Curs 3

Despre Preoţie în doctrina mai multor confesiuni

Introducere
Biserica Ortodoxă cunoşte şi o preoţie generală şi o preotie specială, sacramentală,
deosebită de aceasta întemeiată de Hristos însuşi.
Această preoţie generală este starea de faptură nouă în Hristos a celor care, o dată
incorporaţi în El prin botez, au primit şi relaţia personală a Duhului, în Taina mirungerii.
Prin încorporarea noastră deplină în Hristos, prin cele trei Taine ale iniţierii creştine, noi
toţi devenim preoţi şi jertfe în Hristos: “Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă
duhovnicească, preoţie sfântă ca să aduceţi jertfe duhovniceşti bineplăcute lui Dumnezeu,
prin Iisus Hristos” (I Petru 2, 5).
Biserica Romano Catolică
Apostolii sunt trimişii lui Hristos pentru comunicarea şi transmitterea revelaţiei şi
tot prin ei Hristos a întemeiat Biserica. Cu privire la ierarhie în totalitatea ei aceasta a
urmat în succesiunea functiunilor apostolice de propovăduire, sfinţire si conducere.
Papii au succes, deoarece Petru, şeful Apostolilor, ca păstor principal al întregii
Biserici si vicar al lui Hristos pe pământ, a fost cel dintâi. Întrucât Trupul mistic al lui
Hristos nu poate fi decât unul, papa şi episcopatul unul neîmpărţit reprezintă şi
întruchipează acest principiu vesnic al unităţii si coeziunii Bisericii. “Prin legitima, publica
si neîntrerupta succesiune de păstori din timpul Apostolilor, Biserica a continuat în
identitatea de doctrină, sacramente şi conducere”1.
Ierarhia nu a fost pe deplin dezvoltată în primii ani şi se arată a fi luat diferite
forme, în diferite regiuni. Se ştie că autoritatea locală a fost direct conferită de apostoli
episcopilor. Sunt socotite de instituţie divină trei grade ale ierarhiei; episcop, preot şi
diacon. Cu exceptia Tainei Preoţiei şi Confirmării, rezervată apiscopului, dreptul de a
administra Tainele şi de a conduce serviciile divine publice este acordat şi celorlalte grade.
a. Un episcop e consacrat sacramental, ca să conducă o episcopie în supunere faţă
de primatul papei. Singur peiscopul posedă puterea de a hirotoni şi confirma. El posedă
puterea de a învăţa şi a guverna.

1
Diac. Prof. Vintilă Popescu, Învăţătura diferitelor biserici despre preoţie, în “Glasul Bisericii”, 1961, nr. 5-
6, p. 429.

1
 b. Preotul are puterea de a oferi sacrificiul la Liturghie, de a ierta păcatele si de a
administra extrema ungere: “Dacă cineva va zice că în Noul Testament nu există preoţie
văzută şi nici puterea de a sfinţi si oferi Trupul şi Sângele Domnului, cum şi iertarea si
ţinerea păcatelor, ci simplu oficiul si slujba de predicator al Evangheliei acela să fie
anatema”2. Preotul este si administratorul Tainei Botezului.
c. “În timpurile moderne, diaconatul a fost atât de mult privit ca o treaptă de
pregătire pentru preoţie, încât nu se mai ataşează nici un interes asupra îndatoririlor şi
privilegiilor lui. Funcţiunile unui diacon acum sunt reduse la slujirea de la Liturghie şi de
arătarea Sfintelor Taine înainte de binecuvântare, dar el poate, ca reprezentant al preotului,
să distribuie împărtăşania la caz de nevoie”3.
Preoţii căsătoriţi sau celibatari
A. În Biserica Ortodoxă, conform tradiţiei şi regulamentelor în vigoare preoţii sunt
căsătoriţi. Fiecare candidat la preoţie îşi alege liber înainte de hirotonie modul de viaţă
care îl doreşte, de a se căsători sau nu.
În Biserica Romano Catolică preoţii sunt obligaţi să fie celibatari, constrâşi la
acceptarea acestuia.
Noul Testament ne arată că unii apostoli au fost în cea mai mare parte căsătoriţi.
Astfel, vedem vorbindu-se despre soacra lui Petru (Matei 8, 14), iar Sfântul Apostol Pavel
pune Corintenilor următoarea întrebare: “N-avem oare dreptul să luăm cu noi de femei pe
o soră a nostră ca şi ceilalţi Apostoli... oare numai eu singur şi Varnava n-avem dreptul să
nu lucrăm? “ (I Corinteni 9, 5-6). rezultă că numai Pavel şi Varnava erau necăsătoriţi. “Se
cuvine episcopului să fie bărbat al unei singure femeii...” (I Timotei 3, 2) .
“Barbat al unei sigure femei”, înseamnă dreptul şi obligaţia clericului de a se
căsători o singură dată cu o singură femeie, fecioară, şi căsătoria aceasta să aibă loc înainte
de a primi Taina Hirotoniei. Rânduiala aceasta este în deplină armonie cu idealul
monogamiei instituită de Dumnezeu4 şi cu dispoziţiile clare şi precise ale atâtor canoane
bisericeşti (can. 5 şi 26 Sinodul Apostolic; can. 3 Sinodul I Ecumenic; can. 3, 4 şi 25
Cartagina; can. 12, 13 Trulan).
În primele trei secole căsătoria clericilor nu era oprită în nici un chip de către
Biserică: “Şi în Biserica Romei şi în general în întrega Biserică Apuseană în primele trei

2
Ibidem, p. 429.
3
Enciclica Catolică, după Diac Prof. Vintilă Popescu, op.cit., p. 429.
4
Pr. Prof. Spiridon Cândea, Preoţi căsătoriţi sau celibatari, în “Mitropolia Ardealului”, 1961, nr. 9-10, p.
581.

2
veacuri ale creştinismuli referitor la căsătoria persoanelor sfinţite fiinţa întru toate aceeaşi
normă ca şi în Biserica Răsăritului. Despre celibatul persoanelor sfintite, adică despre
aceea că dânşii necondiţionat trebuie să fie necăsătoriţi nu există nici o urmă în istoria
bisericească din primele trei veacuri”5.
Potrivit darului pe care-l are fiecare om, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe fiecare
să facă după cum îi sunt chemările, înclinările, puterile, dorinţele şi idelurile (I Corinteni
7, 7)6. Felul acesta de a vedea lucrurile a fost acceptat de întrega Biserică creştină.
Un sinod local ţinut în Elvira (Spania) prin anul 303-306 interzicea clerului de a se
căsători (canonul 33)7. Acest fapt a produs o mare tulburare şi vădită nemultumire în
rândul preoţilor. Sinodul de la Arelate (Galia) din 314 reia această problemă prin canonul
29 interzicând episcopilor, preoţilor şi diaconilor de a se căsători ameninţând cu caterisirea
pe toţi cei care ar nesocoti această dispoziţie.
Sinodul I Ecumenic de la Nicea din anul 325 aduce în discuţie şi problema
necăsătoriei clericilor. Episcopii veniţi din tările apusene susţineau introducerea
obligativităţii celibatarismului. Împotriva acestei teze s-a ridicat Episcopul Pafnutie din
Spania care deşi necăsătorit a combătut cu
fermitate acest canon. Au rămas celebre cuvintele lui: “Nimeni să nu pună pe
umerii preoţilor un jug greu pe care nu toţi îl vor putea purta cu demnitate”, afirmând că
viaţa familiară a clericilor este “o viaţă onorabilă şi de castitate”.
Punctul de vedere a lui Pfnutie a fost acceptat de către Sinod dându-se dreptul
clericilor de a se căsători8.
Când Roma a început să-şi afirme mai puternic şi mai insistent climatul ca cea mai
veche Biserică din Apus (aproximativ anul 385) s-a pronunţat şi în această chestiune.
Papa Siriciu însuşindu-şi concepţia sinoadelor de la Elvira şi Arelate şi bazându-se
pe eventualul sprijin al preoţilor celibi dă următoarea dispozitie împotriva preoţilor
păstoriţi: “Ne-a venit la cunostinţă că mulţi preoti şi leviţi ai lui Hristos chiar după timp
îndelungat în urma sfinţirilor dobândesc odrasle atât de la sotiile lor cât şi de la
împreunarea necurată, şi această nelegiure (crimen) a lor o apără cu afirmaţia că în
Vechiul Testament preoţii şi slujitorii altarului aveau dreptul de a avea copii (facultas
generandi). După ce unii dintre cei despre care vorbim au căzut în păcat din nestiinţă şi se

5
Funk In Kraus Real, în Enciclopedie, după Pr. Prof. Spiridon Cândea, op.cit., p. 581.
6
Prof. Dr. Nicodim Milaş, după Pr. Prof. Spiridon Cândea, op.cit., p. 581.
7
Eusebiu Popovici şi Nicodim Milaş, Ibidem, p. 581-582.
8
Dr. Nicodim Milaş, Ibidem, p. 582.

3
căiesc de păcatul lor, astfel noi nu-i vom lipsi de milostivirea noastră şi anume, cu condiţia
că dacă vor promite a se înfrâna le vom îngădui să rămână până la sfârsitul vieţii în slujba
lor în care erau când s-au dezbrăcat de pacat, fară nici un drept de a dobândi vreo-dată o
slujbă mai înaltă, iar cei ce vor să se desvinovăţească cu dreptul inadmisibil ca si când
acela ar fi garantat prin legea veche, să ştie că sunt caterisiţi prin autoritatea scaunului
apostolic (apoastolicae sedis auctoritate) din treapta bisericească din care au fost vrednici
şi nu pot atinge mai mult sfintele taine din care s-au lipsit pe sine dându-se patimilor
murdare. Şi după aceste pilde ne silesc să împiedicăm ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor,
să ştie toată lumea că dacă în viitor vreun episcop, presbiter sau diacon se va prinde în
aceasta (ceea ce noi nu dorim) acela se va exclude de la orice condescenţa noastră,
deoarece rana asupra căreia căldura doctrinei nu a putut avea influenţă, trebuie tăiată cu
cuţitul”9.
Din cuvintele papei Siriciu vedem că pe timpul acela numeroase persoane sfinţite
trăiau în Apus cu soţiile lor legitime şi aveau copii. Această dispoziţie era în contradicţie
cu rânduielile conice existente (canonul 5 Apostolic şi canonul 4 Gangra). Însuşi Siriciu
era constient că dă o dispoziţie anticanonică, vedem acest lucru de acolo că întreg
cuprinsul ordinului nu conţine nici o dispoziţie canonică existentă referitoare la căsătoria
preoţilor şi nici nu caută, cum ar fi normal, să pună în acord acele dispoziţii cu ordinul
său, ci pur şi simplu accentuează autoritatea scaunului apostolic şi în temeiul acestei
autorităţi ordonă ceea ce doreste să se întâmple10.
Urmaşii papei Siriciu au fost mai indulgenţi: papa Inocenţiu I (401-417) şi Leon
cel Mare (440-461), ei accentuau căsătoria spirituală, iar nu trupească. De aceea nu cer
clericilor să alunge soţiile, ci să le considere ca şi când nu le-ar avea11.
Papa Ioan Paul II cere acelaşi lucru ipodiaconilor. Papa Grigorie cel Mare spune
clar că legea celibatului i se pare severă şi greu de aplicat. Ceva mai exigenţi au fost papii
Teodor I (642-649) şi Martin I (649-653) care se ştie cât de mult s-au străduit să
centralizeze în mâinile lor întreaga putere spirituală si prin aceasta şi ideea
celibatarismului. (can. 2 de la Arelate 443-452; can. 1, 2 Tours din 461; can. 9 Sinod în
506; can. 6 Sin. Gerunda 517; can. 12 Auvergne 535; can. 17 Orleans 541; can. 4 Orleans
549; can. 1 Elusa 441; can. 11 Macon 581; can. 5,

9
Dist. LXXII, can. 3, 4, după Pr. Prof. Spiridon Cândea, op.cit., p. 582.
10
Dr. Nicodim Milaş, Ibidem, p. 583-584.
11
Leon cel Mare, Epistola 112 Ad. Rustic. Narb., după Pr. Prof. Spuiridon Cândea, op.cit., p. 584.

4
 6 Toledo 653).
Împotriva acestor tendinţe şi practici anticanonice ale Bisericii Apusene s-a
pronunţat Sinodul Ecumenic de la Trulan 692 care prin can. 13 preciza că în rândul
clericilor pot să intre atât persoane necăsătorite cât şi căsătorite. Persoanelor căsătorite nu
le este îngăduit să-şi lase soţiile pe motiv de intrare în cler sau că vor să ducă o viaţă
morală superioară. Unii teologi romano-catolici susţin că acest canon contrazice canoanele
3, 5 şi 25 din Cartagina care prescriu mare înfrânare şi abstinenţă preoţilor. Acestora li s-a
răspuns că asa precum înfrânarea de mâncare şi băutura nu înseamnă că preotul să nu mai
mănânce şi să bea niciodată, ci abstinenţa prescrisă clericilor se referă la anumite zile şi
ore şi nu pe toată durata vieţii; dovadă că sfinţii părinţi întruniti la Cartagina au înţeles
astfel lucrurile se vede din canoanele 15 şi 30 ale aceluiasi sinod care impun restricţii
copiilor preoţilor de a nu cerceta teatrele lumeşti şi de a nu se căsători cu eretici. Deci dacă
ar fi vorba de celibat nu s-ar mai putea vorbi de copiii preoţilor.
Casătoria trebuie să aibă loc înainte de hirotonie. Persoanele necăsătorite odată
hirotonite nu mai pot să se căsătorească.
Atât papa Serghie (687-701) ai cărui reprezentanti au participat la Sinodul Trulan
cât şi papa Ioan VII (705-707) în actele lor prin care recunosc caracterul ecumenic al
acestui sinod declară că acceptă canoanele emise si dau tuturor persoanelor sfinţite
libertate deplină în privinţa căsătoriei. Această întelegere a fost de scurtă durată odată cu
ridicarea papilor la rang de stăpânitor lumesti si cu micşorarea puterii şi influenţei
patriarhilor în Răsărit, fapt ce a dus la accentuarea presiunii pentru introducerea
celibatarismului în Apus.
Aşa de exemplu papa Zaharia (741-752) a reluat teza papei Siriciu şi la un sinod
ţinut la Roma în 743 a reînnoit dispoziţiile acestuia afirmând că persoanele sfinţite nu pot
avea soţii12. Patru ani mai târziu acelaşi papa, la cererea lui Pipin, trimite în Galia a 27-a
Capitula referitoare la organizarea Bisericii iar în capitolul 11 impune ca o necesitate
necondiţionată celibatarismul pentru întreaga preoţie.
Clericii s-au opus cu inversunare dispoziţiilor papilor astfel că în secolul XI
existau foarte mulţi diaconi, preoţi şi episcopi căsătoriţi în toate provinciile apusene si
chiar la Roma. Papa Nicolae I (1058-1061) a interzis credincioşilor să asculte liturghia
oficiată de către preoţii căsătoriţi, lucru ce a provocat revolte din partea credincioşilor
(Sinodul Roman din 1059 prin canonul 5). Papa Grigorie 7 cunoscut prin ideile si

12
Papa Siriciu al Romei, după Pr. Prof. Spiridon Cândea, op.cit., p. 585.

5
atitudinile sale dictatoriale la anul 1074 dă un ordin ce interzice clericilor de a avea soţii, şi
tuturor laicilor să se mărturisească şi să se cuminece la preoţi căsătoriţi. Neascultarea era
sancţionată cu anatema. Dovadă de nerespectarea acestor hotărâri sunt nenumăratele
sinoade ţinute în Apus pe tema celibatului începând din secolul XII până în sec. al XVI-
lea.
Abia sinodul Tridentin din 1562 a proclamat drept lege generală pentru întreaga
Biserică Romano Catolică obligativitatea celibatarismului pentru toate persoanele sfinţite.
Orice nesupunere era pedepsită cu antema. Această inovaţia a Bisericii Apusene a fost una
din cauzele de dezbinare dintre greci şi latini.
“Misionarii romani trimişi în secolul XI în Bulgaria, spre a dezlipi pe bulgari de
Biserica Constantinopolului i-a învăţat printre altele că preoţii ortodocşi trebuie priviţi cu
scârbă fiindcă sunt căsătoriţi şi din această cauza slujba lor nu poate fi legală şi nici
plăcută lui Dumnezeu”13. În sec. al XI-lea, când monahul studit Nechita s-a ridicat să
combată inovaţiile Romei a fost vehement atacat de cunoscutul cardinal Humbert care a
numit Biserica Răsăritului “comunitate infectată de erezia nicolaită”.
B. Factorul hotărâtor care a determinat pe papii de la Roma să introducă
obligativitatea celibatului pentru întreg clerul a fost cel de ordin politic.
Năzuinţa papilor de a ajunge stăpâni ai lumii impunea cu necesitate existenţa uni
cler disciplinat, gata oricând de a fi trimis în orice punct al globului pământesc, spre a
lupta pentru papalitate. Se ştie că un preot căsătorit este legat totdeauna prin nenumărate
interese familiare de ţara şi de parohia în care trăieşte.
Biserica Ortodoxă a Răsăritului n-a avut tendinţe de dominare a lumii, de acaparare
a puterii lumeşti şi de aceea pentru ea nu s-a pus niciodată problema existenţei unui cler
celibatar. Din această deosebire de concepţie, de interpretare a rolului pe care-l are
Biserica în lume au izvorât toate deosebirile şi neînţelegerile dintre Biserica Romano
Catolică şi Biserica Ortodoxă.
Biserica Ortodoxă a rămas credinciosă misiunii pe care i-a încredinţat-o divinul ei
Învăţător care a spus clar: “Împărăţia Mea nu e din lumea acesta” (Ioan 18, 36)14.
C. Celibatarismul ridică în mod automat problema castităţii feciorelnice. Fecioria e
o problemă de înaltă virtute, de înaltă morală creştină, ea a fost dat numai ca sfat celor ce
doresc să urce şi să vieţuiască pe culmile desăvârşirii creştine. “Practicarea ei nu este

13
Dr. Nicodim Milaş, Ibidem, p. 587.
14
Pr. Prof. Spiridon Cândea, op.cit., p. 588.

6
prescrisă în legea morală, străbaterea ei nu este obligatorie, ci are numai rolul unui sfat,
îndreptată către omul care-l poate îndeplini”15.
Ceea ce prevede legea e obligatoriu, ceea ce recomandă sfatul e facultativ. “Ceea
ce cuprinde legea e bun, ceea ce cuprinde sfatul e şi mai bun. Sfatul înseamnă un plus pe
lângă lege”16.
Sfântul Apostol Pavel şi-a arătat dorinţa în chip clar: “Eu aş dori ca toţi oamenii să
rămână ca mine”, adică necăsătoriţi, dar “ fiecare îşi are darul său de la Dumnezeu: unul
aşa, altul într-altfel”. De aceea celor necăsătoriţi si văduvelor le spune: “Bine este de vor
rămâne ca mine. Dacă însă nu se vor putea înfrâna să se căsătorească: fiindcă mai bine este
să se căsătorească decât să ardă” (I Corinteni 7, 6-9).
Sfântul Grigore de Nyssa, în tratatul său Despre feciorie, spunea: “Eu ştiu prea
bine că şi căsătoria a fost binecuvântată de Dumnezeu. Căsătoria este, însă, destul de bine
apărată, având ca avocat însăşi de obşte a oamenilor, care îndeamnă de la sine pe toţi să se
unească în vederea naşterii de fii. Fecioria este însă împotriva firii. Ar fi de prisos să mă
ostenesc, scriind îndemnuri la căsătorie. Ea are un avocat al ei foarte iscusit şi anume
plăcerea... Eu cred însă că şi în căsătorie grija şi râvna de cele dumnezeieşti trebuie să fie
pe primul plan, fără a dispreţui totuşi pe cel ce îşi face datoria în căsătorie cu cuminţenie şi
măsură. Aşa a făcut şi patriarhul Isac... Deci nu trebuie să ne depărtăm de dorul de cele
dumnezeieşti, dar nici nu trebuie să fugim de nuntă. Nu avem nici un motiv să criticăm
rânduiala firii şi nici să îndepărtăm un lucru de cinste, ca nunta, zicând că este rău”17.
Sf. Ioan Gură de Aur, în lucrarea sa Despre feciorie, pledând cu toată tăria în
favoarea fecioriei nu-şi pierde obiectivitatea şi spune adevărul şi despre căsătorie:
“căsătoria este bună pentru că ea ţine pe bărbat în cumpătare şi nu-l lasă să se piardă,
lunecând în desfrânare. De aceea nu o defăimăm, fiind ea de mare folos. Ea ajută ca
mădularele lui Hristos, creştinii, să nu ajungă mădulare ale desfrânării, neîngăduind ca
Sfânta Biserică să fie pângărită şi necurată (I Corinteni 6, 15). Căsătoria e bună pentru că
sprijină şi îndreaptă pe cel ce se găseşte în pericol de a cădea”18.
“Departe de mine nebunia de a osândi căsătoria. Este adevărat că socotesc fecioria
mult mai bună decât căsătoria, fără însă a trece căsătoria în rândul celor rele, ba chiar o
laud cu tărie. Căsătoria e limanul înfrânării pentru cei care dorind-o, o folosesc bine,

15
Arhim. Iuliu Scriban, după Pr. Prof. Spiridon Cândea, op.cit., p. 589.
16
Ibidem, p. 589.
17
Sfântul Grigorie de Nyssa, după Pr. Prof. Spiridon Cândea, op. cit., p. 592-593.
18
Sfântul Ioan Gură de Aur, după Pr. Prof. Spiridon Cândea, op. cit., p. 593.

7
neîngăduind firii să se depraveze. Căci ridicând ca pe o stavilă puternică unirea legitimă, şi
înfruntând năvala poftei, ea ne aşează şi ne păzeşte în cea mai desăvârşită linişte...
Îndemnând la feciorie eu nu condamn căsătoria, nici nu învinovăţesc pe cel ce se
căsătoreşte. Eu condamn pe cei ce osândesc şi profanează căsătoria” 19 şi pentru aceasta pe
motivul că “dacă dobori căsătoria de pe treapta ei înaltă, iei lauda fecioriei şi o cobori în
rândul celei mai de pe urmă răutăţi”20.
“Chiar dacă e bună şi cinstită căsătoria, ea poate numai să păstreze nepătat pe cel
care o foloseşte, dar nu poate să facă sfinţi. Rolul acesta de a face sfinţi este şi rămâne al
fecioriei”21.
4. Sfinţii Apostoli cât şi Sfinţii Părinţi care s-au ocupat de problema fecioriei şi a
căsătoriei au mărturisit că viaţa de familie implică o serie întreagă de nevoinţe şi greutăţi:
“Dacă însă te însori, nu greşeşti; şi fata dacă se mărită nu greşeşte. Dar unii ca aceştia vor
avea necaz în trupul lor. Iar eu aş dori să vă cruţ pe voi” (I Corinteni 7, 28).
“Eu aş vrea ca voi să fiţi fără de griji. Cel necăsătorit se grijeşte de ale Domnului,
cum să placă Domnului, iar cel căsătorit se grijeşte de ale lumii, cum să placă femeii” (I
Corinteni 7, 34-35).
În cadrul vieţii familiale, bărbatul nu răspunde numai pentru el ci şi pentru soţia,
copii săi: “Bărbatul este capul femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii” (Efeseni 5, 23).
Fiecare preot, în calitate de cap al familiei, are îndatorirea de a făuri, de a trasa
liniile mari, concepţia de viaţă a întregii familii. Tot el trebuie să vegheze ca această
concepţie să fie tradusă în realităţile vieţii de fiecare zi.
Sfântul Apostol Pavel atrage atenţia asupra îndatoririlor preotului povăţuind pe
ucenicul său Timotei cu cuvintele acestea: “Se cade ca episcopul (preotul) să-şi
chivernisească bine casa sa, având copii ascultători şi plini de toată bunăcuviinţa. Căci
dacă cineva a sa casă nu ştie să şi-o chivernisească, cum va purta grijă de Biserica lui
Dumnezeu?” (I Timotei 3, 4-5)22.
Mobilizarea preotului în lucrarea de a birui greutăţile vieţii familiale, îl împiedică
deseori de a se ocupa intens de pastoraţia credincioşilor din parohie şi uneori îl face chiar
să neglijeze în chip condamnabil îndeplinirea unor îndatoriri pastorale şi duhovniceşti. Pe

19
Pr. Prof. Spiridon Cândea, op. cit., p. 594.
20
Ibidem, p. 594.
21
Ibidem, p. 594.
22
Ibidem, p. 595.

8
lângă toate acestea trebuie subliniate şi unele părţi pozitive, avantaje pe care le creează
tocmai familia preoţească în păstorirea credincioşilor din parohie.
Preotul căsătorit, care a reuşit să-şi întemeieze o familie sănătoasă din punct de
vedere moral, are în însăşi familia sa un ajutor important în munca lui de zi cu zi în
parohie. Preotul nu mai e singur. El are în soţia lui un suflet care-l înţelege, o fiinţă
binevoitoare care îl mângâie în necazuri, care îl încurajează în munca sa, are în soţia sa un
tovarăş devotat până la jertfa supremă. Familia devine ca o oază de repaus, o sursă pentru
refacerea entuziasmului pastoral.
Prin exemplul bun pe care îl dau membrii familiei preoţeşti, purtarea lor morală,
chiar virtuoasă, iubirea şi preţuirea arătată tuturor oamenilor, faptele bune şi ajutorarea
semenilor noştri, influenţează în sens pozitiv asupra tuturor credincioşilor din parohie.
Astfel, credincioşii parohiei caută şi privesc spre familia preotului întocmai precum
floarea soarelui spre sursa de lumină şi căldură care îi dă viaţă.
Familia fiecărui preot este o parohie în miniatură, o parohie în care se vede ca într-
o oglindă puterea educativă, întreaga autoritate, priceperea şi toată capacitatea de
îndrumător şi conducător a preotului.
Preotul care nu este în stare să facă din familia lui un factor de înrâurire bună
asupra tuturor credincioşilor din parohie, nu va fi în stare să influenţeze, în chip pozitiv
nici asupra membrilor din marea lui familie, parohia.
Din aceste punct de vedere, situaţia de preot căsătorit a fost preferabilă faţă de
situaţia preotului celib, deoarece credincioşii au avut întotdeauna rezerve, ei îndoindu-se
de faptul că un astfel de preot va putea să-şi respecte până la capăt castitatea fecioriei.
Unii autori catolici ai manualelor de Teologie pastorală şi-au exprimat teama şi
îndoiala în rezultatele bune ale preoţilor necăsătoriţi: “Eu mă tem ca starea aceasta să n-
aibă obişnuinţe puţin regulate şi nu tocmai potrivite cu demnitatea preotului. Aş avea
teamă că îi va fi suspectată curăţia, căci într-o astfel de stare, este nevoie de un exces de
sfinţenie, pentru a înlătura orice idee supărătoare... Regulă generală deci: când celibatul nu
este un sacrificiu pentru împărăţia lui Dumnezeu, căsătoria este mai bună”23.
“Bisericile” protestante
În timpurile mai noi, denominaţiunile creştine şi sectele nu recunosc Preoţia
bisericească ca Taină şi deci nici caracterul sacramental haric al celor trei trepte ierahice.

23
Vinet, după Pr. Prof. Spiridon Cândea, op. cit., p. 597.

9
“Prin Botez (zice Luther) toţi suntem consacraţi preoţi. Orice creştin se poate lăuda că este
consacrat preot, episcop şi papă” (Către nobilimea creştină, 1520).
Deşi în principiu toţi creştinii sunt preoţi, totuşi din motive practice,
administrative, comunitatea lutherană cheamă, alege şi instituie numai anumite persoane
în funcţia de preot pentru că “nimeni nu poate să înveţe în Biserică şi să administreze
Tainele, afară de cel chemat canonic”24.
Deosebirile ierarhice sunt exclusiv nominale şi de drept uman, neavând decât o
importanţă administrativă.
Protestanţii, deşi au respins şi nu mai beneficiază de preoţia sacramentală,
păstrează în comunitatea lor treptele de episcop, pastor, diacon; au pe pastori care pot fi şi
diaconi dar şi episcopi, aşezaţi, pe bună dreptate, prin punerea mâinilor, sa pur şi simplu
numiţi dintre pastori (ca episcopi). Aceştia sunt delegaţi ai comunităţii care i-a ales.
Pastorul este deci un oficiu al comunităţii, în serviciul comunităţii, având ca sarcină
principală propovăduirea cuvântului şi administrarea Tainelor. Singura preoţie în Biserica,
după ei, este preoţia obştească sau generală a creştinilor, a poporului lui Dumnezeu.
Protestanţii fac deosebire între sacerdoţiu şi ministerium, între preoţie şi slujire,
cea dintâi fiind comună tuturor creştinilor, cealaltă fiind încredinţată de comunitate celui
pe care ea l-a ales pentru această slujbă.
Luther: “După cum 10 fraţi, fii ai unui împărat, ridică pe unul ca să conducă
moştenirea comună în numele lor, cu toate că sunt împăraţi în mod egal, deoarece au
aceeaşi putere, şi după cum creştinii se găsesc în pustiu fără preot, ridică pe unul dintre ei
ca să boteze, să săvârşească Euharistia, să predice şi să ierte, iar acesta este adevăratul
păstor, ca şi când ar fi sfinţit de către toţi episcopii şi de papă, tot astfel şi comunitatea
creştină instituie pe păstorii ei”.
Sectele au tras concluziile, respingând total preoţia sacramentală, prin interpretarea
cu totul eronată a textelor Sfintei Scripturi pe care se fundamentează instituirea
dumnezeiască a preoţiei sacramentale. Sectarii invocă cunoscutele texte de la I Petru 2,5-
9; Apocalipsa 5,10; 20,6 unde se arată că toţi credincioşii sunt seminţie aleasă şi
împărătească25.

24
Confesiunea Augustana, art. 14, după Pr. Prof. D. Radu, în “Îndrumări misionare”, op. cit., p. 581.
25
I Petru 2, 5-9.

10
 Anglicanii. Biserica are două aspecte: întreaga societate a celor care au viaţa
veşnică prin credinţa în Iisus Hristos; societatea continuă, istorică a credincioşilor care
mărturisesc credinţa.
Viaţa ei este marcată de predicarea Cuvântului lui Dumnezeu şi de administrarea
sacramentelor.
În timp ce preoţia fundamentală creştină este aceea a lui Hristos, întreaga Bisercă
are o funcţiune preoţească derivată din El. Mai mult, existenţa apostolilor în Biserica
Noului Testament atestă principiu că înlăuntrul Trupului există o preoţie specială pentru
îndeplinirea anumitor funcţiuni distincte. Ea a fost perpetuată prin cei numiţi ca colegi şi
urmaşi ai apostolilor şi mai târziu s-a dezvoltat întru preoţia întreită a episcopilor, preoţilor
şi diaconilor.
Intenţia Bisericii Anglicane e de a păstra forma primitivă şi tradiţională a preoţiei.
Totuşi, nu este universal acceptată nici o teorie despre episcopat şi nici nu se intenţionează
să se nege preoţiile neepiscopale.
Episcopul exercită supravegherea în dieceza sa, ca păstor prim al turmei sale.
Episcopatul istoric este un simbol şi instrument efectiv al unităţii şi continuităţii Bisericii.
Preotul e împuternicit să predice cuvântul lui Dumnezeu şi să administereze Tainele, să
conducă serviciile religioase şi să se îngrijească de vindecarea sufletelor din parohia lui.
Diaconul e ţinut un an şi e socotit ca o treaptă de pregătire pentru preot26.
Lutheranii
“De asemenea, bisericile noastre învaţă că Biserica una, sfântă trebuie să continue
în veci. Dar Biserica este adunarea sfinţilor, în care se învaţă în mod drept Evanghelia şi se
administrează în mod drept sacramentele. Şi pentru adevărata unitate a Bisericii, este
suficient să se cadă de acord asupra doctrinei Evangheliei şi administrarea
sacramentelor”27.
Aşadar, unitatea şi continuitatea Bisericii nu constă în nici un model special de
preoţie ecleziastică instituită de om.
În această definiţie a Bisericii, preoţia nu este menţionată.
“Slujirea Cuvântului şi sacramentelor este esenţială pentru fiinţa şi buna stare a
Bisericii, iar slujirea cu rânduială a Cuvântului şi a sacramentelor cere să existe o preoţie a
slujitorilor”28.
26
Diac. Prof. Vintilă Popescu, op. cit., p. 429-430.
27
Confesiunea de la Ausburg, art. VII, după Diac. Prof. Vintilă Popescu, op. cit., p. 430.
28
Convinctions, după Diac. Prof. Vintilă Popescu, op. cit., p. 45.

11
 Acestei preoţii îi aparţine supravegherea pastorală şi disciplina spirituală.
Preoţia există prin instituire de la Dumnezeu, nu prin simple aranjamente omeneşti
de dragul preoţiei. Totuşi Biserica, sau fiecare ramură are dreptul de a hotârî forma precisă
şi modul preoţiei, “nici un om nu trebuie să înveţe în public şi să administreze
sacramentele dacă nu e legal chemat”.
Singurul oficiu stabilit de Dumnezeu în Biserică este acela de a predica Cuvântul şi
de a administra sacramentele.
Presbiterienii
Hristos a ales pe apostoli, iar aceştia la rândul lor au rânduit presbiteri (numiţi şi
păstori, predicatori sau episcopi).
Întrucât apostolii nu au instituit nici un ordin al preoţiei, pe deasupra
presbiteratului, autoritatea Scripturii e în sprijinul “parităţii preoţilor”, adică principiul “că
tuturor slujitorilor în Biserică li s-a dat o singură putere şi funcţie egală”29.
“Funcţiunile episcopale”, ca hirotonia şi supravegherea dintr-o anumită regiune, nu
sunt exercitate de episcopi ca slujitori de un ordin mai înalt, ci de presbiteriile locale. O
congregaţie poate avea, de asemenea, “şi bătrâni conducători” şi diaconi.
Bătrânii sunt împuterniciţi să ajute în administraţia parohiei, pot servi ca membri
laici ai presbiteriului.
Funcţia diaconilor este în primul rând financiară, urmând precedentul din Noul
Testament.
Ce spun sectele?
Sectele evită termenul “preoţie”, îl folosesc mai mult cei care încearcă să-i
“combată” pe cei de alte credinţe.
Slujirea obştească este o obligaţie a comunităţii, o reprezentanţă a ei, o delegaţie
specială a fraţilor, o onoare în cadrul comunităţii, dar ea n-are nimic comun cu chemarea
preoţiei, în calitatea harică a acesteia: “Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”
(Ioan 15, 16); Doamne, iată-mă, trimite-mă, se tânguia profetul (Isaia 6, 8). Ai zel, arăta
apostolul, dar trebuie să ai şi chemare (I Corinteni 9, 17) sau, cine v-a pus pe voi peste
turmă? (II Corinteni 11, 13).
Preoţia nu e o funcţie socială şi nici o profesie oarecare, ci o slujire sfântă a lui
Dumnezeu care a transmis-o şi oamenilor şi pe care trebuie să o folosească şi să le fie spre

29
Confesio Helvetica, după Diac. Prof. Vintilă Popescu, op. cit., p. 432.

12
mântuire, aşa cum a poruncit Mântuitorul: Vă trimit în lume (Ioan 17, 18) şi iată Eu cu voi
sunt (şi prin slujirea preoţească) până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20)30.
În Biserică nu există nici o preoţie şi nici o deosebire între preoţi şi laici, deoarece
toţi sunt “preoţi”.
Predicarea cuvântului şi administrarea sacramentelor sunt funcţiuni proprii ale
întregii comunităţi, dar din motive practice sunt încredinţate unor slujitori anumiţi.
Păstorul e hirotonit (nu prin punerea mâinilor) de către reprezentanţii bisericilor
din regiune sau de membrii unei congregaţiuni. Diaconii sunt aleşi pe viaţă sau pentru o
anumită perioadă. Funcţia lor e de a administra şi servi la Cina Domnului31.
Învăţătura Bisericii noastre Ortodoxe
Biserica este, mai întâi de toate, comunitatea de persoane, de “pietre vii” şi fiecare
în parte îşi trage puterea de a se aduce, de a se dărui lui Dumnezeu, din aducerea continuă
a Jertfei lui Hristos şi din împărtăşirea de ea. Iar Hristos se aduce în mod permanent jertfă
în Biserică prin cei cărora le-a dat această putere şi poruncă, adică prin apostoli şi urmaşii
lor, episcopii şi preoţii (Luca 22, 19; I Corinteni 1, 24-25)32.
Ca unii ce sunt încorporaţi în Hristos ca mădulare ale Bisericii, creştinii sunt o
seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să
vestească în lume bunătăţile Celui ce i-a chemat la lumina Sa cea minunată (I Petru 2, 9)33.
Aşadar, observăm că Sfântul Apostol Petru face deosebirea între preoţia generală
obştească şi preotia specială ca venind direct de la Hristos şi cu o responsabilitate precisă
în Biserică. “Pe preoţii cei dintre voi îi rog, ca unul ce sunt împreună preot şi martor al
patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei cele ce va să se descopere, păstoriţi turma lui
Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetându-o nu cu silnicie, ci cu voie bună... făcându-vă
pildă turmei” (I Petru 5, 1-3)34.

30
Diac. P. I. David, op. cit., p. 287.
31
Diac. Prof. Vintilă Popescu, op. cit., p. 433.
32
Luca 22, 19; I Corinteni 11, 24-25.
33
I Petru 2, 9.
34
I Petru 5, 1 ş.u.

13