Curs 4

Preoţia în Sfânta Scriptură

Vechiul Testament
Un serios pas spre preoţia cea adevărată a fost preoţia Vechiului Testament, preoţie
instituită de Dumnezeu însuşi prin Moise. Cartea Numeri ne povesteşte pe larg cum a
apărut preoţia mozaică, al cărei prim reprezentant a fost Aaron (căruia îi odrăslise toiagul),
având ca urmaşi pe descendenţii săi în veac, din casa lui Levi (Numeri 17).
Ştim că Aaron a lăsat de dorit înaintea lui Dumnezeu, alţi mari preoţi ori nu şi-au
făcut datoria, ori s-au acoperit de păcate grele. Preotul şi levitul din parabola
“Samarineanului milostiv” arată uscăciunea sau îngustarea acestei preoţii iudaice
contemporane Mântuitorului.
Preoţii Vechiului Testament au combătut şi au urmărit cât au putut pe prooroci -
organe ale Duhului Sfânt, şi aceasta era posibil numai din cauza îndepărtării celor dintâi de
duhul înalt al poruncilor lui Dumnezeu.
Proorocii Miheia, Ioil, Zaharia şi Maleahi au cuvinte foarte aspre la adresa
preoţilor exclusiv ritualişti şi ploconari:
“Preoţii dau învăţătura legii pentru plată şi profeţii profeţesc pentru bani şi se
sprijină pe Domnul zicând: Domnul este în mijlocul nostru şi prăpădul nu va veni peste
noi!. Deci, din pricina voastră Sionul va fi arat cu plugul ca o ţarină şi Ierusalimul va fi
prefăcut într-un morman de ruine şi muntele templului, înălţimi acoperite cu păduri”1.
Vechiul Testament indică suficient adevărul că slujirea preoţească este o aşezare de
Dumnezeau rânduită (Ieşire 28, 1). În Facere 14, 18 citim despre preotul Melchisedec
căruia Avraam îi aduce daruri.
Psalmul 109, 4 face referire la această preoţie: “Tu eşti preot în veac după
rânduiala lui Melchisedec”.
Preoţia lui Mesia are caracterul preoţiei lui Melchisedec. Melchisedec nu are
indicaţii genealogice în Biblie, el e tipul preoţiei veşnice. Prin preotul Melchisedec se
vesteşte concepţia despre Mesia ca preot rege. Această preoţie e universală pentru că
Melchisedec e străin de preoţia Vechiului Testament.
Mai sunt şi alte numeroase indicaţii cu privire la existenţa preoţiei în Vechiul
Testament. Astfel, soţia lui Iosif egipteanul, Asineta, era fiica lui Putifar, preot în

1
Miheia 3,11.

1
localitatea On din Egipt (Facere 41, 50). Cartea Ieşirii vorbea despre un preot din Madian
(Ietro) ce avea şapte fete. Ietro devenise socrul lui Moise prin căsătoria acestuia cu Sefora
(Ieşire 2, 16-21).
În Vechiul Testament exista clasa preoţească din familia lui Aaron, singura care
avea dreptul să îndeplinească cele sfinte. Chemarea la preoţie se face în (Ieşire 28 şi 29):
“Să-mi fie Mie Aaron şi fii săi”; “Să-i sfinţeşti ca să-Mi fie Mie preoţi”.
Isaia 66, 21 vorbeşte clar despre originea dumnezeaiască a preoţiei, Ieremia 33, 21
vorbeşte despre preoţia lui Dumnezeu şi care se va înmulţi considerabil în anii cei care vor
urma.
În Ieşire 40, 12-15 se dau instrucţiuni speciale lui Moise cu privire la sfinţirea
preoţilor (spălarea, îmbrăcarea şi ungerea lor). De aceea preotul se numeşte “unsul”
(Levitic 16, 23: Mesia). Preoţii de rând erau numiţi unşi cu untdelemn, iar arhiereilor li se
turna pe cap untdelemn (Ieşire 29, 7).
Datoriile lor faţă de suflet şi faţă de Dumnezeu sunt mai importante chiar decât
obligaţiile faţă de părinţi şi fraţi. Ei sunt consacraţi exclusiv serviciului cultic.
Profetul Amos 5, 14 arată că datoria Preotului faţă de Dumnezeu este de a se
conforma voii Sale, binele este principiul de orientare al Preotului pe plan moral-social şi
în raport cu Dumnezeu.
După Obadia 1, 21 preotul este un instrument al dragostei divine. Profetul Maleahi
2, 17 precizează trei condiţii necesare preoţiei: ştiinţa: “pentru a propovădui cu efect
învăţătura”; solia: mijlocitor între Dumnezeu şi credincioşi; cârmuitori (Miheia 5, 3).
În cartea II Cronici 6, 41 recunoaşte preoţilor un dar deosebit. La sfinţirea
împăratului Solomon rosteşte o binecuvântare în care vorbeşte despre preoţi, care sunt
îmbrăcaţi cu “mântuiri”.
Cartea Înţelepciunii lui Isus Sirah 7, 31 spune că preotul este o autoritate în
mijlocul credincioşilor. Tot din acest text reiese ideea de remuneraţie a preotului pentru
munca prestată.
Psalmul 131, 9 menţionează că în timpul lui David preoţia era bine organizată.
Ierarhia Vechiului Testament era alcătuită din: leviţi, preoţi şi arhierei.
Leviţii ajutau preoţii în îndeplinirea serviciului lor, preoţii se recrutau din familia
lui Aaron. Rugăciunea, miruirea şi punerea mâinilor sunt acţiuni premergătoare intrării în
preoţie (Ieşire 40, 12-13).

2
 Preotul aducea în fiecare zi jertfă în Sfânta Sfintelor pentru purificare şi ajutor din
partea lui Dumnezeu.
Arhiereul se mai numea Kochen Haroş, Kochen Hagadol, preot căpetenie, marele
preot.
Ei se deosebeau prin veşmintele bogat ornamentate. Arhiereul era căpetenia
întregii preoţii. Cel dintâi arhireu a fost Aaron, fratele lui Moise, al doilea a fost Eliazar,
fiul lui Aaron apoi mai însemnaţi: Sadoc, Onias, Ionatan, Simion, Ana, Caiafa.
În Ieşire 4, 14-16 se precizează că episcopul are îndatorirea de a vorbi, de a grăi
poporului în locul lui Dumnezeu. El aduce în fiecare an în ziua împăcării o jertfă în Sfânta
Sfintelor pentru întreaga obşte a credincioşilor.
Pentru ca preoţii să nu fie obligaţi a îndeplini funcţii profane Vechiu Testament
introduce pe seama lor anumite privilegii şi dispune ca preotul să fie remunerat (Numeri 3,
46-51). Vechiul Testament insistă însă ca preotul să nu confunde dreptul la răsplătire legat
de misiunea lui cu exploatarea (Miheea 3, 11), în ceea ce priveşte vârsta intrării în cler era
de la 30 ani în sus şi cel mai devreme de la 25 ani în sus2.
Noul Testament
Preoţia şi preoţimea derivă direct din Marele Preot Hristos. Epistola către Evrei 4,
14-10,22 ne teologhişeşte noua preoţie, preoţia lui Hristos.
“În adevăr orice arhiereu fiind luat dintre oameni este pus pentru oameni spre cele
ce-L privesc pe Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate, el poate să fie
îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciuni. Din
această pricină dator este, precum pentru popor aşa şi pentru sine să jertfească pentru
păcate” (Evrei 5, 1-3).
Arhiereul nostru este cel Adevărat, fiindcă El a trimis dintre evrei pe Însuşi
Dumnezeu, Preotul absolut: “Drept aceea, având Arhiereul mare, Care a străbătut cerurile,
pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să
nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră,
afară de păcat” (Evrei 4, 14-15).
Arhiereul Hristos are note caracteristice fundamentale: este Fiul lui Dumnezeu,
este fără de păcat şi este tronul sau izvorul harului. Preoţia lui Iisus este o preoţie
netrecătoare.

2
Numeri 4, 3; 8-23.

3
 “Pe măsura aceasta Iisus s-a făcut chezaşul unui mai bun aşezământ. El s-a făcut
nu după legea unei porunci trupeşti, ci cu puterea unei vieţi nepieritoare, căci mărturiseşte
despre El: Tu eşti Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec.
Astfel, porunca dată întâi se desfiinţează pentru neputinţa şi nefolosul ei. Căci
legea n-a desăvârşit nimic, iar în locul ei îşi face cale o nădejde mai bună, prin care ne
apropiem de Dumnezeu... Acolo (în lege) s-a ridicat un şir de preoţi, fiindcă moartea îi
împiedica să dăinuiască, aici, însă Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoţie care nu
mai trece la altul “ (Evrei 7, 22, 16, 19, 23).
Hristos are o preoţie prin chemare, dată adică de Dumnezeu însuşi: “Şi nimeni nu-
şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu după cum şi Aaron. Aşa şi
Hristos nu S-a preslăvit pe Sine însuşi, ca să se facă arhiereu, ci Cel ce a grăit către El:
«Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut»” (Evrei 5, 4-5).
Numai Iisus putea fi înzestrat cu calităţile necesare unui arhiereu, îndeosebi
sfinţenia şi ascultarea faţă de Dumnezeu: “Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem:
sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi, şi fiind mai presus decât cerurile”
(Evrei 7,26); “Lucru de căpetenie din cele spuse este că avem astfel de Arhiereu care a
şezut de-a dreapta tronului slavei în ceruri, Slujitor Altarului şi Cortului celui adevărat, pe
care l-a înfipt Dumnezeu şi nu omul” (Evrei 8, 1-2); “Şi, deşi era Fiu a învăţat ascultarera
din cele ce a pătimit” (Evrei 5, 8).
Prin sfinţenie şi ascultare El a ajuns desăvârşit 3. Aceste calităţi L-au făcut capabil
de împătrita misiune de Rugător, de Jertfitor, de Mijlocitor şi Mântuitor:
- ca rugător Iisus S-a rugat necontenit pentru alţii, pentru unificarea şi sfinţirea
întregului neam omenesc: Ioan 17, 17-24;
- ca jertfitor: “El nu are nevoie să aducă zilnic jertfe, ca arhiereii: întâi pentru
păcatele lor, apoi pentru ale poporului, căci El a făcut aceasta o dată pentru totdeauna,
aducându-Se jertfă pe Sine însuşi” (Evrei 7, 27); “El a intrat o dată pentru totdeauna în
Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o
veşnică răscumpărare” (Evrei 9, 12-24);
- ca mijlocitor, prin jertfa Sa a mijlocit pentru păcatele noastre: “Şi pentru aceasta
El este Mijlocitorul unui nou testament, ca prin moartea suferită prin răscumpărarea
greşealelor de sub întâiul tetament,cei chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice” (Evrei
9, 15); “Acum Arhiereul nostru a dobândit o slujire cu atât mai osebită, cu cât este şi

3
Pr. Prof. I.Coman, Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, în “ST”, nr. 3-4, 1956, p. 160.

4
Mijlocitorul unui testament mai bun, ca unul care este întemeiat pe mai bune făgăduinţe”
(Evrei 8, 6) .
- Mijlocirea se face pentru mântuirea noastră: “Pentru aceasta, şi poate să
mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie prin El de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să
mijlocească pentru ei” (Evrei 7, 25); “Şi desăvârşindu-Se, S-a făcut tuturor celor ce-L
ascultă pricină de mântuire veşnică” (Evrei 5, 9).
Ce înseamnă de fapt “slujirea arhierească” a Mântuitorului Iisus Hristos?
În Noul Testament întâlnim destule mărturii că Iisus din Nazaret este Mesia, despre
care proorocii Vechiului Testament au prezis că va fi profet (Deuteronom 18, 15; Ieşirea
42, 1-4), preot (Ps. 109, 4; Ezechiel 40, 1) şi împărat (Ps. 2, 7; Miheia 2, 13; Zaharia 6, 9).
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre cele trei demnităţi ale Mântuitorului cînd
zice că Iisus Hristos “s-a făcut nouă înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi
răscumpărare” (I Corinteni 1, 30)4.
Noul Testament scoate în evidenţă slujirea sau misiunea arhierească a
Mântuitorului. El este adevăratul arhiereu, “fiind hirotonit de Dumnezeu”, care L-a
născut5.
“Drept aceea având arhiereu mare care a străbătut cerurile pe Iisus Fiul lui
Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Că nu avem arhiereu care să nu poată suferi cu
noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat”
(Evrei 4, 14-15).
Preoţia lui Hristos este netrecătoare6.
“Domnul Iisus Hristos s-a făcut înaintemergătorul preoţiei noastre creştine fiind
făcut arhiereu în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 20)7.
Calităţile arhiereului Hristos sunt excepţionale: “Un astfel de Arhiereu se cuvenea
să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi, şI fiind mai presus de
cât cerurile” (Evrei 7, 26).
“El a fost uns din veşnicie de Tatăl, spre arhierie supraomenească”8.
Tradiţia creştină despre Preoţie
“Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21).

4
H. Andrutsos, după Pr. Prof. V. Mihoc, Preoţia după Noul Testament, în “MA”, nr. 4-6, 1974, p. 250.
5
Sfântul Ioan Gură de Aur, după Pr. Prof. V. Mihoc, op. cit., p. 251.
6
Pr. Prof. I. G. Coman, după Pr.Prof. V.Mihoc, op. cit., p. 251.
7
Pr. Prof. M. Chialda, după Pr. Prof. V. Mihoc, op. cit., p. 251.
8
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Ibidem, p. 251.

5
 Din deplinătatea harului lui Hristos se împărtăşesc toţi creştinii, însă numai Sfinţii
Apostoli, rânduiţi de aceştia şi membrii ierarhiei rânduiţi de aceştia prin hirotonie, sunt
îmbrăcaţi cu harul preoţiei lucrătoare sau sfinţitoare fiind mijlocitori între credincioşi şi
Dumnezeu. În Tradiţia Bisericii noastre sunt câteva aspecte deosebite privind preoţia.
1. Aceasta este: universală. (I Petru 2,5-9; Apocalipsa 1,6; 5,10) Expresia de
“preoţie împărătească” sugerează ideea că toţi creştinii formează un popor de preoţi ai
marelui Împărat9.
Aceste texte sunt confirmarea profeţiilor date odinioară lui Israel realizate deplin în
creştinism.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată că prin harul Sfântului Duh prin botez şi mirungere
creştinii primesc întreită demnitate: de împărat, preot şi profet10.
Din aceste mărturii noutestamentare şi patristice desprindem constatarea că există
o preoţie împărătească sau spirituală11, care este nesacramentală, neputând oficia Sfinte
Taine ci numai participând la ele12.
2. Vorbim de o Preoţie ierarhică sau sacramentală
“Dumnezeu nu primeşte de la nimeni jertfe decât prin preoţii săi”13.
“Pavel apostol, nu de la om, nici prin om, ci prin Iisus Hristos şi prin Dumnezeu
Tatăl” (Galateni 1,1).
a) Instituirea diaconilor. Se face prin rugăciune şi punerea mâinilor de către Sfinţii
Apostoli (Fapte 6, 1-6) este primul act consemnat în Noul Testament în direcţia aşezării
treptelor preoţiei ierarhice.
“Aceasta este hirotonia: se aşează mâna pe bărbat iar Dumnezeu săvârşeşte totul şi
mâna lui este aceea care atinge capul celui ce se hirotoneşte dacă se hirotoneşte cum
trebuie”14.
Şi în epoca apostolică ca şi astăzi diaconii nu au fost socotiţi drept săvârşitori ai
Sfintei Taine, ci ajutători ai preoţilor şi episcopilor la săvârşirea întregii lucrări preoţeşti de
sfinţire (Fapte 8, 38), de propovăduirea cuvântului (Fapte 7, 8-10; 8,35) şi de păstorire.
b) Treapta preoţiei propriu-zise. Pentru indicarea membrilor acestei trepte sunt
folosiţi termenii presbiteros şi uneori episcopos.

9
Magistr. V. Petreanu, Ibidem, p. 252.
10
Sfântul Ioan Gură de Aur, Ibidem, p. 253.
11
Pr. Dr. Liviu Stan, Ibidem, p. 253.
12
Pr. I. Mircea, Ibidem, p. 253.
13
Sfântul Iustin Martirul, Ibidem, p. 254.
14
Sfântul Ioan Gură de Aur, Ibidem, p. 256.

6
 Sfinţii Apostoli au hirotonit preoţi imediat după Cincizecime pentru a sluji
credincioşilor, al căror numărul creştea cu repeziciune. În Noul Testament se vorbeşte
pentru prima oară despre preoţi, în înţelesul de astăzi (Fapte 11, 30).
Rânduirea în treapta preoţiei se făcea prin hirotonie, preoţii trebuie recrutaţi din
rândurile creştinilor cu alese virtuţi şi plini de evlavie. Condiţile pentru intrarea în cler sunt
înşirate de Apostolul Pavel la I Timotei 3, 2-12 şi la Tit 1, 6-9.
Slujirea preoţească este indispensabilă pentru viaţa religioasă a comunităţii
creştine, de aceea Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei îndeamnă pe creştini de a
asculta şi de a se supune preoţilor.
c) Sfinţii Apostoli au hirotonit şi Episcopi aşezându-i în cetăţile cele mai
importante.
În Noul Testament se întâlnesc dovezi clare despre unele persoane ce purtau
demnitatea de Episcop. Astfel Iacob, fratele Domnului (Galateni 2, 9), era Episcop al
Ierusalimului.
“Sfântul Iacob era Episcop al bisericii din Ierusalim” de aceea el vorbeşte ultimul
la Sinod (este vorba despre “Sinodul Apostolic”) 15 iar Fericitul Ieronim afirmă că:
“Iacobus episcopus hierolysoliromum fuit”16. Şi Episcopii au, după Noul Testament, o
întreită misiune, de a sfinţi, de a învăţa şi de a conduce pe credincioşi spre mântuire; spre
deosebire de preoţi, episcopii au dreptul şi datoria de a săvârşi hirotonia, prin episcopi s-a
asigurat succesiunea apostolică “Fără Episcop nu se face nimic”17.
În ceea ce priveşte hirotonia episcopilor, ea s-a făcut tot de către episcopi după
pilda sfinţirii pe care au primit-o Sfântul Pavel şi Barnaba (Fapte 13, 2-3).
Preoţii “să fie sfinţi ai Dumnezeului lor şi să nu pângărească numele Dumnezeului
lor, că ei aduc jertfă Domnului şi pâine Dumnezeului lor şi de aceea ei să fie sfinţi”
(Levitic 21, 6).
“Iar tu fii fără prihană înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Deuteronom 18, 13).
Exemplul vieţii preotului e un principiu pastoral pe care Sfântul Apostol Pavel îl
repetă ca pe un refren de mare preţ.
“Vă rog dar să-mi urmaţi mie, precum şi eu lui Hristos” (I Corinteni 4, 16)
“Fraţilor, faceţi-vă următorii mei şi uitaţi-vă la aceia care umblă astfel, precum
aveţi pildă de la noi” (Filipeni 3, 17).
15
Sfântul Ioan Gură de Aur, Ibidem, p. 261.
16
Fericitul Ieronim, Ibidem, p. 261.
17
Sfântul Ignatie Teoforul, Ibidem, p. 261.

7
 “Nimeni să nu defaime tinereţile tale, ci te fă pildă credincioşilor, cu cuvântul, cu
purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia” (I Timotei 4, 12).
“Episcopul să fie fără prihană” (I Timotei 3, 1).
“Întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune, dovedind în învăţătură
nestricăciune şi cinste” (Tit 2, 1).
Însuşirile bune, calităţile morale excepţionale, şi un exemplu de vieţuire
desăvârşită, Sfântul Apoostol Pavel pretinde atât în viaţa particulară cât şi în cea familiară
şi publică.
“Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei,
veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv,
nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând paşnic, neiubitor de argint, Bine
chivernisând casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa; Căci dacă nu ştie
cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (I
Timotei 3, 2-5).
Câteva aspecte ale Preoţiei din perspectivă biblică
Cuvântul preot nu presupune numai persoana care conduce o parohie în cele
duhovniceşti şi săvârşeşte Sfintele slujbe dând asistenţă religioasă credincioşilor săi, ci se
subînţelege că el este o persoană care a avut de la Dumnezeu această chemare, pe care el a
simţit-o şi a cultivat-o mulţi ani de-a rândul în şcoli speciale; a primit darul preoţiei prin
rugăciuni, prin punerea mâinii Arhiereului său legitim, ea l-a şi delegat să conducă
duhovniceşte o parohie, în numele său de urmaş al Apostolilor.
Biserica se compune din preot şi credincioşi.
“Luaţi aminte de voi şi de toată turma peste care Duhul Sfânt v-a pus pe voi
episcopi ca să păstraţi biserica Domnului pe care a câştigat-o cu însuşi sângele său”
(Faptele Apostolilor 20,28). De aici rezultă:
- în biserică unii sunt păstori, iar alţii credincioşi de rând;
- păstorii au trimitere de la Duhul Sfânt şi nu de la oameni;
- nu oricine poate îndeplini slujirea de preot, ci numai cei care au acest
dar de la Duhul Sfânt.
Mântuitorul şi-a ales mai întâi un număr de 12 Apostoli (Luca 6, 12-16; Matei 10,
1) apoi alţi 70 ucenici (Luca 10, 1-24); iar pe urmă apostolii au aşezat pe cei 7 diaconi
(Fapte 6, 3-6).

8
 Apostolii aveau de la Domnul misiunea de a predica Evanghelia (Mate 10, 6-8; 28,
19-20; Luca 9, 2; 10; 9) de a săvârşi Sfinte Taine (Matei 28, 18; Ioan 20, 22,23; I
Corinteni 4, 1) şi de a conduce credincioşii la mântuire (Luca 10, 16; II Corinteni 10, 6;
13, 2-10; I Corinteni 5).
Apostolii s-au îngrijit ca biserica, mereu în dezvoltare, să nu rămână fără păstori,
aşezând Episcopi şi preoţi (Faptele Apostolilor 14,23; Tit 1,5) cărora le-au dat puterea de
a aşeza şi ei episcopi şi preoţi.
Nu toţi pot fi păstori, adică preoţi ci numai aceeia care au chemarea şi darul
preoţiei.
Slujba preoţească este aleasă şi însemnată. În Vechiul Testament există o seminţie
preoţească aparte rânduită de Dumnezeu aceea a preoţilor şi leviţilor. Dacă ar fi încercat
cineva să se facă preot fără să fi avut chemare de la Dumnezeu şi dar preoţesc, trebuia să
fie omorât (Numeri 30, 38; 16, 40; 18, 7).
Este cunoscut cazul celor trei Core, Datan şi Aviron care s-au făcut singuri preoţi,
deci Dumnezeu i-a pedepsit cumplit, pământul s-a despicat şi i-a înghiţit de vii (Numeri 1,
6).
Acelaşi lucru s-a încumetat a-l face şi regele Ozia (II Cronici 26, 21).
Numai preoţilor le-a încredinţat Moise poruncile (Deuteronom 31, 9). Ei aveau
anumite drepturi şi îndatoriri pe care alţii nu le aveau: de a învăţa poporul în legea
Domnului, de a săvârşi sfinte slujbe şi de a aduce jertfă, de-al păstori şi conduce.
Iată ce zice Sfântul Apostol Pavel despre preoţii Vechiului Testament (Evrei 5, 1-
4): “Căci orice arhiereu , fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către
Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate; el poate să fie îngăduitor cu cei
neştiutori şi rătăciţi, de vreme ci şi el este cuprins de slăbiciune. Din această pricină dator
este, precum pentru popor, aşa şi pentru sine să jertfească pentru păcate. Şi nimeni nu-şi ia
singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum şi Aaron”. Aşadar,
preoţia este o chemare şi o slujbă specială!
În Noul Testament preoţia este un dar special împărtăşit prin Sfânta Taină a
“punerii mâinilor preoţiei”.
Prin “taină” înţelegem o lucrare sfântă văzută, în care se împărtăşeşte darul nevăzut
al Sfântului Duh.
Când cineva a primit prin această sfântă taină darul preoţiei, zicem că a fost sfinţit
preot. I se spune şi hirotonie, ceea ce în limba greacă înseamnă punerea mâinilor.

9
 “Nu fi nepăsător faţă de darul ce este în tine, ce ţi s-a dat prin proorocie, cu
punerea mâinilor preţiei” (I Timotei 4, 14).
“Te îndemn să ţii aprins darul lui Dumnezeu, ce este în tine prin punerea mâinilor
mele” (II Timotei 1, 6).
Despre aşezarea celor şapte diaconi Sfânta Scriptură grăieşte următoarele: “Pe
aceştia i-au înfăţişat înaintea apostolilor, care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinilor peste
ei” (Fapte 6, 6).
Darul preoţiei nu se pierde. De aceea, Hirotonia se împărtăşeşte o singură dată, ca
şi Botezul. Numai slujirea preoţească poate fi oprită sau pierdută, prin abateri. Darul
preoţiei este independent de vasul în care sălăşluieşte.
Preoţia trebuie să aibă continuitate apostolică.
Ea este ca un fir neîntrerupt, de la apostoli şi până astăzi. Numai Apostolii şi
urmaşii lor, episcopii, pot împărtăşi darul preoţiei. Preotul, deşi are acest dar, nu-l poate
împărtăşi şi altora.
Preoţia ortodoxă a fost transmisă prin hirotonie sfântă săvârşită de episcopi
hirotoniţi, începând de la apostoli şi până azi, încât putem urmări firul ei ascendent.
Preoţia ortodoxă are trei trepte sau grade: episcop, presbiter sau preot şi diacon.
Episcopul este treapta sau gradul cel mai înalt al preoţiei. Sfânta Scriptură îi
numeşte uneori şi simplu “prezbiter”.
Apostolul Pavel îi scrie lui Tit în legătură cu aşezarea de prezbiteri: “Pentru aceasta
te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi în cetăţi, precum
ţi-am rânduit: De este cineva fără prihană, bărbat al unei femei... Căci se cuvine
episcopului să fie fără de prihană...” (Tit 1, 5-7).
Episcopii au avut de la început drepturi asupra prezbiterilor şi diaconilor. Astfel, ei
îi hirotoneau şi îi aşezau pe preoţi (Tit 1, 5-9; I Timotei 3, 1-7; 5, 22) şi pe diaconi (I
Timotei 3, 8-10); îi sfătuiau (I Timotei 4, 6; 5, 1-25; 6, 1-20; II Timotei 2, 22-26; 4, 1-5); îi
pedepseau sau îi răsplăteau cu bine după cum era cazul (I Timotei 5, 17-20); supravegheau
toată viaţa duhovnicească creştină din cuprinsul episcopiei lor (Tit II şi III).
Presbiterii sunt urmaşii celor 70 de ucenici ai Domnului, colaboratori ai apostolilor
(Luca 10, 1).
În Sfânta Scriptură episcopii sunt numiţi uneori prezbiteri, alteori prezbiterilor li se
spune episcopi, iar alteori şi episcopii şi prezbiterii laolaltă sunt numiţi cu acelaşi nume
(Filipeni 1, 1).

10
 Diaconii sunt urmaşii celor 7 diaconi şi sunt aleşi şi aşezaţi întocmai ca aceia
(Fapte 6, 1-6), prin hirotonie.
“Atunci cei 12 au chemat mulţimea ucenicilore şi le-au zis: “...căutaţi şapte bărbaţi
dintre voi bine văzuţi, plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune pe care noi să-i rânduim la
această slujbă... sfatul a plăcut întregii adunări... pe aceştia i-au înfăţişat înaintea
Apostolilor care după ce s-au rugat şi-au pus mâinile peste ei” (Fapte 6, 2-6).
“Tot aşa diaconii să fie oameni de cinste nu îndoielnici la cuvânt, nebăutori de vin
mult, neagonisitori de câştig ruşinos păstrând taina credinţei întru cuget curat. Dar şi
aceştia să fie puşi mai întâi la încercare apoi dacă se dovedesc fără prihană să se
diaconească... diaconii să fie bărbaţi al unei singure femei, să-şi rostuiască bine casa şi pe
copiii lor” (I Timotei 3, 8-12).
Diaconii nu au îndatorirea de a conduce , de a săvârşi Sfinte Taine şi de a învăţa pe
credincioşi ci numai de a fi ajutători ai apostolilor, eiscopilor şi preoţilor (Faptele
Apostolilor 6,1-4). De aceea, de aici le vine şi numele de diaconi, adică de slujitori. Sfânta
Scriptură vorbeşte şi despre diaconese sau diaconiţe (I Timotei 5, 9-16; Romani 15, 1)
cărora, de asemenea, li se cerea anumite condiţii. Slujirea lor avea numai înţeles larg
sacerdotal, căci nu erau aşezate în slujba lor prin hirotonie la care, de altfel, nici nu puteau
aspira (I Corinteni 14, 34).
În Biserica Ortodoxă există şi trepte presacerdotale, pregătitoare pentru preoţie, şi
anume, cea de citeţ sau lector şi cea de ipodiacon sau subdiacon. Ele se împărtăşesc tot
prin rugăciuni cu punerea mâinilor de către Episcopi dar aceasta nu este hirotonie ci
hirotesie, care nu este taină.
La fiecare din cele trei trepte preoţeşti s-au mai adăugat şi grade suplimentare
onorifice date fie de atribuţii administrative, fie de merite deosebite.
La treapta de episcop există: arehiepiscop, mitropolit, patriarh; la cea de preot
protopop, protoereu, sachelar, iconom şi iconom stavrofor (purtător de cruce), iar la cea de
diacon arhidiacon şi protodiacon.
Condiţiile pe baza cărora se acordă hirotonia:
a) integritatea corporală şi spirituală (I Timotei 3, 2-12; Tit 1, 6);
b) să aibă asigurat locul (parohia), adică cercul său anume de slujire preoţească la o
turmă anumită, unde darul său preoţesc să se arate lucrător.
c) să aibă o cât mai serioasă pregătire şcolară, generală şi îndeosebi specială,
teologică.

11
 Slujirea preoţească constă din o sumă de drepturi şi îndatoriri.
Mântuitorul le-a dat puterea Sa (Matei 28, 19) şi mărirea Sa (Ioan 18, 22). Mărirea
Sa constă în cele trei dregătorii: împărat (Matei 27, 11; Ioan 10; 11; 18) ca arhiereu (Evrei
5, 6; Psalm 90, 4) şi ca învăţător sau prooroc (Matei 20, 11; Luca 24, 19; Ioan 7, 40).
“Cine ascultă de voi de mine ascultă şi cine vă nesocoteşte pe voi pe mine mă
nesocoteşte, iar cel ce mă nesocoteşte pe mine nesocoteşte pe cel ce M-a trimis” (Luca 10,
16).
Preoţii au rânduieli specifice lor.
1. Drepturi de a fi întreţinuţi de credincioşi.
“Nu purtaţi pungă cu bani, nici traistă, nici încălţăminte... iar în orice casă veţi
intra... în acea casă să rămâneţi mâncând şi bând ce au ei acolo, căci vrednic este
lucrătorul de plata sa” (Luca 10,4-7; Matei 10,9-14).
“Cel care primeşte cuvântul învăţăturii să facă parte învăţătorului din toate câte
are” (Galateni 6, 6).
2. Se cuvine ca preoţii să fie cinstiţi de credincioşii lor.
“Ascultaţi pe învăţătorii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru
sufletele voastre, având să dea de ele seama ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând,
lucru care n-ar fi spre folosul vostru” (Evrei 13, 17).
“Vă mai rugăm fraţilor să aveţi luare aminte pentru cei ce vă cârmuiesc în Domnul
şi bine vă sfătuiesc. ŞI pentru munca lor să-i socotiţi pe ei vrednici de prisoselnică
dragoste” (I Tesalonicieni 5, 12-13).
Preoţii cei ce-şi ţin singuri dregătoria să se învrednicească de îndoită cinste mai
ales cei ce se ostenesc în cuvânt şi învăţătură” (I Timotei 5, 17). O expresie a stimei ce se
acordă preoţilor este şi apelativul “părinte” cu care li se adresează credincioşii.
Concluzie
Preoţii îi nasc pe credincioşi prin botez devenindu-le părinţi duhovniceşti,
îngrijindu-se de sufletele şi de viaţa lor morală, dându-le o bună creştere în cele sfinte;
între preoţi şi credincioşi există raporturi duhovniceşti de părinţi şi fii.

12