Unirea Principatelor Române – o necesitate

națională și un eveniment crucial

Unirea Principatelor Române a reprezentat sinteza unui îndelungat proces istoric, pornit de la
conştiinţa unităţii de neam şi limbă a românilor din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania,
dublată de transformările socio-politice care au avut loc pe scena europeană în prima jumătate
a secolului al XIX-lea.
Odată cu Răscoala lui Tudor Vladimirescu din 1821 a început o perioadă în care a avut loc
eliminarea treptată a feudalismului şi debutul perioadei capitaliste în principatele
române.Alături de cauzele originii şi limbii comune, unitatea începea să fie dorită şi din pricina
avantajelor economice care decurgeau din aceasta: o piaţă internă unică şi intensificarea
activităţilor economice, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. Această dorinţă de unire a
celor două principate a fost exprimată atât în 1829, cu prilejul Tratatului de la Adrianopole, cât
şi în 1831-1832, în cuprinsul Regulamentelor Organice ale Moldovei şi Ţării Româneşti.
Voinţa de unire a fost exprimată clar şi puternic încă în timpul revoluţiei de la 1848, iar după
revoluţie, Unirea a devenit problema centrală și dominantă a vieţii politice româneşti, o idee
care a pus în mişcare toate păturile sociale.
Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii din 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848
avea în frunte înflăcăraţi patrioţi ca: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan
Cuza, Costache Negri, Constantin Alexandru Rosetti, fraţii Ion şi Dimitrie Brătianu, Dimitrie
Bolintineanu, Cezar Bolliac.
Reprezentanţii statelor participante la Congresul de la Paris, au luat atitudini diferite faţă de
viitorul regim politic şi juridic al Principatelor Române. În sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa,
Rusia, Sardinia şi Prusia dar Turcia şi Austria au manifestat o împotrivire netă.
Adunările ad-hoc, în frunte cu liderii unionști, revoluționari din 1848, şi-au început lucrările în
septembrie 1857, la Iaşi şi la Bucureşti.
Dezbaterile au demonstrat forţa mişcării unioniste şi voinţa poporului român de a-şi făuri
propriul stat national.
Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului național
român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca
domn al Țării Românești a lui Alexandru Ioan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la
marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.
Jantovan Nadejda