de cealaltă. Hirotonia a ajuns, astfel, să fie legată mai curând de o
concepţie statică despre viaţa Bisericii, în vreme ce misiunea era identificată cu ideea de
“trimitere”, adică de ieşire din Biserică în lume pentru a evangheliza şi converti.
În lumina noţiunii de comuniune, hirotonia este de a implica esenţial pe slujitor în
lume, cu nevoile ei. Prin hirotonie, Biserica devine comunitatea care uneşte lumea cu
Dumnezeu15.
Misiunea nu e o metodă de acţiune, ci un atribut referitor la natura însăşi a
Bisericii. Prin instituirea slujitorilor săi, Biserica îşi întoarce privirile în exteriorul său, fără
să rămână totuşi în plan secund, ci angajându-se ea însăşi deplin. Acesta este ekstasis-ul

14
Ioannis Zizioulas, Fiinţa Eclesială, traducere Aurel Noe, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 244.
15
Ibidem, p. 245.

8
comuniunii care trebuie să fie şi “plecarea” în misiune. Tocmai în acest ultim sens,
hirotonia, văzută prin prisma comuniunii, face Biserica misionară16.
Dacă Hristos e Cel a cărui preoţie se reflectă în slujirea Bisericii, Duhul Sfânt este
Cel ce face din această slujire o realitate personală. Hirotonia nefiind astfel altceva decât
actul prin care rolul Duhului Sfânt se realizează.
Trebuie să distingem foarte clar ceea ce este “personal” de ceea ceeste
“individual”. Individualul se defineşte prin separarea de ceilalţi indivizi, în timp ce
personalul are ca trăsătura distinctă existenţa în comuniune cu alte persoane. Aşadar
hirotonia uneşte existenţial pe preot de comunitate.
Caracterul personal atribuit prin hirotonie face din fiecare sfinţire actul prin care
în noţiunea de slujire este introdusă o specificaţie: “Oare toţi sunt apostoli? profeţi?
doctori?” (I Corinteni 12, 29). Fără această specificaţie, hirotonia îşi pierde originalitatea.
Unicitatea şi specificitatea persoanei sunt cele care fac slujirea ierarhică.
Rolul episcopului în desfăşurarea ierarhică este tocmai acela de a transcende toate
divizările ce pot surveni datorită mulţimii slujirilor. Episcopul este cel ce menţine unitatea
trupului în multitudinea slujirilor şi a darurilor bisericeşti.
Legătura stabilită între hirotonie şi comuniune ştirbeşte înţelegerea autorităţii
izvorâte din actul punerii mâinilor.Un episcop reprezintă o autoritate nu din cauza titlului
sau a unei funcţii particulare ce o deţine prin hirotonie, ci datorită relaţiei acestei funcţii cu
comunitatea. De aceea orice hirotonie episcopală este condiţionată de menţionarea
specială a comunitaţii de care noul episcop este legat17.
Preoţia sacramentală şi universală
Cuvântul preoţie are corespondentele din limba greacă ierosini-ieratevma şi din
limba latină sacerdos-sacerdotium, adică slujirea la templu, celebrarea şi aducerea jerfei.
Biserica este constituită ca un popor “sacerdotal”: “Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie
împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu”(I Petru 2, 9).
Epistola către Evrei face o comparaţie între preoţia Vechiului Testament şi Noul
Testament, redând astfel întreg vocabularul biblic sacerdotal. Faptele Apostolilor şi
Epistolele pauline probează că există o preoţie specială, hirotonită, a carei funcţie este
îndeplinită printr-o harismă distinctă a Duhului Sfânt, primită în actul hirotoniei (Fapte 6,

16
Ibidem, p. 246.
17
Ibidem, p. 248.

9
6; 14, 23; 20, 28; II Timotei 1, 6-7; Tit 1, 5-9). Sfântul Apostol Petru ne arată preoţia ca o
stare generală tuturor membrilor Bisericii (I Petru 2, 4-10).
Preoţia creştină se deosebeşte de preoţia Vechiului Testament, căci toţi credincioşii
au devenit “preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos” (Apocalipsă 1, 6; 20, 6). Există astfel
o consacrare preoţească a întregii Biserici, a cărei origine este preoţia unică a lui Hristos,
“Mijlocitorul unui Testament mai bun”18.
În sânul Bisericii se pot distinge:
a) Starea de consacrare sacerdotală a tuturor creştinilor primită prin Taina
Botezului şi Mirungerii. E vorba de preoţia generală care aparţine tuturor celor botezaţi.
b) Slujirea sacerdotală propriu-zisă, instituită şi confirmată în Taina Hirotoniei.
Aceste slujiri nu se pot înlocui una cu alta. Ambele sunt necesare şi inseparabile,
pentru că Biserica nefiind o instituţie clericală tot aşa nici o slujire nu este autosuficientă.
Orice creştin are o “demnitate preoţească” şi are acces direct la obiectul preoţiei, dar
slujirile primite prin hirotonie au o funcţie de reprezentare, nu numai o responsabilitate
personală.
Caracterul preoţiei hirotonite este:
a) Slujirea preoţească e o harisma ce se sprijină nu atât pe o vocaţie personală, ci
pe chemarea Bisericii. Obiectul preoţiei este dincolo de persoana celui hirotonit, deoarece
este ales să “reprezinte” pentru popor preoţia lui Hristos.
b) Pentru Sfinţii Părinţi, preoţia prin punerea mâinilor episcopului este o normă şi
o garanţie pentru continuitatea apostolică.
c) Preoţia este slujire sacramentală prin excelenţă, exercitându-se în administrarea
celor şapte Sfinte Taine, în mod special a Tainei Euharistiei.
d) Preoţia hirotonită deţine harisma conducerii comunităţii, episcopul fiind
garantul şi interpretul unitaţii unei Biserici locale (I Timotei 4,13-16).
Funcţiile19 sacerdotale se pot rezuma astfel:
- propovăduirea cuvântului (Fapte 6, 4; Ioan 17, 18; Matei 28, 19).
- uterea de a săvârşi Sfânta Liturghie şi celelalte Taine: “Aceasta să faceţi aceasta
spre pomenirea Mea” (I Corinteni 11, 24).
- funcţia pastorală (Fapte 1, 8; 2, 42-47).

18
Evrei 8, 6.
19
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 313.

10
 În Noul Testament credincioşii hirotoniţi de apostoli, apoi de episcopi, în treapta
de “presviter”, nu se numesc “jertfitori” sau “sacerdoţi”, decât mult mai târziu.
Protestanţii au concluzionat astfel că ei nu erau într-adevar “preoţi”, pentru că orice
jertfă de a cărei aducere e legată slujba de “preot”, a încetat în Hristos. Pentru a-şi
întemeia refuzul “preoţiei”, protestanţii s-au văzut siliţi să conteste caracterul de jertfă al
Euharistiei.
Creştinii au numit la început pe aceşti slujitori, “presviteri” şi nu “jertfitori”, pentru
că numele era prea legat de aducatorii de jertfe sângeroase din cultul iudaic. Pentru
actualizarea jertfei lui Hristos sunt necesari preoţii, ce trebuie să efectueze şi o împreună
aducere duhovnicească a lor cu Hristos, împreună cu credincioşii. Jertfa lui Hristos nu
lucrează magic, prin sânge de animale, ci prin Însuşi prea curat Sângele Lui20.
Slujitorii creştini nu sunt separaţi de credincioşi în modul în care erau preoţii din
legea veche, sau cei păgâni. Acesta e un alt motiv pentru care s-a evitat denumirea de
sacerdoţi decât foarte târziu. Toţi creştinii sunt în acest sens o “preoţie împărătească” (I
Petru 2, 9). Jertfele creştinilor trebuie să se alăture jertfei lui Hristos. Nu se cere jertfă cu
sila, pentru că nu s-ar mai sfinţi înlăuntrul lor, cum se întâmpla în vechime cu păgânii sau
evreii. Însă cineva, trebuie să reprezinte pe Hristos care Se aduce jertfă pentru toţi,
primeşte jertfele credincioşilor în unitate cu jertfa lui Hristos şi în unitatea lor întrolalta.
Acesta este preotul Noului Testament. El primeşte jertfele şi rugăciunile tuturor unindu-le
cu jertfa lui Hristos, pe care o aduce în numele tuturor şi pentru toţi. Slujirile acestea ale
preotului contribuie şi ele la întipărirea lui Hristos în fiinţa credincioşilor. Aceştia îşi
relizează astfel şi ei preoţia lor generală cu ajutorul preoţiei slujitoare, nu numai ca
aducători ai jertfelor lor personale,ci şi ca împăraţi peste patimile lor şi ca învăţători în
familie şi în societate, sfinţindu-se prin toate aceste slujiri pe ei înşişi şi contribuind la
sfinţirea lumii21.
“Laicii nu au acces la săvârşirea mijloacelor harului; dar sfera lor este viaţa
harului, penetrarea ei în lume. Aceasta e “liturghia cosmică” în lume, operând prin simpla
prezenţă a “fiinţelor sfinţite”, a “locaşurilor Sfintei Treimi”22.
Origen spune şi el: “Toţi aceia care au fost imprimaţi de ungerea cu Sfântul Mir au
devenit preoţi... Fiecare poartă în el însuşi arderea cea de tot şi el însuşi aprinde făclia pe
altar..., ca să se consume fără sfârşit. Dacă eu renunţ la tot ce posed, dacă eu port crucea
20
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 106-107.
21
Ibidem, p. 107.
22
Paul Evdokimov, după Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 107-108.

11
mea şi urmez lui Hristos, am adus o ardere de tot pe altarul lui Dumnezeu... Dacă eu
iubesc pe fraţii mei până la a-mi dărui viaţa mea pentru ei, dacă lupt pentru dreptate şi
adevăr până la moarte, dacă mă mortific..., dacă lumea s-a răstignit mie şi eu lumii, am
oferit o jertfă lui Dumnezeu şi mă fac preotul propriei mele jertfe”23.
Credinciosul ca preot împărătesc “contiună acest act extra muros, oficiind liturghia
prin viaţa sa de toate zilele... Prezenţa lui în lume e ca o epicleză perpetuă”24.
Această semnificaţie o are şi înconjurarea de către preot cu pruncul, după Taina
Botezului şi cea a Mirungerii, în jurul analogului. Candidatul la preoţie şi el înconjoară
Sfânta Masă arătând hotărârea lui de a aduce toată viaţa lui pe Hristos ca pe o jertfă pentru
credincioşi, de a săvârşi Tainele, de a învăţa în Biserică. Mireanul sau membrul preoţiei
generale e închinat slujirii neântrerupte a lui Hristos în afara altarului, prin alte mijloace
decât săvârşirea Tainelor, dar caută să ţină şi el lumea în jurul lui Hristos, ca pe sine
însuşi25.
Pentru asigurarea unitaţii de învăţătură de săvârşire a Tainelor, de păstorire, sau de
formare a credincioşilor după chipul lui Hristos şi de vieţuire a lor înşişi după acest chip, e
necesar ca preoţii să aibă un centru superior al lor investit cu putere de sus. Acest centru
superior este episcopul26.
Succesiunea apostolică
Transmiterea aceluiaşi har de la episcopi la episcopi, începând de la apostoli, odată
cu transmiterea puterii şi obligaţiei de a păzi aceeaşi învăţătură şi aceleaşi norme ale
Tainelor şi ale păstoririi se numeşte succesiune apostolică27.
Astfel Biserica se hrăneşte, trăieşte totdeauna duhovniceşte din acelaşi har
apostolic şi din aceeaşi învăţatură şi rânduială. Episcopii formează ramurile care, pornind
din aceeaşi tulpină apostolică, extind harul şi conţinutul vieţii apostolice în toate celelalte
mici ramuri care sunt preoţii şi în toate frunzele sau rodurile care sunt credincioşii28.
I. Karmiris zice: “E necesar să se adauge că succesiunea apostolică nu se limitează
numai la şirul istoric neântrerupt al episcopilor, sau la succesiunea învăţăturii apstolice, ci
se extinde şi la succesiunea apostolică a slujirii şi demnităţii simţitoare, ca şi la şirul
continuu şi neântrerupt al generaţiei de creştini din toate veacurile, la succesiunea

23
Origen, după Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 108.
24
Paul Evdokimov, după Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 108.
25
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 108.
26
Ibidem, p. 108-109.
27
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 109.
28
Ioan Karmiris, după Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 109.

12
apostolică a întregii Biserici. Aceasta, după moartea Apostolilor, a fost purtătoarea
generală şi principală a apostolicitătii şi a slujirii apostolice ţinând seama că Duhul
Cincizecimii S-a răspândit nu numai peste cei 12 Apostoli, ci şi peste tot poporul lui
Dumnezeu al legii celei noi şi peste toată Biserica prin mulţime de daruri, transmise
succesiv... În sensul acesta larg, se poate spune că există o succesiune apostolică a tuturor
creştinilor botezaţi în Biserică, pe baza chemării lor la păstrarea mărturiei credinţei şi a
învăţăturii apostolice prin diferite daruri ale credincioşilor ce participă într-un anumit grad
la întreita demnitate a lui Hristos, sub înrâurirea Sfântului Duh ce lucrează în Biserică”29.
Clement al Romei zice: “Apostolii ne-au vestit Evanghelia trimişi de Domnul Iisus
Hristos, iar Iisus Hristos a fost trimis de Dumnezeu”30.
După Ipolit al Romei, episcopii “sunt socotiţi succesorii apostolilor şi părtaşi ai
aceluiaşi har şi păzitori ai arhieriei şi învăţătorii Bisericii”31.
Prin succesiunea apostolică a episcopatului se asigură păstrarea integrală a
învăţăturii apostolice, adică nu numai în forma ei fixată în Noul Testament, precum şi în
forma ei explicită, numită Sfânta Tradiţie.
Harisma episcopală poartă în sine puterea de a transmite toate harurile şi darurile
începând de la apostoli în tot timpul în Biserică. Ea nu trebuie înţeleasă numai ca un canal
ce aduce până la noi ceva vechi, ci ca un foc ce se transmite cu aceeaşi putere de încălzire,
sau ca un fluviu mereu puternic ce pătrunde în sol fertilizându-l. Focul şi apa harurilor, nu
vin nmai din trecut, ci şi de sus în fiecare timp, căci Biserica e mereu deschisă cerului.
Hristos, pe care-L primim prin Taine, prin învăţătura preoţilor şi de la părinţii
noştri, Îl simţim prezent şi viu în noi. El nu este al trecutului, nu Hristos trece ci generaţiile
trec. Toate au fost şi sunt vii în Hristos. Noi primim pe Hristos cel viu din cei ce trăiesc în
El. Succesiunea e şi o concomitenţă continuă32.
Harul Tainelor ca lucrare a lui Hristos ce ni se comunica nu formează singur
conţinutul Tradiţiei. Numai împreună, harul lui Hristos şi învăţătura Lui şi despre El ni-L
transmit pe Hristos în deplinătatea Lui vie şi eficientă. Hristos ca Dumnezeu şi Om
adevărat nu se învechesc, nici lucrarea şi învăţătura Lui nu se învechesc. Dar descrierea
Persoanei Lui infinite prin dumnezeirea Ei şi pururea actuală prin umanitatea Ei în mod

29
Ioan Karmiris, Ibidem, p. 110.
30
Sf. Clement al Romei, Epistola I către Corinteni, 42, 1-4, după Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p.
110.
31
Ipolit al Romei, Împotriva tuturor ereziilor, 1 după Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 110.
32
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 111.

13
suprem relizată, trebuie făcută înţeleasă la nivelul înţelegerii fiecărui timp, pentru a face
evident adevărul Ei unic, în plenitudinea Lui.
Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Grigorie de Nazianz au insistat asupra
importanţei slujirii învăţătoreşti a preotului şi episcopului. Dacă păstrarea şi propovăduirea
învăţăturii lui Hristos ţine de slujirea treptelor Hirotoniei, Biserica Ortodoxă nu poate
recunoaşte ca valide hirotoniile altor biserici care au alterat această învăţătura33.
Hirotonie şi hirotesie
Ierarhia bisericească se divide în superioară şi inferioară, aceasta din urmă având
rol auxiliar în Biserică. Astfel, şi cuvântul cler, care exprimă acelaşi conţinut va avea două
accepţiuni: una largă - întreaga ierarhie, a doua restrânsă - numai slujitorii sacramentali.
Aceste trepte apar odată cu primele succese misionare ale Apostolilor. Apostolii
rânduind potrivit nevoilor Bisericii, diaconi, preoţi şi episcopi.
Pe la mijlocul secolului al III-lea sunt amintiţi în apus ipodiaconii, lectorii, acoluţii
şi portarii, şi în plus în răsărit psalţii, groparii, parabolanii şi alţii, iar dintre femei
diaconiţele, fecioarele şi văduvele afierosite. Astfel ierarhia a ajuns să numere şase grade:
psalţi, anagnoşti şi ipodiaconi, ca grade inferioare; diaconi, preoţi şi episcopi, ca grade
superioare.
Clerul inferior este de origine bisericească; el a variat ca număr al treptelor şi ca
atribuţii. Misiunea lui e de a ajuta clerul sacramental, dar el nu are nici o putere harică
sacramentală, ci numai o anumită consacrare ierurgică pentru slujba lui.
Ierarhia sacramentală, care e de origine divină şi are ca misiune mijlocirea
mântuirii, primeşte capacitatea de a fi deţinătoarea puterii bisericeşti, ca şi puterea însăşi
potrivit treptei respective, printr-o Taină specifică. Ea e necesară pentru că sunt necesare
Tainele, validitatea acestora o dă numai o persoană ce a primit această capacitate. Ierarhia
inferioară e de origine bisericeasca ; împlineşte anumite slujbe prin care ajută sau prin care
participă la lucrarea ierarhiei sacramentale. De aceea, pentru slujba lor nu e necesar un har
sacramental şi o capacitate deosebită.
Taina prin care cineva devine membru al Ierarhiei sacramentale poartă (în zilele
noastre) denumirea de Hirotonie.Iar Ierurgia prin care o persoană e consacrată unei sluijiri
ce ţine de clerul inferior sau prin care o persoană din clerul sacramental primeşte un rang
onorific, administrativ, poartă numele de Hirotesie. S-a constatat în timp că termenul

33
Ibidem, p. 112.

14
“xeirotonia” a fost folosit nu numai pentru a desemna alegerea clerului ci şi în înţeles de
preoţire, ba chiar în a le desemna pe amândouă34.
Canonul 14 Sinodul VII Ecumenic face distincţie netă între hirotonie şi hirotesie,
luate în însemnarea lor actuală.Din cauza înţelesurilor diferite pe care le-au avut aceste
cuvinte s-a creat confuzie în folosirea lor. Astfel termenul de “hirotesie” a fost întrebuinţat
cu înţelesul de “hirotonie” (canonul 19 Sinodul I Ecumenic; canonul 6 Sinodul IV
Ecumenic; canonul 9 Neocezareea; canonul 10, 17, 22 de la Antiohia) sau invers cel de
“hirotonie” cu sensul de “hirotesie” (canonul 15 Sinodul IV Ecumenic; canonul 14, 15, 40
Sinodul VI Ecumenic; canonul 80 de la Cartagina; canonul 6 al lui Nichifor
Mărturisitorul) încât se întâmplă ca în acelaşi canon să fie folosite amândouă cuvintele
pentru a exprima acelaşi act sfinţitor (canoanele 6, 15 Sinodul IV Ecumenic; canonul 13
Antiohia; canonul 9 Neocezareea).
În sec. al XV-lea această confuzie încă persista, căci Simeon al Tesalonicului
vorbeşte când de hirotonia ipodiaconului, când de hirotesia lui, deşi mai înainte specificase
că acesta se hiroteseşte35.
De-a lungul timpului sensul celor două cuvinte s-a precizat. Hirotonia e o Taină,
Hirotesia e o Ierurgie. Taina este o lucrare văzută, instituită de Domnul Iisus Hristos care
împărtăşeşte omului harul său nevăzut.
Tainele sunt necesare pentru mântuire, deoarece mântuirea nu se poate face fără
har,ori harul se dă prin Taine. Ele sunt mijloace ale harului, care lucrează în Biserică, aria
mântuirii. Prin ele Hristos e prezent şi lucrează în Biserică, prin ele se sfinţesc şi se susţine
viaţa religios morală a creştinilor.
În ce priveşte ierurgiile, două idei stau la baza folosirii lor: prima - solidaritatea
dintre om şi natură; a doua – bogăţia harului şi necesitatea lui pentru toate acţiunile
omului. Pe lângă harul dat prin Taine care e absolut necesar mântuirii, omului îi este de
folos harul ajutător al lui Dumnezeu într-o mulţime de alte împrejurări ale vieţii. Scopul
este de a curăţi şi sfinţi natura şi pe oameni, comunicând acestora un har ajutător pentru
anumite împrejurări determinate ale vieţii lor.
Episcopul deţine plenitudinea puterii sacramentale, putând săvârşi toate Tainele şi
Ierurgiile, e supremul învăţător şi cârmuitorul răspunzător al credincioşilor pe calea

34
Magistr. Sever Buzan, Hirotonie şi hirotesie, în “Ortodoxia”, 1957, nr. 4, p. 595.
35
Sf. Simeon al Tesalonicului, după Magistr. Sever Buzan, op. cit., p. 601.

15
mântuirii. Preotul deţine puterea bisericească într-un grad mai mic, căci sub raport
sacramental el poate săvârşi şase Taine, pe când episcopul şapte.
Aceste puteri el le deţine prin Hirotonie, iar nu prin delegaţie de la episcop, însă în
exercitarea lor el e în dependenţa de episcop aşa cum acesta e în dependenţă de Sinod.
Diaconul are numai calitatea de a fi slujitor haric, ajutător pe lângă episcop sau preot la
exercitarea puterii sacramentale, el nu deţine în sens strict o putere sacramentală, şi de
aceea nu poate săvârşi nici o Taină şi nici nu deţine în mod ordinar celelalte ramuri ale
puterii bisericeşti36.
În mănăstirea sa, chiar egumenul poate hirotesi citeţi şi ipodiaconi (canonul 14
Sinodul VII Ecumenic; canonul 6 Nechifor Mărturisitorul), cu îngăduinţa episcopului.
Hirotesia se face în Biserică, în afara altarului şi înaintea Sfintei Liturghii, dar în faptă ea
se face în timpul sau după Sfânta Liturghie, mai ales când se acordă ranguri onorifice,
pentru a fi mulţi asistenţi37. Hirotesiile se pot anula38.
Hirotonia se face numai de episcop (canonul 1, 2 Apostolic) în aparhia sa (canonul
35 Apostolic), pentru o biserică anumită (canonul 6, Sinodul IV Ecumenic), în public
(canonul 7 al lui Teofil), în altar, la timpul hotărât al Liturghiei. Pot fi hirotesite mai multe
persoane deodată.
“Discuţiile” pentru termeni (hirotonie, hirotesie) au creat în perioada bizantină
multe nedumeriri, iar după Schismă prăpastia s-a adâncit şi din cauza impunerii
celibatului şi a nenumăratelor ordine călugăreşti. Aceste ordine, ca şi casta clericală, au
favorizat apariţia contestatarilor şi apoi a reformatorilor. Hirotesiile au devenit mai
importante decât vocaţia şi hirotonia, iar amestecul laicilor au schimbat denumirile
preoţiei cu altele mai “moderne” ca: ordinatio, benedictio, ordo-sacerdotalis, presbiterii,
ministerium, canonici şi multe altele39.
Ca termen hirotonia transmite harul celor trei trepte, iar hirotesia este o ierurgie
prin care se oferă puteri speciale sau funcţii administrative, meritorii: protodiacon,
protoereu, sachelar, iconom, iconom stavrofor (duhovnic, episcop, arhiepiscop, mitropolit,
patriarh); monahilor (ierodiacon, arhidiacon, singhel, protosinghel, arhimandrit); laicilor
(rasofor, citeţ, anagnost, cântăreţ, protopsalt)40.

36
Magist. Sever Buzan, op.cit., p. 610.
37
Episcop Mitrofanovici, după Magist. Sever Buzan, op.cit., p. 610.
38
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, după Magist. Sever Buzan, op.cit., p. 610.
39
Diac. P. I. David, Călăuză Creştină, Editura Episcopiei Ardealului, Arad, 1987, p. 287.
40
Ibidem, p. 286.

16