Lobsang

Rampa

CUNOAŞTEREA DE SINE


Avertisment

Această lucrare este alcătuită dintr-o suită de lecţii de o factură mai deosebită şi se adresează
celor care se interesează în mod sincer de misterele vieţii.
La origine, acest material urma să constituie un curs prin corespondenţă, însă organizarea lui s-
ar fi dovedit destul de anevoioasă. În cele din urmă am preferat să prezint materialul într-o carte.
Dacă vă veţi mărgini doar la simpla parcurgere a acestei lucrări, veţi constata că aţi realizat deja
un câştig important; dacă însă o veţi studia cu atenţie, câştigul va fi considerabil. Pentru a vă veni în
ajutor, lecţiile au fost precedate de nişte instrucţiuni care ar fi trebuit să însoţească cursul prin
corespondenţă, preconizat iniţial.

Lobsang Rampa

 Instrucţiuni

Va trebui să lucrăm împreună pentru ca dezvoltarea dumneavoastră psihică să se facă într-un ritm
mai alert. Unele dintre aceste lecţii vi se vor părea, fără îndoială, mai dificile decât altele şi de asemenea
mai lungi, dar ele, în nici un caz, nu conţin lucruri inutile, „de umplutură”; m-am străduit întotdeauna să
predau lecţii cu un număr de cuvinte cât mai mic cu putinţă.
Consacraţi o seară pe săptămână, mereu aceeaşi, pentru a studia aceste lecţii. Obişnuiţi-vă să le citiţi
la aceeaşi oră, în acelaşi loc, în aceeaşi zi. Nu este de ajuns doar să citiţi cuvintele, ci va trebui să
extrageţi idei care vi se vor părea destul de ciudate; o disciplină mentală vă va ajuta în acest scop.
Alegeţi o cameră, preferabil mai izolată decât celelalte, unde puteţi sta confortabil; această alegere
vă va facilita studiul. Dacă doriţi, puteţi să vă lungiţi în pat; în orice caz adoptaţi o poziţie cât mai
destinsă, în aşa fel încât muşchii să fie cât mai relaxaţi, pentru ca nimic să nu vă împiedice să acordaţi
toată atenţia la ceea ce citiţi, la ceea ce aceste cuvinte vă pot evoca.
Trebuie să aveţi grijă ca timp de o oră sau două, cam cât durează studiul unei lecţii, nimeni să nu vă
deranjeze, să nu vă întrerupă şirul gândurilor. Odată ce aţi intrat în încăperea aleasă, cameră sau birou,
închideţi uşa şi trageţi perdelele sau jaluzelele în aşa fel încât lumina zilei să nu vă poate distrage atenţia.
Nu folosiţi decât o singură sursă de lumină, o veioză plasată în spatele dumneavoastră, cât mai aproape.
În felul acesta, veţi avea suficientă lumină pentru citit, restul camerei rămânând în întuneric.
Lungiţi-vă pe pat sau aşezaţi-vă în fotoliul preferat. Destindeţi-vă câteva clipe şi apoi respiraţi
profund, fără grabă. Căutaţi să vă reţineţi suflul timp de trei sau patru secunde şi apoi respiraţi profund,
fără grabă. Reţineţi-vă respiraţia din nou pentru un scurt interval de timp şi apoi deschideţi cartea la
prima lecţie.
Mai întâi, citiţi normal, ca şi cum aţi citi un jurnal, apoi închideţi ochii şi lăsaţi subconştientul
dumneavoastră să se impregneze de conţinutul acestei lecturi. După aceea, reluaţi lectura. Recitiţi lecţia
cu atenţie, paragraf cu paragraf. Dacă un cuvânt sau o idee vă încurcă, notaţi-l pe o foaie de hârtie pe care
aţi avut grijă s-o plasaţi cât mai la îndemână. Nu încercaţi să vă amintiţi textul, să-l învăţaţi pe dinafară;
nu trebuie să deveniţi sclavul cuvântului tipărit, căci scopul esenţial al muncii dumneavoastră este acela
de a lăsa lecţia să pătrundă adânc în subconştient. Încercând să învăţaţi pe de rost, în mod conştient,
riscaţi să înţelegeţi greşit semnificaţia textului. Nu puteţi trece un examen la care vi se va cere să repetaţi
lecţia ca un papagal! Dacă veţi respecta instrucţiunile, veţi acumula cunoştinţe care vă vor elibera de
legăturile cărnii şi vă vor permite să vă stabiliţi scopul vieţii pe pământ.
Când veţi citi lecţia, consultaţi foaia de hârtie cu însemnările făcute şi reflectaţi asupra punctelor
care vă derutează sau care nu vi se par destul de clare. Trebuie ca dumneavoastră să reflectaţi şi tot
dumneavoastră veţi găsi răspunsul.
Nu puteţi obţine nimic fără a face un efort pentru aceasta.
Trebuie să munciţi, căci lucrurile care vi se dau gratuit nu au, în general, nici o valoare.
Trebuie să vă deschideţi mintea, să aveţi voinţa necesară pentru a acumula noi cunoştinţe.
Trebuie să vă „imaginaţi” că învăţătura vă pătrunde şi nu uitaţi nicicând că gândirea este chiar omul.
Prima lecţie.

 Prima lecţie - CONSTITUŢIA FIINŢEI UMANE

Înainte de a încerca să înţelegem natura „eului superior” sau să abordăm probleme mai oculte,
trebuie să înţelegem cât mai bine natura Omului. Pe tot parcursul acestei lecţii, vom folosi cuvântul „om”
fie că ne referim la un bărbat sau la o femeie. Să ne fie permis chiar de la început, să vă atragem atenţia
că în ceea ce priveşte ocultismul şi fenomenele de percepţie extra-senzoriale, femeia este cel puţin egală
bărbatului. De fapt, femeile au de cele mai multe ori o aură mai strălucitoare şi apreciază mai bine
diversele aspecte ale metafizicii.

Ce este Viaţa?
La drept vorbind, tot ceea ce există este „viaţă”. Chiar şi ceea ce considerăm noi că este mort este
„în viaţă”. Forma normală de viaţă poate să fi dispărut în ceea ce numim noi moarte, dar odată cu
încetarea „vieţii” apare o nouă formă de viaţă. Procesul de descompunere creează o nouă forţă de viaţă!
Tot ce există vibrează. Tot ce există este format din molecule în mişcare permanentă. Preferăm să
folosim în ceea ce urmează, termenul de „moleculă” în locul celui de atom, de neutron , de proton etc.,
pentru că acest curs este unul de metafizică şi nicidecum unul de chimie sau de fizică. Căutăm să
prezentăm mai degrabă o privire de ansamblu asupra conţinutului acestui curs decât să insistăm asupra
unor detalii care nu ar servi intenţiilor noastre.
Considerăm, fără îndoială, că este util să spunem câte ceva despre molecule şi atomi pentru a-i
linişti pe cei mai exigenţi dintre cititori care, altfel, ne-ar scrie pentru a ne învăţa ceea ce ştim deja.
Moleculele sunt particule infinit de mici, dar ele pot fi văzute graţie microscopului electronic. Potrivit
definiţiei din dicţionar, molecula este cea mai mică parte dintr-o substanţă pură care poate exista în stare
liberă şi care mai păstrează proprietăţile substanţei respective. Oricât de mici ar fi, ele sunt compuse din
particule şi mai mici numite atomi.
Atomul este un sistem solar în miniatură. Nucleul său reprezintă soarele nostru, în jurul căruia
gravitează electronii cu sarcină electrică negativă, tot aşa cum planetele se rotesc în jurul soarelui.
Fiecare substanţă posedă un număr determinat de electroni care se învârtesc în jurul „soarelui” ei.
Uraniul, de exemplu, are 92 de electroni; carbonul are numai 6, dintre care doi gravitează pe orbita cea
mai apropiată de nucleu, iar ceilalţi patru pe orbita mai depărtată. Noi vom face însă abstracţie de atomi
şi vom vorbi de acum în colo numai de molecule.
Omul ieste constituit dintr-o masă de molecule care gravitează cu o mare viteză. Omul se înfăţişează
ca un corp solid; ne este practic imposibil să ne vârâm degetul între carne şi oase. Şi totuşi această
caracteristică de corp solid este de fapt o iluzie. Să considerăm că o fiinţă infinit de mică s-ar plasa la o
oarecare distanţă de corpul omenesc pentru a-l observa. Ea ar avea prilejul să vadă sori şi nebuloase ale
căror traiectorii sunt nişte spirale, nişte dâre strălucitoare ca cele din Calea Lactee. În părţile moi ale
corpului, în carne, moleculele vor apărea mai împrăştiate, în timp ce în părţile mai tari, în oase, ele vor
apărea mai dense, dând impresia unei îngrămădiri de stele.
Imaginaţi-vă că v-aţi urcat pe un vârf de munte, într-o noapte senină. Sunteţi singur, departe de
luminile oraşului care din cauza reflexiei bolţii cereşti s-ar refracta în straturile cu particule umede în
suspensie şi v-ar limita sensibil vizibilitatea. Sus, pe boltă, stelele sclipesc. Galaxiile vi se înfăţişează
privirii. Calea Lactee traversează cerul ca o pulbere de lumină. Sunteţi uluit de atâtea stele, constelaţii,
lumi, planete! Molecule. Aşa v-ar vedea fiinţa microscopică.
Orice om poate fi conceput ca un univers în care planetele, moleculele, gravitează în jurul unui soare
central. Cea mai mică pietricică, cea mai firavă crenguţă, picătura de apă, toate sunt compuse din
molecule aflate în continuă mişcare.
Această mişcare dă naştere unei forme de electricitate, care, adăugându-se „electricităţii” generate
de eul superior, stimulează Viaţa. În jurul celor doi poli ai pământului se iscă furtuni magnetice care duc
la apariţia aureolelor boreale minunat colorate. În jurul tuturor planetelor, în jurul tuturor moleculelor,
radiaţiile magnetice se încrucişează cu cele venite din alte lumi sau molecule. Aşadar, omul este un
univers, dar nu un univers în sine. Nici o lume nu poate există fără alte lumi. Fiecare făptură, fiecare
univers, fiecare moleculă depinde de alte făpturi, de alte lumi, de alte molecule indispensabile vieţii
acestora.
Să nu uităm că grupurile moleculare au densităţi diferite; este vorba, de fapt, de grupurile de stele de
pe cer. În unele regiuni ale universului cosmic există un fel de deşerturi în care planetele sau luminile sunt
rare, după cum în altele densitatea acestora este enormă, ca în cazul Căii Lactee. Asemănător, roca poate
fi considerată ca o constelaţie sau o galaxie foarte densă. Aerul este mult mai puţin populat cu molecule.
Aerul ne impregnează, poate trece prin vasele capilare ale plămânilor noştri şi de acolo în sânge.
Dincolo de văzduh, de atmosferă, există cosmosul, spaţiul în care grupurile de molecule de hidrogen sunt
dispersate. Spaţiul nu este vid, aşa cum se credea cândva, ci este o masă de molecule de hidrogen care
formează stelele şi planetele.
Este clar că la o fiinţă a cărei densitate moleculară este foarte mare, o altă făptură întâmpină greutăţi
în încercarea de a pătrunde prin acest grup de molecule; însă o „fantomă”, ale cărei molecule sunt foarte
distanţate între ele, poate traversa un zid de cărămidă foarte uşor. Acest zid nu este decât o aglomerare de
molecule, asemănătoare unui nor de praf în suspensie din atmosferă. Oricât de neverosimil ar părea există
spaţiu între molecule, ca între stele, şi dacă o făptură este îndeajuns de mică sau dacă moleculele sale
sunt destul de distanţate, ea poate trece, de exemplu, prin acest zid cu uşurinţă, fără ca moleculele sale să
se atingă de cele ale zidului. Cele expuse ne permit să înţelegem cum o „fantomă” poate să apară brusc
într-o cameră închisă şi cum poate ea să treacă printr-un zid masiv şi solid. Totul este relativ, iar pentru o
fantomă sau o făptură astrală zidul gros nici nu există. Asupra acestei probleme vom reveni ceva mai
târziu.

 Lecţia a doua - CONSTITUŢIA FIINŢEI UMANE (urmare)

Aşa cum arătam în lecţia anterioară, corpul omenesc este format dintr-o mulţime de molecule şi dacă
un organism microscopic, ca de pildă un virus, îl vede astfel, noi va trebui să considerăm corpul omenesc
şi ca un ansamblu de substanţe chimice.
Dacă întraţi într-un magazin ca să cumpăraţi o baterie de lanternă, vi se vinde un „recipient” de zinc
care conţine în centrul său un electrod de carbon şi diferite substanţe chimice. Puneţi bateria în lanternă şi
dacă apăsaţi pe butonul cu care este prevăzută bateria, aceasta va lumina. Ştiţi de ce? în anumite condiţii,
metalele, carbonul şi substanţele chimice dau naştere unor reacţii care generează curent electric. De fapt
nu există electricitate ca atare în baterie, ci ea apare ca efect al reacţiilor chimice dintre elementele
constitutive.
În acelaşi fel creierul omenesc produce electricitate! În corp există elemente metalice, ca de exemplu
zinc, şi să nu uităm că molecula de carbon există şi ea şi stă la temelia corpului omenesc. Există, de
asemenea, multă apă şi alte substanţe chimice - magneziu, potasiu etc. Acestea se combină şi produc un
curent electric de intensitate foarte mică, dar care poate fi detectat şi măsurat.
Cu ajutorul unor aparate specializate, se pot înregistra oscilogramele undelor cerebrale ale unui
bolnav mintal. Prin fixarea unor electrozi pe capul bolnavului şi folosind nişte dispozitive miniaturale de
inscripţionare, se trasează pe hârtie semnalele captate de electrozi sub forma unor oscilograme, din
analiza cărora medicii pot determina natura maladiei pacientului controlat.
Creierul nu este altceva decât un receptor care ascultă mesajele eului superior, precum şi un emiţător
capabil, la rândul său, să transmită eului superior mesaje despre lecţiile învăţate. Aceste mesaje sunt
transmise prin intermediul „cordonului de argint”, constituit dintr-o masă de molecule care vibrează cu o
frecvenţă extrem de ridicată şi care gravitează cu viteză foarte mare pentru a pune în legătură corpul
omenesc cu eul superior.
Orice corp viu de pe pământ este, într-o oarecare măsură, un vehicul teleghidat al cărui conductor
este eul superior. Ne asemănăm întrucâtva maşinuţelor cu care se joacă un copil care le face să meargă
înainte, înapoi, să vireze, apăsând pe butonul unui fir legat de maşinuţă; ca şi copilul, eul superior, care
nu poate coborî pe pământ, îşi trimite corpul acolo. Toate câte le trăim aici, pe pământ, tot ceea ce facem
sau gândim, tot ceea ce învăţăm este trimis acolo, sus, pentru a fi înmagazinat în memoria eului superior.
Fiinţele foarte inteligente care sunt „inspirate” primesc adesea un mesaj direct - în mod conştient -
din partea eului superior, prin intermediul cordonului de argint. Leonardo da Vinci era unul dintre cei
care au rămas cel mai mult în legătură cu eul superior, dovedind geniu în tot ceea ce a întreprins. Marii
artişti, marii muzicieni, marii pictori intră în legătură cu eul superior şi compun apoi „inspiraţi” muzică
sau pictează tablouri care le-au fost mai mult sau mai puţin inspirate de către Puterile care ne conduc.
Acest cordon de argint ne leagă de eul superior, tot aşa după cum cordonul ombilical leagă pruncul
nenăscut de mama sa. Cordonul de argint este o masă de molecule care gravitează oscilând pe frecvenţe
foarte înalte şi foarte diferite; el nu poate fi atins, iar moleculele sunt destul de distanţate pentru ca ochiul
omenesc să le poată distinge. Multe dintre animale îl pot vedea pentru că ele sunt capabile să sesizeze
lungimi de undă pe care oamenii nu le pot percepe. Este ştiut că un câine poate fi chemat cu ajutorul unui
fluier ce emite ultrasunete pe care stăpânul nu le poate auzi. Tot astfel, animalele pot vedea cordonul de
argint şi aura pentru că ele pot percepe frecvenţele vibraţiilor acestora. Printr-un antrenament
corespunzător, îi va fi uşor omului să-şi extindă banda de sensibilitate receptivă, tot aşa cum un om lipsit
de forţă reuşeşte - prin numeroase exerciţii de fortificare - să ajungă să ridice greutăţi care depăşesc
capacităţile sale fizice normale.
Cordonul de argint reprezintă o masă de molecule în vibraţie, asemănătoare acelui fascicul de unde
care, reflectat fiind de suprafaţa satelitului nostru, a permis oamenilor de ştiinţă să măsoare distanţa de la
Pământ la Lună. Tot în acelaşi fel eul superior intră în legătură cu corpul aflat pe pământ.
Nimic din ceea ce facem nu îi scapă eului superior. Fiinţele care se străduiesc să se spiritualizeze
apucă pe „calea cea dreaptă”. Aspirând la spiritualitate, ele caută să-şi ridice frecvenţa oscilaţiilor
proprii pe pământ şi, prin intermediul cordonului de argint, să le ridice şi pe cele ale eului superior. Eul
face ca o parte din el să coboare într-un corp omenesc pentru a-i oferi acestui posibilitatea de a învăţa.
Fiecare faptă bună face să crească frecvenţa vibraţiilor noastre astrale şi terestre, iar dacă cuiva îi facem
un rău, frecvenţa vibraţiilor noastre astrale se va micşora.
Aşadar, oricare dintre faptele noastre rele ne va coborî cu o treaptă pe scara evoluţiei, după cum
fiecare faptă bună ne face să ne ridicăm cu o treaptă. Este esenţial deci pentru noi să ne conformăm vechii
reguli budiste care ne îndeamnă „să răspundem la rău cu bine şi să nu ne temem de nici un om, căci
răspunzând la rău cu bine progresăm şi ne înălţăm”.
Auzim vorbindu-se destul de des de „josnicia” cuiva. Cunoştinţele noastre metafizice îmbracă un
limbaj comun şi când vorbim despre o „melancolie profundă”, este vorba de fapt de nişte vibraţii pe care
corpul le transmite, prin intermediul cordonului de argint, eului superior sau pe care eul superior le
transmite corpului.
Mulţi oameni nu pot înţelege de ce nu sunt în stare să comunice în mod conştient cu eul lor superior.
Acest lucru este extrem de greu de realizat, în lipsa unui antrenament de lungă durată. Să presupunem că
vă aflaţi undeva în America de Sud şi doriţi să telefonaţi unei persoane din Rusia, din Siberia, chiar. Va
trebui mai întâi să vă asiguraţi că persoana cu care doriţi să comunicaţi are telefon şi apoi să ţineţi seama
de diferenţa de fus orar. După aceea, va trebuie să fiţi siguri că persoana este acasă, că vorbeşte aceeaşi
limbă ca şi dumneavoastră şi, în sfârşit, că autorităţile permit această convorbire. La acest stadiu de
evoluţie, este mai bine să nu încercaţi să comunicaţi în mod conştient cu eul dumneavoastră superior
pentru că nici un curs, nici o lecţie nu va putea să vă dea în câteva pagini ceea ce necesită ani de practică.
Cei mai mulţi oameni îşi pun mari speranţe în acest sens; ei îşi închipuie că dacă citesc un curs în acest
domeniu vor reuşi să facă imediat ce fac Maeştrii, care, probabil, au studiat o viaţă întreagă sau chiar în
mai multe vieţi anterioare! Citiţi cu atenţie acest curs, studiaţi-l, reflectaţi asupra lui, şi dacă veţi dori cu
ardoare să vă deschideţi mintea, veţi primi poate lumina. Se cunosc destule cazuri în care oamenii, şi în
special femeile, au primit asemenea informaţii care le-au permis apoi să vadă aura sau cordonul de
argint. Aceste experienţe ne îndreptăţesc să afirmăm că oricine poate reuşi... cu condiţia să creadă!

 Lecţia a treia – ETERICUL

Am înfăţişat deja modul în care creierul generează electricitate ca urmare a interacţiunii dintre
substanţele chimice, a apei şi a metalelor care îl compun. Acelaşi lucru este valabil şi pentru restul
corpului, întrucât sângele care curge prin artere şi vene transportă substanţe chimice, particule metalice şi
apă. Corpul este în întregime electrizat. Nu este vorba aici, evident, de energia electrică aşa cum o
cunoaştem în utilizările ei curente la iluminat sau în alte scopuri industriale, ci mai degrabă de efectele
magnetice ale fenomenului electric.
Dacă luăm un magnet obişnuit deasupra căruia aşezăm o hârtie pe care presărăm pilitură de fier, vom
observa că particulele de fier se vor dispune după anumite trasee. Experienţa merită să fie făcută,
magnetul putând fi procurat cu uşurinţă. Aşezaţi o foaie de hârtie deasupra magnetului, astfel încât acesta
să se afle în centrul ei. Presăraţi puţină pilitură de fier deasupra ei; veţi vedea că pilitura de fier se va
orienta exact pe liniile de forţă magnetică produse de magnet. Pe foaia de hârtie veţi obţine o imagine
clară a acestor linii de forţă. Merită să faceţi această experienţă căci vă va fi de folos în studiul pe care îl
întreprindeţi. Forţa magnetică este asemănătoare forţei eterice a corpului omenesc, a aurei sale.
Oricine ştie că un conductor prin care trece un curent electric creează un câmp magnetic care
înconjoară conductorul. Dacă intensitatea şi sensul curentului variază - cu alte cuvinte, dacă prin
conductor trece un curent alternativ - atunci intensitatea şi sensul câmpului magnetic vor varia în
concordanţă cu curentul alternativ.
Corpul omenesc, care constituie o sursă electrică, este înconjurat de un câmp magnetic alternativ.
Acest eteric cum îl numim, fluctuează sau vibrează atât de rapid încât ne este imposibil să sesizăm
această mişcare. Tot astfel, atunci când un bec este aprins, deşi curentul care-i străbate filamentul
fluctuează cu o frecvenţă de cincizeci sau şaizeci de perioade pe secundă, noi nu sesizăm fluctuaţiile
fluxului luminos, lumina fiind receptată la aceeaşi intensitate. Pot exista şi situaţii în care, în unele
localităţi sau la bordul unei nave, fluctuaţiile fluxului luminos să fie îndeajuns de lente încât ochiul să le
poată percepe.
Dacă o persoană se apropie foarte mult de alta, fiecare dintre ele va încerca de cele mai multe ori o
senzaţie de înţepătură. Majoritatea oamenilor sunt perfect conştienţi de apropierea de alţi oameni.
Încercaţi să faceţi o experienţă cu un prieten; aşezaţi-vă în spatele lui şi apropiaţi un deget de ceafa
acestuia, apoi atingeţi-i uşor ceafa. Cel mai adesea, el nu va reuşi să deosebească apropierea degetului
de ceafă de atingerea propriu-zisă. Explicaţia este simplă, căci etericul este în aceeaşi măsură sensibil la
apropiere sau la atingere.
Etericul este câmpul magnetic care înconjoară corpul omenesc. S-ar putea spune că etericul
reprezintă frontiera aurei, nucleul ei. La unele persoane etericul acoperă toate părţile corpului, având o
grosime de aproximativ un milimetru, chiar şi în jurul fiecărui fir de păr. La altele, ei este mai gros,
mergând uneori - destul de rar, ce e drept! - până la doisprezece centimetri. Etericul ne permite să
apreciem vitalitatea unei persoane. El îşi schimbă intensitatea în funcţie de starea de sănătatea a
persoanei respective. Dacă un om a lucrat intens în timpul zilei, grosimea etericului se va micşora,
apropiindu-se de piele, dar după o bună odihnă grosimea lui va creşte. El urmăreşte cu exactitate conturul
corpului, al părului, al negilor şi chiar ale coşurilor. Este demn de menţionat că etericul poate fi văzut,
întrucât în prezenţa unei tensiuni electrice şi în anumite condiţii, el se prezintă colorat fie în roz, fie în
albastru. Unele condiţii atmosferice facilitează de asemenea vederea etericului. Fenomenul este cunoscut
de marinari sub numele de „focul Sfântului Elme”. Se întâmplă uneori ca suprastructurile vasului - coca,
catargele - să fie bordate de un strat luminos, care creează o impresie puternică celor care îl văd pentru
prima dată. Putem asemui acest fenomen cu etericul navei.
 Adeseori, la ţară, în nopţile întunecate sau ceţoase, se poate observa în jurul conductorilor de înaltă
tensiune un fel de halou albăstrui. Inginerii electricieni cunosc acest fenomen sub denumire de efect
„Corona” al firelor de înaltă tensiune care poate provoca ionizare spaţiului din jurul izolatorilor şi
apariţia unor scurtcircuite care iscă să scoată linia de înaltă tensiune şi plasarea unei întregi zone din
teritoriu în întuneric. Etericul din jurul corpului omenesc se asemănă foarte mult cu descărcările electrice
care se produc între conductorii liniilor de înaltă tensiune.
Aproape oricine poate vedea etericul unui corp, cu condiţia ca cel care doreşte acest lucru să se
antreneze cât de cât şi să aibă puţină răbdare. Din păcate, unii cred că există un mijloc uşor şi rapid de a
dobândi cunoştinţele şi puterile pe care le-au căpătat Maeştrii după mulţi ani de studiu. Nimeni nu poate
face acest lucru fără un antrenament corespunzător; marii muzicieni exersează în fiecare zi. În acelaşi fel,
dacă se doreşte atingerea unor asemenea performanţe - precum vederea aurei şi a etericului - este
necesară o practică permanentă.
Puteţi exersa apelând la o persoană binevoitoare căreia să-i cereţi să ţină braţul şi mâna întinse şi cu
degetele îndepărtate, la câţiva centimetri pe o suprafaţă neagră sau neutră. Întoarceţi-vă spre braţ şi spre
mână fără sa le priviţi direct. Există un mic truc pe care trebuie să-l descoperiţi. Din colţul ochiului veţi
vedea un fel de fum gri-albăstrui lipit de piele. Aşa cum s-a arătat deja, grosimea acestuia poate varia
între un milimetru şi câţiva centimetri. Adesea, observatorul va întoarce capul pentru a privi mai de
aproape, dar nu va vedea decât un braţ, poate tocmai fiindcă el depune un efort prea mare sau că „nu vede
pădurea din cauza copacilor”. Relaxaţi-vă, căutaţi să nu faceţi eforturi şi, cu puţină practică, veţi reuşi să
vedeţi ceva.
Puteţi de asemenea să faceţi acest exerciţiu şi singuri. Aşezaţi-vă comod într-un fotoliu ca să vă
simţiţi cât mai bine. Instalaţi-vă la o distanţă de cel puţin doi metri de orice obiect, masă, scaune sau
perete. Respiraţi profund, regulat şi apoi, uşor, întindeţi braţele şi uniţi vârful degetelor cu vârful
degetelor mari, în aer. În acel moment, dacă vă depărtaţi uşor mâinile veţi percepe ceva. Acest ceva s-ar
putea să apară ca o ceaţă cenuşie luminoasă, dar veţi vedea cu siguranţă - depărtând uşor degetele - că
acolo există într-adevăr ceva. Şi acest ceva este etericul. Dacă pierdeţi contactul cu acel „ceva”, atunci
luaţi-o de la capăt, uniţi vârful degetelor şi îndepărtaţi-le din nou. Aceasta nu este decât o chestiune de
antrenament. Încă o dată, cei mai mari muzicieni ai lumii nu încetează să exerseze, şi numai în felul acesta
reuşesc să obţină rezultate remarcabile. Oricine poate obţine rezultate minunate în metafizică!
Continuaţi să vă contemplaţi degetele. Priviţi cu atenţie ceaţa uşoară care trece de la unul la altul. Cu
o oarecare practică veţi observa că ea trece de la mâna stângă la cea dreaptă, sau invers; sensul
deplasării nu depinde numai de sex ci şi de starea de sănătate ca şi de preocupările pe care persoana le
are în acel moment.
Dacă aveţi posibilitatea de a fi ajutat de cineva interesat de experienţă, atunci puteţi să exersaţi cu
palma mâinii dumneavoastră. Invitaţi persoana, de preferinţă de sex opus, să ia loc într-un fotoliu în faţa
dumneavoastră. Apoi atât dumneavoastră cât şi cealaltă persoană întindeţi braţele şi mâinile; coborâţi
încet palma dumneavoastră peste palma celeilalte persoane. Când veţi ajunge la patru centimetri de mâna
acestei persoane, veţi simţi un curent de aer rece sau cald, care trece de la o mână la cealaltă, senzaţia
fiind mai puternică în mijlocul palmei. Dacă veţi simţi o briză caldă, mişcaţi uşor mâna oblic şi atunci
senzaţia de căldură va creşte. De altfel ea va fi mai intensă, în funcţie de antrenament. Când aţi ajuns la
acest stadiu, dacă veţi privi cu atenţie spaţiul dintre mâna dumneavoastră şi a celeilalte persoane, veţi
vedea foarte clar etericul. Acesta seamănă cu fumul de culoare albăstruie pe care-l scoate o ţigară
aprinsă care se consumă singură. Trebuie să vă amintim că etericul nu este altceva decât manifestarea
exterioară a forţelor magnetice ale corpului. Atunci când o persoană moare de moarte violentă, această
sarcină eterică rămâne câtva timp în apropierea corpului, apoi se depărtează şi se rătăceşte ca un „suflet
chinuit”, fără a avea vreo legătură cu entitatea astrală. Despre aceasta vom vorbi mai târziu. Aţi auzit
probabil de vechile cimitire de la ţară, neluminate, unde s-au putut vedea în nopţile fără lună un fel de
aburi luminoşi de culoare albăstruie care se ridicau din mormintele proaspăt săpate. Acestea nu sunt
altceva decât sarcinile eterice care se împrăştie şi părăsesc mortul îngropat în ziua aceea. Am putea
spune că ele se aseamănă cu aburul care se înalţă dintr-un ceainic sub care tocmai închidem focul. Un fel
de pierdere de căldură. Tot astfel, când corpul moare (nu trebuie să uităm că există mai multe feluri de
faze legate de fenomenul morţii) forţa eterică scade din ce în ce mai mult. Se întâmplă ca etericul să mai
stea în jurul corpului câteva zile după moartea clinică; însă acest subiect îl vom trata într-o altă lecţie.
Continuaţi-vă practica cu asiduitate. Priviţi-vă mâinile, contemplaţi-vă corpul, faceţi exerciţiile
împreună cu un prieten binevoitor, pentru că numai aşa, experimentând, veţi reuşi să vedeţi etericul şi,
atâta timp cât nu-l veţi vedea, nu veţi putea vedea nici aura care este mult mai fină.

 Lecţia a patra - AURA

Am văzut în lecţia trecută că trupul este învăluit de un câmp eteric. Dincolo de el se află aura care îi
seamănă în sensul că este, ca şi acesta, de origine magnetică, dar asemănarea se opreşte aici.
Aura ne înfăţişează culorile eului superior; ea ne indică dacă o persoană este spirituală sau carnală,
dacă este sănătoasă sau bolnavă. Toate aceste informaţii le căpătăm analizând aura care reprezintă
oglinda eului superior sau a sufletului.
În această aură putem distinge boala, sănătatea, insuccesul sau succesul, iubirea sau ura. Fără
îndoială, este o adevărată fericire faptul că sunt puţini cei care pot distinge aura căci, în epoca noastră,
oamenii caută în mod curent să-şi creeze avantaje în dauna altora, a căror aură, reflectând culorile şi
vibraţiile eului superior, le trădează toate gândurile bune sau rele. Se ştie că atunci când o persoană este
atinsă de o boală necruţătoare, aura sa începe să-şi piardă din strălucire şi, în anumite situaţii, ea poate
chiar să dispară cu totul înainte ca persoana să moară. Pe de altă parte, în cazul unei morţi produsă în
împrejurări violente şi dacă victima era sănătoasă, atunci aura mai rămâne în jurul corpului şi după
moartea clinică.
Ajunşi aici, se cuvine să facem câteva observaţii asupra morţii, pentru că această suprimare a vieţii
nu seamănă deloc cu un act brusc, cu o întrerupere de curent. Moartea nu este niciodată rapidă. Oricare ar
fi cauza care a provocat-o, chiar şi în caz de decapitare, moartea nu survine imediat. Creierul, aşa cum
am văzut deja, este o baterie care dă naştere unui curent electric. Sângele furnizează substanţele chimice,
apa şi particulele metalice care se înmagazinează în ţesuturile cervicale. În felul acesta, creierul poate
continua să funcţioneze timp de trei până la cinci minute după moartea clinică!
Aura este ceva mult mai subtil decât etericul. Aura este, de fapt, ceea ce etericul este faţă de corpul
material. Etericul învăluie în întregime corpul, urmărindu-i conturul, în timp ce aura este mai îndepărtată
de corp şi formează un fel de cochilie de forma unui ou. Ea poate atinge o înălţime de doi metri şi
jumătate şi chiar mai mult şi o lăţime de mai mult de un metru la centru. Ea devine mai fină apoi, astfel că
partea ei cea mai îngustă se află la picioare. Aura este formată din radiaţii de diferite culori care sunt
emanate de diferitele părţi ale corpului.
Trebuie să subliniem încă o dată că aura există cu adevărat, chiar dacă ea nu poate fi văzută de
oricine, tot aşa cum aerul pe care îl respirăm nu poate fi văzut de oricine; de asemenea, eu tare mă
îndoiesc că un peşte poată să vadă marea în care înoată! Aura este o forţă vitală reală. Ea există, deşi
profanii nu pot să o vadă. Pentru a reuşi trebuie să lucraţi, trebuie să vă antrenaţi şi, cu puţin ajutor şi
multă credinţă, o veţi putea vedea. Cel mai greu este, într-adevăr, să aveţi credinţă.
Aşa cum am spus, aura este multicoloră, dar aici se cuvine să facem observaţia că atunci când
vorbim de „culori”, noi ne referim doar la o anumită zonă a spectrului solar. Altfel spus, în loc să folosim
cuvântul „culoare” ne putem referi la frecvenţa radiaţiei pe care, în mod obişnuit, o numim „albastru” sau
„roşu”. Roşul este una din culorile care poate fi văzută cel mai uşor. Albastrul este mai fin. Există
persoane care nu pot vedea culoarea albastră, sau care nu văd culoarea roşie. Dacă vă aflaţi lângă o
persoană care vede aura, aveţi grijă să nu spuneţi vreo minciună căci vă veţi trăda! În mod obişnuit orice
fiinţă posedă un „halou” albăstrui sau gălbui. Când este rostită o minciună, haloul va fi străbătut de
radiaţii verzi-gălbui. Este o culoare destul de greu de descris dar, odată văzută, nu mai poate fi uitată.
Aşadar, a profera o minciună este tot una cu a te trăda imediat prin aceste sclipiri verzi-gălbui ce ţâşnesc
din vârful aurei.
Aura se întinde în sus până în dreptul ochilor şi mai departe există ceea ce noi numim haloul propriu
zis sau nimbul, de o culoare aprinsă galbenă sau albastră. Apoi, chiar din vârf, ţâşneşte un fel de jet de
lumină care în Orient este cunoscut sub numele de Floarea de Lotus. Este un veritabil curcubeu şi, cu
puţină imaginaţie, poate fi comparat cu un lotus cu şapte petale care se deschide.
Cu cât gradul de spiritualitatea este mai mare, cu atât haloul se apropie de culoarea galben-şofran. În
cazul unei persoane care nutreşte gânduri rele, această parte a aurei va tinde spre un brun şters şi va fi
încadrată de o culoare verde-gălbuie ca fierea, care va da la iveală minciuna.
Suntem convinşi că mulţi oameni văd aura fără să ştie acest lucru. Se spune în mod curent că ni se
potriveşte o culoare şi nu ne convine o alta; instinctiv ne gândim că această culoare intră în conflict cu
aura noastră. Vi s-a întâmplat cu siguranţă să întâlniţi o prietenă prost îmbrăcată, în culori şocante. Poate
că dumneavoastră nu vedeţi aura ei, dar simţiţi că aceste culori îi sunt nefaste. Astfel, numeroase
persoane simt aura, o ghicesc, dar cum încă din copilărie au fost puse în gardă împotriva fenomenelor
supranaturale, ele refuză să creadă în această viziune.
S-a dovedit de asemenea că sănătatea unei persoane poate fi influenţată de culorile veşmintelor pe
care le poartă. Dacă purtaţi o îmbrăcăminte având o culoare ce intră în conflict cu aura dumneavoastră,
vă veţi simţi prost dispus, nu vă veţi găsi liniştea până când nu vă veţi schimba hainele. Acest lucru este
valabil şi pentru decorul casei, căci este ştiut că verdele odihneşte, în vreme ce roşul este iritant.
Culorile, în fond, sunt nişte vibraţii. Şi după cum vibraţia pe care o percepem ca „sunet” poate fi
discordantă sau armonioasă, tot astfel şi vibraţiile mute pe care noi le numim culori pot provoca o
cacofonie spirituală.

 Lecţia a cincea - CULORILE AUREI

Fiecare notă muzicală reprezintă un amestec de oscilaţii armonice compatibile cu notele apropiate.
Când această condiţie nu este îndeplinită sunetul sună „fals”, strident şi neplăcut pentru ureche.
Culorile sunt şi ele vibraţii, al căror spectru de frecvenţă depăşeşte cu puţin „spectrul vizual al
percepţiei umane”. Pot exista culori pure, plăcute, care înnobilează, sau culori ce nu se armonizează între
ele, care irită nervii. În aura omenească există un număr enorm de culori şi de combinaţii ale acestora.
Unele dintre ele depăşesc domeniul vizibil al unui observator neantrenat; pentru aceste culori invizibile
nu avem denumiri.
Am vorbit deja de fluierul cu ultrasunete care emite vibraţii ale căror lungimi de undă nu pot fi
percepute de urechea omenească, dar pe care câinii le aud. În schimb, omul poate auzi unele sunete grave,
în timp ce urechea unui câine nu le poate sesiza. Să presupunem că am reuşi să mărim sensibilitatea
percepţiei auditive a urechii umane în domeniul frecvenţelor înalte; vom fi în stare, atunci, să auzim
ultrasunetele ca şi câinele nostru. În mod asemănător, putem să mărim sensibilitatea percepţiei vizuale
pentru a vedea aura. Va trebui să procedăm foarte atent, căci riscăm să pierdem facultatea de a percepe
culoarea neagră sau pe cele foarte închise. Este imposibil să întocmim o listă cu acele nenumărate culori
şi ne vom ocupa numai de cele principale, de cele mai intense. Culorile fundamentale se schimbă în
funcţie de progresele făcute de persoana a cărei aură o examinăm. Dacă aceasta a progresat spiritual şi
culorile apar mai vii. Dacă, din nefericire, persoana a regresat spiritual, atunci culorile se alterează sau
îşi schimbă nuanţa.
Culorile fundamentale pe care le vom studia indică „fondul” unei persoane. Culorile, pastel indică
gândurile, intenţiile ca şi gradul de spiritualitate. Aura se roteşte ca un vârtej şi ne apare ca un curcubeu
mai deosebit, mai complex. Culorile se rotesc în jurul corpului în spirale concentrice, coborând de la cap
la picioare. Aceste culori sunt mult mai numeroase decât cele ale curcubeului, care nu reprezintă decât un
fenomen de refracţie a cristalelor, pe când aura reprezintă însăşi viaţa.
Iată deci câteva observaţii referitoare la unele culori - puţine la număr! - căci nu foloseşte nimănui
să ne ocupăm şi de altele câtă vreme nu pot fi văzute cele principale!

Roşu
O culoarea roşie clară indică putere dirijată spre bine. Generalii de valoare, conducători capabili ai
societăţii prezintă în aura lor mult roşu clar. Descoperim o culoare de un roşu clar bordată de un galben
clar la „cruciaţi”, adică la cei care se străduiesc permanent să-şi ajute aproapele. Nu confundaţi o
asemenea persoană cu aceea care „se amestecă în toate” şi a cărei aură va avea o culoare roşu spre brun.
Benzile sau radiaţiile de un roşu clar, emanate de un organ, ne arată că acel organ se află într-o stare de
sănătate excelentă. Unii mari oameni de stat prezintă un roşu clar în aura lor, dar din păcate, în multe
cazuri, acest roşu este atins de culori care îl slăbesc.
Un roşu murdar, foarte întunecat, sau spălăcit, indică răutatea, caracterul josnic. Persoana respectivă
este iritabilă, necinstită, caută să profite de alţii. Culorile roşu spălăcit ne fac cunoscut, invariabil,
apariţia excitaţiei nervoase. Asasinii au adesea acest roşu spălăcit, degradat în aura lor. Cu cât roşul este
mai pal (mai pal, nu mai clar), cu atât persoana este mai nervoasă şi agitată, foarte activă, care nu-şi
găseşte locul. Culorile roşii din preajma organelor indică starea de sănătate a acestora. Un roşu închis,
bătând spre brun, care pulsează deasupra unui organ indică prezenţa unui cancer şi este posibil să putem
„prevedea” apariţia unui cancer chiar când acesta este pe punctul de a se declanşa! Aura ne descoperă
maladii care pot apărea mai târziu dacă nu se iau măsuri de prevenire corespunzătoare. Cu siguranţă că nu
peste mulţi ani se va recurge din ce în ce mai des la „terapeutica aurei”.
Un roşu marmorat care pulsează în dreptul obrajilor indică un abces sau o carie dentară şi, dacă este
însoţit de o culoare brună care pulsează cu regularitate în acest nor colorat, înseamnă că persoanei în
cauză îi este frică să meargă la dentist. Roşul aprins îl „poartă” cei care sunt foarte siguri de ei, care se
gândesc numai la ei. Aceasta este culoarea falsei mândrii. Acest roşu aprins se distinge foarte clar în
jurul şoldurilor femeilor nu prea virtuoase, a celor a căror profesie este amorul. Aşadar, egocentricul ca
şi prostituata prezintă aceeaşi culoare.
În legătură cu acest subiect să-mi fie permisă o digresiune: este curios de constatat că în unele
expresii obişnuite, anumite stări, dispoziţii sufleteşti, sunt caracterizate prin culori, ca roşu pentru mânie,
negru pentru pesimism (vede totul negru), galben pentru gelozie etc., culori existente în aură,
corespunzător dispoziţiei pe care o încearcă persoana în cauză! Popoarele care au imaginat asemenea
expresii vedeau clar aura, conştient sau nu.
Pentru a ne întoarce la grupul culorilor „roşii”, rozul (culoarea coralului) indică lipsa de maturitate.
Adolescenţii au o aură mai apropiată de roz decât de roşu. La un adult, ne indică infantilismul sau
nesiguranţa.
Persoanele care prezintă radiaţii de culoare roşie la extremitatea sternului sunt bolnave de nervi. Ele
vor trebui să înveţe să-şi controleze manifestările şi să se străduiască să fie cât mai calme dacă vor să
trăiască mai mult.

Portocaliu
Portocaliul este o variantă a roşului, dar îl vom încadra într-o clasificare mai deosebită, deoarece
unele religii din Orient consideră că portocaliul este culoarea soarelui şi o onorează. Este o culoare bună,
iar cei în a căror aură există o frumoasă culoare portocalie sunt fundamental buni şi sunt oricând gata să
vină în ajutorul celor mai necăjiţi decât ei. Galbenul-portocaliu este excelent. El denotă stăpânire de sine
şi multe alte virtuţi.
Portocaliul-brun este culoarea caracteristică persoanelor leneşe care „iau totul în derâdere”.
Această culoare indică în aceeaşi măsură şi o boală de rinichi. Dacă este situată deasupra rinichilor şi
prezintă urme de gri, ea indică existenţa calculilor renali.
Un portocaliu colorat în verde este caracteristic unui temperament coleric, cârcotaş, iar atunci când
veţi fi progresat îndeajuns, până la a putea distinge o culoare în altă culoare şi toate nuanţele, va trebui să
aveţi grijă să evitaţi discuţia cu cei care au culoarea verde în cea portocalie căci aceştia nu au pic de
imaginaţie, pentru ei totul este alb sau negru, lor le lipseşte subtilitatea de a distinge nuanţele de opinie.
Persoana posedată de un portocaliu-verzui discută la nesfârşit, numai pentru plăcerea de a vorbi, fără
măcar să-i pese de valoarea argumentelor sale.

Galben
Un galben frumos auriu caracterizează persoanele de o înaltă spiritualitate. Marii sfinţi posedă un
nimb auriu. Cu cât nivelul spiritual al cuiva este mai ridicat, cu atât este mai strălucitor acest galben
auriu. O persoană care în aura sa are o culoare de un galben viu este de o cinste şi de o francheţe care
aproape ating perfecţiunea, şi putem avea deplină încredere în ea.
Un galben murdar vădeşte laşitatea. Un galben roşiatic nu este cu totul avantajos, pentru că el indică
timiditate fizică şi morală, precum şi o oarecare slăbiciune a spiritului. Persoanele cărora în aură le este
caracteristică această culoare sunt nehotărâte, nu ştiu ce vor, îşi schimbă religia şi părerile, căutând tot
timpul altceva. Ele nu perseverează în nimic.
Persoana care posedă în aura sa o culoare galben-roşie sau brun-roşie îşi va consuma viaţa alergând
după persoane de sens opus... în zadar! Este interesant să constatăm că cei care au culoarea galben-roşie
în aura lor şi părul le este roşcat sunt, în general, iritabili şi extrem de susceptibili.
Când galbenul este puternic colorat cu roşu, persoana respectivă suferă de un puternic complex de
inferioritate. Cu cât roşu domină mai mult, cu atât acest complex va fi mai accentuat. Un galben care bate
spre brun caracterizează gânduri murdare şi o regretabilă slăbiciune de spirit. Beţivii, vagabonzii, rataţii
au în aura lor această culoare roşie-brună-galbenă şi dacă pe deasupra aceştia sunt şi răi, atunci culoarea
este înstelată cu o culoare verzuie, foarte urâtă. Aceştia din urmă rareori pot fi salvaţi de propria lor
nebunie.
Când galbenul este striat cu brun şi acest brun predomină, atunci ni se semnalează o boală mintală.
Persoanele care prezintă o dublă personalitate (în sens psihiatric) au adesea jumătate de aură de un
galben-albăstrui iar cealaltă jumătate de un galben care bate spre brun sau verzui. Este un amestec de
culori îngrozitor de neplăcut.
Trebuie să ne străduim să avem în aura noastră acel galben frumos auriu despre care am vorbit mai
înainte. Îl vom putea obţine dacă vom face efortul de a rămâne puri în gândurile şi în intenţiile noastre.
Fiecare dintre noi trebuie să treacă prin galbenul strălucitor înainte de a spera să progreseze pe calea
evoluţiei.

Verde
Verdele este culoarea vindecării, a învăţării, a dezvoltării fizice. Marii medici şi chirurgi au mult
verde în aura lor precum şi mult roşu şi, lucru foarte interesant, aceste culori se combină armonios, fără
cea mai mică disonanţă. La o stofă, roşul şi verdele impresionează ochiul în mod neplăcut, dar în aură
combinaţia este armonioasă. Verdele, însoţit de un roşu frumos, caracterizează pe chirurgul excelent, pe
omul competent. Verdele singur, fără vreo urmă de roşu îl întâlnim la medicii şi infirmierii îndrăgostiţi de
profesia lor. Verdele însoţit de un albastru frumos indică reuşita la învăţătură. Unii profesori de mare talie
prezintă în aura lor un verde cu striuri de un albastru electric şi adesea printre acestea se disting linii fine
de un galben de aur, care ne arată că aceşti profesori sunt total devotaţi elevilor lor şi posedă o înaltă
spiritualitate, indispensabilă acestei vocaţii.
Toţi aceia care se ocupă de sănătatea oamenilor şi a animalelor posedă mult verde în aura lor. Ei
sunt de cele mai multe ori mari personalităţi, îşi iubesc profesia şi şi-o împlinesc foarte bine. Totuşi,
verdele nu este o culoare dominantă, ea este întotdeauna însoţită de o alta. Aceasta este o culoare
caracteristică binelui şi ne arată că cel care are mai mult verde în aura sa este o fiinţă plină de
compasiune, esenţial bună. Dacă însă verdele bate spre galben, atunci nu putem avea încredere într-o
asemenea persoană şi cu cât domină galbenul, cu atât neîncrederea noastră trebuie să fie mai mare.
Escrocii au o aură de un galben- verde neplăcut. Pe de altă parte, dacă verdele bate spre un albastru de
culoarea cerului sau un frumos albastru electric, atunci persoana care posedă o asemenea aură este întru-
totul cinstită.

Albastru
Se consideră adesea această culoare ca fiind caracteristică lumii spirituale. Ea indică de asemenea
facultăţi intelectuale dar, pentru a fi favorabilă, trebuie să aibă nuanţa corespunzătoare. Etericul este
albăstrui ca fumul scos de focul de lemne. Cu cât acest albastru este mai luminos, cu atât persoana care-l
posedă este mai plină de vigoare. Albastru palid caracterizează persoanele timorate, nedecise, veleitare.
Albastru închis indică persoanele care progresează, care fac eforturi. Dacă albastrul devine mai închis,
aceasta înseamnă că avem de a face cu o persoană care pune foarte multă inimă în ceea ce întreprinde.
Aceste culori de un albastru închis le constatăm adesea la misionarii care au vocaţie. Întotdeauna putem
face aprecieri asupra unei persoane prin claritatea galbenului sau obscuritatea albastrului din aură.

Indigo şi violet
Este destul de greu să deosebim acestea două culori şi de ceea nu le vom consacra decât un singur
paragraf. Persoanele care au în aura lor indigo, au convingeri religioase sincere. Unii se fac că
profesează religia, alţii nu fac decât să vorbească despre ea, şi de aceea câtă vreme nu le vom vedea
aura, nu putem să ne dăm seama dacă sunt sinceri sau nu; indigoul ne oferă proba formală. Dacă o culoare
roşu deschis este însoţită de indigo, înseamnă că persoana are un caracter urât; acest roz degradează şi
lipseşte aura de puritate. Întâmplător, persoanele a căror aură posedă culoarea indigo sau violet suferă de
boli de inimă şi de stomac. Ele nu ar trebui să mănânce niciodată mâncăruri prăjite sau grăsimi.

Gri
Griul reprezintă culoarea care modifică toate celelalte culori ale aurei; el nu semnifică nimic în sine,
doar atât că persoana s-ar putea să fie puţin evoluată. Griul care se suprapune peste orice culoare indică
un caracter slab şi o sănătatea şubredă. Dacă deasupra unui organ apar benzi de culoare gri, atunci acel
organ se va îmbolnăvi cât de curând şi este cazul să fie consultat de urgenţă un medic. Persoanele care
suferă de migrenă prezintă un fel de nor gri în halou, şi, indiferent de culoarea acestui halou, el va fi
străbătut de benzi de culoare gri care vor pulsa în acelaşi ritm cu pulsaţiile caracteristice durerii de cap.

 Lecţia a şasea - VIBRAŢII. RITMURI

Pentru cititori, faptul că tot ce există reprezintă vibraţie, trebuie să constituie un adevăr neîndoielnic.
Astfel, întreaga existenţă a universului este reglată de ceea ce am putea numi o claviatură de pian imensă,
capabilă să emită vibraţii într-un domeniu de frecvenţe infinit de mare. Să ne închipuim că această
claviatură ar fi atât de mare încât, în raport cu ea, omul ar fi o furnică neînsemnată care ar putea cuprinde
doar câteva note. Fiecărei clape îi va corespunde o anumită vibraţie. De exemplu, o notă care ar
corespunde unei vibraţii de frecvenţă atât de mică, atât de „greoaie” încât ea nu ar putea fi percepută nici
ca sunet, nici ca senzaţie luminoasă, ar caracteriza simţul pipăitului.
Nota următoare pe această scară de frecvenţe ar emite vibraţii care corespund sensibilităţii urechii
şi ar fi receptată ca un sunet. Nu vom putea simţi cu degetele aceste vibraţii, dar urechile le vor putea
percepe ca sunete. Nu putem auzi ceea ce atingem, după cum nici nu putem atinge ceea ce auzim.
Urmează apoi văzul. Vibraţiile specifice acestui simţ, situate într-un domeniu de frecvenţe foarte
ridicat, nu pot fi nici atinse, nici auzite ci percepute de ochii noştri ca imagini.
Alte vibraţii, ca de exemplu cele cunoscute sub denumirea de „unde radio”, au banda de frecvenţă
situată între benzile de frecvenţă ale celor trei „note” despre care am vorbit mai înainte. O notă mai înaltă
corespunde telepatiei, clarviziunii şi altor manifestări şi forţe asemănătoare. Aceste vibraţii nu sunt
percepute de om decât într-o foarte mică măsură.
Văzul şi auzul sunt foarte strâns legate între ele. Putem spune despre o culoare că îi corespunde un
sunet muzical, fiindcă există unele aparate electronice care emit o anumită notă dacă sunt comandate de o
anumită culoare. Poate fi înţeles acest proces mai uşor dacă ne gândim la undele aflate permanent în jurul
nostru, în casă, pe stradă, peste tot şi care conţin informaţii video şi radio. Noi nu putem recepta direct
aceste informaţii de sunet şi imagine, ci doar prin intermediul unei aparaturi corespunzătoare, cum sunt
receptoarele de radio şi televiziune. În aceste aparate de recepţie, din undele radio care au servit drept
suport de transport prin spaţiu a informaţiilor audio şi video, sunt extrase informaţii printr-un proces de
prelucrare electronică astfel ca, în final, pe ecranul televizorului să ne apară imagini însoţite de sunete
corespunzătoare.
De asemenea, putem să asociem unui sunet o anumită culoare sau să spunem despre o culoare că îi
corespunde un anumit sunet muzical. Acest lucru este bine cunoscut în Orient şi considerăm că o astfel de
percepţie ar duce la o mai bună receptare a artei dacă, privind un tablou, ne-am putea imagina acordul ce
s-ar putea realiza între culorile lui şi sunetele rezultate din convertirea acestor culori în muzică.
Este ştiut că planeta Marte mai este numită şi planeta roşie. O anumită nuanţă de roşu-roşu
fundamental corespunde notei do?
Portocaliul, care face parte din domeniul de culoare al roşului, corespunde notei re.
Galbenul corespunde notei mi, iar planeta Mercur este „Maestrul” galbenului. Toate acestea îşi au
originea în trecutul îndepărtat al mitologiei orientale. După cum vechii greci aveau zei şi zeiţe care
străbăteau cerurile în care de foc, tot aşa şi popoarele din Orient îşi au miturile şi legendele lor.
Orientalii au atribuit culori planetelor, afirmând că o anume culoare este „guvernată” sau „condusă” de o
planetă corespunzătoare.
Nota corespunzătoare culorii verzi este nota fa. Ea este culoare dezvoltării şi unii afirmă că plantele
pot fi stimulate prin note muzicale convenabile. Verdele este condus de Saturn. Este interesant de
observat că anticii percepeau aceste culori din senzaţiile pe care le receptau atunci când contemplau o
anumită planetă în cursul meditaţiilor pe care le practicau. Mulţi dintre ei mergeau să mediteze pe
piscurile cele mai înalte ale planetei noastre, în Himalaia de exemplu; se ştie că la înălţimi situate la
peste cinci mii de metri aerul este rarefiat iar planetele pot fi văzute mai clar, percepţia fiind ascuţită. În
felul acesta, înţelepţii de odinioară au întocmit un catalog de culori ale planetelor.
Nota muzicală a culorii albastru este sol şi este condusă de planeta Jupiter. Indigoului îi corespunde
nota la şi se spune că este guvernată de planeta Venus. În aspectul său favorabil, planeta Venus stimulează
aptitudinile artistice şi puritatea gândirii. Numai asupra persoanelor sensibile la vibraţii joase, influenţa
planetei Venus poate provoca diferite excese. Violetul îi corespunde notei si şi este condus de Lună. Şi în
acest caz dacă persoana este echilibrată, Luna, respectiv violetul, stimulează claritatea gândirii,
spiritualitatea şi imaginaţia sănătoasă, dar dacă persoana prezintă tulburări mintale influenţa ei va fi
malefică, aşa cum se întâmplă în cazul persoanelor „lunatice”.
*
Un fel de înveliş închide pe de-antregul corpul omenesc - etericul şi aura. Într-un fel, entitatea umană
constituită din corp, în centru, şi apoi din eteric şi aură, este situată în interiorul unui înveliş ca într-un
sac. Să luăm de exemplu un ou de găină. În interior se află gălbenuşul care corespunde corpului omenesc,
apoi albuşul care corespunde în acelaşi timp etericului şi aurei. Între coaja oului şi albuş, se află o
peliculă fină, subţire, dar foarte solidă! La un ou fiert tare această pieliţă poate fi îndepărtată foarte uşor.
Entitatea umană este în întregime acoperită de o peliculă fină. Această peliculă este cu totul transparentă
şi, sub acţiunea vibraţiilor aurei, ea se ondulează puţin dar caută întotdeauna să ia o formă ovoidală, ca
un balon care-şi reia forma iniţială după ce mai înainte l-am apăsat cu degetul, pentru că presiunea din
interiorul lui este mai mare decât cea din exterior. Veţi înţelege mai bine toate acestea dacă vă imaginaţi
corpul, etericul şi aura într-un sac de plastic transparent.
Când gândim, proiectăm vibraţii de la creier spre eteric şi aură până la pelicula, aurei. Acolo, pe
suprafaţa exterioară a acestui înveliş, se formează imagini ale gândurilor. Ca şi în multe alte cazuri, se
poate face o analogie cu receptoarele de radio şi televiziune. La baza tubului catodic dintr-un receptor de
televiziune se află un aşa numit „tub electronic” care bombardează ecranul fluorescent cu electroni rapizi.
În punctele de impact ale electronilor cu ecranul, acestea devin luminoase, iar lumina acestora persistă
îndeajuns ca ochiul să transmită prin „memoria reziduală” imaginea punctelor luminoase. În felul acesta,
datorită inerţiei vizuale a ochiului care permite ca senzaţia luminoasă să mai persiste chiar după
dispariţia punctelor luminoase de pe ecran, imaginea pe care o percepe cel ce priveşte ecranul îi va
apărea continuă şi nu aşa cum apare ea de fapt, formată dintr-o succesiune de puncte luminoase şi
întunecate. Tot aşa cum imaginile transmise de emiţătorul de televiziune se schimbă, asemănător se
schimbă şi imaginile recepţionate pe micul ecran. În acelaşi fel, gândurile emise de emiţătorul nostru -
creierul - ating învelişul care acoperă aura şi formează imagini pe care un clarvăzător le poate percepe.
El poate vedea nu numai imaginile gândurilor prezente, dar şi pe cele ale gândurilor - din trecut.
Este uşor pentru un iniţiat să facă aprecieri asupra unei persoane dacă îşi aruncă privirea asupra
învelişului exterior al aurei unde apar imagini legate chiar şi de ceea ce a făcut în cursul a două sau trei
vieţi anterioare. Oricât ar părea de fantastic acest fenomen unui profan, el există cu adevărat.
Materia nu poate fi distrusă. Tot ceea ce a existat, există şi acum. Dacă veţi emite un sunet, energia
care i-a dat naştere, sub forma unei vibraţii a aerului, va dăinui la nesfârşit. Dacă, de exemplu, s-ar putea
să fiţi transportat instantaneu pe o planetă foarte îndepărtată, aţi vedea de acolo (presupunând că posedaţi
elementele necesare acestui scop) imagini ale unor fenomene care s-au produs pe Pământ cu mii de ani în
urmă. Lumina are propria ei viteză, cunoscută, şi nu dispare niciodată. Aşadar, în cazul deplasării
instantanee pe o planetă suficient de îndepărtată de Pământ, aţi putea asista de acolo la crearea lui!
Să nu ne îndepărtăm totuşi de subiect. Vrem să arătăm că subconştientul, necontrolat de conştient,
poate proiecta imagini dincolo de capacitatea de înţelegere a conştientului. În felul acesta o persoana
dotată cu capacitatea clarviziunii poate şti imediat ce fel de om este cel care se află în faţa sa. Această
facultate este o formă avansată de psihometrie pe care am putea-o numi „psihometrie vizuală”. Capitolul
referitor la psihometrie va fi abordat mai târziu.
Oricine este dotat cu o cât de mică sensibilitate şi percepţie poate să simtă aura, chiar dacă nu o
poate vedea. De câte ori nu ni s-a întâmplat să fim atraşi instinctiv de o altă persoană înainte chiar de a-i
fi vorbit? De câte ori n-am încercat faţă de cineva un sentiment de neîncredere fără să-l fi cunoscut?
Percepţia inconştientă a aurei explică aceste apropieri sau depărtări instinctive de o anumită persoană, în
vremurile îndepărtate, oamenii puteau să vadă uşor aura dar, din cauza decăderii lor morale au pierdut
această însuşire. În viitor, oamenii îşi vor recăpăta aceste facultăţi iar telepatia şi clarviziunea vor fi nişte
însuşiri normale.
Să aprofundăm mai mult problema aceasta a simpatiei şi antipatiei, respectiv a apropierii şi
depărtării de cineva. Fiecare aură este compusă din numeroase culori pestriţe. Pentru ca între două
persoane să se manifeste o simpatie, este necesar ca culorile celor două aure să se potrivească. Se
întâmplă adesea ca doi soţi să se potrivească, să fie compatibili într-o anumită privinţă sau în mai multe
şi cu totul incompatibili în altele. Faptul se explică prin aceea că forma ondulată specifică fiecărei aure,
face ca acestea să se atingă numai în anumite puncte şi în aceste puncte de contact se va stabili armonia
între cei doi soţi. Aceste contacte corespund unor puncte de vedere, unui mod de a considera o situaţie cu
care se confruntă cuplul conjugal. Dacă preferaţi, putem spune că persoanele care se potrivesc (cele
compatibile) posedă în aurele lor culori care se armonizează, în timp ce culorile aurelor a două persoane
care nu se potrivesc (cele incompatibile) sunt într-un total dezacord.
Indivizii se grupează pe anumite tipuri care îi caracterizează. Pe cei de acelaşi tip îi caracterizează
vibraţiile de aceeaşi frecvenţă şi tendinţa de a trăi în grup. Pot fi văzute adesea grupuri de fete care se
plimbă, se distrează împreună sau de băieţi care umblă de colo până colo fără nici un rost, grupul putând
deveni bandă. Vibraţiile acestor indivizi, caracterizate de aceeaşi frecvenţă, respectiv existenţa aceluiaşi
tip de aură la membrii grupului, fac ca ei să depindă unul de celălalt, să se simtă atraşi unul faţă de
celălalt, iar persoana cea mai puternică din grup îi va domina pe toţi şi îi va influenţa în bine sau în rău.
Tinerii ar trebui să fie educaţi în spiritul disciplinei şi auto-disciplinei, pentru a-şi controla pornirile cele
mai elementare, dacă dorim ca rasa să progreseze.
Noi venim pe lume cu anumite capacităţi de exprimare a posibilităţii de a ne manifesta unele
facultăţi; aura pe care o avem va prezenta anumite limite ale gamei de culori caracteristice ei, respectiv
anumite limite ale domeniului de frecvenţă corespunzător vibraţiilor noastre. Este de asemenea posibil ca
o persoană hotărâtă şi bine intenţionată să-şi îmbunătăţească aura. Din păcate, însă, este mult mai uşor să
ne-o înrăutăţim! Socrate, de exemplu, intuia că ar fi putut fi un asasin, dar pentru că el nu înţelegea să
îngenuncheze în faţa sorţii, s-a străduit să-şi schimbe cursul vieţii. În loc să ajungă un criminal, Socrate a
devenit cel mai mare înţelept al vremii sale. Şi noi, cu toţii, dacă dorim acest lucru, putem să ne înălţăm
gândurile din ce în ce mai sus şi în felul acesta să ne îmbunătăţim aura. O persoană în aura căreia există
culoarea roşie spre brun, caracterizată aşadar de o sexualitate excesivă, îşi poate mări frecvenţa
corespunzătoare culorii roşii, dirijându-şi astfel tendinţele instinctuale spre atingerea de scopuri
benefice, transformându-le într-o voinţă constructivă.
Aura dispare imediat după moarte dar etericul poate să mai rămână încă mult timp după aceea;
aceasta depinde de starea de sănătate a persoanei. Etericul poate deveni o fantomă, „un suflet chinuit”
care rătăceşte prin lume. La ţară, mulţi oameni au văzut, deasupra unor morminte proaspete, nişte forme
fluidice de culoare albastră. Este vorba de câmpul eteric care se împrăştie, părăsind corpul aflat în
descompunere.
În aură, vibraţiile de frecvenţă mai joasă dau naştere unor culori palide, spălăcite, murdare, culori
respingătoare. Cu cât frecvenţa vibraţiilor este mai mare cu atât culorile capătă strălucire şi puritate.
O faptă bună face culorile aurei mai strălucitoare, o faptă rea le murdăreşte şi suntem „prost dispuşi,
frământaţi de gânduri negre”. Faptele bune, dimpotrivă, ne fac să „vedem viaţa în roz”.
Nu trebuie deci să uităm că principalul indiciu de care dispunem în cunoaşterea posibilităţilor unui
individ, îl constituie culoarea aurei. Natural, culorile se schimbă în funcţie de dispoziţia individului, dar
culorile fundamentale sunt imuabile atâta timp cât persoana respectivă nu-şi schimbă caracterul. Fie în
bine, fie în rău. Aşadar, ca să rezumăm, culorile fundamentale nu se schimbă, dar nuanţele lor se pot
modifica în funcţie de dispoziţie. Atunci când priviţi aura unei persoane va trebui să vă puneţi
următoarele întrebări:
1. Care este culoarea?
2. Este ea luminoasă, murdară, transparentă?
3. Ondulează ea deasupra unor anumite zone sau este ferm stabilită punct?
4. Apare ea ca o bandă colorată care îşi păstrează forma sau prezintă vârfuri şi adâncituri?
Va trebui să fim atenţi să nu avem idei preconcepute despre persoana a cărei aură o analizăm, căci
putem foarte uşor să ne imaginăm că aceste culori sunt spălăcite sau murdare, ceea ce s-ar putea să nu
corespundă adevărului. În acest caz, propriile noastre gânduri rele sunt cele care murdăresc culorile pe
care le analizăm, căci nu trebuie să uităm niciodată că atunci când privim aura unei persoane, noi facem
acest lucru privind prin propria noastră aură!
*
Există fără îndoială, o legătură între ritmurile muzicale şi cele mentale. Creierul omenesc constituie,
din acest punct de vedere, un ansamblu de vibraţii care dă naştere unor impulsuri electrice ce ies în afara
lui. Orice om emite o notă muzicală care corespunde frecvenţei sale vibratorii. După cum în apropierea
unui stup poate fi auzit zumzetul albinelor, tot aşa pot exista unele fiinţe care îi pot „auzi” pe oameni.
Fiecare individ posedă o notă fundamentală care îi este proprie şi este emisă permanent, tot aşa cum
un fir telegrafic emite un sunet sub acţiunea vântului. Spre exemplu, muzica comună se află într-un raport
foarte strâns cu undele cerebrale, cu armonicele vibraţiilor corpului. Apar cântece pe care lumea le
fredonează, putem auzi pe cineva spunând că „are în cap o melodie”. Cântecele, melodiile frumoase sunt
cele care cuplează cu undele cervicale ale unei persoane până la disiparea energiei lor fundamentale.
Muzica clasică este de o esenţă mai profundă. Ea face să vibreze în mod plăcut întreg ansamblul de
unde care comandă auzul. Atunci când conducătorii unui stat vor să însufleţească poporul, recurg la imnul
naţional. La auzul imnului, inima vibrează de emoţie, iar oamenii se înflăcărează şi se gândesc cu drag la
patria lor şi cu ură la duşman. Aceste efecte apar datorită faptului că vibraţiile pe care le numim „sunet”
provoacă, într-un mod specific, reacţia propriilor vibraţii mentale. Aşadar, unui om îi pot fi provocate
anumite reacţii, punându-l să asculte diferite genuri de muzică.
Cei mai mari muzicieni sunt cei care, în mod conştient sau inconştient, pot călători prin alte planuri
sau pot străbate regiuni de „dincolo”. Ei aud „muzica sferelor”. Fiind muzicieni prin vocaţie; această
muzică cerească îi impresionează profund şi li se întipăreşte în memorie, iar când revin pe pământ, în
lumea noastră, se simt „inspiraţi”. Ei aleargă la pian sau la caietul pe care compun şi notează de îndată tot
cea ce îşi reamintesc din muzica auzită în planul astral. Apoi, fără să înţeleagă ce s-a întâmplat de fapt,
vor afirma că ei sunt cei care au compus cutare bucată muzicală.

 Lecţia a şaptea - VEDEREA AUREI

Lecţia care urmează, deşi scurtă, este de o importanţă capitală. De aceea ea trebuie citită cu foarte
mare atenţie.
Mulţi oameni care încearcă să vadă aura, sunt nerăbdători şi se aşteaptă ca, imediat ce au citit câteva
îndrumări şi şi-au ridicat privirea de pe carte, să vadă imediat aura în faţa ochilor. Lucrurile nu sunt chiar
aşa de simple! Mulţi dintre marii Maeştri au studiat o viaţă întreagă înainte de a reuşi să vadă aura; cu
toate acestea, putem afirma că dacă o persoană este sinceră, dacă se antrenează conştiincios şi dacă este
credincioasă, poate ajunge să vadă aura. Această posibilitatea se află la îndemâna oricui. Este de ajuns să
perseveraţi.
Trebuie să aveţi permanent în vedere că dacă vreţi să vedeţi aura în toată amploarea ei, va trebui să
priviţi un corp gol, deoarece îmbrăcămintea influenţează aura. Cineva ar putea obiecta că nu pune pe el
decât lucruri curate, tocmai atunci scoase de la spălătorie, şi prin urmare, în acest caz, îmbrăcămintea lui
nu va avea nici un fel de influenţă asupra aurei. Cine susţine aşa ceva se înşeală. La o spălătorie
îmbrăcămintea vine în contact cu alte mâini.
Este o treabă de rutină şi cei care o practică sunt cu gândul şi la necazurile lor în timp ce-şi fac
treburile. Iar în cămăşile pe care tocmai le-au aranjat, aceste griji şi frământări sunt prezente. Toate
necazurile existente în aura acestora se vor imprima pe rufe, iar când le veţi purta, odată cu ele veţi purta
şi necazurile celor ce le-au spălat. E aşa de greu de crezut? Nicidecum; imaginaţi-vă că aveţi un magnet
pe care l-aţi apropiat de vârful unui cuţit. Veţi constata că după îndepărtarea magnetului, vârful cuţitului s-
a magnetizat uşor, adică a fost impregnat de câmpul auric al magnetului.
Acelaşi lucru, prin analogie, este valabil şi în cazul persoanelor asupra cărora influenţa altor
persoane poate „decolora” aura.
Aşadar, dacă doriţi să vedeţi autentica aură, cu culorile aşa cum sunt în realitate, va trebui să
contemplaţi un trup gol. Dacă veţi privi trupul gol al unei femei, veţi constata că culorile aurei sunt mai
distincte, mai intense. Întrucât nu totdeauna veţi putea găsi o femeie care să aibă amabilitatea de a se
dezbrăca pentru dumneavoastră, de ce să nu începeţi exerciţiile cu propriul trup?
Pentru aceasta trebuie să fiţi singur, neapărat singur şi să faceţi experienţa, de exemplu, în baie.
Lumina din această încăpere va trebui să fie cât mai slabă. Dacă becul este de putere prea mare, puneţi un
prosop în apropierea lui în aşa fel încât în încăpere să aveţi lumină cât să puteţi distinge lucrurile din jur.
Cel mai simplu ar fi să înlocuiţi becul cu un altul de putere mai mică sau să folosiţi o veioză.
Odată încheiate aceste pregătiri, dezbrăcaţi-vă complet şi, fiind în picioare, priviţi-vă corpul în
oglindă. Nu încercaţi imediat să vedeţi ceva; destindeţi-vă doar. Aveţi grijă ca în spatele dumneavoastră
să existe o draperie de culoare închisă, de preferinţă neagră sau gri întunecat, pentru a crea astfel un fond
neutru care să nu poată influenţa culorile aurei.
Aşteptaţi puţin, privindu-vă în oglindă normal, fără să vă concentraţi asupra imaginii pe care o
priviţi. Priviţi capul; puteţi distinge o uşoară licărire albastră în jurul -tâmplelor? Priviţi conturul
trupului, de la braţe la şolduri. Distingeţi o flacără albăstruie asemănătoare cu cea a unei spirtiere? Când
veţi reuşi să o vedeţi, înseamnă că începeţi să faceţi progrese.
S-ar putea să ne vedeţi nimic la prima încercare, nici la a doua sau la a treia. Tot aşa, nici
muzicianul nu reuşeşte să obţină rezultatele dorite în compunerea unei simfonii decât după mai multe
încercări. Va trebui să luaţi exemplu de la el şi să perseveraţi. Continuând să faceţi aceste exerciţii, veţi
reuşi să vedeţi mai întâi etericul şi dacă perseveraţi în practică, veţi reuşi să vedeţi aura. Dar, repetăm şi
insistăm asupra acestui lucru, vă va fi mult mai uşor dacă veţi privi un trup gol.
Nu trebuie considerată această cerinţă ca având un caracter de impuritate, de perversitate. Nu uitaţi
că „pentru cei puri totul este pur”. Priviţi un trup gol, al dumneavoastră sau al altei persoane, cu intenţii
curate. Dacă aveţi gânduri murdare în tot acest răstimp, nu veţi putea vedea vreodată nici etericul nici
aura, ci numai un trup gol - atâta doar!
Priviţi-vă cu atenţie. Încercaţi să vedeţi etericul. Cu timpul veţi reuşi.
Se poate întâmpla ca o persoană să-şi piardă răbdarea fiindcă nu vede aura, în schimb va simţi o
uşoară mâncă- rime în palmă, la picioare sau în oricare altă parte a corpului. Aceasta este o senzaţie
ciudată care nu ne poate înşela. Ea ne indică, atunci când o simţim, că nu suntem departe de faza în care o
putem vedea, şi că dacă nu am reuşit încă, este vina noastră că în tot acest timp am fost încordaţi. Va
trebui deci să ne destindem şi când starea de încordare va dispărea cu totul, mâncărimile vor înceta şi
atunci vom reuşi să vedem etericul sau aura.
De fapt, mâncărimile sunt provocate de o concentrare a forţei aurice în palme şi în alte zone ale
corpului. Atunci când încercaţi un sentiment de teamă sau sunteţi supuşi unei tensiuni psihice oarecare, se
poate întâmpla foarte des să transpiraţi, să aveţi palmele umede. În acest exerciţiu, dacă în locul
transpiraţiilor vor apare mâncărimile, aceasta este un semn bun. Înseamnă - încă o dată repetăm! – că
faceţi eforturi prea mari şi că este cazul să vă destindeţi pentru ca etericul, şi poate chiar aura, să apară în
faţa ochilor dumneavoastră uimiţi.
Multe persoane nu sunt în stare să-şi vadă perfect aura pentru că şi-o privesc în oglindă prin această
aură. Oglinda alterează într-o oarecare măsură culorile şi le reflectă astfel prin aură, iar începătorul
neavizat crede că vede culori mai spălăcite sau mai închise decât sunt ele în realitate. Imaginaţi-vă un
peşte care, aflat pe fundul unui bazin, ar privi o floare pe care cineva o ţine deasupra apei. El nu va
percepe culorile reale şi nici forma florii aşa cum sunt ele de fapt, din cauza fenomenului de refracţie al
apei şi a micilor valuri de la suprafaţa ei. Tot astfel puteţi să vă înşelaţi şi dumneavoastră privind din
adâncul aurei proprii o imagine reflectată. De aceea este, întotdeauna mai bine să priviţi o altă persoană.
În acest caz persoana respectivă trebuie să fie binevoitoare şi să creadă în ceea ce face. Când cineva
se expune gol în faţa unei persoane, încearcă un sentiment de jenă, devine nervos. În situaţia aceasta
etericul se contractă şi se lipeşte de corp, în timp ce aura se închide; acest fenomen de restrângere va
avea ca efect falsificarea culorilor. Este necesară o practică îndelungată pentru a pune un diagnostic;
esenţial este faptul ca, înainte de orice, să putem vedea culorile şi are o mai mică importanţă dacă ele
sunt reale sau nu.
Mijlocul cel mai bun de a-l face pe cel ce ne ajută în acest exerciţiu să se simtă cât mai calm, cât mai
bine, este acela de a vorbi cu el în mod normal despre orice, pentru a-i îndepărta temerile. De îndată ce
va fi relaxat, etericul îşi va atinge dimensiunea normală iar aura se va deschide pentru a umple complet
sacul auric.
Experimentul are multe laturi comune cu hipnotismul; niciodată un hipnotizator nu va lua o persoană
găsită pe stradă pentru a o hipnotiza imediat. Vor fi necesare numeroase şedinţe pentru aceasta;
hipnotizatorul va trebui să facă cunoştinţă cu pacientul său, să stabilească un fel de legătură, o înţelegere
reciprocă, şi abia după aceea să-l poată aduce în stare de transă. Va trebui ca şi dumneavoastră să
procedaţi la fel, şi, mai înainte de orice, nu trebuie să priviţi fix trupul gol; comportaţi-vă cât mai natural
cu putinţă, ca şi cum persoana ar fi complet îmbrăcată. A doua oară persoana va fi mai degajată, mai
calmă, mai puţin neliniştită. La a treia şedinţă vă puteţi permite să-i priviţi trupul, să-i examinaţi conturul
şi apoi... distingeţi acea uşoară licărire albastră? Puteţi vedea acele benzi colorate care se înfăşoară ca
un vârtej în jurul corpului, şi acel halou galben? Distingeţi jocul de lumini care ţâşnesc din creştetul
capului desfăcându-se ca o floare de lotus, ca un foc de artificii, ca o fântână arteziană luminoasă?
Această lecţie este scurtă, dar extrem de importantă aş spune capitală.
Vă recomandăm să aşteptaţi cu răbdare să aveţi bună dispoziţie, să fiţi liniştit, lipsit de orice grijă,
nu trebuie să fiţi flămând şi nici îmbuibat. Întraţi în baie, faceţi un/duş dacă doriţi să îndepărtaţi
influenţele din afară, şi abia apoi începeţi exerciţiul de vedere a aurei.
Totul nu este decât o chestiune de antrenament!

 Lecţia a opta - CORPUL ASTRAL

În primele lecţii am stabilit că nucleul etericului şi al aurei îl constituie corpul; am studiat apoi
etericul, am făcut o descriere a culorilor şi a nuanţelor lor şi am prezentat după aceea pelicula aurică
exterioară. Toate acestea sunt foarte importante şi de aceea vă sfătuim să recitiţi lecţiile precedente căci,
în lecţia de faţă şi în următoarea, vă vom pregăti pentru ieşirea din corp. Dacă nu veţi înţelege perfect
natura etericului, a aurei şi a structurii moleculare a corpului, riscaţi să întâmpinaţi greutăţi în această
practică.
Corpul omenesc este format dintr-o masă protoplasmatică, adică dintr-o masă moleculară care ocupă
în spaţiu un anumit volum, aşa cum un univers ar ocupa o anumită parte a cosmosului. Acum vom încerca
să mergem şi mai departe, părăsind aura şi etericul pentru a pătrunde în corp, în acest înveliş carnal care
constituie un vehicul pentru individ, un costum pe scena vieţii fizice. Este cunoscut faptul că două obiecte
nu pot ocupa simultan acelaşi spaţiu. Aceasta este un adevăr dacă ne gândim la cărămizi, la bucăţi de
metal, la bucăţi de lemn, dar dacă cele două obiecte vibrează diferit sau dacă spaţiul dintre atomii,
neutronii sau protonii lor este suficient de mare încât unul dintre ele poate ocupa spaţiile goale ale
celuilalt, atunci ceea ce ştim în legătură cu această proprietate fizică nu mai este un adevăr. Acest lucru
este, fără îndoială, greu de înţeles, de aceea vă vom da câteva exemple.
Imaginaţi-vă două pahare pe care le umpleţi cu apă până la refuz. Dacă veţi vărsa într-unul din ele
puţin nisip, abia cât o linguriţă de cafea, apa va da pe afară, dovedind astfel că apa şi nisipul nu pot
ocupa acelaşi spaţiu şi că dintre cele două, unul trebuie să cedeze locul celuilalt. Nisipul, fiind mai greu,
cade pe fundul paharului, ridicând astfel nivelul apei care dă pe afară imediat.
În celălalt pahar, umplut şi el până la refuz ca şi primul vărsăm nişte zahăr pudră. Vom constata că
abia după ce am turnat în apă conţinutul a şase linguriţe, apa va începe să se reverse peste marginea
paharului. Explicaţia fenomenului este simplă. Zahărul se dizolvă în apă şi moleculele lui ocupă spaţiile
libere dintre moleculele apei, în aşa fel încât el nu ocupă un alt spaţiu decât cel al apei. Numai când
întregul spaţiu dintre moleculele apei va fi ocupat, surplusul de zahăr se va depune pe fundul paharului şi
va face ca apa să se reverse din pahar. Iată, avem şi dovada că, în unele cazuri, două corpuri pot ocupa în
acelaşi timp acelaşi loc în spaţiu.
Sistemul solar ne oferă un alt exemplu. El constituie un obiect, o entitate. Există molecule sau atomi,
pe care le numim lumi ce se deplasează în cosmos. Dacă ar fi adevărat că, în orice situaţie, două corpuri
nu ar putea ocupa acelaşi loc, simultan, nu am putea lansa rachete în spaţiul cosmic! Fiinţele unui alt
univers nu ar putea pătrunde în universul nostru pentru că în acest caz ar ocupa spaţiul nostru. A fost
demonstrat aşadar, că în anumite condiţii două corpuri pot ocupa acelaşi spaţiu.
Corpul omenesc, alcătuit din molecule, conţine de asemenea şi alte corpuri fine, spirituale, pe care
le numim astrale. Compoziţia lor este asemănătoare corpului fizic, fiind formate ca şi acesta, din
molecule. Aceste molecule fiind mai puţin dense, fac posibil ca un corp astral să întrepătrundă un corp
fizic fără să ocupe un spaţiu suplimentar.
Corpul fizic este legat de corpul astral printr-un cordon de argint, constituit dintr-un ansamblu de
molecule care vibrează cu o frecvenţă incredibil de mare. Îl putem asemui cu cordonul ombilical care
leagă mama de fătul ei şi prin care transmite copilului, înainte de naştere, stimuli, sentimente, hrană. Când
copilul vine pe lume şi i se taie cordonul ombilical, el este „mort” pentru viaţa pe care a dus-o în comun
cu mama sa şi devine o entitate proprie cu o existenţă personală.
Cordonul de argint leagă eul superior de corp şi prin el impresiile trec de la unul la celălalt în
ambele sensuri, în mod continuu, atâta timp cât este în viaţă corpul carnal, fizic. Impresiile, poruncile,
învăţăturile şi chiar hrana spirituală coboară de la eul superior la corpul omenesc. Când omul moare,
cordonul de argint se rupe iar corpul omenesc este abandonat ca nişte haine uzate, în timp ce spiritul se
îndepărtează.
Nu vom intra aici în detalii, căci ar fi nevoie de volume întregi pe această temă, dar este important
să reţinem că există un anumit număr de „corpuri spirituale”. În momentul de faţă ne ocupăm de corpul
fizic (carnal) şi de corpul astral. În stadiul nostru actual de evoluţie există nouă corpuri, fiecare legat de
celălalt printr-un cordon de argint.
În cele ce urmează ne vom ocupa numai de călătoriile astrale şi de tot ceea ce se referă la planul
astral.
Aşadar, omul este un spirit închis temporar într-un corp de carne şi oase, care trebuie să descopere
şi să trăiască experienţele pe care spiritul fără corp nu le poate face. Omul carnal este condus de eul
superior. Unii preferă să vorbească de suflet în loc de eu superior; noi vom folosi denumirea de „eu
superior” pentru că sufletul reprezintă altceva şi se plasează la un nivel mult mai ridicat. Eul superior
este cel care controlează şi dirijează corpul. Creierul omenesc constituie un adevărat releu, un sistem
telefonic, un mecanism perfect automatizat, dacă preferaţi. El primeşte mesajele eului superior şi
converteşte ordinele acestuia în activitate chimică sau fizică care menţin acest vehicul, trupul adică, în
viaţă, acţionând asupra muşchilor şi proceselor mentale. În acelaşi timp, mesajele şi impresiile culese de
corp sunt transmise eului superior.
Eliberându-se de limitele corporale, tot aşa cum un şofer îşi părăseşte pentru un timp automobilul,
omul poate să contemple universul spiritului şi să asimileze informaţiile de care a luat cunoştinţă corpul.
Este vorba aici de planul fizic şi de cel astral, corelate cu eul superior. Cu ajutorul corpului său astral,
omul poate călători la distanţe foarte mari într-o clipă, el se poate deplasa oriunde şi oricând, poate
vedea ce fac vechii lui prieteni în acel moment. Cu puţin antrenament, el poate să viziteze orice oraş de
pe planetă, poate frecventa marile biblioteci ale lumii, poate să cerceteze orice carte, poate citi pagina pe
care o doreşte. Majoritatea oamenilor cred că nu ne putem părăsi corpul, pentru că lumea occidentală
refuză să creadă în ceea ce nu poate fi văzut, atins, disecat şi discutat în termeni bombastici care nu
înseamnă nimic.
Copiii cred în zâne: ele există fără îndoială, iar noi, cei care le putem vedea şi vorbi cu ele, le
numim Spirite ale Naturii. Cei mai mulţi dintre copiii foarte mici au ca parteneri de joacă aceste fiinţe
nevăzute de noi. Adulţii ridică din umeri, increduli, dar copilul ştie că aceşti prieteni ai lui există cu
adevărat.
Copilul creşte şi îi aude pe părinţi cum iau în derâdere sau combat toate acestea, considerându-le
drept produse ale imaginaţiei. Unii părinţi, care au uitat de copilăria lor şi de atitudinea propriilor lor
părinţi faţă de toate aceste lucruri, merg până la a-şi pedepsi copilul considerându-l mincinos. Cu timpul,
copilul sfârşeşte prin a crede ceea ce i se spune şi uită de existenţa Spiritelor Naturii sau a zânelor. După
aceea, el devine adult, are copii, ia la rândul său în zeflemea ceea ce îi povestesc copiii şi îi pedepseşte
pentru aceasta.
Orientalii şi celţii nu abordează cu cinism aceste fenomene, ei ştiu că există Spirite ale Naturii
numite zâne, spiriduşi, că ele fac numai bine şi că omul, în ignoranţa sa, negând existenţa lor se lipseşte
de nişte bucurii nespuse şi de o extraordinară sursă de cunoştinţe, căci Spiritele Naturii îi ajută pe cei ce
le iubesc, pe cei ce cred în ele.
Volumul de cunoştinţe ai eului superior nu are limite, însă corpul fizic are limite reale. Aproape toţi
oamenii îşi părăsesc corpul când dorm. Apoi, când se trezesc, ei spun că ceea ce au văzut în somn nu este
real, că au visat, pentru că, repet, oamenii au fost învăţaţi să creadă că numai viaţa de aici, de pe pământ,
este singura care contează şi că este imposibil ca cineva să poată călători prin spaţiu atunci când doarme.
În felul acesta, multe întâmplări minunate sunt luate drept „visuri”. Precizăm că nimeni, niciodată, fie el
savant sau medic nu ar putea explica ce este visul.
Cei care pred că îşi pot părăsi corpul oricând doresc, pot călători repede şi la mari depărtări şi pot
reveni în corp amintindu-şi tot ceea ce au văzut şi făcut. Aproape toţi oamenii îşi pot părăsi corpul pentru
a face călătorii astrale, dar pentru aceasta este nevoie de credinţă. De fapt, este foarte uşor de întreprins o
călătorie astrală de îndată ce a fost depăşit primul stadiu, teama.
Teama este o frână puternică. Foarte mulţi oameni îşi închipuie că a-ţi părăsi corpul este tot una cu a
muri; este cazul să ne debarasăm de această teamă. Alţii se tem că nu vor putea să-şi regăsească corpul la
întoarcere sau că, în timpul absenţei lor, o altă entitate ar putea să pună stăpânire pe corpul pe care l-au
părăsit. Acest lucru este imposibil, afară de cazul când teama „deschide gratiile”. Persoana care nu se
teme este la adăpost de orice primejdie; cordonul de argint nu se poate rupe în timpul călătoriilor astrale
şi nimeni nu poate intra în posesia altui corp, în afară de cazul când nu este invitat să facă acest lucru, din
cauza stării de teamă încercate de cel al cărui corp este părăsit.
Veţi putea întotdeauna, întotdeauna, să vă regăsiţi corpul, tot aşa cum vi se întâmplă atunci când vă
deşteptaţi din somn. Singurul lucru de care ar trebuie să vă temeţi, este teama de a vă fi teamă; groaza este
singurul pericol. Cu toate acestea, noi ştim că nu ni se întâmplă niciodată ceea ce ne înfricoşează cel mai
mult!
După teamă, obstacolul care trebuie depăşit este gândirea, pentru că gândirea, raţiunea, constituie o
problemă reală. Gândirea, raţiunea, pot împiedica un om să poată escalada un vârf de munte, căci
raţiunea îi şopteşte că un pas greşit riscă să-l facă să se prăbuşească în prăpastie. Pentru a reuşi
ascensiunea, el trebuie să învingă şi să suprime raţiunea şi gândirea. Puteţi să dirijaţi gândirea, s-o
proiectaţi acolo unde doriţi. În toiul luptelor, soldaţii care au fost grav răniţi nu au simţit aproape nimic în
acea clipă.
Timp de câteva secunde nici măcar nu şi-au dat seama de ce li se întâmplase, şi abia după aceea,
când s-au gândit la aceasta, au început să simtă durerile, cuprinşi de o spaimă mortală!
Gândirea, raţiunea şi teama frânează evoluţia spirituală căci acestea, asemenea unor instrumente
defecte, distorsionează ordinele eului superior.
Omul eliberat de temerile sale stupide şi de limitările sale intelectuale ar putea deveni, în raport cu
omul obişnuit, un supraom cu puteri mai mari, atât din punct de vedere fizic cât şi mental. Să dăm un
exemplu: un om timorat, slab, cu muşchii aproape atrofiaţi traversează o stradă. Este distrat, cu gândurile
în altă parte, îngrijorat din cauza serviciului sau de ce o să-i spună soţia dacă ajunge târziu la cină.
Deodată, claxonul puternic al unui automobil îl face să tresară şi, fără să gândească, omul execută o
săritură demnă de un campion la săritura în lungime! Dacă acest om s-ar fi gândit atunci la ce ar fi trebuit
să facă în această situaţie, neîndoielnic că raţiunea i-ar fi arătat că el este incapabil de un asemenea salt
şi accidentul s-ar fi produs. Faptul că acest om era distrat atunci, i-a permis eului superior, permanent
atent, să injecteze în muşchi o substanţă chimică, adrenalina, pentru a-i stimula, ceea ce a permis
persoanei să facă instinctiv saltul care depăşea cu mult posibilităţile sale conştiente în acoperirea unei
asemenea distanţe.
În lumea occidentală omul a învăţat din copilărie că gândirea, raţiunea „îl deosebeşte pe om de
animal”. Dimpotrivă, gândirea scăpată de sub control menţine omul la un nivel mai scăzut decât al unor
animale apte pentru a face călătorii astrale! Nimeni nu poate nega că pisicile, pentru a nu le cita decât pe
ele, pot vedea lucruri care le scapă oamenilor. S-a observat că un câine „simte” fulgerul şi fuge să-şi
caute un ascunziş înainte ca trăsnetul să se producă. Animalele apelează la un sistem de „raţiune” sau de
„gândire” diferit. Şi noi am putea face la fel!
Totuşi, mai înainte de orice, trebuie să ştim să ne controlăm gândurile, să le alungăm pe cele nocive.
Pentru aceasta, aşezaţi-vă cât mai comod undeva unde vă puteţi relaxa complet şi unde nimeni să nu vă
perturbe. Dacă doriţi, stingeţi lumina sau trageţi draperiile la fereastră, căci într-o asemenea situaţie
lumina ar deranja. Timp de câteva minute nu faceţi nimic, luaţi aminte la gândurile dumneavoastră,
priviţi-le, analizaţi-le, urmăriţi-le cum se strecoară în starea de conştienţă şi impuneţi atenţiei să elimine
rând pe rând tot ceea ce vă frământă, ca de exemplu, discuţiile neplăcute cu colegii de birou, facturile
care trebuie achitate, costul vieţii, situaţia internaţională, ce îi veţi spune mâine şefului... Alungaţi toate
gândurile, măturaţi-le de îndată!
Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-o cameră cufundată în întuneric din vârful uni zgârie-nori, aşezat într-un
fotoliu; în faţa dumneavoastră se află o uşă sau o fereastră acoperită de o jaluzea neagră sau de o draperie
de culoare închisă, în aşa fel încât nimic să nu vă poate distrage atenţia. Mai întâi, asiguraţi-vă că nici un
gând nu pune stăpânire pe „conştientul” dumneavoastră, reprezentat de draperia neagră, şi dacă ele apar,
alungaţi-le, aruncaţi-le peste bord.
Fiţi sigur că veţi reuşi, este doar o chestiune de practică. Timp de câteva clipe, gândurile vor încerca
să ridice capul peste marginea acestui ecran negru; împingeţi-le înapoi, încercaţi să le învingeţi şi apoi
concentraţi-vă din nou mintea asupra draperiei negre şi impuneţi-vă să vă ridicaţi în aşa fel încât să puteţi
vedea ce se întâmplă dincolo de ea.
Încă o dată, în timp ce veţi contempla acest neant imaginar, veţi constata că tot soiul de gânduri
încearcă să vină, să vă distragă atenţia. Respingeţi-le, alungaţi-le printr-un efort conştient, refuzaţi să fiţi
invadaţi de aceste gânduri (da, ştim că repetăm obsesiv aceleaşi lucruri, însă dorim să vă atragem atenţia
asupra importanţei acestei recomandări). Când, în cele din urmă, veţi putea, pentru foarte scurt timp, - să
reţineţi o impresie de neant total, veţi conştientiza un fel de sentiment de sfârşire, şi apoi veţi putea
vedea, vă veţi putea depărta de lumea noastră banală pentru a vă cufunda într-un univers de o altă
dimensiune în care timpul şi spaţiul nu mai au aceeaşi semnificaţie ca în lumea noastră. Repetând acest
exerciţiu printr-un antrenament asiduu, veţi constata curând că sunteţi în stare să vă controlaţi gândurile
aşa cum fac Maeştrii şi Adepţii.

 Lecţia a noua - VIAŢA ÎN ASTRAL

Aşa cum vom vedea, gândirea poate fi trimisă oriunde dorim, chiar şi în afara corpului. Vom face un
nou exerciţiu. Ca şi în cazul precedent, va trebui să fiţi singur, neapărat singur, undeva unde nimic nu vă
poate distrage atenţia. Vă propuneţi să încercaţi să ieşiţi din corp. Va trebui să fiţi complet destins, şi de
aceea vă recomandăm să vă lungiţi în pat. Încă odată, asiguraţi-vă că nu veţi fi deranjat de nimeni. După
ce v-aţi instalat astfel, respiraţi lent cu gândul la acest exerciţiu şi concentraţi-vă întreaga gândire asupra
unui punct situat la doi metri de dumneavoastră. Închideţi ochii, concentraţi-vă cu toată forţa voinţei ca
dumneavoastră - eul dumneavoastră real, corpul dumneavoastră astral - să vă puteţi vedea de la o distanţă
de doi metri.
La început, va trebui să faceţi eforturi. Veţi avea poate impresia că vă aflaţi într-un balon mare din
care încercaţi să ieşiţi. Veţi împinge, veţi împinge în peretele de cauciuc şi nu se va întâmpla nimic până
când, deodată, veţi ţâşni afară. Veţi simţi apoi un şoc uşor, o senzaţie ca aceea provocată de explozia unui
balon atunci când este înţepat. Nu trebuie să vă alarmaţi, nu trebuie să vă fie teamă, căci dacă veţi reuşi
să vă eliberaţi de teamă veţi călători la nesfârşit, veţi merge din ce în ce mai departe până când - dacă vă
veţi lăsa cuprins de teamă - veţi reveni brusc în corpul fizic şi totul va trebui reluat. În acest caz este
inutil să se mai continue exerciţiul în acea zi, căci nu veţi mai reuşi nimic. Va trebui să vă culcaţi, să vă
odihniţi.
Să mergem mai departe: să ne imaginăm că aţi ieşit din corp graţie acestei metode foarte simple şi că
priviţi la învelişul dumneavoastră carnal, întrebându-vă ce va trebui să mai faceţi. Nu insistaţi prea mult
în contemplarea trupului, căci veţi avea posibilitatea destul de des s-o faceţi de acum încolo. Continuaţi
astfel:
Lăsaţi-vă plutind în cameră, ca un balon de săpun, căci de fapt nu cântăriţi mai mult decât acesta
acum. Nu vi se va întâmpla nimic, nu veţi cădea, nici nu vă veţi lovi de ceva. Lăsaţi corpul fizic să se
odihnească liniştit. Înainte de a-l fi părăsit aţi avut grijă să-l aşezaţi cât mai confortabil posibil. Dacă nu
luaţi aceste măsuri pentru învelişul carnal, atunci riscaţi ca la întoarcerea în trup să fiţi cuprins de crampe
dureroase, sau de „furnicături” în braţul pe care l-aţi lăsat să spânzure de marginea patului.
Acum lăsaţi corpul astral să plutească liber. Exploraţi plafonul şi toate colţurile pe care în mod
obişnuit nu le puteţi vedea. Obişnuiţi-vă cu această formă elementară de deplasare astrală pentru că, atâta
timp cât nu vă veţi obişnui să vă deplasaţi imaterial într-o cameră, nu vă veţi putea aventura în afara ei.
Se întâmplă adesea că atunci când suntem pe punctul de a adormi să tresărim ca şi cum am păşi în
gol pe o scară „ratând o treaptă”, şi adesea această tresărire este atât de brutală încât ne trezim cu totul.
Această impresie este provocată de separarea brutală a corpului astral de cel fizic, sau de revenirea
bruscă a corpului astral în cel fizic în urma unui sentiment de teamă.
Să revenim la corpul astral care s-a desprins uşor de învelişul fizic şi se ridică plutind. Adormind,
aţi avut senzaţia de plutire; într-adevăr era corpul astral care se ridica. Acum el pluteşte în aer alungit
deasupra învelişului fizic şi legat prin cordonul de argint care urcă din ombilicul corpului fizic adormit
spre ombilicul corpului astral.
Nu priviţi prea atent acest corp astral în levitaţie pentru că, dacă veţi fi uimit sau vă va fi teamă, el
se va întoarce rapid în învelişul său fizic şi totul va trebui luat de la început, mai târziu. Se presupune că
aţi respectat recomandările noastre şi nu aţi tresărit; atunci corpul astral va pluti o clipă deasupra
corpului fizic. Nu trebuie să faceţi nimic, nici chiar să gândiţi; respiraţi uşor şi cât mai regulat, căci este
prima dumneavoastră ieşire şi va trebui să fiţi foarte prudent în timpul acestei prime călătorii conştiente.
Dacă nu veţi fi înfricoşat, dacă vă veţi mişca, corpul astral se va îndepărta încet, va pluti uşor spre
un capăt sau celălalt al patului şi, foarte delicat, va coborî până când picioarele sale vor atinge podeaua.
În timpul acestei „aterizări delicate”, corpul astral va putea să-şi privească corpul fizic şi să reţină ceea
ce a văzut.
Veţi încerca o senzaţie neplăcută privindu-vă corpul fizic şi vă putem spune că această postură este
uneori umilitoare. De cele mai multe ori ignorăm complet aspectul nostru.
V-aţi auzit vreodată vocea? Prima oară când aţi ascultat-o după ce a fost înregistrată pe o bandă
magnetică, nu v-aţi recunoscut, aţi crezut că vi s-a făcut o farsă sau că înregistrarea nu s-a făcut corect.
Aţi fost poate surprins de o altă voce care v-a displăcut sau aţi fost plăcut impresionat de ea. Cât de mare
va fi surpriza când vă veţi vedea corpul pentru prima dată!
Vă veţi situa în corpul astral, cu conştiinţa transferată în astral, şi veţi privi la corpul fizic culcat.
Veţi fi îngrozit; n-o să vă placă nici forma, nici culoarea lui, veţi încremeni privind trăsăturile şi ridurile
feţei, şi dacă veţi fi avansat îndeajuns pentru a putea vedea şi gândurile, imaginea oferită de ideile şi de
fobiile dumneavoastră vă va înspăimânta, poate, destul ca să doriţi să reveniţi cât mai repede în corpul
fizic.
Să presupunem că nu veţi fi surprins şi nici înspăimântat sau că aţi reuşit să depăşiţi teama după ce
v-aţi aflat în această situaţie prima dată; ce veţi face mai departe? Va trebui să ştiţi unde mergeţi, ce doriţi
să vedeţi, să faceţi, să auziţi. Cel mai bine este să faceţi o vizită unei persoane pe care o cunoaşteţi, un
prieten apropiat sau o rudă dintr-o localitate învecinată. Nu uitaţi că sunteţi la prima ieşire şi de aceea nu
trebuie să vă aventuraţi în necunoscut, ci trebuie să vă alegeţi un loc pe care îl cunoaşteţi bine, ca să ştiţi
cum să vă întoarceţi de unde aţi plecat; va trebui să mergeţi pe acelaşi drum pe care îl parcurgeţi normal
în planul fizic.
Ieşiţi din cameră, ajungeţi în stradă (nu vă impacientaţi, nu vă vede nimeni, sunteţi doar un corp
astral), mergeţi pe drumul obişnuit, având în faţa ochilor imaginea persoanei pe care urmează să o vedeţi
şi aveţi prezent în minte modul în care călătoriţi. Apoi, foarte rapid, într-o clipă veţi ajunge acolo unde
aţi dorit.
Cu o practică mai îndelungată, veţi putea călători, în felul acesta, peste tot, căci zidurile, munţii şi
oceanele nu vor mai constitui obstacole pentru astfel de călătorii. Veţi putea vizita toate ţările lumii.
Cuprinşi de îndoială veţi spune: „Dumnezeule! Dacă nu mă voi mai putea întoarce?” Nu vă fie
teamă, nu vă puteţi rătăci. Este imposibil ca cineva să se piardă, să se rănească sau ca altcineva să-i
acapareze corpul fizic în timpul absenţei sale. Dacă cineva s-ar apropia de corpul dumneavoastră în
timpul când faceţi călătoria astrală, veţi fi înştiinţat imediat şi vă veţi întoarce cu viteza gândului. Nu
riscaţi absolut nimic, singurul obstacol îl constituie teama.
Aşadar, nu trebuie să vă fie frică de nimic; încercaţi, şi experienţa va face ca toate speranţele şi
dorinţele pe care le aveţi în domeniul călătoriei astrale să se împlinească.
Când veţi fi conştient în planul astral, veţi vedea culorile cele mai frumoase, mai vii decât vi se
înfăţişează ochilor în planul fizic. Totul va sclipi de viaţă, veţi reuşi să vedeţi chiar particulele de „viaţă”
asemenea unor puncte luminoase. Acestea constituie vitalitatea pământului şi când o veţi traversa vă veţi
încărca cu forţă şi curaj.
Din păcate, nu puteţi duce-şi nici aduce ceva cu dumneavoastră. Uneori este totuşi posibil - în
anumite condiţii şi numai după o îndelungată experienţă - să vă puteţi materializa în faţa unui clarvăzător,
dar nu este deloc uşor să vă apropiaţi de o persoană pentru a-i controla sănătatea şi a-i pentru un
diagnostic, pentru că ar trebui să puteţi vorbi. Puteţi merge într-un magazin să priviţi atent marfa şi să
alegeţi ce veţi cumpăra a doua zi, în stare normală, adică în corp fizic; acest lucru este posibil. De multe
ori, atunci când intraţi în corp astral într-un magazin, veţi descoperi defecte sau proastă calitate chiar la
unele mărfuri vândute la un preţ foarte ridicat!
Atunci când sunteţi în plan astral şi doriţi să vă întoarceţi în cel fizic va trebui să fiţi calm, cu gândul
la corpul fizic, carnal, să vă gândiţi că reveniţi în el şi că doriţi să vă reintegraţi în el. De îndată ce vă
veţi gândi la toate acestea, se va produce un vârtej în care particulele vor fi antrenate cu mare viteză într-
o mişcare de rotaţie sau o deplasare instantanee din locul în care vă aflaţi în acel moment până la
aproximativ un metru deasupra corpului fizic lungit în pat. Vă veţi afla plutind uşor în aer, ca atunci când
aţi părăsit corpul. Coborâţi apoi uşor, uşor, fără nici un fel de grabă, căci cele două corpuri - astral şi
fizic - trebuie să se sincronizeze perfect.
Dacă totul merge bine, veţi intra în corp fără şocuri, fără zdruncinături, având senzaţia că pătrundeţi
într-o masă grea şi rece.
Dacă vă veţi dovedi neîndemânatic în această operaţie de întoarcere în corp, sau dacă nu veţi alinia
perfect cele două corpuri, sau dacă cineva intră brusc în cameră, veţi cădea pur şi simplu peste corpul de
pe pat şi vă veţi alege cu o migrenă puternică şi cu dureri de membre. În această situaţie, va trebui să
încercaţi să adormiţi, sau să încercaţi să ieşiţi iar în astral pentru că atâta timp cât cele două corpuri nu
vor fi aliniate perfect, migrena nu va dispărea. Aceasta nu trebuie să vă neliniştească, deoarece remediul
este foarte simplu - este de ajuns să dormiţi, fie şi numai câteva minute, sau să vă întoarceţi în astral!
Veţi constata poate, odată intrat în corpul carnal, că vă dor şalele, că sunteţi înţepenit, ca şi cum aţi fi
îmbrăcat o îmbrăcăminte udă în ajun şi care nu s-au uscat complet. Până când nu vă veţi obişnui,
revenirea în corp nu va fi deloc plăcută şi, în acelaşi timp, veţi constata că frumoasele culori pe care le-
aţi văzut în astral acum vor fi şterse, palide. Unele dintre ele nu le veţi mai vedea cu ochii fizici şi multe
sunete pe care le-aţi auzit în plan astral nu vor mai fi sesizate de urechile fizice. Aceasta prezintă o mică
importanţă, noi ne aflăm aici, pe acest pământ, pentru a învăţa şi, când veţi şti pentru ce vă aflaţi aici, vă
veţi elibera de orice legătură cu pământul. Iar când veţi părăsi definitiv corpul carnal, când cordonul de
argint va fi retezat, veţi pleca spre regiuni mai înalte decât cele ale universului astral.
Exersaţi-vă în călătoriile astrale, perseveraţi. Îndepărtaţi orice teamă, nici un obstacol nu vă va mai
sta în cale şi veţi cunoaşte numai bucurii.

 Lecţia a zecea - VIAŢA ÎN ASTRAL
(urmare)

Am arătat că singurul lucru de care trebuie să ne temem este frica. Repetăm: câtă vreme o persoană
reuşeşte să-şi alunge teama ea nu va fi în pericol în călătoria astrală, indiferent de distanţă sau de viteza
cu care se deplasează. Mă veţi întreba atunci, fără îndoială: de ce trebuie să ne temem? Vom vorbi în
această lecţie despre frică şi despre ce nu trebuie să ne temem.
Teama reprezintă o atitudine negativă care diminuează percepţia noastră. Indiferent de ce ne-am
putea teme, orice fel de teamă este malefică.
Ne putem teme că s-ar putea să nu ne putem recupera corpul la întoarcerea din călătoria în astral.
Revenirea în corpul fizic este întotdeauna posibilă, afară de situaţia în care suntem în pragul morţii, când
ne-am împlinit viaţa aici, pe pământ, însă aceasta, trebuie să recunoaştem, nu are nici o legătură cu
problema călătoriilor în astral. Este posibil să fiţi paralizat de frică şi incapabil să mai faceţi ceva. Puteţi
fi atât de stăpânit de teamă încât corpul astral să nu se mai poată deplasa, iar întoarcerea în corpul fizic
să fie întârziată până când frica dispare. Teama nu poate rămâne la nesfârşit, nici o senzaţie nu poate dura
prea mult timp. Aşadar, frica nu face altceva decât să întârzie revenirea unei persoane în corpul fizic.
Noi nu suntem singura formă de viaţă care există în planul astral, după cum nu suntem nici singura
formă de viaţă pe pământ. În lumea noastră fizică, pe pământ, întâlnim fiinţe încântătoare: câini, pisici,
cai, păsări, dar şi fiinţe care ne displac, cum ar fi: păianjeni, şerpi veninoşi, microbi, bacili periculoşi.
Dacă veţi privi acest organisme la microscop veţi avea impresia că vă aflaţi într-un timp îndepărtat, într-
o epocă a balaurilor populată de fiinţe fantastice. În lumea astrală există lucruri încă şi mai ciudate.
Vom întâlni în astral fiinţe deosebite sau entităţi. Vom vedea Spirite ale Naturii, veşnic bune. Dar
acolo există de asemenea creaturi oribile care, în mod sigur, au fost văzute de unii autori ai mitologiei şi
legendelor, căci ele seamănă cu demonii, cu satirii, cu fiinţele malefice ale miturilor. Unele sunt elemente
primitive care vor deveni poate, mai târziu oameni, iar altele animale. Oricum, în stadiul lor de
dezvoltare, ele sunt într-adevăr dezagreabile.
În legătură cu cele de mai sus, este de reţinut faptul că beţivii văd „elefanţi roz” şi alte apariţii ieşite
din comun; ei văd cu adevărat aceste creaturi! Orice beţiv este un om care şi-a părăsit corpul fizic şi şi-a
târât corpul astral în locurile cele mai de jos ale lumii astrale. Acolo, ei întâlnesc creaturi
înspăimântătoare şi atunci când îşi revin, în măsura în care sunt în stare, ei păstrează viu în memorie ceea
ce au văzut acolo. Deşi beţia este o metodă care permite unei persoane să pătrundă în lumea astrală şi să
şi-o amintească, noi nu o recomandăm ci suntem categoric împotriva ei, căci beţia nu face altceva decât
să târască acea persoană spre nivelurile cele mai de jos, cele mai rele ale planului astral. Unele droguri
folosite în practica medicală pentru îngrijirea bolnavilor mintali produc aceleaşi efecte. Mescalina, spre
exemplu, poate să afecteze vibraţiile unei persoane într-o asemenea măsură încât s-o arunce pur şi simplu
din corpul fizic şi s-o catapulteze în astral. Nu putem recomanda nici această metodă. Stupefiantele şi alte
mijloace care ajută la ieşirea din corpul fizic sunt periculoase, deoarece rănesc eul superior.
Să ne întoarcem la creaturile noastre, la „elementali”. Ce se înţelege prin ceea ce numim
„elementali”? Sunt forme primitive de viaţă spirituală. Ele sunt superioare formelor produse de gânduri
sau formelor-gânduri, cum li se mai spune. Aceste forme-gânduri sunt, în fond, proiecţii ale gândirii
conştiente sau inconştiente a omului şi nu au decât o pseudo-viaţă proprie. Formele-gânduri au fost create
de vechii preoţi egipteni pentru ca trupurile mumificate ale marilor faraoni şi ale reginelor să fie apărate
de cei care ar fi încercat să le profaneze mormintele. Formele-gânduri sunt create cu intenţia de a-i
respinge pe atacatori, pentru a şoca conştientul profanatorilor în scopul de a le insufla o puternică teamă
care să-i pună pe fugă. Nu ne vom ocupa de aceste forme-gânduri, deoarece acestea nu sunt decât entităţi
create de gândirea preoţilor de odinioară pentru a îndeplini anumite misiuni - ca acelea de păzi
mormintele împotriva profanatorilor. Pentru moment nu ne vom ocupa decât de aceşti elementali.
Aşa cum am văzut mai înainte, aici este vorba de o lume de spirite aflate în primele lor faze de
dezvoltare. În lumea spirituală, astrală, ele ar ocupa o poziţie care corespunde poziţiei pe care o ocupă
maimuţele în lumea noastră pământească. Maimuţele sunt fiinţe iresponsabile, sâcâitoare, uneori rele şi
nu gândesc aproape deloc. Elementalii, aceste fragmente de protoplasma însufleţită, pe care îi putem
compara cu maimuţele de pe pământ, sunt forme care rătăcesc în planul astral la voia întâmplării; ei fac
gălăgie, se maimuţăresc, proferează ameninţări ca să înspăimânte persoanele care călătoresc în astral, dar
nu le pot face nici un rău. Repetăm - reţineţi acest lucru - ei nu vă pot face niciun rău.
Când în călătoriile voastre veţi vizita aceste niveluri foarte joase din astral, veţi întâlni, poate,
aceste creaturi stranii. Dacă cel care se află în apropierea lor se teme, acestea vor încerca să-l
înfricoşeze. Ele sunt inofensive, cu condiţia să nu vă fie teamă. Când cineva începe să călătorească în
astral, se poate întâmpla ca asemenea creaturi, trei sau patru la număr, să se adune pentru a privi cum se
„descurcă” cel intrat în lumea lor; ceva asemănător i se întâmplă unui şofer începător, care este urmărit
cum se descurcă de cei aflaţi în apropiere şi care-l privesc de sus cu oarecare îngăduinţă. Spectatorii
speră să fie martorii unui accident, iar atitudinea lor îl poate face pe acesta să-şi piardă cumpătul şi să se
izbească de vreun stâlp spre marea bucurie a acestor gură-cască. De fapt, aceştia nu doresc să facă vreun
rău, ci caută pur şi simplu un prilej de a face haz pe seama cuiva. Elementalii procedează la fel. Ei se
amuză când o persoană este derutată; prin urmare, dacă îi veţi enerva, dacă veţi afişa teamă, ei vor fi
încântaţi şi vor începe să gesticuleze şi să se strâmbe ameninţător. Însă nu vă pot face absolut nimic, ei
sunt ca nişte câini care nu fac decât să latre şi oricine cunoaşte proverbul: „câinele care latră nu muşcă”.
În plus, ei nu vă pot şicana decât în măsura în care, datorită sentimentului de teamă pe care-l încercaţi, le
veţi permite aşa ceva.
Nu trebuie vă fie teamă, nu vi se poate întâmpla nimic rău. Când vă părăsiţi corpul şi vă ridicaţi în
planul astral, în nouăzeci şi nouă de cazuri dintr-o sută nu veţi vedea asemenea elementali. Încă o dată
repetăm: vă veţi întâlni cu ei doar dacă vă va fi teamă. În mod normal, vă veţi ridica la un nivel mult
superior celui la care mişună ei, în fundul planului astral, tot aşa cum mişună viermii în fundul unei bălţi.
Pe măsură ce urcaţi mai sus în planul astral, veţi vedea fără îndoială lucruri remarcabile. Veţi vedea
poate fâşii de lumină strălucitoare. Acestea provin din planuri de existenţă la care dumneavoastră nu
aveţi încă acces. Amintiţi-vă de claviatura despre care am vorbit la început. Entitatea umană încarnată nu
poate sesiza decât trei sau patru „note”, dar după ce iese din corpul fizic şi pătrunde în lumea astrală îşi
extinde domeniul de sensibilitate putând să sesizeze „note” de o frecvenţă mai ridicată. Unele dintre
aceste „lucruri” reprezintă acele fâşii de lumină, a căror natură nu o cunoaşteţi.
Pentru moment, să ne mulţumim doar cu vizita în planul astral mediu. Acolo veţi putea întâlni rude şi
prieteni, veţi vizita orice oraş al lumii, veţi putea vedea monumente minunate şi veţi putea citi cărţi scrise
în limbi pe care nu le cunoaşteţi căci, nu uitaţi, în planul astral nici o limbă nu vă va fi străină.
Va trebui să vă obişnuiţi cu aceste călătorii astrale, să vă antrenaţi intens. Iată aşadar ce veţi putea
vedea şi cunoaşte.
Seara cade, umbrele nopţii se lungesc, cerul se întunecă, trece de la indigo la violet, apoi devine
negru. Luminiţele încep să apară peste tot, se aprind luminile pe străzi, ferestrele sunt luminate şi ele în
tot felul de culori.
Cineva stă întins pe pat, pe deplin conştient, complet destins. Treptat, încearcă o senzaţie uşoară, ca
un trosnet abia perceptibil care dă impresia că ceva se deplasează. Apoi apar uşoarele mâncărimi şi,
încetul cu încetul, separarea se produce. Deasupra corpului întins apare un nor la capătul cordonului de
argint. Norul începe uşor să ia forma corpului omenesc, se ridică puţin şi pluteşte ceva timp. Această
formă - corpul astral - continuă să se ridice mereu mai sus şi apoi se înclină în aşa fel încât să revină cu
picioarele în jos. Uşor, uşor, el coboară şi ajunge la verticală, în picioare, la capătul patului de unde îşi
priveşte corpul fizic pe care abia l-a părăsit şi de care este încă legat.
În cameră umbrele merg să se ascundă prin colţuri ca nişte animale înfricoşate. Cordonul de argint
vibrează şi străluceşte, corpul astral radiază o lumină albastră argintie. Corpul astral îşi priveşte corpul
fizic liniştit, întins în pat cu ochii închişi, respirând uşor. Coarda de argint nu vibrează, deci totul decurge
normal.
Mulţumit, corpul astral se ridică lent în aer, trece prin tavanul camerei, prin acoperişul casei şi îşi ia
zborul în amurgul care se lasă. Cordonul de argint se lungeşte fără a se subţia. Corpul astral pare acum un
balon legat de casa în care se află corpul fizic. El continuă să urce încet deasupra acoperişurilor, priveşte
în jur, şi se întreabă încotro s-o apuce. În cele din urmă se hotărăşte să viziteze o ţară foarte îndepărtată.
Chiar în momentul în care a luat hotărârea, el începe să se deplaseze cu o viteză fantastică, ca un vârtej ce
înaintează cu puterea gândului peste ţări şi mări, peste valurile frământate de vânt ale mărilor şi
oceanelor, în drumul său, corpul astral priveşte spre un vapor de pasageri puternic luminat, care se află
dedesubtul lui şi de unde urcă sunete şi melodii. Corpul astral se deplasează atât de repede încât
depăşeşte timpul. El se va deplasa şi în timp în sens invers, trecând din noapte în seara dinaintea ei şi tot
şa mai departe ajungând în după-amiaza şi apoi în dimineaţa aceleiaşi zile. În cele din urmă, corpul astral
vede în plin soare ţara pe care a dorit s-o viziteze, ţara atât de îndepărtată şi atât de dragă inimii lui.
Încet, încet, el coboară pe pământ şi se amestecă, nevăzut, neauzit, în mulţimea corpurilor fizice de acolo.
Mai târziu simte că este tras de cordonul de argint. De la mare depărtare, din ţara de unde a plecat,
corpul fizic alungit în patul său simte apropierea zorilor şi îşi cheamă corpul astral. Timp de câteva
secunde, astralul mai întârzie, dar în cele din urmă trebuie să se supună şi să răspundă apelului insistent.
El se înalţă din nou în văzduh, pluteşte puţin ca un porumbel călător care îşi caută direcţia spre care se va
îndrepta şi după aceea trece în zbor peste mări şi ţări ca la venire, şi coboară uşor din înălţimi odată
ajuns de unde aplecat, spre acoperişul casei sale. Alte cordoane de argint freamătă la fel la revenirea
spre corpurile lor fizice. Corpul nostru astral traversează acoperişul şi tavanul şi se aşează exact
deasupra corpului fizic. Foarte fot, foarte delicat, cu o infinită grijă, el coboară şi se integrează în corpul
fizic până se confundă cu el. Câteva clipe va încerca o senzaţie de frig intens şi de greutate. Şi-au luat
zborul, s-au dus impresiile de libertate, de uşurare, au dispărut culorile strălucitoare văzute în astral!
Totul este rece, ca şi cum ar fi îmbrăcat nişte veşminte umede.
Corpul fizic începe să prindă viaţă, ochii se deschid. Primele lumini ale zorilor urcă la orizont.
Corpul murmură: „îmi amintesc tot ce am văzut în această noapte”.
Oricine poate cunoaşte această bucurie; oricine poate să călătorească astral, să-i vadă pe cei dragi,
şi cu cât aceste legături vor fi mai puternice, cu atât veţi călători mai uşor. Pentru aceasta este însă nevoie
de antrenament, de practică şi iar practică.
Nu veţi reuşi nici în cinci minute, nici în cinci zile. Va trebui să vă „imaginaţi” că puteţi s-o faceţi.
Sunteţi ceea ce credeţi că sunteţi. Veţi putea face ceea ce credeţi în mod sincer că puteţi face. Dacă veţi
crede, dacă veţi avea credinţă, dacă veţi fi adânc convins că puteţi face acest lucru, atunci îl veţi face.
Credeţi, credeţi, şi practicaţi, şi în curând veţi putea călători în plan astral.
Încă odată, repetăm, nu trebuie să vă temeţi, întrucât nimeni nu vă poate face nici un rău în astral,
oricât de înfricoşător ar fi aspectul entităţilor josnice pe care le-aţi putea întâlni pe acest plan, întâlniri
care, de altfel, sunt foarte rare. Atâta timp cât nu vă temeţi, ele nu vă pot face nici un rău. Lipsa fricii vă
asigură o protecţie absolută.
Prin urmare, doriţi să încercaţi, să vă antrenaţi, să vedeţi unde puteţi merge?
Rămâneţi singur în camera dumneavoastră; apoi întindeţi-vă în pat şi propuneţi-vă ca în această
noapte să vă duceţi într-un anumit loc, să vă întâlniţi cu o anumită persoană, şi atunci când vă veţi trezi
dimineaţa, vă veţi aminti tot ceea ce aţi văzut şi făcut în această călătorie. Este de ajuns să vreţi şi să vă
antrenaţi în acest scop.

 Lecţia a unsprezecea - CĂLĂTORIA ÎN ASTRAL

Vă recomandăm să citiţi cu foarte mare atenţie această lecţie şi apoi să alegeţi seara pe care doriţi să
o consacraţi călătoriei astrale.
Pregătiţi-vă dinainte, spunându-vă că în seara aleasă vă veţi părăsi corpul şi veţi rămâne pe deplin
conştient de tot ceea ce vi se va întâmpla.
Este absolut necesar să fiţi bine pregătit, să vă hotărâţi dinainte ce aveţi de făcut. Oamenii din trecut
recurgeau la „descântece”; cu alte cuvinte recitau o mantra, care este o formă de rugăciune ce urmăreşte
să subjuge subconştientul. Prin pronunţarea repetată a acestei mantre conştientul, care reprezintă numai a
zecea parte din fiinţa noastră, devenea capabil să transmită orice subconştientului. Puteţi proceda la fel şi
să recitaţi, de exemplu:
„În cutare zi voi călători în lumea astrală şi voi rămâne pe de-a întregul conştient de tot ce voi face
şi voi vedea, îmi voi aminti totul când mă voi întoarce în corp. Nu voi uita nimic”.
Trebuie să repetaţi această mantră, recitând de fiecare dată textul de mai înainte de trei ori. Şi iată de
ce: dacă se doreşte ceva, aceasta nu este de ajuns pentru a atenţiona subconştientul, căci el nu ia în serios
ceea ce i se ordonă considerând ordinul simplă vorbărie din partea conştientului. Dacă însă repetăm
cererea a două oară cu exact aceleaşi cuvinte, subconştientul va începe să aplece urechea la ceea ce aude.
A treia oară, ascultând atent mantra, o recepţionează şi o înregistrează. Să presupunem că recitaţi mantra
de trei ori dimineaţa; va trebuie s-o repetaţi la prânz şi apoi seara, de fiecare dată tot de trei ori, înainte
de a vă culca, bineînţeles singur. Tot acest proces de repetare este asemănător cu felul cum procedăm
când batem un cui în perete.
Fixăm cuiul cu vârful în perete, dar o singură lovitură de ciocan la celălalt capăt nu va fi de ajuns să-
l facă să intre şi de aceea va trebui să continuăm să-i dăm lovituri de ciocan până intră complet. Tot astfel
şi ordinul dat care trebuie repetat este asemănător loviturii de ciocan, având ca efect introducerea forţată
a dorinţei în conştiinţa subconştientului.
Metoda aceasta nu este nouă, este veche de când lumea căci popoarele din vremurile mai vechi nu
ignorau puterile mantrei şi ale poruncilor; noi suntem cei care am uitat toate acestea devenind cinici şi
lipsiţi de credinţă. De aceea insistăm; va trebui să repetaţi aceste afirmaţii numai pentru dumneavoastră,
fără să mai spuneţi altei persoane, căci dacă printre cei care ar şti ce doriţi să faceţi s-ar afla şi sceptici,
aceştia v-ar lua în râs şi s-ar putea să insinueze că nu sunteţi în toate minţile.
Aceştia fac parte din categoria oamenilor cinici care se îndoiesc şi care i-au împiedicat pe adulţi să
vadă Spiritele Naturii şi să converseze telepatic cu animalele; nu uitaţi nicicând acest lucru.
După ce v-aţi ales ziua, seara, la ora stabilită, va trebui să vă străduiţi să rămâneţi calm, împăcat cu
dumneavoastră şi cu toţi cei din jur. Acest lucru este de o importanţă capitală. Evitaţi orice situaţie
conflictuală care v-ar putea enerva.
Să presupunem că în acea zi aţi avut o discuţie aprinsă cu cineva; veţi fi urmărit de discuţie, de ceea
ce ar fi trebuit să-i răspundeţi celui care v-a enervat, de cuvintele care v-au jignit. Toate acestea vor face
ca atenţia să nu mai poată fi concentrată doar asupra călătoriei astrale. Dacă în acea zi veţi fi tulburat şi
neliniştit, amânaţi călătoria pentru o zi mai liniştită.
Dacă aţi avut o zi liniştită, şi dacă în tot acest timp v-aţi gândit la călătoria astrală cu bucuria şi
nerăbdarea cu care abia aşteptaţi să revedeţi o fiinţă dragă aflată foarte departe şi pe care nu aţi văzut-o
de mult timp, atunci retrageţi-vă ; în camera dumneavoastră, dezbrăcaţi-vă fără grabă, fiţi - calm respiraţi
profund. Aveţi grijă să vă simţiţi cât mai comod în veşmântul de noapte - acesta nu trebuie să fie prea
strâns la gât sau la talie, căci orice jenă va irita corpul fizic riscând să vă facă să tresăriţi în momentul cel
mai important al experienţei. Temperatura camerei trebuie să fie cât mai plăcută; să nu fie nici prea cald,
nici prea rece. Nu vă înveliţi cu o plapumă grea ca să nu vă simţiţi apăsat de greutatea ei.
Trageţi bine draperiile, închideţi cu grijă jaluzelele şi stingeţi lumina. După aceea întindeţi-vă pe pat
cât mai confortabil.
Odată instalat în pat, destindeţi-vă şi lăsaţi-vă corpul moale. Încercaţi să nu adormiţi, deşi dacă aţi
repetat corect mantra, somnul nu va constitui un obstacol pentru ceea ce va trebui să vă amintiţi. Vă
recomandăm să rămâneţi treaz, pentru că prima călătorie în afara corpului este într-adevăr pasionantă.
Aşezat cât mai confortabil pe pat, de preferinţă pe spate, imaginaţi-vă că împingeţi un alt corp,
imaginaţi-vă că îndepărtaţi de dumneavoastră forma spectrală a astralului. O veţi simţi cum se ridică, cum
se retrage din molecule cărnii. Veţi simţi nişte mâncărimi uşoare care însă vor dispărea repede. În acest
moment fiţi atent, foarte atent, aveţi grijă să nu faceţi mişcări bruşte, căci o tresărire violentă riscă să
aducă înapoi, cu brutalitate, corpul astral în cel fizic.
Cei mai mulţi oameni, ca să nu spunem toţi, când sunt pe punctul de a adormi încearcă o senzaţie de
cădere. De fapt, această senzaţie de cădere este provocată de tresărirea bruscă care face ca astralul, abia
eliberat, să cadă în corpul fizic.
Dacă ştiţi că s-ar putea să tresăriţi, aveţi grijă să nu se întâmple acest lucru; va trebui aşadar să
cunoaşteţi dinainte dificultăţile ce ar putea să apară, pentru a le putea depăşi. Când mâncărimile vor
înceta, nu faceţi nici o mişcare, deşi imediat veţi avea o senzaţie de răcoare, ca şi cum ceva ar fi plecat
din trup. S-ar putea să simţiţi chiar deasupra trupului ceva, ca şi cum cineva v-ar fi aruncat o pernă pe
faţă. Nu vă neliniştiţi, şi dacă vă păstraţi calmul, veţi constata că aţi şi început să vă priviţi corpul fizic,
fie de la capul patului, fie de la înălţimea tavanului.
Priviţi-vă atent, cu calm şi stăpâniţi-vă uimirea, căci este pentru prima oară când vă vedeţi atât de
clar. Evident că ne putem vedea şi în oglindă, însă imaginea pe care o privim nu este riguros exactă. De
exemplu, partea dreaptă şi cea stângă ne apar inversate în oglindă în raport cu realitatea, iar imaginea
reflectată este însoţită şi de alte distorsiuni. Nimic nu poate fi comparat cu imaginea pe care o veţi avea
despre corpul dumneavoastră atunci când îl veţi privi pentru prima oară.
După ce v-aţi privit cu atenţie, trebuie să vă obişnuiţi să vă deplasaţi prin cameră; deschideţi
şifonierul, trageţi sertarele scrinului, observaţi cu câtă uşurinţă vă mişcaţi dintr-un loc în altul. Cercetaţi
de aproape tavanul şi toate ungherele care în mod obişnuit vă sunt inaccesibile. Cu siguranţă că veţi fi
stupefiat să găsiţi acolo atâta praf, dar este interesant că veţi putea face o experienţă foarte utilă; încercaţi
să lăsaţi în praful descoperit urme ale degetelor şi veţi constata că este imposibil să faceţi acest lucru.
Degetele, palma, braţul întreg se vor afunda în perete fără ca să simţiţi ceva.
Când sunteţi sigur că puteţi să plecaţi şi să veniţi după cum doriţi, priviţi undeva între corpul fizic şi
cel astral. Veţi vedea cordonul de argint cum sclipeşte! Dacă veţi fi intrat cândva într-o potcovărie de altă
dată, vă veţi aminti de fierul înroşit aşezat pe nicovală din care ţâşnesc scântei la fiecare lovitură de
ciocan pe care o primeşte, numai că, în cazul nostru, luminiţele cordonului de argint, în loc să fie roşii,
sunt albastre şi uneori galbene. Îndepărtaţi-vă de corpul fizic şi îndreptaţi-vă spre locul pe care vi l-aţi
ales; gândiţi-vă la acel loc sau la persoana pe care doriţi s-o vedeţi, fără ca pentru aceasta să faceţi vreun
efort, oricât de mic.
După aceea vă veţi ridica din ce în ce mai sus, veţi traversa tavanul şi acoperişul, veţi putea privi
casa şi strada. Şi, pentru că este prima călătorie conştientă în lumea astrală, vă veţi îndrepta destul de lent
spre destinaţie ca să puteţi recunoaşte terenul deasupra căruia vă deplasaţi. Când vă veţi obişnui cu
asemenea călătorii în planul astral, vă veţi putea deplasa cu viteza gândului şi, în acel moment, nimic nu
vă va fi interzis. Veţi putea călători oriunde pe acest pământ şi chiar în altă parte.
Corpul astral nu are nevoie de oxigen şi de aceea vă veţi putea deplasa în cosmos ca să vizitaţi şi
alte planete. Mulţi o fac, dar din păcate nu-şi amintesc nimic. Cu oarecare practică veţi reuşi să vă
amintiţi totul.
Dacă nu reuşiţi să vă concentraţi gândul asupra persoanei pe care doriţi s-o vedeţi, puteţi lua o
fotografie, dar nu înrămată, căci s-ar putea să vă scape din mâini şi să i se spargă geamul, riscând să vă
tăiaţi! Luaţi o simplă fotografie, de amator. Înainte de a stinge lumina priviţi-o cu mare atenţie, stingeţi
apoi lumina şi încercaţi să păstraţi în minte imaginea acelei persoane. Aceasta va simplifica foarte mult
lucrurile.
Unii oameni nu pot călători în astral dacă se simt bine, dacă stau comod la căldură. Ei trebuie să se
simtă prost, să le fie foame sau frig şi, în unele cazuri, oricât de ciudat ar părea acest lucru, intenţionat
mănâncă alimente pe care nu le suportă, tocmai pentru a-şi provoca arsuri la stomac! Abia după aceea pot
pleca în astral fără nici o dificultate. Nu găsim o altă explicaţie acestui comportament ciudat decât acea
grabă cu care corpul astral se grăbeşte să-şi părăsească corpul fizic în care suferă mult.
În Tibet şi în India, există pustnici închişi în celule care nu văd niciodată lumina zilei. Ei mănâncă
foarte puţin şi numai la trei zile, atât cât să nu moară de foame, atât cât flăcăruia de viaţă să nu se stingă.
Aceşti oameni pot călători tot timpul în astral, corpul lor astral mergând peste tot unde este ceva de
învăţat. Ei călătoresc pentru a putea conversa cu telepaţii, pentru a încerca să influenţeze lucrurile spre
binele tuturor.
Este posibil ca în timpul călătoriilor astrale să întâlniţi astfel de înţelepţi, ceea ce ar fi un lucru
extraordinar, căci ei vă vor da sfaturi, arătându-vă cum să faceţi progrese pe calea binelui.
Citiţi şi recitiţi această lecţie! Insistăm şi repetăm că practica şi credinţa sunt indispensabile pentru a
putea călători în astral şi a vă elibera de grijile şi frământările acestei lumi.

 Lecţia a douăsprezecea - DESTINDEREA

Este mult mai uşor pentru cineva să călătorească în astral sau să se ocupe de cercetări metafizice sau
de clarviziune, dacă are o bază solidă de cunoştinţe, dacă este bine pregătit în acest domeniu. Pregătirea
în domeniul metafizic necesită o muncă susţinută, permanentă. Nu este de ajuns ca cineva să citească doar
câteva explicaţii pentru a putea să-şi ia imediat zborul în astral. Trebuie să muncească.
Nimeni nu se poate aştepta să vadă cum răsar flori dacă nu au fost semănate seminţele lor într-un
teren potrivit. Un trandafir nu poate răsări pe granit. Deci, nu puteţi spera să deveniţi clarvăzător şi nici
să practicaţi ceva din domeniul esoterismului, indiferent ce, dacă terenul nu a fost pregătit, dacă gândirea
dumneavoastră nu este altceva decât o adunătură de idei dezordonate.
Înţelepţii de odinioară spuneau aşa: „Fiţi liniştiţi şi să ştiţi că sunt cu voi”. Ei îşi consacrau uneori
întreaga viaţă pentru a îndrăzni să scrie un cuvânt. Se retrăgeau în pustiu, departe de pretinsa civilizaţie,
în linişte, acolo unde nu puteau fi tulburaţi de zgomote neplăcute. Noi avem avantajul extraordinar de a
putea profita de experienţa acestor înţelepţi din trecut, fără să fim nevoiţi să ne consacrăm întreaga viaţă
studiului! Dacă sunteţi serios, va trebui să vă pregătiţi pentru dezvoltarea rapidă a gândirii şi mijlocul cel
mai bun pentru a atinge acest deziderat, mai înainte de orice, este relaxarea. Dacă nu acordaţi seriozitatea
cuvenită acestei probleme, este inutil să mai continuaţi lectura.
Majoritatea oamenilor nu ştiu ce înseamnă să te relaxezi cu adevărat. Ei îşi închipuie că este de
ajuns să te aşezi într-un fotoliu, dar lucrurile nu stau deloc aşa. Pentru a vă destinde, trebuie să lăsaţi
corpul cât mai moale, ca nici un muşchi să nu fie încordat. Priviţi cu atenţie la o pisică şi veţi vedea cum
ştie, mai bine decât orice altă fiinţă vie, să se facă moale, ca şi cum s-ar „abandona”. Observaţi cum se
comportă o pisică atunci când vine să se odihnească. Se învârteşte puţin în jurul ei şi apoi se lasă să cadă
ca o masă informă pe locul pe care şi l-a ales. Ei nu îi pasă de poziţia pe care a luat-o, se gândeşte numai
să se destindă, să se odihnească. Veţi observa că pisica adoarme imediat după ce s-a destins complet.
Se ştie că o pisică vede lucruri care rămân invizibile pentru un om. Aceasta pentru că ea poate
percepe frecvenţe mai înalte de pe „claviatura” despre care am vorbit mai înainte. De asemenea, ea poate
vedea în astral, iar pentru o pisică o plimbare prin astral este tot atât de simplă pe cât de simplă este
pentru noi traversarea unei străzi. Ba chiar mai simplă! Să facem şi noi ca pisica, pentru că numai aşa
vom putea păşi pe un teren solid pe care să construim edificiul ştiinţei metafizice pe baze puternice.
Ştiţi cum să vă destindeţi? Puteţi să vă abandonaţi cu totul, să captaţi impresii? Iată cum trebuie
procedat: staţi lungit într-o poziţie cât mai confortabilă. Dacă vă place să vă depărtaţi braţele sau
picioarele, depărtaţi-le. Arta destinderii perfecte este aceea de a te simţi bine. Este mai bine să vă
destindeţi în intimitatea unei camere deoarece multor persoane, în special femeilor, nu le face plăcere să
fie văzute într-o poziţie dizgraţioasă; pentru relaxare, însă, trebuie să facem abstracţie de orice convenţie.
Închipuiţi-vă că trupul dumneavoastră ar fi o insulă populată cu fiinţe minuscule care ascultă
totdeauna de ordinele pe care le daţi. Puteţi tot aşa de bine, dacă preferaţi, să consideraţi corpul ca un
vast complex industrial în care tehnicieni de înaltă calificare şi disciplinaţi ţin sub control diferitele
„centre nevralgice” care formează corpul dumneavoastră. Atunci când doriţi să vă destindeţi, veţi ordona
acestor funcţionari să oprească maşinile, să părăsească provizoriu birourile şi apoi să plece, pentru că
uzina se închide.
Stând confortabil, lungit pe spate, închipuiţi-vă o mulţime de asemenea fiinţe minuscule în degetele
picioarelor, în gambe, în genunchi, peste tot. Presupuneţi apoi că vă priviţi corpul şi că vedeţi cum toate
acestea fiinţe mici trag de muşchii şi de nervii dumneavoastră. Priviţi la ele ca din înaltul cerului şi apoi
daţi-le ordine. Porunciţi-le să plece din braţe, să se adune undeva între ombilic şi stern, urmăriţi-le cu
gândul cum defilează una după alta de-a lungul membrelor, ca o mulţime de muncitori care ies din fabrică
la sfârşitul zilei de muncă.
Pentru a se aduna la locul ordonat, ele vor trebui să părăsească membrele care astfel vor deveni moi,
lipsite de vlagă, insensibile chiar, căci aceste fiinţe sunt cele care fac să funcţioneze maşinăria ce
alimentează staţiile releu şi centrele nervoase. Braţele şi picioarele, fără să fie înţepenite, vor fi lipsite
de vlagă, iar oboseala va dispărea şi ea. Am putea spune că ele „nu mai sunt acolo”.
Întreg acest popor de fiinţe minuscule este adunat acum ca o mulţime de muncitori strânsă la un
miting sindical! Priviţi-le puţin cu ochii minţii şi apoi ordonaţi-le să plece, să prăsească trupul până când
le veţi spune să se întoarcă din nou. Spuneţi-le să urmărească cordonul de argint şi să se îndepărteze de
dumneavoastră. Trebuie să vă lase în pace cât timp meditaţi şi vă destindeţi.
Imaginaţi-vă acum cordonul de argint alungindu-se de la corpul dumneavoastră fizic spre infinit. L-
am putea asemui cu un tunel de metrou spre care se îndreaptă călătorii grăbiţi la o oră de vârf, într-un
mare oraş ca Londra, Paris sau New York. Îi vedeţi părăsind centrul oraşului, toţi în acelaşi timp, grăbiţi
să ajungă în cartierele mărginaşe. Închipuiţi-vă vagoane luate cu asalt de toţi aceşti muncitori şi oraşul în
care acum domneşte liniştea şi pacea. Ordonaţi acestor mici fiinţe să vă lase singur şi veţi vedea că
ordinul va fi îndeplinit imediat dacă sunteţi destul de bine pregătit! Veţi încerca o senzaţie de pace, veţi fi
eliberat de orice griji iar muşchii şi nervii nu vor mai lucra. Rămâneţi nemişcat şi daţi frâu liber gândirii;
nu contează la ce vă gândiţi, dar este mai bine dacă nu vă gândiţi la nimic. Respiraţi profund, calm şi apoi
alungaţi gândurile aşa cum i-aţi alungat pe „muncitorii” despre care am vorbit mai înainte.
Oamenii sunt atât de mult absorbiţi de gândurile lor meschine încât nu mai au timp să se intereseze
de Marea Viaţă. Sunt frământaţi de tot felul de probleme legate de posibilitatea obţinerii unui salariu mai
bun, de costul vieţii, de ce spun vecinii, de programul de televiziune şi nu au timp să se ocupe de lucruri
cu adevărat importante. Toate aceste mici griji zilnice caracterizează o existenţă banală. Oare este atât de
important faptul că peste cincizeci, peste o sută de ani, vor mai vinde mărfuri cu preţ redus sau că
lungimea fustei se va schimba? Dar în cincizeci de ani, evoluţia dumneavoastră de astăzi va fi de mai
mare importanţă căci nu trebuie să uitaţi că nu luăm nimic cu noi în lumea de dincolo şi că „giulgiul nu
are buzunare”; orice fiinţă omenească va păstra în viaţa viitoare experienţa pe care a câştigat-o în viaţa
trăită aici, pe pământ. Acesta este rostul existenţei noastre pe pământ şi dacă vreţi ca după moartea
terestră să duceţi cu dumneavoastră cunoştinţe preţioase, trebuie să vă pregătiţi în acest scop chiar de
acum. Aşadar, acest curs vă este absolut necesar, căci vă va putea influenţa întregul viitor!
Gândirea - raţiunea - este aceea care îl face pe om să rămână pe o treaptă inferioară a evoluţiei sale.
Oamenii vorbesc despre raţiunea lor şi afirmă că ea îi deosebeşte de animale. Acest lucru este evident!
Care alte fiinţe, în afară de oameni, se gândesc să lanseze bombe atomice unele asupra celorlalte? Care
animale condamnă alte animale la moarte sau le torturează? Omul, în ciuda pretinsei sale superiorităţi de
care face atâta caz, este, din multe puncte de vedere, mai rău decât cele mai fioroase animale. Omul se
ataşează de falsele valori, nu doreşte decât bani şi satisfacerea plăcerilor materiale, în timp ce lucrurile
nemateriale sunt cele care prezintă cea mai mare importanţă, şi pe acestea încercăm să vi le facem
cunoscute.
În timp ce vă destindeţi, faceţi ca mintea dumneavoastră să fie deschisă, să devină un receptor. Pe
măsură ce veţi exersa, veţi constata că puteţi alunga cu uşurinţă toate gândurile murdare care vă
incomodează şi apoi veţi percepe realitatea, veţi percepe lucruri aflate la un nivel de existenţă diferit de
cel cunoscut până atunci; acestea ne sunt atât de străine faţă de cele din viaţa terestră încât nu găsim
cuvintele potrivite care să le poată descrie. Este de ajuns să munciţi, să vă pregătiţi, ca să vedeţi toate
aceste lucruri în viitor.
Marile personalităţi posedă facultatea de a dormi cât vor - chiar şi numai câteva minute - şi de a se
trezi complet odihnite, cu privirea vie, strălucitoare, inspirate. Aceştia sunt oameni care se pot elibera de
gândurile supărătoare şi îşi deschid mintea pentru cunoaşterea din Sfere. Oricine poate reuşi să fie
asemenea lor dacă va practica stăruitor.
Pe cei care doresc să evolueze spiritual, îi sfătuim să nu ducă o viaţă mondenă, uşuratică,
neinteresantă. Pentru cei care se străduiesc să progreseze spiritual, nimic nu este mai dăunător decât
irosirea timpului pe la cocktailuri, la serate sau la cabarete. Alcoolul şi zgomotele sunt nocive, ele fac
mult rău echilibrului psihic, riscând să vă arunce în straturile cele mai joase ale planului astral, unde
puteţi fi chinuit de entităţile de acolo, încântate de a întâlni oameni ajunşi în starea de a nu mai avea
judecata limpede. Asta le face o deosebită plăcere. Seratele, recepţiile zgomotoase, vorbăria de dragul
de a vorbi, care abundă în banalităţi, în idei facile, lipsite de valoare şi în spatele cărora se ascunde
ignoranţa, toate acestea nu pot apărea celui care încearcă să evolueze spiritual altfel decât dezgustătoare.
Nu veţi putea evolua decât dacă vă îndepărtaţi de aceşti oameni superficiali, care nu se gândesc decât la
asemenea întâlniri unde pot cleveti pe seama altora.
Credem că sufletele îşi pot împărtăşi ideile, aspiraţiile şi că două persoane pot petrece ore întregi
împreună fără să scoată un cuvânt comunicând numai pe cale telepatică. Gândul unuia atrage răspunsul
mut al celuilalt. Se ştie bine că într-o căsnicie care durează de mulţi ani, adesea un soţ poate ghici
gândurile celuilalt. În aceste îndelungate căsnicii bazate pe o sinceră iubire, cuvintele care nu spun nimic
nu-şi mai au rostul; cei doi soţi savurează tăcerea, conversând mental. Ei au aflat târziu bucuria
comunicării de la suflet la suflet, „prea târziu” pentru că sunt deja bătrâni, la capătul drumului. Învăţaţi să
comunicaţi în acest fel cât timp sunteţi încă tineri.
Este posibil ca un mic grup de oameni care gândesc constructiv să influenţeze cursul unor
evenimente la scară mondială. Din păcate, este foarte greu să se poată strânge la un loc oameni cu un
asemenea spirit de sacrificiu încât să accepte să renunţe la gândurile lor egoiste, pentru a nu se gândi
decât la a face bine. Dacă vă veţi reuni cu prietenii pe care îi aveţi pentru a forma un asemenea cerc -
fiecare dintre membrii săi simţindu-se cât mai bine, cât mai calm, cât mai destins - vă veţi putea face
reciproc cel mai mare bine şi veţi putea ameliora şi soarta altora.
Fiecare persoană trebuie să-şi ţină mâinile şi picioarele unite, fără să le atingă pe cele ale vecinului.
Amintiţi-vă de evreii de odinioară, de evreii din timpurile foarte vechi. Ei ştiau că atunci când se temeau,
trebuiau să-şi ţină mâinile şi picioarele unite pentru că, în felul acesta, forţele vitale ale corpului se
păstrează. Chiar şi astăzi un evreu bătrân, care se tocmeşte aprig, face o afacere foarte bună dacă adoptă
această poziţie, faţă de adversarul său care nu a procedat la fel. El adoptă această atitudine nu ca să pară
umil căci el ştie, poate instinctiv sau atavic, cum să-şi păstreze şi să-şi folosească forţele trupului. Odată
târguiala încheiată în favoarea sa, el îşi poate depărta mâinile, căci nu mai are nevoie să-şi adune forţele
întrucât a ieşit învingător. După ce şi-a atins scopul el se poate destinde.
Dacă în grupul format cu prietenii fiecare îşi va ţine mâinile şi picioarele unite, vă veţi păstra
întreaga energie intactă. Aceasta echivalează, într-un fel, cu păstrarea energiei unui magnet căruia i se
plasează o „gardă” între poli, împiedicându-se astfel disiparea forţei magnetice, fără de care magnetul ar
fi o simplă bucată de fier.
Grupul trebuie să se aşeze în cerc; fiecare din cei care-l alcătuiesc va trebui să privească spre
podea, la mijlocul cercului, şi în felul acesta, capul fiind uşor înclinat, poziţia devine mai comodă. Nu
vorbiţi, mai ales nu vorbiţi. Încă înaintea începerii exerciţiului v-aţi fixat gândurile asupra a ceea ce vreţi,
şi de aceea orice vorbă este de prisos. Rămâneţi în această stare câteva minute. Încetul cu încetul, fiecare
dintre participanţi va simţi cum asupra lui coboară o pace adâncă şi va avea impresia că este pătruns de o
lumină interioară. Veţi fi, într-adevăr, scăldat în lumină spirituală şi veţi simţi că sunteţi „Una cu tot
universul”.
Ritualul slujbelor religioase a fost conceput tocmai în acest scop. Nu uitaţi că vechii preoţi ai tuturor
Bisericilor erau excelenţi psihologi; ei ştiau cum-să procedeze ca să obţină rezultatele dorite. Este
evident că nu poţi face ca o mulţime de oameni să păstreze tăcerea şi de aceea s-a apelat la muzică şi la
dirijarea gândurilor cu ajutorul rugăciunilor. Când preotul se ridică înaintea credincioşilor şi pronunţă
formulele rituale, toate privirile, toate gândurile sunt îndreptate spre el, şi apoi dirijate spre un anume
scop. Acesta este un mod mai puţin elevat de a reuşi, dar el este necesar atunci când se adresează unor
oameni care nu vor să-şi consacre timpul şi energia pentru evoluţia lor. Alţii vor obţine rezultate mai
bune adunându-se în cerc, în tăcere.
Cei aflaţi în cerc trebuie să se destindă, să se gândească la ceva pur, curat sau la subiectul temei
propuse. Nu mai fiţi neliniştiţi din cauza datoriilor neachitate, nu vă mai gândiţi la moda de iarnă sau la
cea de vară, ci căutaţi să vă ridicaţi frecvenţa vibraţiilor pentru a putea percepe binele şi măreţia care vă
aşteaptă în viaţa care o să vină.
În general, noi vorbim mult, ne lăsăm mintea să toarcă numai gânduri legate de materie. Dacă ne vom
destinde când suntem singuri şi vom vorbi cât mai puţin când ne aflăm în compania altora, atunci spre noi
vor veni gânduri de o puritate cum nici nu ne putem imagina, pentru a ne înălţa sufleteşte. Cei care sunt
mai retraşi au gânduri mult mai curate decât cei ce trăiesc în tumultul oraşelor. Păstorii, care nu sunt
deloc evoluaţi din punct de vedere mental, ating trepte de curăţenie spirituală pentru care mulţi preoţi i-ar
invidia. Acest lucru este posibil pentru că ei trăiesc singuri, au timp să mediteze şi când sunt sătui de
gânduri mintea li se goleşte şi atunci locul gol va fi ocupat de măreţele idei venite de dincolo de lumea
noastră.
De ce să nu încercaţi zilnic câte o jumătatea de oră? Faceţi acest exerciţiu, goliţi-vă mintea de toate
gândurile lipsite de importanţă. Nu uitaţi aceste cuvinte: „Fii liniştit şi cunoaşte că eu sunt Dumnezeu”,
sau „Fii liniştit şi tăcut şi vei cunoaşte Eul tău”. Exersaţi în felul acesta. Goliţi-vă mintea, alungaţi grijile
şi îndoielile şi veţi constata că, după o lună, veţi fi mai sigur, mai liniştit - într-un cuvânt, vă veţi
transforma.
Nu putem încheia fără a mai vorbi de întâlnirile unde se face conversaţie fără rost. Tinerelor fete de
lume li se spune să înveţe cum să „facă şi să întreţină o conversaţie”, dacă vor să devină stăpâne ale
casei. Pe scurt, se consideră că un invitat nu trebuie lăsat singur nici o clipă de teama ca propriile gânduri
să nu-l plictisească. Dimpotrivă, oferindu-i tăcerea, îi acordăm unul dintre darurile cel mai de preţ de pe
pământ, căci în lumea noastră modernă, tăcerea este din ce în ce mai greu de aflat. Torentul de zgomote
produse de automobile şi avioane, sau cele revărsate de aparatele de radio şi televiziune riscă să
provoace o nouă cădere a Omului, Dacă veţi reuşi să creaţi o oază de pace şi tăcere, veţi aduce fericirea
atât pentru dumneavoastră cât şi pentru cei apropiaţi.
Vreţi să încercaţi, măcar o singură zi, să vedeţi dacă puteţi rămâne într-adevăr liniştit? Pe cât posibil
nu vorbiţi decât dacă este absolut necesar s-o faceţi şi atunci nu folosiţi cuvinte de prisos, evitaţi tot ceea
ce este inutil sau superficial, feriţi-vă de cleveteală şi de vorbărie şi dacă veţi practica aceasta în mod
conştient, deliberat, veţi fi uluit, la sfârşitul zilei, să constataţi cât de mult poate cineva să vorbească fără
ca de fapt să spună ceva.
Am tratat mai pe larg subiectul zgomotului şi al vorbăriei şi dacă veţi practica acest experiment al
tăcerii, veţi constata că şi în acest caz am avut dreptate.
Multe dintre ordinele călugăreşti impun disciplina tăcerii în mănăstirile lor; călugării şi călugăriţele
trebuie să păstreze tăcerea, căci aceste reguli nu au fost impuse ca pedeapsă ci pentru că numai în tăcere,
în linişte deplină poate fi auzită vocea Marelui Dincolo.

 Lecţia a treisprezecea - SENSUL DĂRNICIEI

Noi cu toţii dorim să ni se ofere ceva, să fim ajutaţi. Nimeni nu poate nega că nu s-a rugat într-o zi
pentru ajutor! Este o pornire omenească perfect normală să ceri ajutor unei alte persoane. Singur, omul nu
se simte în siguranţă; el are nevoie de imaginea lui „Dumnezeu Tatăl” sau a „Mamei”, pentru a se simţi
ocrotit şi a avea sentimentul că face parte dintr-o mare familie. Dar pentru a primi, trebuie să ştii să
dăruieşti. Nu putem primi dacă nu dăm, căci darul ne permite să fim receptivi la cei ce vor să ne dea ceea
ce dorim.
Când spunem „a dărui” nu ne gândim neapărat la bani, cu toate că este normal să oferim bani
deoarece, în general, cei mai mulţi oameni îi doresc mai presus de orice. În zilele noastre banii reprezintă
siguranţa, lipsa grijii că nu vom avea ce mânca, sau că nu vom fi vizitaţi de portărei! Banii pot fi daţi şi
trebuie daţi numai în anumite situaţii, căci „a da”, înseamnă de asemenea şi dăruire de sine şi a face un
bine altora. Noi putem şi trebuie să ajutăm cu bani, cu hrană sau cu mângâiere spirituală pe cei aflaţi în
nevoie, încă odată, repetăm, dacă nu dăruim, nu vom putea primi nici noi.
În lumea occidentală există o concepţie greşită în ceea ce priveşte darul, pomana, cerşitul, mila.
Oamenii de acolo îşi închipuie că este degradant şi ruşinos să ceri ajutor cuiva. Dar acest lucru nu este
deloc adevărat. Banii nu reprezintă altceva decât mijlocul ce ne-a fost oferit în timpul existenţei noastre
pe pământ pentru a ne asigura fericirea şi înălţarea spirituală, cu condiţia de a ne servi de ei pentru a-i
ajuta pe cei aflaţi în nevoie şi nu pentru a-i aduna inutil în sipete.
Din păcate, trăim într-o lume în care totul se vinde şi se cumpără şi în care valoarea unui om este
măsurată după contul din bancă şi afacerile pe care le face. Cei care fac daruri numai pentru satisfacţia
proprie - pentru a se pune în valoare - nu sunt nici generoşi, nici spiritualizaţi. Ei îşi risipesc banii fără o
veritabilă dăruire, în mod egoist, pentru a se simţi mândri de ei şi pentru a arăta celor din jur că sunt
bogaţi. Însă dincolo de această lume a falselor valori, bogăţia nu înseamnă nimic, căci - repetăm cu
insistenţă pentru ca subconştientul să fie pătruns de ceea ce spunem - niciodată omul nu a putut să ia cu
sine o centimă, un ac sau un băţ de chibrit ars dincolo de Râul Morţii, Tot ce putem lua cu noi sunt
cunoştinţele şi experienţele noastre bune sau rele, generoase sau meschine, care acolo vor fi distilate
până ce din ele nu va rămâne decât esenţa lor. Omul care a trăit doar pentru sine pe acest pământ, dincolo,
din punct de vedere spiritual, va fi un sărac chiar dacă aici a fost miliardar.
În Orient se obişnuieşte ca gospodina să iasă la poartă, pe înserat, unde aşteaptă un călugăr cerşetor
ce îşi întinde cu umilinţă blidul. Este un lucru obişnuit aici, căci toate femeile, chiar şi cele mai sărace, au
întotdeauna o bucată de pâine sau o farfurie cu supă pe care o dăruiesc călugărului care trăieşte din
generozitatea lor. Este o adevărată onoare pentru casa la care un călugăr vine să-şi găsească hrana.
Contrariul a ceea ce cred occidentalii sceptici, aceşti călugări nu sunt nici paraziţi, nici cerşetori şi nici
leneşi care nu vor să muncească. Puteţi să vă imaginaţi asemenea scene?
Să presupunem că din înaltul cerului contemplăm o ţară din Orient, India de exemplu, unde este ceva
obişnuit să dai de pomană acestor călugări; tot aşa stau lucrurile în China şi în Tibet. Iată deci un sătuc
din India. Se lasă seara, umbrele se întind peste pământ. Cerul se întunecă, prinde culori violacee iar
frunzele de banan tremură uşor în vântul înserării care coboară de pe piscurile Himalaiei.
Pe drumul prăfuit, un călugăr în zdrenţe merge încet, purtând cu el tot ce are pe lumea aceasta:
îmbrăcămintea, sandalele şi şiragul de mătănii. Pe umăr poartă pătura care îl apără de frigul nopţii când
se odihneşte. În mâna dreaptă ţine un toiag lung, care îl ajută nu pentru a se apăra de oameni sau de
animale ci pentru a-şi croi drum prin mărăcinişurile din calea sa; el se foloseşte de băţ şi pentru a măsura
adâncimea unei ape prin care trebuie să treacă.
Călugărul se apropie de o casă şi, căutând sub veşmânt, scoate vechiul său blid de lemn lustruit de o
atât de îndelungată folosire. Se apropie de o poartă, aceasta se deschide şi o femeie apare în prag cu o
farfurie plină de mâncare. Ea îşi coboară sfioasă privirea fără a se uita la călugăr, căci gestul ar fi socotit
lipsit de cuviinţă, iar prin atitudinea respectuoasă ea vrea să arate că este o persoană cu un bun renume.
Călugărul îi întinde blidul, ţinându-l cu amândouă mâinile. În Orient toată lumea ţine castronaşul sau
farfuria cu ambele mâini, căci a-l ţine cu o singură mână înseamnă lipsă de respect pentru mâncare; hrana
este rară şi merită să fie respectată. Aşadar, călugărul îşi întinde blidul şi femeia generoasă îl umple,
după care se întoarce fără să scoată o vorbă sau să-i arunce o privire. Oamenii de acolo cred că dacă un
călugăr este hrănit, se achită într-un fel o datorie pe care toţi consideră că o au faţă de aceşti oameni
sfinţi.
Noi de asemenea trebuie să dăruim ca să primim. Odinioară, demult de tot, o lege divină impunea ca
fiecare om să dea a zecea parte din bunurile sale. Această zeciuială devenise o parte integrantă din viaţa
oamenilor. În Anglia, de exemplu, bisericile aveau dreptul să ia a zecea parte din ceea ce posedau
oamenii. Aceşti bani erau folosiţi pentru întreţinerea capelelor şi ajutorarea săracilor.
În zilele noastre toate s-au schimbat. Nimeni nu mai plăteşte zeciuiala, nimeni nu mai trăieşte din asta
şi este păcat. Este esenţial - dacă vrem să progresăm spiritual - să ne dăm „zeciuiala” pentru binele
altora, căci a face bine altora înseamnă a ne face bine nouă înşine. Într-un cuvânt, nu putem face progrese
decât dacă ne ajutăm aproapele.
Legile oculte se aplică în aceeaşi măsură atât celor cu preocupări spirituale cât şi celorlalţi. Puţin
interesează dacă o persoană studiază şi citeşte mult despre spiritualitate căci nu numai asta îl va face să
evolueze în plan spiritual. Ceea ce citeşte îi poate trece, pur şi simplu, pe sub ochi şi dispare fără ca un
singur moment să se fi fixat ceva în celulele memoriei din creierul său; şi totuşi această persoană se
consideră un „suflet mare” şi îşi închipuie în mod sincer că face progrese.
La drept vorbind persoana este, în general, egoistă şi nu ajută pe nimeni, cu toate că ajutându-şi
aproapele s-ar ajuta pe sine în mare măsură. De aceea repetăm: numai dăruind putem primi şi cine îşi
ajută aproapele se ajută pe sine.
Este cu totul inutil să vă rugaţi să vi se dea una sau alta atâta timp cât nu arătaţi că sunteţi demn să
primiţi; şi aceasta o puteţi face numai dăruind celor care au nevoie de ajutor. Dăruiţi, dăruiţi mereu,
obişnuiţi-vă să dăruiţi, căutaţi tot ce puteţi dărui, chiar dacă uneori nu puteţi dărui decât un cuvânt de
consolare sau un surâs, gândiţi-vă la ce puteţi dărui şi, după ce v-aţi hotărât, puneţi aceasta în practică
timp de trei luni. Veţi descoperi la capătul acestor trei luni că v-aţi îmbogăţit spiritual sau material, sau
atât spiritual cât şi material!
Studiaţi această lecţie, studiaţi-o încă odată cu atenţie şi nu uitaţi că trebuie să dăruiţi pentru a primi.

 Lecţia a paisprezecea - MICILE COMORI

Din timpuri foarte îndepărtate oamenii îşi păstrează „scumpele lor comori” în podul casei, „comori”
care sunt de fapt nişte amintiri. Uneori ele rămân pe jumătate uitate acolo până în ziua în care, căutând cu
totul altceva, urcaţi vechea scară şubredă care duce la pod şi începeţi să cotrobăiţi în semiîntuneric,
printre pânzele de păianjen şi straturile de praf.
Iată vechiul manechin de croitorie, care vă aminteşte dureros de trecerea anilor şi de supleţea din
îndepărtata tinereţe. Iată cutiuţa de lemn plină de scrisori vechi legate cu pănglicuţă roz sau albastră.
Privind în jur, descoperiţi mii de asemenea comori care vă trezesc atât amintiri plăcute cât şi amintiri
nefericite.
Vi s-a întâmplat să urcaţi în pod? Merită să-l vizitaţi din când în când, căci veţi da peste lucruri care
vă vor trezi în memorie aduceri aminte, unele folositoare, care vă vor îmbogăţi cunoştinţele. Problemele
cu care v-aţi confruntat odinioară s-au dus măturate de noua învăţătură, de lecţiile pe care le-aţi asimilat
de-a lungul anilor.
În această lecţie nu vă cerem să vizitaţi podul dumneavoastră; vrem să vă luăm cu noi pe această
şubredă scară de lemn cu balustrada uzată, dar care se ţine încă bine. Vă invităm să veniţi în podul nostru,
căci am adunat acolo informaţii care nu-şi găsesc locul în cutare sau cutare lecţie dar care sunt
extraordinar de preţioase. Aşadar, gândiţi-vă la podul nostru, citiţi cele ce urmează, vedeţi dacă acestea
vi se potrivesc şi dacă îndoielile, incertitudinile care vă frământă de atâta timp, dispar.
Am cercetat timp îndelungat pentru a pregăti această lecţie, am scotocit prin toate colţurile, am
răsturnat multe teorii şi am dat la o parte mult praf! Ne-am gândit profund la persoanele care se
concentrează intens. Se ştie că omul poate munci foarte mult. Nu uităm nici vechea zicală „munca
înseamnă sănătate”, dar trebuie să spunem clar că, dacă facem eforturi prea mari pentru a ne concentra, nu
putem face progrese ci, dimpotrivă, putem da înapoi. Mulţi dintre cei care se pregătesc în aceste
probleme se plâng: „Fac atâtea eforturi! Mă concentrez, mă concentrez cât pot şi în loc să văd ceea ce ne-
aţi promis, m-am ales doar cu dureri de cap!”.
Iată deci o micuţă „comoară” din podul nostru pe care o vom examina puţin. Într-adevăr, se întâmplă
să lucrăm foarte mult. Este caracteristic naturii umane sau mai degrabă este o anomalie a creierului care,
atunci când este suprasolicitat, reacţionează în aşa fel încât, cu tot efortul depus, nu se ajunge la nimic, ba
uneori chiar la rezultate negative. Cu toţii i-am cunoscut pe cei care învaţă pe rupte, pe tocilari, care în
ciuda faptului că depun eforturi intense nu ajung la nici un rezultat, tocmai pentru că ideile lor se
încâlcesc în totală confuzie şi nesiguranţă. Atunci când ne supunem creierul la eforturi exagerate, facem
să apară o sarcină electrică foarte mare care, în realitate, anulează procesul de gândire!
În consecinţă, trebuie să ne concentrăm într-un asemenea mod încât să nu obosim creierul. Nu faceţi
decât cât sunteţi în stare să faceţi, nu vă supraestimaţi posibilităţile şi urmaţi „calea de mijloc”.
Această cale de mijloc este un mod de viaţă a Orientului. Aceasta înseamnă că nu trebuie să fiţi nici
prea rău şi nici prea bun. Trebuie să păstraţi dreapta cale de mijloc. Dacă veţi fi prea rău, veţi avea
necazuri cu poliţia, dacă veţi prea bun, veţi deveni pedant, obositor sau nu veţi mai putea rămâne pe acest
pământ; se ştie doar că cele mai mari entităţi care coboară în această vale a plângerii trebuie să se supună
la anumite reguli, să aibă şi defecte pentru a nu fi perfect aici, căci nimic nu poate fi desăvârşit în lumea
noastră imperfectă.
Încă odată, repetăm, nu exageraţi, nu faceţi eforturi prea mari; rămâneţi fireşti, normali, raţionali, nu
încercaţi să vă depăşiţi limitele posibilităţilor cu care sunteţi înzestraţi. Nu trebuie să vă aplecaţi umili în
faţa părerilor altora. Daţi dovadă de bun simţ. Conformaţi-vă unor reguli, unor instrucţiuni caracteristice
propriilor facultăţi. Se poate ca noi să zicem: „iată o stofa roşie”, dar dumneavoastră s-ar putea s-o
vedeţi altfel; pentru dumneavoastră ea poate să fie portocalie sau violacee, totul depinzând de condiţiile
în care vedeţi această stofa; lumina în care aţi privit-o a fost diferită de cea în care am privit-o noi sau
vederea dumneavoastră se deosebeşte de a noastră. Aşadar, nu faceţi eforturi prea mari, nu acceptaţi cu
prea mare uşurinţă tot ceea ce vi se predă. Faceţi apel la bunul simţ, urmaţi calea de mijloc, calea cea
dreaptă care este extrem de utilă.
Încercaţi să mergeţi pe această cale, cale a toleranţei, calea respectării drepturilor celorlalţi,
mijlocul cel mai bun de a vi se respecta propriile drepturi. În Orient, preoţii şi alţi slujitori ai bisericii
studiază procedee de luptă judo şi alte forme de luptă, nu pentru că ei ar fi agresivi ci pentru că învăţând
aceste metode ei învaţă să se stăpânească, să se controleze, şi, mai presus de toate, învaţă să cedeze
pentru ca cel mai bun să câştige. Să analizăm puţin procedeul de luptă judo; în această disciplină nu ne
servim de forţa proprie pentru a obţine victoria ci de cea a adversarului, pentru a-l învinge. O femeie
slăbuţă, delicată, care cunoaşte bine lupta judo poate cu uşurinţă să culce la pământ o brută masivă,
musculoasă care nu cunoaşte această formă de luptă. Cu cât un om este mai solid şi atacă mai puternic cu
atât este mai uşor de învins pentru că propriile sale forţe îl fac să cadă mai rău.
Să folosim principiile din judo, forţa adversă, ca să depăşim problemele noastre. Nu vă obosiţi, nu
vă epuizaţi, gândiţi-vă la propria problemă, încercând s-o rezolvaţi şi nu căutaţi s-o ocoliţi aşa cum face
majoritatea oamenilor, în general, ne este teamă să atacăm o problemă gravă, ne învârtim în jurul ei mai
de departe, fără să-i găsim soluţia, cheia. Oricât de dezagreabilă ar fi problema, oricât de adânc ar fi
sentimentul de vinovăţie pe care îl încercaţi în legătură cu ea, nu mai staţi pe gânduri şi mergeţi direct la
rădăcina răului şi descoperiţi răul care vă tulbură şi vă înfricoşează. Apoi, după ce veţi fi analizat
temeinic toate aspectele problemei, culcaţi-vă cu gândul la ea.
Vechiul proverb care spune că „noaptea este un sfetnic bun” este cât se poate de adevărat. Dacă veţi
dormi cu gândul la o problemă, ea va fi transmisă eului superior care are o mare capacitate de înţelegere,
căci eului superior este o entitate imensă faţă de corpul omenesc. Dacă eul superior, sau mai simplu
subconştientul dumneavoastră, are posibilitatea de a studia problema şi a-i găsi soluţia, aceasta va fi
transmisă conştientului, va fi înregistrată în memorie în aşa fel încât, atunci când vă veţi trezi, veţi fi uluit
şi încântat că deţineţi cheia, soluţia problemei care v-a frământat atât de mult.
Să analizăm acum o altă „comoară” acoperită de praf. A sosit vremea s-o studiem, s-o scoatem din
ungherul acela întunecat ca s-o contemplăm la lumina zilei. Ce se află oare în această cutiuţă? S-o
deschidem repede!
Mulţi oameni din zilele noastre îşi închipuie că pentru a fi cu adevărat pur, trebuie să fii neapărat
sărac şi nenorocit. Ei cred cu totul greşit că dacă cineva este „religios” trebuie să afişeze o figură
posomorâtă şi severă. Cei care procedează astfel se tem să surâdă, nu atât că ar putea să li se strice
trăsăturile chipului, ci pentru că această manifestare a bucuriei ar putea - ceea ce e şi mai rău! - să le
crape pojghiţa devoţiunii lor aparente!
I-am cunoscut cu toţii pe acei bătrâni cărora le este teamă să profite de cea mai mică plăcere pe care
le-o oferă viaţa, ca nu cumva astfel să-şi petreacă eternitatea în iad din cauza acestui moment de
slăbiciune.
Religia, adevărata religie, este voioasă. Să nu uităm că bucuria este o virtute fundamentală. Ea ne
promite viaţa eternă, ne promite răsplata tuturor eforturilor noastre, ea ne spune că moartea nu există, că
nu avem de ce să fim neliniştiţi şi că nu trebuie să ne fie teamă. Toţi oamenii au o teamă înnăscută de
moarte. Trebuie să fie aşa pentru că, dacă ne-am gândi la bucuriile de dincolo, atunci am fi tentaţi să ne
punem capăt zilelor pentru a le cunoaşte cât mai curând.
Religia, dacă într-adevăr credem în învăţăturile ei, ne spune că atunci când vom părăsi acest pământ
nu ne vom întâlni duşmanii, nu ne vom întâlni cu cei care ne-au călcat aici pe nervi şi ne-au amărât
sufletul. Bucuraţi-vă voi cei care credeţi, căci religia este o bucurie, un prilej de a vă înveseli.
Trebuie să recunoaştem cu tristeţe că mulţi dintre cei care studiază esoterismul sau metafizica sunt
oameni păcătoşi. Există o sectă al cărui nume nu-l divulgăm - ai cărei membri sunt profund convinşi că ei
sunt singurii aleşi. Numai ei vor fi salvaţi pentru a popula lumea paradisiacă de dincolo. Toţi ceilalţi
oameni sunt nişte bieţi păcătoşi. Nefericiţii, fără îndoială vor fi distruşi, nimiciţi în cele mai cumplite
chinuri. În ce ne priveşte, respingem această teorie şi suntem profund convinşi că esenţial este să credem.
Că ajungem să credem în învăţăturile unei religii sau în ocultism, contează mai puţin, important este să
credem.
Ocultismul nu este în nici un fel mai misterios sau mai complicat decât tabla înmulţirii sau un curs de
istorie. El înseamnă pur şi simplu studierea a tot ceea ce nu este fizic. Dacă faptul de şti cum funcţionează
un muşchi sau cum putem să ne mişcăm degetele de la picioare nu mai constituie astăzi motiv de uimire
pentru nimeni, de ce să considerăm o minune posibilitatea ce o avem de a transmite energia electrică de
la o persoană la alta?
Bucuraţi-vă! Cu cât veţi şti mai mult despre ocultism şi religie, cu atât mai mult veţi fi impregnat de
adevărul despre marea viaţă care ne aşteptă dincolo de mormânt. Noi ne vom părăsi corpul fizic tot aşa
cum ne lipsim de nişte haine vechi, uzate pe care le aruncăm la lada de gunoi. Ştiinţa metafizică nu are
nimic înfricoşător, după cum nici religia n-ar trebui să inspire teamă, căci dacă veţi urma propria religie
şi o veţi studia mai profund, cu atât vă veţi convinge că ea este adevărata religie. Religiile care îi
ameninţă cu osânda veşnică şi flăcările iadului pe cei care se abat de la calea cea dreaptă nu fac nici un
serviciu credincioşilor lor. Odinioară, când oamenii erau aproape sălbatici, era necesar ca ei să ştie de
frică pentru a renunţa la faptele lor reprobabile, dar acum timpurile s-au schimbat.
Toţi părinţii recunosc că este mult mai uşor să-şi educe copiii cu blândeţe decât cu ameninţări
continue. Cei care îi ameninţă neîncetat că vine „moşul” sau poliţistul sau că vor fi vânduţi la ţigani, să nu
se mire dacă aceşti copii se vor îmbolnăvi de nervi. Aceia care vor şti să-şi crească odraslele cu
bunătate şi fermitate, care îi vor face să se bucure de viaţă şi să nu se teamă de ea, pot fi siguri că vor da
societăţii cetăţeni buni. Suntem pentru bunătatea însoţită de disciplină, dar o disciplină suplă şi niciodată
aspră sau sadică.
Încă odată, să ne bucurăm de credinţă, să fim copii ai „părinţilor” care ne învaţă iubirea, mila şi care
ne înţeleg. Să facem tabula rasa din prefăcătoriile, spaimele, pedepsele şi osânda veşnică. Această
osândă nu există, nimeni nu a fost respins vreodată, nimeni nu a fost alungat din lumea Spiritului! Oricine
poate fi salvat, oricare i-ar fi păcatele căci nimeni nu va fi alungat. Cronica Akaşă, pe care o vom studia
mai târziu, ne învaţă că dacă o persoană a fost într-adevăr atât de rea încât nu se mai poate face nimic
pentru ea, atunci evoluţia ei va fi doar întârziată şi i se va acorda o nouă şansă, „o nouă viaţă”, tot aşa
cum unui elev care a pierdut examenele de la sfârşitul unui an şcolar i se oferă şansa de repeta clasa.
Nimănui nu-i va trece prin cap să spună că un copil va fi dat pe mâna diavolilor ca să-l pună pe foc
şi apoi să-l mănânce numai pentru că nu şi-a luat examenele sau că uneori a chiulit de la şcoală. Pentru
toate acestea, profesorii îl vor dojeni, şi în afară de dojană nu i se va întâmpla nimic rău şi chiar dacă va
fi eliminat dintr-o şcoală, va fi primit în alta. Tot astfel se petrec lucrurile cu oamenii pe pământ - dacă nu
veţi reuşi prima oară, nu vă pierdeţi cu firea, vi se va oferi o altă şansă.
Suferinţa şi osânda veşnică nu există, după cum nu există nici flăcările iadului. Reflectaţi, gândiţi-vă
la tot ceea ce vi s-a predat şi veţi înţelege cu uşurinţă că este mult mai raţional să aflaţi bucuria şi iubirea
în credinţa religioasă. Nu aveţi de a face cu un părinte sadic care vă va biciui şi care vă va arunca în
întuneric ci cu Marile spirite care au cunoscut acestea cu mult înainte de apariţia omului; ei au cunoscut
totul, ei cunosc toate întrebările şi toate răspunsurile, ei cunosc toate necazurile noastre şi sunt îngăduitori
cu noi.
 Aşadar, după ce am examinat micile comori din podul casei noastre, putem să vă spunem: „bucuraţi-
vă în religie”, surâdeţi, iubiţi cu ardoare pe Dumnezeul vostru, oricare ar fi numele pe care i-l daţi, pentru
că El este acolo ca să vă ajute şi să vă vindece, cu condiţia ca dumneavoastră să vă învingeţi teama o
dată pentru totdeauna.

 Lecţia a cincisprezecea -TEAMA

Iată ce scrie într-o scrisoare pe care am primit-o mai de mult: „Dumneavoastră vorbiţi mult despre
teamă, spuneţi că nimic altceva nu este mai temut decât frica. În răspunsul trimis la problema ridicată de
mine, îmi spuneţi că teama este aceea care mă ţine pe loc, care mă împiedică să fac progrese. Eu nu am
cunoştinţă de nici o teamă, nu îmi este frică, şi atunci ce se întâmplă?”
Iată o problemă interesantă! Teama constituie singurul obstacol. Vreţi să examinăm această
chestiune? Să medităm în linişte şi să încercăm să rezolvăm această problemă a fricii.
Fiecare din noi avem temerile noastre. Unele persoane se tem de întuneric, altele se tem de păianjeni
şi de şerpi. Uneori ne cunoaştem fricile, adică suntem conştienţi de ele. Dar - atenţie! - conştientul nostru
nu constituie decât o zecime din fiinţa noastră iar celelalte nouă zecimi reprezintă subconştientul nostru, şi
atunci ce se întâmplă dacă teama sălăşluieşte în subconştient şi nu ne dăm seama de ea?
Noi putem fi împinşi să făptuim unele lucruri printr-un fel de pornire misterioasă şi, în acelaşi timp,
putem fi împiedicaţi să facem altele. Nu întotdeauna ştim de ce facem una sau alta, după cum nu putem şti
de ce nu putem să facem altceva. Nu există nimic la suprafaţa conştientului nostru, nimic din care să
putem discerne ceva în acest caz. Facem uneori nişte lucruri care nu au nici o raţiune şi, dacă vom
consulta un psiholog sau un psihanalist, după ce vom petrece ore întregi într-un fotoliu din cabinetul lui
discutând îndelung, acesta va ajunge să descopere şi să smulgă din subconştientul nostru cauza
comportamentului nostru, adică teama de care suferim încă din fragedă copilărie. Această teamă rămâne
ascunsă în subconştient şi ne chinuieşte de acolo, tot aşa cum termitele rod lemnele unei construcţii.
Aparent casa este în stare bună, pereţii ei par solizi şi, deodată, se prăbuşeşte din cauza acestor termite.
Tot aşa stau lucrurile şi cu teama. Nu este necesară o conştientizare pentru ca ea să fie activă; ea este cu
atât mai activă cu cât este mai ascunsă în subconştientul nostru şi, oricât îi ignorăm existenţa, noi nu ne
putem apăra de ea şi nici nu o putem combate.
Pe parcursul vieţii, noi suntem supuşi unor influenţe care ne condiţionează acţiunile. O persoană
crescută, de exemplu, în spiritul religiei creştine, a învăţat că unele lucruri „nu se fac” şi că altele sunt
interzise cu desăvârşire, în acelaşi timp, alte persoane, crescute în spiritul altor religii, vor avea dreptul
să facă acele lucruri. Prin urmare, înainte de a analiza problema fricii, trebuie mai întâi să studiem
educaţia noastră din punct de vedere rasial şi familial.
Vă temeţi cumva de fantome? De ce? Dacă mătuşa Matilda, în tot timpul vieţii sale, a fost bună şi
generoasă şi v-a iubit aşa de mult, n-aveţi nici un motiv să credeţi că vă va iubi mai puţin după moartea
ei, când ea se va fi ridicat la un nivel superior al existenţei. Şi atunci de ce să vă temeţi de fantoma
mătuşii Matilda? Ne temem de fantome fiindcă ne sunt străine, fiindcă religia în care am fost crescuţi ne-a
învăţat că ele nu există sau că numai sfinţii pot vedea spiritele. Nouă ne este frică de ceea ce scapă
înţelegerii noastre; ar fi bine să reflectăm că dacă ne-am cunoaşte mai bine, şi toate dificultăţile legate de
eliberarea paşapoartelor sau de necunoaşterea limbii ar fi depăşite, cu siguranţă că ar fi mai puţine
războaie. Ne temem de ruşi, de chinezi sau de papuaşi, pentru că nu ştim nimic despre ei, nici despre ceea
ce gândesc despre noi.
Teama este ceva oribil, este o boală, o holeră, un flagel, este o pată aşternută pe intelectul nostru.
Dacă avem îndoieli asupra unui subiect, atunci trebuie să ştim de ce. De exemplu, de ce unele religii ne
învaţă că reîncarnarea nu există? Motivul este simplu: odinioară, e mult timp de atunci, preoţii dispuneau
de o putere absolută şi îşi impuneau autoritatea prin teroare, ameninţându-şi supuşii cu osânda veşnică.
Fiecare trebuia să facă binele aici, pe pământ, pentru că un alt prilej pentru asta nu ar fi mai avut. Aceşti
preoţi gândeau că dacă oamenii ar crede în reîncarnare, ei ar fi tentaţi să se îngrijească mai puţin de
datoriile lor în această viaţă, amânând achitarea acestora în viaţa următoare. De exemplu, în China de
altădată era ceva obişnuit ca să iei ceva pe credit în această viaţă şi să-ţi achiţi datoria în alta! Această
situaţie a favorizat abuzurile şi China a decăzut pentru că oamenii credeau aşa de mult în reîncarnare încât
nu se gândeau deloc să-şi îmbunătăţească atitudinea faţă de obligaţiile pe care le aveau, viaţa prezentă
fiind considerată, în fond, o simplă vacanţă!
Examinaţi-vă, analizaţi-vă intelectul, imaginaţia. Analizaţi-vă în profunzime şi aflaţi ce anume ţine
ascuns subconştientul dumneavoastră, ce anume vă face atâţia nervi, ce anume vă nelinişteşte fără să ştiţi
de ce. Când descoperiţi răul care v-a chinuit, smulgeţi-l din rădăcină şi veţi constata că nu vă veţi mai
teme. Frica este cea care vă împiedică să călătoriţi în astral. Dar noi ştim, în mod sigur, că este foarte
simplu să facem călătorii astrale, fără mari eforturi; este tot atât de simplu ca şi cum am respira şi totuşi
cei mai mulţi oameni se tem.
Somnul este asemănător morţii, somnul ne aminteşte de moarte şi ne întrebăm ce se va întâmpla cu
noi atunci când nu somnul, ci moartea ne va cuprinde. Ne este teamă ca nu cumva, în timp ce dormim,
cineva să ne taie cordonul de argint şi în felul acesta să ne rătăcim. Acest lucru nu se poate întâmpla,
călătoria astrală nu prezintă nici cel mai mic pericol, singurul pericol îl constituie teama, atât teama de
care sunteţi conştient cât şi cea despre care nu aveţi ştiinţă. Vă sfătuim încă odată să analizaţi profund
această problemă a fricii şi să încercaţi s-o rezolvaţi. Ceea ce cunoaşteţi şi înţelegeţi nu vă poate
înfricoşa; prin urmare străduiţi-vă să cunoaşteţi şi să înţelegeţi ce anume vă produce frică astăzi.
Odată acest lucru făcut, va trebui să meditaţi. Nu puteţi oare să consacraţi fie şi numai o jumătate de
oră zilnic pentru meditaţie, în linişte? Prin meditaţie putem părăsi această lume. Putem, cu puţină
pregătire, să ne înălţăm în astral, într-o altă lume. Este o aventură minunată, exaltantă. Când ne înălţăm
gândirea în planul spiritului, noi mărim frecvenţa vibraţiilor noastre şi cu cât vom percepe mai clar notele
înalte - amintiţi-vă de „claviatura” noastră! - cu atât mai mult vom cunoaşte bucuria şi frumuseţea.
Aceste bucurii ne vor permite să aşteptăm, fără să ne mai temem, plecarea noastră definitivă într-un
univers mai bun, mai glorios, cu condiţia să aspirăm la perfecţiunea spirituală. Să nu uităm niciodată ca
suntem pe acest pământ ca un prizonier într-o celulă. Cât timp stăm aici, în această lume, nu ne putem da
seama cât de groaznic este pământul pe care trăim, şi dacă ne-am înălţa undeva de unde să-l putem
cuprinde cu privirea, am fi şocaţi şi poate nici nu am mai dori să ne întoarcem. Iată pentru ce mulţi
oameni nu pot călătorii în astral, afară numai dacă sunt pregătiţi pentru asta, pentru că întoarcerea este
într-adevăr neplăcută şi le este greu să se despartă de bucuriile pe care le-au trăit de cealaltă parte. Acei
dintre noi care călătoresc în astral aşteaptă cu nerăbdare clipa eliberării lor, dar au grijă să se comporte
cât mai bine în „închisoarea” lor de carne, căci altfel îşi vor irosi timpul fără să evolueze.
Aşadar, să ne comportăm cât mai bine cu putinţă pe pământ pentru ca, atunci când vom părăsi această
viaţă, să fim pregătiţi pentru lucrurile măreţe ce ne sunt rezervate dincolo. Merită să nu precupeţim nici
un efort pentru asta!
Să mai scotocim prim podul nostru plin de praf, să vedem ce mai putem găsi în celălalt colţ, şi să
mai scoatem la lumină încă ceva...
Mulţi oameni îşi închipuie că „prezicătorii” contemplă în permanenţă aura altor persoane şi le citesc
constant gândurile. Cât de mult se înşeală! O persoană dotată cu aptitudini telepatice sau de clarviziune
nu-şi petrece tot timpul ca să privească aura prietenilor sau a duşmanilor săi şi nici ca să le citească
gândurile! Prin urmare nu trebuie să vă temeţi de clarvăzători, de ocultişti, de metafizicieni căci, dacă
sunt morali, ei vor evita să vă surprindă gândurile intime fără permisiunea dumneavoastră. Şi fiţi siguri că
dacă sub aspect moral nu sunt la înălţimea aptitudinilor pe care le posedă, ei nu vor putea să vadă nimic.
Trebuie să fiţi convins că acei „prezicători” care vă prevestesc viitorul în schimbul banilor, nu au de
fapt nici o putere în acest sens. În general, în această categorie intră unele femei mai sărace care îşi
câştigă existenţa în acest fel. Fără îndoială, ele au fost odinioară clarvăzătoare, însă ulterior şi-au pierdut
această capacitate, pentru că nimeni nu mai poate „vedea” dacă face un comerţ din aceasta; nu poate fi
prezis viitorul unei persoane în schimbul banilor, pentru că această tranzacţie perturbă facultăţile
telepatice. Deci, în realitate „prezicătoarea” nu vede nimic dacă primeşte bani, dar trebuie să spună ceva,
în schimb. Cum în general cunoaşte bine psihologia umană, ea vă va lăsa să vorbiţi şi apoi vă va repeta
cele aflate, într-o altă formă, facându-vă să fiţi uimiţi de cum a putut să vă „citească” atât de precis fondul
gândurilor şi să ghicească ceea ce doreaţi să aflaţi!
Nu vă temeţi de veritabilii clarvăzători fiindcă aceştia nu se amestecă în treburile altora. Desigur că
nimănui nu i-ar face plăcere ca, atunci când scrie o scrisoare sau îşi face socotelile, cineva să-i privească
peste umăr. V-ar plăcea ca cineva să scotocească prin sertare, să vă citească scrisorile şi să ştie totul
despre dumneavoastră, despre gândurile şi bunurile pe care le aveţi? Aţi fi oare încântat să ştiţi că vi se
ascultă convorbirile telefonice? Nu, bineînţeles că nu! O persoană morală nu-şi va permite nicicând să vă
citească gândurile fără permisiune, iar cel care şi-ar permite s-o facă nu va fi capabil să afle nimic.
Absolut nimic! Aceasta este o legitate ocultă: persoana de o proastă condiţie morală nu poate fi
clarvăzătoare.
Un adevărat clarvăzător va aştepta întotdeauna ca dumneavoastră să-i spuneţi despre ce vreţi să vă
vorbească. El nu se va introduce pe furiş în intimitatea gândurilor, chiar şi dacă îl veţi ruga. Există în
ocultism anumite legi care trebuie respectate cu stricteţe, căci dacă sunt încălcate, există riscul de a fi
pedepsit tot aşa cum poate fi pedepsit cineva care nesocoteşte legile pământeşti. Spuneţi unui clarvăzător
tot ce veţi dori, el va şti dacă îi spuneţi adevărul. Spuneţi-i tot ce doriţi, dar aveţi grijă ca tot ce-i spuneţi
să fie adevărat, căci altfel nu veţi face altceva decât să vă minţiţi singur şi niciodată pe clarvăzător.
Repetăm pentru ultima oară: un adevărat „prezicător” nu vrea să vă citească gândurile, iar unul fals
nu va putea.
Iată încă un mic obiect care merită să-l examinăm. Să presupunem că nu vă înţelegeţi cu soţia. Ei
bine, s-ar putea ca această situaţie să constituie un obstacol ce v-a fost destinat să-l depăşiţi în această
viaţă pe pământ.
Dacă, de exemplu, un cal angajat în cursele de alergări le câştigă cu regularitate, atunci în cursele
viitoare, la pornire, va fi handicapat, adică li se vor acorda avantaje cailor cu care concurează.
Consideraţi-vă un asemenea cal de curse. În această cursă a vieţii aţi învăţat, faţă de ceilalţi, lecţiile prea
repede, aţi depăşit prea uşor „obstacolele” şi de aceea veţi fi handicapat printr-o soţie care nu vă
convine. Nu vă pierdeţi cumpătul în această situaţie neplăcută, ci repetaţi în gând că dacă nu vă potriviţi
deloc cu soţia, nu o veţi vedea niciodată, dar niciodată în lumea de dincolo. Când un om foloseşte un
ciocan sau o şurubelniţă ca să execute o lucrare, aceste obiecte reprezintă numai instrumentele cu care a
reuşit să facă lucrarea. Şi soţia, în acest caz, se aseamănă cu un instrument cu ajutorul căruia aţi putut face
o anumită lucrare, aţi putut învăţa o anumită lecţie. Nu ne putem ataşa prea mult de ciocanul sau
şurubelniţa pe care le-am folosit, decât în măsura în care am avut nevoie de ele. Fiţi însă convins că
nimeni nu-şi va iubi în asemenea măsură aceste instrumente încât să dorească să le ia cu sine în lumea
cealaltă!
S-a spus şi s-a scris mult despre „gloria omenească”, dar trebuie să vă atragem atenţia că oamenii nu
reprezintă forma ideală de viaţă. Oamenii de pe pământ sunt, în general, destul de meschini, sadici,
egoişti, lacomi. Dacă nu ar fi astfel, ei nu s-ar afla aici, pe pământ, unde vin tocmai pentru a evolua,
pentru a învăţa să-şi îndrepte defectele. Când vor trece „dincolo”, oamenii vor înţelege că nu întâmplător
au avut pe pământ o asemenea consoartă sau chiar părinţi nepotriviţi, fiindcă şi i-au ales chiar ei ca să le
fie un obstacol care trebuia să fie depăşit. Unei persoane căreia i se face un vaccin pentru a căpăta
imunitate faţă de boli ca, de exemplu, variola sau frigurile galbene, i se inoculează în organism chiar
microbii acelei boli. Tot aşa, consoarta sau părinţii au fost aleşi tocmai ca prin ei să învăţăm unele lecţii.
Nu vom fi însă obligaţi să-i regăsim dincolo, atunci când vom părăsi această viaţă. Cu siguranţă că nu-i
vom mai întâlni dacă nu ne-am potrivit cu ei, căci, repetăm, atunci când vom ajunge dincolo vom trăi într-
o deplină armonie, iar cei cu care nu ne-am armonizat nu mai pot fi întâlniţi. Suntem siguri că acest lucru
îi va consola pe mulţi!

 Lecţia a şaisprezecea - VISELE

Vom consacra această lecţie viselor, pentru că toată lumea visează, absolut toată lumea, chiar şi cei
care susţin că nu au visat vreodată. Din timpuri străvechi visele au fost considerate nişte prevestiri, nişte
semne; de mii de ani se încearcă să se interpreteze aceste vise şi, chiar în zilele noastre, sunt destui care
caută să descifreze cu ajutorul lor viitorul apropiat sau mai îndepărtat. Alţii, însă, consideră că visele nu
sunt altceva decât himere, închipuiri, iluzii care apar atunci când suntem despărţiţi provizoriu de corp, în
timpul somnului.
Aşa cum am învăţat din lecţiile precedente, omul are două corpuri. Cel puţin! Ne vom ocupa numai
de corpul fizic şi de cel astral, deşi mai există şi altele desigur.
Atunci când cineva doarme, corpul lui astral se desparte de corpul fizic şi se înalţă uşor deasupra
lui. Se detaşează de asemenea şi spiritul lui. Corpul astral, plutind deasupra corpului fizic adormit, ezită
o clipă şi se întreabă ce are de făcut. De îndată ce s-a hotărât, corpul astral se va înclina până când
picioarele lui vor atinge podeaua, la capul patului. Apoi, întocmai ca o pasăre care îşi ia zborul de pe
craca unui pom, corpul astral se va ridica brusc, legat fiind de cordonul de argint.
Cei mai mulţi oameni, în special cei din Occident, nu au cunoştinţă de evenimentele care apar în
cursul călătoriei lor astrale, dar la întoarcere pot să simtă o stare plăcută şi să spună: „L-am visat pe
cutare astă-noapte, părea foarte fericit”. După toate probabilităţile, persoane respectivă l-a întâlnit cu
adevărat pe acel „cutare”, pentru că acest fel de călătorie este cel mai simplu şi cel mai frecvent; dintr-un
motiv necunoscut, se pare că ne învârtim întotdeauna în jurul unor locuri cunoscute pe care le iubim
pentru că ne face plăcere să-i regăsim pe cei pe care i-am mai vizitat, tot aşa cum ucigaşul se întoarce la
locul crimei!
Nu este ceva extraordinar că oamenii se duc să-şi viziteze prietenii şi de aceea, atunci când îşi
părăsesc corpul fizic pentru călătoria astrală, ei îşi stabilesc unde anume urmează să se „plimbe”. Atâta
timp cât nu ne-am antrenat îndeajuns, nu trebuie să ne hazardăm în regiuni prea îndepărtate din astral, ci
este preferabil să rămânem într-o zonă cunoscută mai aproape de suprafaţa pământului. Persoanele care
nu cunosc nimic despre călătoriile astrale, îşi pot vizita în somn prietenii de dincolo de mări sau, dacă
doresc să vadă un anumit loc sau oraş, se vor putea deplasa acolo, numai că la întoarcerea în corpul fizic,
carnal, ele vor fi convinse că au visat.
Ştiţi de ce visaţi? în viaţa noastră obişnuită, noi am călătorit mai mult sau mai puţin, am făcut
excursii pe unde am putut. „Visele” sunt tot atât de reale ca o călătorie cu avionul din Europa în America,
sau de la Aden la Acera, dar continuăm cu încăpăţânare să numim o asemenea călătorie doar vis. Înainte
de a merge mai departe, dorim să vă amintim că după conciliul de la Constantinopol din anul 381, când
conducătorii bisericii creştine au stabilit dogmele creştinătăţii, cea mai mare parte din învăţăturile
Marilor Maeştri au fost deformate sau înlăturate.
Am putea adăuga câteva comentarii legate de această problemă graţie informaţiilor pe care le-am
putut descoperi în Cronica Akaşă, dar scopul nostru, când am pregătit acest curs, a fost acela de a-i ajuta
pe cei ce sunt în stare să cunoască şi să aprecieze diferitele concepţii religioase fără a ne amesteca pe
„tărâmul” credinţelor lor! Ne mulţumim doar să afirmăm că de-a lungul secolelor popoarele din Occident
au ignorat călătoriile astrale pentru simplu motiv că această modalitate de deplasare nu este menţionată în
nici o dogmă religioasă.
De asemenea, popoarele occidentale nu cred în zâne, nici în Spiritele Naturii, iar copiii care văd
aceste zâne sau spirite cu care, fără nici un fel de îndoială, se joacă, sunt dojeniţi de adulţii care îi iau în
râs, deşi pe nedrept căci copilul este adeseori mai inteligent şi mai ager decât adultul. Nu stă scris şi în
Biblie că „dacă ne veţi deveni asemenea copiilor, nu veţi putea intra în împărăţia cerurilor”? Plecând de
la acest principiu, noi am putea spune: „Dacă veţi avea credinţa unui copil care nu s-a molipsit de
scepticismul adulţilor, veţi putea călători oriunde, oricând”.
Copiii pe care îi luăm peste picior învaţă foarte repede să ascundă ceea ce văd. Din păcate, ei îşi
pierd curând facultatea de a vedea aceste entităţi din cauza nevoii de a-şi ascunde posibilităţile reale. Tot
aşa stau lucrurile şi cu visele. Orice om trăieşte toate întâmplările din somn, atât timp cât corpul fizic
doarme; corpul astral nu doarme niciodată şi atunci când se întoarce, pot să apară neînţelegeri între el şi
corpul fizic, căci astralul cunoaşte adevărul din vis, însă fizicul este contaminat cu tot felul de idei care i-
au fost vârâte în cap încă din copilărie şi care îl împiedică să vadă limpede aceste lucruri. Din cauza
ideilor care le tulbură mintea, adulţii refuză să se confrunte cu adevărul şi în felul aceste se naşte
conflictul. Corpul astral a călătorit, a făcut tot felul de lucruri, dar corpul fizic refuză să creadă, pentru că
învăţătura primită i-a creat o mentalitate potrivit căreia el trebuie să se îndoiască de tot ceea ce nu poate
fi pipăit şi despicat pentru a fi cercetat. Oamenii din Occident cer dovezi, cât mai multe dovezi, tot timpul
căutând să demonstreze că acestea sunt false! Există acest conflict între astral şi fizic şi din cauza aceasta
s-a ajuns la necesitatea de a analiza fenomenele prin prisma raţiunii. În acest caz visele, sau mai degrabă
ceea ce numim „vise”, sunt analizate cât mai raţional cu putinţă, ajungându-se adesea la concluzii ciudate!
În timpul unei călătorii astrale ni se întâmplă o mulţime de lucruri. Corpul nostru astral ar vrea să ne
putem trezi cu amintirea foarte clară a tuturor acestor întâmplări, însă trupul nostru fizic nu este de acord
şi atunci se naşte un conflict dintre aceste două corpuri, şi din această cauză imaginile din memoria
noastră sunt atât de mult deformate încât ele par neverosimile şi nu pot fi acceptate ca reale. De fiecare
dată când se produce în astral un lucru contrar legilor fizice de pe pământ apare conflictul şi astfel
imaginaţia se manifestă provocând coşmarul.
În planul astral ne putem înălţa, putem pluti în ceruri şi vizita orice ţară din lume. În planul fizic ne
este imposibil să traversăm mările cât am clipi din ochi sau să ne înălţăm în văzduh. Din cauza
conflictului dintre planul astral şi cel fizic amintirile întâmplărilor noastre din astral sunt atât de
deformate încât nu mai putem trage nici un folos din aceste călătorii. Aceste aşa-zise vise, pe care noi le
considerăm lipsite de sens şi stupide pentru că în timpul lor ni se întâmplă lucruri neverosimile, sunt de
fapt realităţi în care aşa-zisele lucruri neverosimile petrecute în astral sunt cât se poate de normale.
O persoană poate să viseze că se simte extrem de jenată datorită faptului că se plimbă pe stradă în
pielea goală. Asta se întâmplă tuturor! Dar nu este vorba de un vis. Atunci când zburăm în astral, nu mai
simţim nevoia de a ne îmbrăca, uităm să punem pe noi hainele astrale! Dacă nu ne „imaginăm” nevoia de
a ne îmbrăca, atunci vom călători în astral complet dezbrăcaţi. Adesea, o persoană este atât de
nerăbdătoare să-şi părăsească corpul fizic şi să se înalţe cât mai repede într-un plan în care va savura
plăcerea eliberării din corpul fizic, carnal, încât nu se va mai gândi la altceva.
Trupul, prin natura lui, este complet lipsit de îmbrăcăminte; îmbrăcămintea a creat-o omul pentru a
se proteja de intemperiile mediului în care trăieşte şi pentru a fi ascuns vederii.
Atunci când călătorim în astral, ne „imaginăm” în general hainele cu care ne-am îmbrăca în mod
obişnuit în timpul zilei. Dacă uităm să ne „imaginăm”, un clarvăzător poată să ne vadă în astral complet
goi. Noi înşine am primit vizita unor persoane din astral care erau complet dezbrăcate sau numai cu vesta
de la pijama, iar uneori într-o ţinută atât de neverosimilă încât îmbrăcăminte lor nu ar putea fi găsită în
nici un magazin. Se întâmplă uneori ca unele persoane care ţin exagerat de mult la eleganţă să se
imagineze - să se „viseze” - îmbrăcate într-un mod în care nu s-ar fi gândit niciodată să apară pe planul
fizic. Toate acestea nu au nici o importanţă căci, repetăm, veşmintele nu sunt decât o creaţie a omului
pentru lumea de aici, şi este foarte puţin probabil că atunci când vom ajunge în cer vom avea haine pe
noi.
În consecinţă, visele constituie o convertire în planul raţional a evenimentelor trăite în lumea astrală
care atenuează, înceţoşează culorile pe care în astral le vedem într-o gamă mai bogată şi cu o claritate de
neimaginat. Totul este acolo mult mai viu, mai strălucitor, totul este „mai măreţ decât în natură”, acolo se
pot distinge cele mai mici detalii iar culorile depăşesc puterea de înţelegere. Să dăm un exemplu:
În forma noastră astrală am călătorit foarte, foarte departe, dincolo de mări şi oceane, într-o ţară
necunoscută. Cerul era de un albastru pur iar valurile purtau coroane de spumă albă. Am aterizat pe o
plajă cu un nisip de aur şi neam oprit o vreme ca să-l putem privi mai atent. Fiecare grăunte de nisip
scânteia ca o piatră preţioasă în bătaia soarelui. Am plutit pe deasupra algelor legănate de valuri, uimiţi
de delicateţea culorilor brune şi verzi, şi de minusculele globuri de aer trandafirii, aurite. În dreapta
noastră, o stâncă verzuie ni se înfăţişează privirii din când în când ca jadul cel mai pur. Pe suprafaţa ei se
pot vedea vine şi dungi subţiri şi fosile mici, mici de tot, prizoniere în piatră de milioane de ani.
Continuând să plutim în zbor, am privit în jurul nostru cu alţi ochi, ochi care niciodată până atunci nu au
văzut cu asemenea claritate. Am observat în aer tot felul de globuri transparente de toate culorile, care
erau de fapt forţele vii ale aerului. Culorile erau fantastice intense, variate, iar acuitatea vederii noastre
era atât de puternică încât puteam să vedem curbura scoarţei globului pământesc fără să ne scape nici cel
mai mic detaliu.
Pe nefericitul nostru pământ, prizonieri în învelişul carnal, suntem relativ orbi în comparaţia cu ceea
ce putem vedea dincolo, gama culorilor pe care le percepem este foarte limitată iar nuanţele le distingem
cu dificultate. Aici suferim de miopie, de astigmatism, şi de alte afecţiuni care ne împiedică să vedem
lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. Jos, pe pământ, suntem practic privaţi de simţuri şi de înţelegere,
suntem nişte sărmani infirmi închişi în cochilia noastră de lut, copleşiţi de dorinţe, îngreunaţi de o hrană
vătămătoare; dar de îndată ce ne ridicăm în lumea liberă a astralului, putem admira cu cea mai mare
claritate culori ce ne sunt necunoscute şi pe care nicicând nu le-am văzut pe pământ.
Dacă vreodată veţi avea un „vis” în care veţi vedea cu o claritate extraordinară o gamă de culori
minunate, atunci să ştiţi că nu aţi visat pur şi simplu ci că aţi adus în zona raţionalului, a conştientului,
ceea ce într-adevăr aţi văzut în cursul călătoriei astrale.
Există însă şi altceva care împiedică multe persoane să-şi aducă aminte bucuriile pe care le-a trăit în
astral. Când călătorim în astral, frecvenţa cu care vibrăm este incredibil de mare faţă de cea a corpului
fizic. Această diferenţă de vibraţii nu prezintă nici o importanţă atunci când „se iese”, dificultăţile apar la
întoarcere; dacă vom cunoaşte asemenea obstacole, vom putea, în mod conştient, să le depăşim înainte de
a pleca în călătorie pentru a ajuta corpul fizic şi pe cel astral să ajungă la un fel de înţelegere.
Să ne închipuim că ne aflăm în astral. Corpul nostru fizic se află sub noi. El vibrează într-un anumit
ritm în timp ce corpul astral, vibrând într-un ritm superior, freamătă de viaţă căci în astral suferinţa şi
boala nu există. Explicaţia poate fi mai uşor de înţeles dacă ne vom referi la o situaţie obişnuită în lumea
noastră, în lumea fizică. Să presupunem că un pasager dintr-un autobuz care se deplasează cu o viteză de
douăzeci de kilometri pe oră trebuie neapărat să coboare din mers, deoarece autobuzul din anumite
motive nu poate opri. Problema constă în şti cum trebuie să sară din autobuzul care se deplasează, fără să
se dezechilibreze şi să cadă. Dacă pasagerul nu ştie cum să sară din mers, el riscă să se rănească serios
în cădere, dar dacă ştie cum, el va reuşi fără să i se întâmple nimic rău. Noi trebuie să învăţăm să sărim
din mers din autobuzul care se deplasează după cum, prin analogie, trebuie să învăţăm să revenim în corp
atunci când vitezele, respectiv vibraţiile celor două vehicule sunt diferite.
Atunci când revenim din călătoria astrală, intrarea noastră în corpul fizic devine o problemă.
Deoarece la plecare vibraţiile corpului astral sunt mai rapide decât ale corpului fizic, şi întrucât nu putem
încetini vibraţiile unuia sau să le accelerăm pe ale celuilalt, va trebui să aşteptăm până când le vom putea
„sincroniza”. Cu puţină practică putem reuşi să încetinim uşor ritmul vibraţiilor astrale şi să le accelerăm
pe cele ale vibraţiilor fizice într-o asemenea măsură încât, în ciuda diferenţei sensibile dintre ele, să se
producă o armonizare, o compatibilizare a frecvenţelor lor, care să ne permită o „aterizare” fără
dificultăţi. Aceasta depinde de pregătire, de instinct, de memorie şi atunci când vom fi îndeajuns de
antrenaţi, vom reuşi să ne păstrăm amintirile intacte.
Toate acestea vi se par greu de înţeles, de imaginat? Să presupunem că asemuim corpul nostru astral
cu un picup, iar corpul fizic ar fi un disc înregistrat la viteza de 45 de rotaţii pe minut. Ne putem
problema să aşezăm acul dozei pe discul care se roteşte în aşa fel încât doza să se plaseze exact deasupra
unei anumite note muzicale sau a unui anumit cuvânt. Tehnicienii din studiourile de radio ştiu să facă acest
lucru, pentru că au o practică îndelungată în domeniu. Pentru dumneavoastră, care nu aveţi o asemenea
practică, această operaţie va fi imposibilă. Aşadar, gândiţi-vă la dificultatea de a rezolva problema de
mai înainte, veţi înţelege atunci cât de greu vă va fi, fără practică, să reveniţi din astral cu amintirile
intacte.
Dacă veţi fi neîndemânatic sau lipsit de practică şi veţi reveni în corpul fizic fără să vă fi
sincronizat, atunci vă veţi trezi prost dispus, fără „să fiţi” în apele dumneavoastră, cu dureri de cap şi
uneori cu senzaţie de greaţă. Toate acestea sunt efectele desincronizării frecvenţelor celor două corpuri
care au produs un dezacord între acestea, tot aşa cum se întâmplă şi cu pinioanele din cutia de viteze a
unui automobil, care scrâşnesc atunci când schimbarea de viteză este executată de un şofer nepriceput,
lipsit de experienţă. Dacă revenim din călătoria astrală fără să ne fi acordat vibraţiile, corpul astral nu se
va suprapune cu exactitate peste corpul fizic, şi aceasta ne va provoca o stare de indispoziţie destul de
supărătoare.
Dacă din nefericire am „ratat” aterizarea, singurul remediu constă în a adormi din nou sau să stăm
cât mai liniştiţi cu putinţă, fără să ne mişcăm şi, dacă se poate, să nu ne gândim la nimic, pentru a-i da
posibilitatea corpului astral să se elibereze din nou de cel fizic. El se va ridica uşor deasupra corpului
fizic şi apoi, dacă îi vom permite, va coborî din nou şi va reveni în corp perfect aliniat. Nu ne vom mai
simţi nici deprimaţi şi nici bolnavi. Această operaţie impune o pregătire practică şi poate zece minute din
timpul dumneavoastră preţios. Este mult mai bine să consacraţi aceste zece minute pentru o nouă revenire
şi să vă simţiţi într-o formă bună decât să săriţi din pat grăbit, bolnav, pentru că nu vă veţi simţi deloc
bine dacă nu veţi adormi din nou astfel încât să permiteţi celor două corpuri să se alinieze perfect.
Se întâmplă adesea să ne sculăm prost dispuşi, puşi pe harţă cu toată lumea. Ne trebuie uneori ore
întregi să scăpăm de aceste dispoziţii şi stări deprimante. Există explicaţie şi pentru această stare de
lucruri; mai întâi, în astral putem face lucruri plăcute, putem merge în locuri frumoase şi putem vedea
oameni fericiţi. În mod normal, aceste călătorii constituie un fel de recreaţie pentru corpul astral, în timp
ce corpul fizic doarme şi îşi reface forţele. În astral încercăm o senzaţie de libertate nemaiîntâlnită, acolo
nu există constrângeri şi nici restricţii, ceea ce, într-adevăr este minunat. Şi după toate acestea urmează
întoarcerea în carne pentru o nouă zi în care să facem...ce? Să suferim? Să facem aceeaşi muncă
plictisitoare, extenuantă? Oricum ar sta lucrurile, în general este o situaţie neplăcută. Iată deci motivul
pentru care, atunci când revenim din astral, dintr-o lume a bucuriei, ne trezim nervoşi şi nefericiţi.
Există şi un alt motiv care ne face să nu ne simţim prea bine; când suntem pe pământ, de fapt ne aflăm
în situaţia unor elevi care, într-o şcoală, încearcă să înveţe nişte lecţii pe care chiar ei şi le-au pregătit
încă înainte de a veni pe acest pământ. Când dormim, o facem pentru ca, după ce şi-a terminat lecţia,
corpul astral să plece de la şcoală şi să se ducă în lumea lui. Adesea, o persoană care se consideră foarte
importantă, plină de ea, se va trezi-dimineaţa într-o foarte proastă dispoziţie. În general acest lucru se
întâmplă atunci când acea persoană a văzut în astral că şi-a irosit viaţa în planul fizic şi că nici satisfacţia
de sine, nici orgoliul nu l-au dus la nimic. Pentru ca cineva să facă ceva bun în viaţă nu înseamnă neapărat
ca acea persoană să fie bogată sau să posede proprietăţi vaste. Noi venim pe pământ, în lumea aceasta,
pentru a învăţa anumite lucruri tot aşa cum am merge la şcoală sau la universitate pentru a ne pregăti
pentru o anumită profesiune. Ar fi cu totul ridicol, de exemplu, ca un student să facă studii serioase de
medicină sau de teologie pentru ca apoi, dintr-un motiv inexplicabil, să se facă gunoier!
Foarte mulţi oameni îşi închipuie că s-au realizat pe deplin în viaţă pentru că au adunat averi
excrocându-i pe alţii, profitând de buna-credinţă a semenilor lor. Aceasta dovedeşte de fapt că şi-au
irosit viaţa şi nu au realizat nimic. Vine şi un moment al adevărului în care fiecare va trebui să se
confrunte cu realitatea, şi realitatea nu este aici, pe pământ, căci în lumea noastră totul este o iluzie.
Această lume este o lume în care toate valorile sunt false, unde oamenii cred că nimic nu contează decât
banii, puterea trecătoare şi situaţia socială. Nimic mai fals, căci până şi călugării cerşetori din India şi
din alte părţi sunt mult mai bogaţi din punct de vedere spiritual decât marii bancheri, care dau bani cu
împrumut pretinzând dobânzi exagerat de mari de la cei aflaţi în nevoie. Aceşti bancheri, aceşti cămătari
nu ezită nici o clipă ca să distrugă căminul sau cariera celor care au avut ghinionul de a nu-şi fi putut
achita poliţele...
Să-i lăsăm pe aceştia şi pe alţii de teapa lor să doarmă, şi să ne imaginăm că, dintr-un motiv
oarecare, ei se pot elibera din învelişul carnal şi că, de undeva de sus, pot privi la răul pe care-l fac.
Atunci ei se întorc cu amintiri tulburătoare şi devin conştienţi de ceea ce sunt în realitate, hotărând să
deschidă „o nouă pagină” a vieţii lor. Din păcate, atunci când se întorc în lumea fizică ei nu-şi mai aduc
aminte de nimic; nefiind îndeajuns de evoluaţi, îşi spun pur şi simplu că au avut o noapte grea şi continuă
să-şi chinuiască subalternii, devenind de-a dreptul odioşi cu cei aflaţi în apropierea lor. Ei sunt victimele
„plictiselii de luni” dar, din păcate, această proastă dispoziţie nu se manifestă numai lunea ci în toate
zilele săptămânii!
„Plictiseala de luni”! Este o expresie cunoscută şi de ce este aşa, vom vedea în cele ce urmează.
Majoritatea oamenilor trebuie să lucreze, mai mult sau mai puţin regulat, la locurile lor de muncă toată
săptămâna, mai puţin sâmbăta şi duminica, zile în care se odihnesc. În aceste zile ei se pot odihni mai
bine, pot dormi mai liniştiţi, pot face călătorii astrale la depărtări mai mari, pot urmări comportamentul
corpului fizic pe pământ şi apoi, când se întorc şi corpul fizic îşi reia munca în ziua de luni, acesta este,
în general, trist şi plictisit.
Vom examina mai departe, chiar şi numai în trecere, cazul unei alte categorii de oameni, şi anume a
celor care dorm puţin. Aceştia au din păcate conştiinţa astrală tulburată într-o asemenea măsură încât
corpul lor nu va mai simţi nevoia de a-şi părăsi corpul fizic pentru a sta faţă în faţă cu adevărul. Adeseori
unui beţiv îi va fi teamă să se culce, ca nu cumva să fie asaltat în somn de tot felul de entităţi
dezagreabile. Am vorbit deja de aşa-zişii „elefanţi roz” şi de alte halucinaţii.
În cazul când corpul fizic nu doarme, el este supus unor mari suferinţe care se resimt şi în astral. Aţi
întâlnit cu siguranţă oameni care sunt tot timpul nervoşi, care nu-şi găsesc locul şi care nu pot să stea nici
un moment liniştiţi. De cele mai multe ori, aceştia au o conştiinţă atât de încărcată încât nu îndrăznesc să
se oprească de teama de a gândi, de a înţelege ce sunt, ce fac, ce nu fac şi ce ar trebui să facă. Această
stare de lucruri devine obişnuinţă; fără somn, fără relaxare, nimic nu ar putea da eului superior o şansă de
a intra în legătură cu corpul fizic. Aceşti oameni sunt asemenea unui cal care nu mai poate fi stăpânit şi
care galopează nebuneşte, putând fi un pericol pentru oricine le stă în cale. Dacă cineva nu doarme, nu va
putea să înveţe ceva din viaţa de aici, de pe pământ, şi va trebui iarăşi să se întoarcă în această lume
pentru a se comporta mai bine în viitor.
Vă veţi întreba, poate, cum ştim dacă un vis este o ficţiune sau amintirea deformată a unei călătorii
astrale. Cel mai simplu este să vă puneţi întrebarea dacă, în acest vis, aţi văzut lucrurile cu o mai mare
claritate decât în realitatea aşa cum o cunoaştem aici, în viaţa de toate zilele. Dacă răspunsul este
afirmativ, atunci este vorba de amintirea unei călătorii astrale. Culorile ne-au apărut mai vii decât pe
pământ? şi în acest caz este vorba de o călătorie astrală. Adeseori ne apare în vis o persoană dragă nouă,
sau avem deodată senzaţia că se află prin apropiere; aceasta înseamnă că am întâlnit acea persoană în
astral şi, dacă înainte de a adormi veţi privi fotografia unei anumite persoane, atunci puteţi fi sigur că o
veţi întâlni de îndată ce aţi închis ochii şi v-aţi destins.
Să vedem acum reversul medaliei. V-aţi sculat poate în dimineaţa aceasta într-o proastă dispoziţie,
furios, cu gândul la o anumită persoană de care nu vă leagă nimic, pe care nu o puteţi suferi. Poate că
înainte de a adormi, gândindu-vă la acea persoană, v-aţi amintit de o discuţie aprinsă pe care aţi avut-o
cu ea şi ale cărei urmări le resimţiţi şi acum Aţi călătorit în astral, aţi întâlnit acea persoană, aţi discutat
cu ea, aţi găsit poate soluţia problemei pentru care v-aţi certat, şi amândoi, în astral, de comun acord, aţi
hotărât ca odată întorşi în planul fizic pe pământ să vă aduceţi aminte de soluţia găsită şi să vă împăcaţi.
Se poate întâmpla însă, ca după ce v-aţi întâlnit în plan astral, disputa să continue şi mai aprig, şi la
întoarcerea pe pământ antipatia reciprocă să fie şi mai intensă. Dar, şi într-un caz şi în celălalt - adică fie
că v-aţi înţeles, fie că aţi continuat disputa acolo, în astral - dacă la întoarcerea în corpul fizic veţi simţi o
tresărire violentă, dureroasă, atunci bunele intenţii vor dispărea, înţelegerea va cădea şi ea, şi la trezirea
din somn veţi reţine în memorie numai discordie, lipsă de armonie, furie neputincioasă şi ură.
Ceea ce numim „vise” sunt ferestre deschise spre o altă lume. Daţi atenţie viselor, analizaţi-le şi,
seara, înainte de a adormi, puneţi-vă în gând ca a doua zi, când vă veţi trezi, să vă aduceţi aminte cât mai
bine, cât mai clar, fără nici o deformare, tot ceea ce vi s-a întâmplat în vis. Acest lucru este posibil, se
realizează, dar acolo unde există o mare neîncredere şi unde scepticismul cere dovezi, lucrurile se
complică, şi de aceea amintirile din astral sunt greu de păstrat la revenirea în corpul fizic. Există, însă,
unele persoane care intră cu uşurinţă în transă, aceasta reprezentând o modalitatea ca oricare alta de a
părăsi corpul fizic. Alţii dorm şi atunci când se trezesc păstrează în memorie soluţia problemei care i-a
frământat. Oricine poate face la fel, cu o pregătire corespunzătoare, cu o practică asiduă, şi cu dorinţa
sinceră de a nu o face decât în scopuri benefice; veţi putea „visa adevărat” şi veţi putea deschide larg
ferestrele spre orizontul minunat al existenţei.

 Lecţia a şaptesprezecea - CRONICA AKAŞĂ

Am făcut în cursul acestor expuneri aluzii la Cronica Akaşă şi acum este timpul să ne ocupăm mai pe
larg de acest subiect fascinant, căci aceasta cronică, acest înscris, are în vedere orice persoană, orice
fiinţă care a existat vreodată. Graţie acestui document, ne putem întoarce în timp, în istoria foarte
îndepărtată ca să luăm cunoştinţă de toate câte s-au întâmplat nu numai în această lume dar şi în multe
atele. Toate acestea le putem afla numai din Cronica Akaşă, deoarece savanţii nu ne pot spune nimic
despre ceea ce ei pun a îndoială. Ei se îndoiesc de ceea ce esoterismul a ştiut dintotdeauna, şi anume că
există şi alte lumi locuite de alte fiinţe, nu neapărat oameni, înzestrate cu simţuri.
Înainte de a spune mai mult despre Cronica Akaşă, sa studiem puţin natura energiei, a materiei.
Materia este indestructibilă, veşnică; undele electromagnetice sunt şi ele indestructibile. Lumina o
primim nu numai de la soare şi de la planetele sistemului nostru solar ci şi de la alţi aştri foarte
îndepărtaţi, care gravitează într- un alt univers decât al nostru. Pe pământ, telescoapele uriaşe cercetează
spaţiul; cu alte cuvinte, ele primesc lumina din nişte lumi foarte îndepărtate de noi. Unii aştri a căror
lumină o vedem acum, au emis-o cu mult înainte ca lumea şi universul nostru să fi fost create. Viteza
luminii este atât de mare încât depăşeşte puterea noastră de înţelegere, din cauza limitărilor pe care ni le
impune existenţa noastră înlănţuită într-un corp omenesc. Ceea ce numim „rapiditate” are cu totul altă
semnificaţie la un alt nivel de existenţă decât cel fizic. Să presupunem că un ciclu de existenţă umană, este
de 72.000 de ani. În tot acest ciclu oamenii revin mereu, se nasc din nou în alte corpuri. Aceşti 72.000 de
ani ar corespunde deci duratei noastre de „şcolarizare”.
Când vorbim de „lumină” în loc de unde electromagnetice, noi procedăm astfel pentru că ne referim
la posibilităţile senzoriale, în sensul că lumina poate fi văzută cu ochii pe când unda hertziană nu. Vedem
direct lumina soarelui sau cea reflectată de lună şi, dacă avem un telescop sau un binoclu puternic, vom
putea vedea şi lumina trimisă de un astru încă din vremea când pământul nostru nu era decât un nor de
molecule de hidrogen care pluteau prin spaţiu.
Cu ajutorul luminii putem măsura timpul sau distanţa. Astronomii vorbesc de ani-lumină; această
lumină plecată de undeva, dintr-o lume foarte îndepărtată, poate să călătorească încă mult timp chiar după
ce acea lume a dispărut, ceea ce înseamnă că noi vedem imaginea unui corp ceresc care a încetat de mult
să existe. Dacă vi se pare greu de înţeles acest fenomen, să recurgem la un exemplu: să presupunem că o
stea situată la o distanţă foarte mare de planeta noastră emite unde luminoase. Aceste unde ajung pe
globul pământesc la capătul a o mie, a zece mii sau chiar a unui milion de ani, în funcţie de distanţa care
ne desparte de acea stea. Într-o zi, această stea s-ar putea să nu mai emită lumină fie din cauza ciocnirii
cu un alt corp ceresc fie din alte cauze pe care nu le cunoaştem încă. Aşadar sursa de lumină nu mai
există, dar timp de mii, de zeci de mii sau de un milion de ani după ce sursa s-a stins, noi continuăm să
primim lumina ei, căci aceasta are nevoie de foarte mult timp că să acopere distanţa care ne desparte de
acea stea. Cu alte cuvinte, lumina ne face să vedem imaginea acelei stele deşi sursa ei a dispărut.
Să presupunem că am reuşi să ne deplasăm cu o viteză mai mare decât cea a luminii, ceea ce este
posibil şi obişnuit în corp astral, dar absolut imposibil şi de neconceput în corpul fizic în care suntem
închişi. S-a putut stabili care este viteza cu care un om reacţionează într-o situaţie dată, respectiv în cât
timp de la apariţia pericolului un şofer acţionează asupra pedalei de frână sau asupra volanului pentru a
evita un accident. Se cunoaşte, în general, cât timp îi trebuie unui impuls nervos plecat din creier să
ajungă la degetele picioarelor. Pentru exemplul nostru, este de presupus o viteză mult mai mare decât a
impulsului nervos, o viteză care să ne permită să ne deplasăm instantaneu.
Să ne închipuim că ne putem deplasa cu această viteză extraordinară pe o planetă foarte îndepărtată,
care primeşte lumina pe care pământul a emis-o cu 3.000 de ani în urmă. Ajunşi acolo instantaneu, vom
putea vedea chiar noi această lumină „veche” de 3.000 de ani. Să mai presupunem că de pe acea planetă
am putea vedea, cu ajutorul unui telescop puternic, tot ce se petrece pe pământ. Am putea să vedem atunci
evenimente petrecute cu 3.000 de ani în urmă. Am vedea viaţa din Egiptul antic, am vedea oamenii
preistorici din Occident îmbrăcaţi în piei de animale, şi în China o civilizaţie extrem de evoluată, cu totul
diferită de cea de astăzi.
Dacă ne deplasăm undeva pe o planetă mai apropiată de pământ, vom putea urmări de acolo alte
evenimente. Să ne deplasăm pe un corp ceresc situat la o asemenea depărtare de Pământ, încât luminii i-
ar trebui o mie de ani ca să străbată această distanţă. De acolo am putea urmări ce s-a petrecut pe pământ
cu o mie de ani în urmă. Am vedea o Indie foarte civilizată, invaziile normanzilor şi începutul
cruciadelor. Continentele ne vor părea puţin diferite de cum le cunoaştem acum, pentru că ţărmurile s-au
retras sub acţiunea eroziunii provocată de apele mărilor şi oceanelor sau au înaintat datorită mâlului
depus de marile fluvii la vărsarea lor în mare sau în ocean. În cursul unei vieţi de om aceste schimbări nu
pot fi observate, însă într-o mie de ani, cât de mari sunt aceste schimbări!
Noi trăim într-o lume cu limite precise, noi nu putem percepe impresiile decât într-o bandă de
frecvenţă foarte redusă. Dacă am putea folosi din plin facultăţile latente din noi, aşa cum putem face în
astral, am vedea atunci lucrurile într-o cu totul altă lumină, am înţelege că întreaga materie este într-
adevăr indestructibilă şi că toată experienţa, tot ce s-a petrecut încă de la începuturile timpului continuă
să emită radiaţii care se propagă sub formă de unde. Datorită unor facultăţi speciale, vom putea capta
aceste unde, tot aşa cum le captăm pe cele luminoase. Pentru a înţelege mai bine acest lucru, vom recurge
iarăşi la un exemplu. Să presupunem că dispuneţi de un aparat de proiectat diapozitive. Cu ajutorul
acestui aparat puteţi proiecta într-o cameră în care aţi stins lumina, pe un perete alb sau pe un ecran,
imaginile mărite ale unor fotograme pe care le introduceţi în el. Dacă însă veţi dirija aparatul în aşa fel
încât să proiectaţi imaginea în noapte printr-o fereastră deschisă, afară nu va apărea nici o imagine ci veţi
vedea doar un fascicol slab de lumină. Aşadar, pentru ca imaginea să poată fi văzută, lumina trebuie să
întâlnească un obstacol de unde să se reflecte către observator.
În negura timpurilor omul a visat să poată călători în timp. Această dorinţă ne apare ca ceva
fantastic, irealizabil atâta vreme cât sunt prizonieri ai corpului fizic, aici pe pământ, pentru că facultăţile
noastre fizice sunt din păcate limitate, corpul nostru fiind imperfect pentru realizarea unei asemenea
dorinţe. Noi suntem trimişi aici ca să învăţăm şi pentru asta trebuie să cunoaştem şi suferinţa şi
imperfecţiunea care ne fac indecişi şi sceptici. De aceea, pentru a fi convinşi de ceva, noi cerem
întotdeauna să ni se aducă „dovezi”. Când părăsim pământul pentru a ne ridica în planul astral, şi chiar
dincolo de el, călătoria în timp devine tot atât de simplă pe cât de simplă este pe pământ, o plimbare sau
vizionarea unui film într-o sală de cinematograf.
Cronica Akaşă este, aşadar, o formă de vibraţie pentru care nu putem găsi aici, pe pământ, cuvinte
care s-o poată defini. În cel mai bun caz, o putem asimila ca o undă radio. Suntem în permanenţă
înconjuraţi de astfel de unde radio emise pretutindeni în lume; fiecare dintre aceste unde este purtătoare
unui mesaj, a unui program diferit, în limbi diferite, la ore diferite. Toate aceste unde purtătoare de
informaţii, care există în jurul nostru, nu pot fi percepute direct de noi, informaţiile neputând fi receptate
decât indirect prin intermediul unor aparate radio sau al televizoarelor. În aceste aparate electronice, se
produce o conversie a undelor radio de frecvenţă ridicată în semnale electrice de frecvenţe mai scăzute
corespunzătoare frecvenţelor acustice şi video şi care se traduc în sunete şi imagine aşa cum le auzim şi
vedem în receptoarele radio şi pe ecranele televizoarelor. Acest proces de conversie a frecvenţelor înalte
în frecvenţe joase îl putem asimila cu un proces de încetinire a vibraţiilor undelor radio până la
transformarea lor în vibraţii ceva mai lente corespunzătoare frecvenţelor audio-vizuale. Dacă am reuşi
aici, pe pământ, să încetinim frecvenţele corespunzătoare Cronicii Akaşe, încât acestea să devină unde
purtătoare de informaţii audio-vizuale, am putea viziona pe ecranele televizoarelor evenimentele
înregistrate în această cronică; este uşor de închipuit stupoarea cu care ar urmări istoricii aceste imagini
care le-ar înfăţişa o altă desfăşurare a evenimentelor din trecut faţă de cele consemnate în manualele de
istorie!
Cronica Akaşă - această sursă de vibraţii asemănătoare undelor pe care le transmite în eter un
emiţător radio sau de televiziune - este indestructibilă, vibraţiile ei nu încetează niciodată, ele există din
întotdeauna. Tot ceea ce s-a petrecut pe acest pământ există încă sub formă de vibraţii. Când părăsim
corpul fizic nu mai avem nevoie de nici un aparat care să efectueze conversia acestor vibraţii; nu va mai
fi necesară încetinirea frecvenţelor lor ci, dimpotrivă, propriile noastre vibraţii se vor accelera până la
sincronizare cu cele ale Cronicii Akaşe. Astfel, cu un antrenament corespunzător vom reuşi să percepem
direct informaţiile cuprinse în această cronică, devenind noi înşine „aparate de recepţie”.
Să revenim la problema depăşirii vitezei luminii. Ne va fi mai uşor să înţelegem acest lucru dacă ne
vom referi la sunete, pentru că undele sonore sunt mult mai lente, iar pentru efectuarea unor experienţe nu
va fi nevoie să luăm în consideraţie distanţe aşa de mari ca în cazul undelor luminoase. Să presupunem că
vă aflaţi undeva pe un câmp şi deodată auziţi zgomotul produs de un avion supersonic. Veţi auzi zgomotul,
dar în zadar vă veţi uita în direcţia de unde vine sunetul, căci avionul s-a deplasat mai rapid decât acesta
şi în consecinţă nu-l veţi vedea.
Tunetul se deplasează cu o viteză mult inferioară celei cu care se deplasează lumina. Dacă suntem pe
vârful unui deal şi privim cum se trage cu un tun plasat la o oarecare distanţă de noi, vom vedea mai întâi
flacăra de la gura ţevii de tun şi abia după o secundă sau mai multe, în funcţie de distanţă, vom auzi şi
detunătura. În timpul furtunii fulgerul apare înaintea tunetului pe care-l auzim.
Cronica Akaşă, aşa cum am mai arătat, conţine toate evenimentele care s-au petrecut în lume. Fiecare
lume a cosmosului îşi are propria Cronică Akaşă tot aşa cum fiecare ţară a globului pământesc are
propriul său program de radio. Cei care ştiu să se acorde pe lungimea de undă akaşă a indiferent cărei
lumi pot vedea evenimentele istorice aşa cum s-au petrecut în decursul timpului în lumea respectivă.
Această cronică, această „înregistrare” akaşă serveşte nu numai pentru satisfacerea unei curiozităţi;
ea permite să ne cunoaştem propria viaţă de acum şi din trecut. Când o persoană moare - altfel spus, când
trece la un alt nivel de existenţă - ea trebuie să-şi revadă viaţa cu tot ce a făcut, cu tot ce trebuia să facă şi
a neglijat să facă. Ea îşi va revedea întregul trecut cu viteza gândului, nu numai din ziua în care s-a născut,
ci din chiar momentul în care s-a hotărât unde şi cum ar vrea să se nască. Apoi, după ce şi-a văzut
greşelile, ea va trebui să mai înveţe, să-şi facă alte planuri de viitor, tot aşa cum un elev care a pierdut un
examen ştie acum motivul şi se pregăteşte să-şi completeze cunoştinţele pentru a se prezenta din nou la
proba respectivă.
Fără îndoială, pentru a putea consulta Cronica Akaşă este nevoie de o pregătire susţinută,
îndelungată. Oricine va putea să reuşească acest lucru dacă în strădania sa va apela la credinţă. A venit
momentul să vorbim puţin despre ceea ce numim „credinţă”.
Credinţa, fie că este vorba de credinţa religioasă sau de convingerea că putem realiza ceea ce ne-am
propus, respectiv de încrederea în sine, poate şi trebuie cultivată cu multă grijă, tot aşa cum este cultivată
o floare rară într-o seră. Credinţa nu este ca o plantă perenă, ci ca o plantă de seră. Ea trebuie îngrijită,
hrănită, supravegheată. Pentru a ne păstra credinţa trebuie să repetăm cu perseverenţă învăţăturile ei,
pentru ca încrederea pe care o avem în ea să pătrundă şi să se întipărească în subconştientul nostru.
Subconştientul constituie nouă zecimi din personalitatea noastră, adică reprezintă cea mai mare parte din
noi. Îl putem asemui cu un bătrân puţin cam leneş, cărui nu-i place să fie deranjat. Bătrânului domn îi
place să-şi citească jurnalul, instalat comod într-un fotoliu, trăgând din pipă, în halat şi în papuci. Este
sătul de zgomot, de agitaţie; anii de experienţă l-au învăţat cum să se apere de ele ca şi de orice
preocupări lipsite de importanţă. Subconştientul, asemenea unui bătrân cam tare de urechi, nu aude de
prima dată când este chemat. Când este chemat a doua oară, deşi aude, face pe surdul pentru nu-i place să
fie deranjat. A treia oară, se enervează pentru că cineva insistă să-l scoată din preocupările lui. Insistaţi,
repetaţi învăţăturile credinţei pentru ca, în cele din urmă, „bătrânul” să tresară, iar cele repetate vi se vor
tipări în subconştient.
E bine să nu confundăm credinţa religioasă cu încrederea în sine, cu alte cuvinte cu convingerea că
putem face ce ne-am propus, că avem încredere în posibilităţile noastre. Uneori mai folosim cuvântul „a
crede” şi în alt sens şi anume în cel de a presupune ceva. De obicei spunem „cred că astăzi este luni” şi
aceasta se referă la ceva particular, dar în nici un caz nu vom spune „am credinţa că astăzi este luni”.
Deşi cuvintele „cred” şi „credinţă”, pe care le-am folosit mai înainte, sunt asemănătoare, ele au
semnificaţii diferite în cele două expresii. În general, credinţa religioasă este ceva înnăscut, ceva atavic.
Suntem creştini, budişti sau mozaici pentru că tot aşa erau şi părinţii noştri. Noi preluăm credinţa de la
părinţi, suntem convinşi că ei credeau în ceva bine şi astfel „credinţa” noastră este aceeaşi ca a lor. Unele
lucruri care, pe pământ, nu pot fi demonstrate, pot fi acceptate ca adevăruri cu ajutorul credinţei; în
schimb în altele, de altă natură, putem crede, fără a apela la credinţă, în sensul superior al noţiunii, chiar
dacă acestea pot fi sau nu demonstrate. Între aceste moduri de a crede există o nuanţă de fond, de care
trebuie să ţinem întotdeauna seama.
Înainte de orice, întrebaţi-vă la ce modalitate de a crede vă gândiţi şi care este obiectul credinţei
dumneavoastră. Reflectaţi profund asupra acestei probleme, analizaţi-o pe toate feţele. Credinţa pe care o
aveţi este de ordin spiritual, religios sau este doar încrederea în propria capacitate de a realiza ceva?
După ce v-aţi analizat şi rezultatul acestui examen de conştiinţă a fost pozitiv, atunci va trebui să
credeţi cu întreaga fiinţă în ceea ce faceţi. Va trebui să întreţineţi această credinţă prin repetare. Dacă nu
veţi repeta învăţăturile, adevărurile pe care le-aţi acceptat, nu veţi căpăta cu adevărat credinţa,
încrederea. Toate marile religii îşi au credincioşii lor care merg la biserică, la templu, la sinagogă şi care
prin rugăciuni repetate, nu numai pentru salvarea sufletelor lor, dar şi pentru ale altora, îşi întipăresc în
subconştient ideea de credinţă.
În Orient, credincioşii folosesc mantrele. Mantra este un cuvânt sau o expresie pe care cineva o
repetă fără încetare. Este posibil ca persoana care repetă această mantră să nu ştie despre ce este vorba
în ea! Nu asta interesează pentru că întemeietorii acelei religii au întocmit textele în aşa fel încât
vibraţiile provocate de repetarea mantrei să imprime în subconştient o anumită dorinţă. Nu peste mult
timp, deşi persoana nu înţelege cuvintele pe care le repetă, mantra devine parte integrantă a
subconştientului său iar credinţa apare ca un automat. La fel, dacă repetaţi ceea ce v-aţi pus în gând, veţi
ajunge să credeţi cu adevărat. Este vorba aici de a forţa subconştientul să înţeleagă şi să coopereze şi,
odată încrederea căpătată, nu mai este cazul să vă neliniştiţi pentru că va avea grijă subconştientul să vă
aducă aminte că aţi căpătat încrederea în sine şi că puteţi face anumite lucruri.
Repetaţi-vă întruna că veţi vedea aura, că veţi deveni telepat, că veţi putea face cutare sau cutare
lucru, după cum doriţi. Cu timpul, veţi reuşi. Toate marile personalităţi, toţi cei care au reuşit în viaţă, toţi
marii inventatori sunt oameni care au crezut în ei înşişi, credinţa aceasta i-a făcut să fie siguri că sunt
stare să facă ceea ce şi-au propus; numai crezând în ei, în puterile şi în posibilităţile lor, ei au făcut să se
nască încrederea care le-a îndeplinit dorinţele. Dacă repetaţi fără încetare că veţi reuşi, veţi reuşi cu
adevărat, cu condiţia să ţineţi trează încrederea în reuşită şi să alungaţi orice îndoială care este opusul
încrederii. Încercaţi să afirmaţi cu tărie succesul şi rezultatele vă vor uimi.
Aţi auzit probabil vorbindu-se de oamenii care sunt în stare să povestească unde se aflau şi ce
făceau într-o viaţă anterioară. Este neîndoielnic faptul că aceşti oameni au consultat, în călătoria lor
astrală din timpul „somnului”, Cronica Akaşă. Dimineaţa, ei revin în corpul fizic aducând amintirea celor
întâmplate în astral, amintire adeseori deformată, aşa cum am văzut, din care cauză unele lucruri pe care
ei le relatează sunt reale iar altele distorsionate. Veţi constata că majoritatea relatărilor lor sunt legate de
suferinţă. Aceşti oameni par să fi fost nişte călăi, nişte răufăcători. Tocmai pentru că trebuie să ne plătim
nişte fapte rele săvârşite în altă viaţă trebuie să ne confruntăm aici, pe pământ cu diferite obstacole, cu
diferite încercări pentru a ne curăţa de toate aceste rele, tot aşa cum un minereu care conţine un metal
preţios este supus într-un creuzet la temperaturi înalte pentru a extrage metalul preţios şi a elimina zgura.
Oamenii trebuie să treacă prin focul purificării, să sufere încercări care îi pot aduce până în pragul
disperării, fără să se lase cuprinşi de ea, pentru ca în felul acesta să-şi răscumpere greşelile de altădată.
Oamenii vin pe pământ, aşa cum s-a mai spus, ca să înveţe şi ei învaţă mult mai repede prin suferinţă
decât prin bunăstare.
Lumea noastră, este aspră, este o şcoală dură, severă, aproape o şcoală de corecţie; cu toate că din
când în când mai avem parte şi de unele raze de bunătate strălucitoare ca lumina unui far într-o noapte
întunecată, pe pământ aproape totul este o luptă. Ca să vă convingeţi, citiţi istoria popoarelor, analizaţi
războaiele cu care s-au confruntat. Lumea noastră este cu adevărat impură iar marile entităţi nu sunt deloc
încântate să coboare printre noi pentru a încerca să ne ajute în ceea ce întreprindem. Este limpede că o
asemenea mare entitate care coboară pe pământ este nevoită să absoarbă puţin din această impuritate,
care îi va servi drept ancoră care s-o ţină legată de omenire. Entitatea care vine la noi nu-şi poate
menţine starea pură fără să se contamineze, căci altfel nu ar putea să îndure greutăţile şi încercările de pe
pământ. Fiţi aşadar atenţi şi judecaţi cu multă prudenţă cutare sau cutare persoană; nu afirmaţi despre ea
că nu poate fi chiar atât de morală pe cât se spune, pentru că nu ştiţi cu adevărat cine este în realitate.
Atâta timp cât nu bea alcool, ea ar putea fi o persoană foarte evoluată. Reţineţi, alcoolul anulează toate
marile calităţi ale cuiva.
S-a observat că durerea accelerează ritmul vibraţiilor unei persoane bolnave, conferindu-i uneori
capacităţi telepatice sau de clarviziune; aşa se explică de ce mulţi clarvăzători şi telepaţi provin din
rândul celor bolnavi. Nu putem aprecia gradul de spiritualitate al unei persoane doar uitându-ne la ea. Nu
putem spune despre cineva că este rău numai pentru că este bolnav; poate că boala i-a fost destinată
tocmai pentru ca ritmul vibraţiilor să crească într-un scop bine precizat. Nu judecaţi prea aspru o
persoană doar pentru că foloseşte un limbaj urât sau pentru că nu se poartă aşa cum consideraţi că ar
trebui să se poarte o persoană mai spiritualizată. S-ar putea ca acea persoană să fie o entitate foarte
evoluată care are un asemenea „viciu” tocmai pentru a se ancora de lumea pământească. Dacă acestei
persoane nu-i este pe plac băutura, s-ar putea să fie o entitate spiritualizată.
Există multă necurăţenie pe pământ şi tot ce nu este curat se strică; numai ceea ce este pur rămâne
nealterat pentru totdeauna. Tocmai pentru că nu suntem puri, ne petrecem viaţa pe pământ; în lumea
spiritului, dincolo de astral, stricăciune nu există, rău nu există.
După cum spunem, o mare entitate care coboară printre noi îşi va crea un viciu special pentru a se
ancora de lumea pământeană, unde a venit cu o misiune specială; de aceea acest viciu nu poate fi
considerat ca o karma, (vom vedea mai târziu ce înseamnă acest lucru) ci ca un instrument, ca o ancoră
care va înceta să mai existe odată cu dispariţia corpului fizic.
Un ultim cuvânt de importanţă capitală: marii reformatori sunt adeseori fiinţe care, într-o viaţă
anterioară, au făcut mult rău chiar în domeniul pe care încearcă să-l „reformeze” în viaţa prezentă.
Aceasta trebuie să ne dea de gândit. Nu uitaţi... calea de mijloc este cea pe care trebuie s-o alegeţi. Nu
fiţi prea rău pentru că veţi suferi mai târziu, şi nu fiţi atât de pur şi de sfânt încât să vă ridicaţi deasupra
muritorilor obişnuiţi, pentru că nu veţi mai fi în stare să rămâneţi pe acest pământ. Din fericire, nimeni nu
este atât de pur!

 Lecţia a optsprezecea - PACEA INTERIOARĂ

Ne vom ocupa acum de probleme de telepatie, de clarviziune şi de psihometrie, dar mai întâi ne
permitem o digresiune. Veţi crede că dorim să ne depărtăm de subiect, dar nu întâmplător facem acest
lucru; noi ştim unde vrem să ajungem şi este bine să vă atragem atenţia asupra unei chestiuni, apoi să
trecem la o alta care vă va permite s-o înţelegeţi mai bine pe prima.
Mai întâi trebuie să fiţi convinşi că persoanele care doresc să devină clarvăzătoare, să comunice
prin telepatie şi să capete facultăţi psihometrice, trebuie să procedeze fără grabă. Nu putem forţa
dezvoltarea dincolo de o anumită limită. Dacă priviţi cu atenţie la ceea ce se întâmplă în natură veţi
observa, de exemplu, că orhideele exotice sunt, în alt climat decât cel din care provin, plante de seră, iar
dacă dezvoltarea este forţată atunci ele devin foarte fragile. Acelaşi lucru este valabil pentru tot ce este
stimulat artificial. Plantele de seră nu sunt ca cele perene, ele îşi pierd rezistenţa naturală şi se pot
îmbolnăvi foarte uşor. Dorim ca facultăţile dumneavoastră telepatice să fie foarte solide, vrem să ajungeţi
să puteţi vedea în trecut cu ajutorul clarviziunii şi dorim de asemenea ca, luând o pietricică de la malul
mării, să puteţi relata tot ce s-a întâmplat cu aceasta de-a lungul secolelor.
Pentru un bun psihometrist este destul de simplu ca după ce priveşte o piatră pe care nu a atins-o
nimeni până atunci, să vadă foarte clar momentul în care aceasta nu se desprinsese încă din roca muntelui.
Nu este vorba de nici o exagerare, este un lucru cât se poate de simplu, de uşor... când cineva ştie cum!
Prin urmare, trebuie să avem o bază solidă pentru ca ceea ce dorim să realizăm să fie cât mai
durabil, tot aşa cum o casă trainică trebuie construită pe o fundaţie cât mai solidă.
Pentru a realiza baza a ceea ce ne-am propus, trebuie să spunem încă de la început că pacea
interioară şi liniştea sunt cele două pietre unghiulare ale casei noastre, căci dacă nu ne păstrăm calmul nu
vom putea defel să reuşim în telepatie şi în clarviziune. Pacea interioară este cu totul indispensabilă dacă
dorim să progresăm dincolo de nivelurile elementare.
Omul este supus acţiunilor miilor de emoţii contradictorii, aflat permanent în conflict cu tot ce vine
în contact zi de zi. Putem vedea oameni mergând grăbiţi pe stradă, sărind în automobil, năpustindu-se ca
un bolid pe şosea, alergând după autobuzul în care se suie din mers. Sâmbătă seara îi vedem agitaţi prin
magazine pentru a reuşi să-şi termine cumpărăturile înainte de ora închiderii. Nervii le sunt tensionaţi la
maxim, ideile li se rotesc în cap cu viteze ameţitoare, din creier le sar scântei de furie neputincioasă. Le
este cald, le este rece, se enervează, simt apăsări ciudate care le crispează feţele. Pe moment sunt gata-
gata să facă explozie.
Oricine riscă să treacă prin aceeaşi situaţie! însă nimeni nu va reuşi să facă progrese în domeniul
cercetării esoterice, dacă undele cerebrale o vor lua razna în asemenea măsură încât să anuleze semnalele
care sosesc în permanenţă de pretutindeni, din toată lumea; în schimb, dacă omul îşi va deschide mintea,
le va putea capta şi le va înţelege.
Vi s-a întâmplat să ascultaţi la radio un program oarecare în timpul unei furtuni? V-a scos din sărite
faptul că pe ecranul televizorului imaginea era însoţită de o seamă de paraziţi care făceau vizionarea de
nesuportat, din cauză că cineva din apropiere folosea un aparat electric care nu era prevăzut cu un sistem
de deparazitare? Aţi încercat să ascultaţi seara programul unui post de radio aflat la mare distanţă în
trăsnetele şi vacarmul provocate de o furtună electromagnetică? Desigur că este foarte greu!
Radioamatorii care folosesc în special undele scurte pot să asculte programe de ştiri emise de staţiile
radio de pe cele cinci continente. Ei ştiu cât de dificil este uneori să discearnă un mesaj transmis peste
care s-au suprapus o mulţime de paraziţi şi de perturbaţii.
Perturbaţiile sunt generate de funcţionarea unor aparate electrice din apropierea celui care
recepţionează, ca de exemplu termostatul unui frigiderul, râşniţa de cafea, aspiratorul de praf etc. care nu
sunt prevăzute cu dispozitive speciale pentru eliminarea paraziţilor. La aceasta trebuie să adăugăm şi
perturbaţiile care apar în timpul propagării undelor radio prin atmosferă provocate de unele condiţii
meteorologice nefavorabile.
În mod asemănător, în cazul temei noastre ne vedem confruntaţi tot cu „paraziţi”, dar de altă natură.
Atâta timp cât nu ne vom debarasa de aceşti „paraziţi” care ne perturbă mintea, ne va fi greu să practicăm
telepatia, deoarece zgomotul provocat de gândurile dezordonate ale creierului omenesc sunt mai
asurzitoare decât cele ale unui motor căruia îi lipseşte toba de eşapament. S-ar putea să ridicaţi din umeri
crezând că exagerăm, dar pe măsură ce veţi face progrese în acest domeniu vă veţi convinge că acesta
este adevărul.
Să continuăm să dezvoltăm subiectul, pentru că trebuie să fim siguri de ceea ce avem de făcut.
Înainte de a începe, trebuie să cunoaştem obstacolele ce ne vor sta în cale, căci dacă nu le vom cunoaşte
nu vom putea să le depăşim. Să analizăm lucrurile şi din alt punct de vedere: este uşor să efectuăm
convorbiri telefonice de la un continent la altul dacă există un cablu submarin între aceste continente. O
astfel de linie transatlantică leagă Londra de New York. Din păcate nu toate continentele sunt legate prin
astfel de cabluri submarine!
În unele regiuni ale globului legăturile telefonice sunt realizate prin unde radio (între Montreal şi
Buenos Aires), iar propagarea lor este afectată de o sumedenie de câmpuri electromagnetice
perturbatoare care în mare măsură depind de o sumă de factori precum starea vremii, faptul că transmisia
se face ziua sau noaptea etc. Acest sistem de comunicaţie prin radio este vulnerabil la influenţa multor
factori perturbatori. Toate aceste dezavantaje fac uneori comunicarea dificilă, neinteligibilă. Chiar şi în
cazul unei transmisii normale, în care mesajul este corect recepţionat, nu este asigurată o fidelitate a
sunetelor emise de la capătul legăturii telefonice, fie că este vorba de o legătură prin radio sau de o
transmisie prin cablu. Vom înţelege ceea ce ni se spune, dar nu vom recunoaşte vocea persoanei cu care
vorbim, timbrul vocii sale va fi afectat din cauză că nu toate frecvenţele audio pe care le emite ajung la
recepţie. Frecvenţele joase şi cele înalte din spectrul vocii umane sunt tăiate în procesul de transmisie,
astfel încât la urechea celui care recepţionează mesajul vor ajunge doar frecvenţele medii ale acestui
spectru. Din această cauză vocea pe care o vom auzi va fi ca cea a unui robot, o voce plată, fără culoare,
a nimănui, o voce neomenească. Să mai adăugăm la toate aceste inconveniente şi pe cele provocate de
reflexiile şi refracţiile undelor radio în starturile ionizate ale atmosferei terestre.
În mare parte aceste inconveniente au fost înlăturate cu ajutorul unor tehnici de vârf foarte
costisitoare. Dar chiar şi în aceste situaţii, nici cel mai perfecţionat echipament nu este scutit în totalitate
de surprizele neplăcute care pot apărea în sistemul de telecomunicaţie. Am dat toate aceste exemple
pentru a demonstra că în ciuda progreselor tehnice realizate în domeniul telecomunicaţiilor, mai există
încă inconveniente care nu au fost rezolvate.
După părerea noastră telepatia, spre deosebire de cele prezentate mai înainte, reprezintă un mijloc
de comunicaţie mult mai simplu decât comunicarea prin radio!
Vă veţi întreba, fără îndoială, pentru ce ne alegem exemplele din domeniul undelor radio, al
electricităţii şi electronicii. Răspunsul este simplu: creierul omenesc şi corpul generează energie
electrică. Creierul şi toţi muşchii emit impulsuri electrice care, în fond, reprezintă programul radio al
corpului omenesc. În felul acesta comportamentul corpului precum şi cea mai mare parte a fenomenelor
de clarviziune pot fi mai uşor înţelese.
Pentru a vă înlesni accesul la descifrarea acestor fenomene, vă recomandăm să studiaţi temeinic
noţiunile de bază ale transmisiilor radio şi electronicii. Cu cât veţi cunoaşte mai bine aceste noţiuni cu
atât veţi progresa mai uşor.
După cum se ştie, cu cât un instrument este mai delicat, cu atât mai mult trebuie să-l protejăm
împotriva şocurilor. Dacă vă cumpăraţi un televizor color foarte scump, se înţelege că nu o să vă apucaţi
să daţi cu pumnul în el, după cum nici n-o să vă aruncaţi cronometrul de precizie pe pardoseala din baie.
Posedăm cel mai preţios receptor - creierul nostru - şi dacă vrem să-l folosim cât mai bine, trebuie să-l
protejăm pe cât ne stă în putinţă. Dacă avem o neplăcere sau suntem tulburaţi, agitaţi, vom genera un tip
de undă cerebrală care va perturba recepţionarea undelor din exterior.
În telepatie trebuie să fim cât mai calmi cu putinţă, căci altfel ne vom pierde timpul făcând eforturi
zadarnice de a recepţiona undele cerebrale ale altora, adică gândurile acestora. La prima încercare nu
vom obţine nici un rezultat. Va trebui să ne concentrăm şi să rămânem calmi.
De fiecare dată când gândim, eliberăm energie electrică. Dacă gândurile noastre sunt liniştite, dacă
nu suntem influenţaţi de o stare emoţională deosebită, undele noastre cerebrale vor avea o intensitate
constantă, fără vârfuri sau coborâşuri. Dacă apare un vârf, înseamnă că a apărut ceva care modifică
intensitatea undelor, ceva care ne-a afectat gândirea. Trebuie să avem grijă să nu eliberăm energie în
exces, respectiv să nu permitem ca neliniştea sau deprimarea să pună stăpânire pe noi.
Trebuie să cultivăm consecvent pacea interioară, să ne comportăm cât mai calm. Fără îndoială, este
enervant ca telefonul să sune tocmai atunci când nu poţi răspunde, sau să fii preocupat de gândul că
hainele care ţi-au plăcut atât de mult şi doreai să le cumperi au fost vândute altcuiva; toate acestea sunt
lucruri lipsite de importanţă şi nu ne servesc la nimic atunci când părăsim această lume. Mai repetăm - ca
să se întipărească în minte cât mai bine! - că nimeni nu poate lua cu sine nici măcar o para chioară; în
schimb, vom putea duce şi păstra acolo toate cunoştinţele pe care le-am acumulat pe pământ. Numai
esenţa distilată a ceea ce am învăţat pe pământ reprezintă acel „ceva” care face din noi ceea ce vom fi în
viaţa următoare. Prin urmare, să învăţăm, să ne instruim, să ne ocupăm numai de ceea ce nu ni se poate
lua.
În zilele noastre lumea este stăpânită de dorinţa nebună de a avea bani, de dorinţa de îmbogăţire.
Multe ţări din Occident trăiesc într-o falsă prosperitate, căci toată lumea este împovărată de datorii, toată
lumea se împrumută la societăţile de credit. Oamenii vor automobile noi, aleargă în toate părţile, ei nu
mai au timp să gândească la lucruri serioase, doresc să obţină ceea ce nu prezintă importanţă. Singurele
lucruri care contează sunt cele legate de cunoştinţele pe care le-a acumulat; ducem cu noi ceea ce am
învăţat în timpul şederii noastre pe pământ şi ne lăsăm bunurile, dacă le avem, în mâinile altora care le
vor irosi, în concluzie, trebuie să ne concentrăm gândurile şi să ne îndreptăm toate eforturile asupra
singurelor lucruri care ne aparţin cu adevărat... cunoştinţele noastre.
Unul din mijloacele cele mai sigure de a căpăta pacea şi liniştea minţii, este acela de a şti cum să
respirăm. Ar trebui să învăţăm să respirăm lent şi profund ca să fim siguri că aerul viciat este în întregime
eliminat din plămâni. Dacă nu respirăm decât din vârful plămânilor, aerul care rămâne va fi din ce în ce
mai viciat. Cu cât va fi mai pur aerul pe care-l aspirăm, cu atât va fi mai activă mintea noastră, căci este
ştiut că fără oxigen nu se poate trăi, iar atunci când lipseşte oxigenul, primul organ care suferă este
creierul. Dacă acesta este lipsit de porţia sa minimă de aer, ne vom simţi osteniţi, ni se va face somn,
mişcările vor deveni mai greoaie, şi vom gândi din ce în ce mai greu. Deseori apar şi durerile de cap, de
care putem scăpa dacă ieşim să respirăm puţin aer curat, ceea ce ne arată că într- adevăr creierul are o
mare nevoie de oxigen.
Emoţiile pot fi calmate dacă respirăm adânc câteva minute. Dacă sunteţi indispus, dacă v-aţi enervat
într-o asemenea măsură încât sunteţi pe punctul de a vă certa cu cineva atunci inspiraţi aerul cât mai
adânc cu putinţă şi reţineţi-l cât puteţi de mult în plămâni. Apoi expiraţi foarte încet. Procedaţi în felul
acesta de trei sau patru ori şi veţi constata imediat că v-aţi calmat. Nu înghiţiţi aerul, nu-l inspiraţi
gâfâind, aspiraţi-l fără grabă, gândindu-vă că de fapt aspiraţi viaţă. Pentru a vă exersa, comprimaţi-vă
toracele, încercaţi să eliminaţi cât mai mult aer cu putinţă, goliţi complet plămânii de aer până când
simţiţi că sunteţi pe punctul de a vă sufoca. Apoi timp de aproximativ zece secunde, umpleţi-vă complet
plămânii cu aer, dilataţi-vă toracele inspiraţi încă, încă puţin. Când veţi avea impresia că plămânii s-au
umplut în măsura în care nu mai pot primi deloc aer, reţineţi-vă respiraţia timp de cinci secunde, după
care expiraţi atât de încet încât evacuarea totală a aerului să dureze cel puţin şapte secunde. Contractaţi-
vă muşchii pentru a evacua tot aerul din plămâni şi începeţi un nou ciclu de respiraţie aşa cum am arătat.
Repetaţi acest exerciţiu de şase sau şapte ori şi veţi constata că grijile şi proasta dispoziţie vor dispărea,
şi veţi cunoaşte în sfârşit pacea interioară.
Dacă trebuie să vă întâlniţi cu cineva la biroul acestuia pentru o problemă importantă care vă
frământă, respiraţi adânc înainte de a fi primit. Neliniştea pe care aţi simţit-o până atunci va dispărea ca
prin farmec, inima va înceta să mai bată aşa de repede, vă veţi regăsi siguranţa de sine iar persoana care
vă va primi va fi impresionată de calmul şi încrederea pe care le degajaţi. Încercaţi!
Viaţa de zi cu zi este agitată, plină de obstacole care ne fac atâta rău. O adevărată civilizaţie ar
trebui să arate cu totul diferit de cea pe care o cunoaştem, şi care ne solicită într-o asemenea măsură încât
cu greu ne mai putem găsi liniştea. Omul care trăieşte în marile oraşe este mai nervos, mai irascibil decât
cel care trăieşte la ţară. De aceea este atât de important să ne stăpânim emoţiile. La persoanele care se
aprind uşor, sucurile gastrice sunt mai concentrate şi de aceea acizii pe care îi conţin în exces ajung să
atace organismul, provocând în cele din urmă bolile de ulcer atât de dureroase. Se ştie acum că ulcerul
este boala oamenilor nervoşi.
Să ne ocupăm puţin de micile necazuri ale vieţii zilnice. Sunteţi neliniştit de faptul că nu ştiţi cum
veţi plăti consumul de gaze şi de energie electrică, sau de faptul că nu ştiţi dacă patronul s-a hotărât să vă
mărească leafa aşa cum v-a promis... Fiţi calm! Mai degrabă puneţi-vă următoarea întrebare: „Vor mai
prezenta toate acestea vreo importanţă peste cincizeci sau o sută de ani?” De fiecare dată când vă veţi
simţi frustrat, de fiecare dată când vă veţi simţi copleşit de grijile vieţii zilnice, de fiecare dată când vă
veţi teme că nu puneţi rezolva problemele cu care vă confruntaţi, puneţi-vă întrebarea: „Vor mai avea
importanţă toate aceste necazuri peste o sută de ani?”
Pretinsa noastră civilizaţie este într-adevăr obositoare. Totul în jurul nostru contribuie la mărirea
tensiunii nervoase în celulele creierului nostru şi la apariţia undelor cerebrale anormale. Când gândirea
noastră funcţionează normal, creierul emite un ansamblu de unde cu o frecvenţă constantă pe care medicii
le pun în evidenţă prin inscripţionarea pe o bandă de hârtie cu ajutorul unor aparate speciale. Imaginea
înregistrării se compară cu o altă imagine, corespunzătoare funcţionării normale a creierului. Dacă în
raport cu imaginea de referinţă înregistrarea noastră prezintă abateri, aceasta ne arată că este vorba de o
boală mintală. Astăzi se ştie foarte bine că persoana care poate să-şi controleze aceste unde anormale îşi
va căpăta luciditatea. În Orientul îndepărtat preoţii-medici folosesc metode care permit vindecarea unui
bolnav mintal prin modificarea ritmului undelor anormale şi aducerea lui la valoarea normală
corespunzătoare funcţionării corecte a creierului.
Femeile în special, atunci când ajung la menopauză, prezintă o abatere de la normal a ritmului
undelor cerebrale. Explicaţia este destul de simplă: în acel moment al vieţii, încetarea anumitor secreţii
produce tulburări în starea de sănătate a femeii, la care se adaugă şi tensiunea psihică provocată de
influenţa nefastă a celor din jurul ei, care i-au prezentat în culori sumbre această perioadă ce prefigurează
bătrâneţea. Faptul că femeia a dat crezare poveştilor legate de acest subiect o face să sufere acum. Dacă o
persoană este pregătită în mod corespunzător, ea va depăşi uşor aceste inconveniente şi nu va mai
cunoaşte tulburările menopauzei.
Din punct de vedere al activităţii cerebrale, putem asemăna corpul cu un generator electric care
furnizează curent într-un circuit oarecare; în condiţiile unei funcţionări normale, curentul va avea o
intensitate constantă. Prin analogie, dacă activitatea cerebrală se desfăşoară normal, noi vom fi calmi,
liniştiţi; dimpotrivă, dacă în funcţionarea ei apar perturbaţii, atunci - ca şi în cazul scurtcircuitelor din
reţeaua electrică, când suntem supuşi unor solicitări emoţionale - ne vom pierde calmul. Dar această stare
este provizorie!
Să revenim la întrebarea de înainte: „Ce importanţă vor mai avea toate acestea peste o sută de ani?”
Dacă faceţi un bine unei persoane, atunci această faptă bună va avea cu siguranţă importanţă şi peste o
sută de ani, căci răsplata pentru raza de lumină pe care i-aţi adus-o o veţi primi acum, mai târziu sau chiar
într-o altă viaţă. În măsura în care îi veţi ajuta pe alţii, în aceeaşi măsură vă veţi ajuta pe voi înşivă.
Potrivit unei legi oculte, nimeni nu poate primi dacă nu a dat. Dacă veţi oferi ceva unei persoane, fie bani
fie iubire, fiţi sigur că veţi primi la rându-vă. Dacă vi se face un serviciu, trebuie să-i faceţi un bine celui
care v-a ajutat; asupra acestui subiect vom reveni mai târziu când vom vorbi despre karma.
Încercaţi să rămâneţi calm, străduiţi-vă să înţelegeţi că toate aceste griji care vă împiedică să gândiţi
nu prezintă importanţă; nu sunt decât nişte înţepături sâcâitoare şi nimic mai mult. Pacea interioară vă este
la îndemână, dacă doriţi s-o primiţi. Pentru aceasta este de ajuns să respiraţi corect, ca să vă alimentaţi
creierul cu oxigenul de care are nevoie şi să vă gândiţi că toate micile neajunsuri nu mai prezintă nici o
importanţă în raport cu mulţimea anilor pe care îi veţi străbate.
Aţi înţeles semnificaţia acestor cuvinte? încercăm să vă demonstrăm că cea mai mare parte a grijilor
pe care vi le faceţi nu există. Să presupunem că suntem obsedaţi de ideea că ni se poate întâmpla ceva
rău, din care cauză suntem atât de înfricoşaţi încât nici nu mai ştim pe ce lume ne aflăm. În curând însă,
vom constata că toate temerile noastre nu au avut nici un temei şi că nu ni s-a întâmpla nimic rău! Atâta
spaimă pentru nimic!
La început cantitatea de adrenalină creşte, gata să ne electrizeze pentru acţiune, pentru ca apoi, după
ce spaima a trecut, să se împrăştie, lăsându-ne lipsiţi de vlagă şi tremurând din tot corpul. Marii învăţaţi
ai lumii spuneau că nu li s-a întâmplat nimic din ceea ce se temeau mai mult; au fost neliniştiţi din această
cauză, dar în cele din urmă şi-au dat seama că s-au temut degeaba. Dacă sunteţi tulburat, nu puteţi fi calm.
Dacă vă agitaţi, nu puteţi cunoaşte pacea interioară şi, în loc să fiţi în stare să primiţi un mesaj telepatic,
veţi emite un mesaj confuz, o radiaţie de frustrare care nu numai că vă împiedică să recepţionaţi mesajele
telepatice, dar vă perturbă mesajele pe care le emiteţi. Va trebui, pentru binele tuturor, să vă păstraţi
permanent aceeaşi bună dispoziţie, să rămâneţi calm şi să vă amintiţi mereu că toate îngrijorările nu sunt
altceva decât nişte stări nervoase lipsite de importanţă. Ele vă sunt destinate pentru a vă pune la
încercare!
Obişnuiţi-vă să vă păstraţi calmul, să vedeţi toate grijile şi greutăţile la adevărata lor dimensiune.
Are oare o importanţă aşa de mare faptul că nu puteţi merge la cinematograf să vizionaţi un film care a
doua zi nu va mai rula? Nu trebuie să vă faceţi nervi pentru atâta lucru. Important este să vă străduiţi să
învăţaţi, să faceţi progrese, să evoluaţi; cu cât vă veţi pregăti mai bine, cu atât mai multe lucruri bune veţi
putea duce în viaţa viitoare, şi cu atât mai rar va trebui să reveniţi în această străveche lume a chinului.
Vă recomandăm să staţi lungit în pat, să vă destindeţi. Culcaţi-vă, instalaţi-vă cât mai comod cu
putinţă, în aşa fel ca nici un muşchi să nu fie crispat. Împreunaţi uşor mâinile şi respiraţi adânc, regulat.
Spuneţi apoi în gând, în ritmul respiraţiei, „pace-pace-pace”. Veţi constata apoi că vă cuprinde o senzaţie
de pace, de linişte aproape divină. Alungaţi din minte toate gândurile rele, de discordie, şi înlocuiţi-le cu
gânduri de linişte şi pace. Dacă vă veţi gândi intens la pace veţi căpăta această pace. Dacă vă veţi gândi
la linişte, veţi căpăta liniştea dorită.
În încheierea acestei lecţii, dorim să vă atragem atenţia că dacă veţi consacra în fiecare zi câte zece
minute pentru acest exerciţiu, starea de sănătate vi se va îmbunătăţi considerabil.

 Lecţia a nouăsprezecea - TELEPATIA. CLARVIZIUNEA. PSIHOMETRIA.

V-aţi întrebat, fără îndoială, de ce am insistat atât de mult asupra asemănării dintre undele creierului
uman şi undele radio. Răspunsul îl veţi căpăta în această lecţie.
Trebuie să ajungem la o stare de seninătate înainte de a putea practica telepatia, clarviziunea sau
psihometria; acesta este motivul pentru care în lecţia precedentă am insistat asupra necesităţii de a fi
calmi şi liniştiţi. Trebuie să avem pacea în noi dacă vrem să progresăm.
Gândiţi-vă puţin; puteţi asculta un concert simfonic în apropierea unui atelier în care maşinile fac un
zgomot asurzitor care ajunge până la urechile dumneavoastră? Aţi putea gusta o muzică bună într-o sală
unde oamenii dansează, ţopăie şi chiuie? Nu, bineînţeles că nu! Veţi opri atunci muzica şi veţi striga la ei
să înceteze toată forfota şi să facă linişte.
În creier există diferite centre de recepţie. Centrul care corespunde mai mult sau mai puţin haloului
captează undele telepatice. Celelalte centre vor fi abordate ceva mai târziu, acum ne vom ocupa numai de
telepatie. Atunci când suntem calmi şi senini putem recepţiona tot felul de radiaţii, de unde. Aceste unde,
având o natură diferită de undele radio, sunt captate de receptorul din creierul nostru. Ştiţi foarte bine că
unele persoane au „intuiţie”. Aproape toată lumea, la un moment dat, a avut ciudata impresie că trebuia să
se întâmple un anumit lucru, sau că trebuia să acţioneze într-un anume fel. Profanii numesc această stare
„intuiţie”. În realitatea, este vorba pur şi simplu de telepatie inconştientă sau subconştientă; aceasta
înseamnă că persoana care are o asemenea „intuiţie” recepţionează un mesaj telepatic emis, în mod
conştient sau inconştient, de o altă persoană.
Se spune, pe drept cuvânt, că femeile sunt mai intuitive decât bărbaţii. Femeile ar putea fi telepate
într-o mai mare măsură decât un bărbat obişnuit, dacă nu ar fi atât de vorbăreţe! Se spune de asemenea
despre creierul femeii că este mai mic decât cel al bărbatului, dar bineînţeles că acest lucru nu are nici o
importanţă! S-au scris multe năzbâtii despre legătura existentă între mărimea creierului şi inteligenţă.
Dacă am lua acest lucru drept adevăr, un elefant ar trebui să fie genial! Creierul feminin poate „rezona” în
armonie cu mesajele primite şi, ca să utilizăm termenii din tehnica radio, se aseamănă cu un receptor
radio care poate fi mai uşor acordat pe un post de radio-emisie decât creierul unui bărbat. Pe vremea
bunicilor noştri, când apăruse telegrafia fără fir, receptorul de radio era mult mai greu de manipulat. Era
prevăzut cu un număr mai mare de elemente de reglaj decât aparatul modern din ziua de azi, iar
recepţionarea unui post de radio reprezenta o adevărată performanţă. Era nevoie de o antenă „cadru”
foarte complicată, trebuia să treacă ceva timp până să se încălzească lămpile şi să acţioneze asupra unui
mare număr de butoane pentru a recepţiona corect postul de radio. În zilele noastre performanţele acestor
aparate s-au îmbunătăţit iar manipularea lor este mult mai simplă. Cu ajutorul unui aparat cu tranzistori de
dimensiuni mici putem recepţiona acum cele mai felurite programe, recurgând la un număr redus de
reglaje; creierul unei femei este asemenea unui aparat cu tranzistori, putând fi reglat mai uşor decât
creierul unui bărbat.
Să luăm cazul a doi copii gemeni. S-a constatat că doi gemeni sunt permanent în legătură, indiferent
de distanţa la care se află unul de celălalt. Deşi unul se află în Europa şi celălalt în America, ei vor fi
frământaţi de aceleaşi gânduri, fiecare din ei ştiind ce face celălalt. Întrucât amândoi provin din aceeaşi
celulă, din acelaşi germen, creierele lor sunt ca două aparate de emisie-recepţie acordate pe aceeaşi
lungime de undă.
Doriţi să ştiţi cum puteţi comunica prin telepatie? Veţi fi capabil să faceţi acest lucru dacă veţi avea
încredere, dacă veţi exersa, dar mai înainte de orice trebuie să căpătaţi pacea interioară de care am
vorbit. Iată cum trebuie să procedaţi.
Repetaţi în gând, timp de o zi sau două, că la o anumită dată şi la o anumită oră vă veţi aduce
creierul în situaţia de a putea capta mai întâi impresii şi apoi mesaje telepatice clare. Continuaţi fără
încetare să vă spuneţi acest lucru, fiţi perseverent în repetarea acestui gând şi aveţi încredere în reuşită.
În ziua respectivă, la ora pe care aţi ales-o, preferabil seara, retrageţi-vă în camera dumneavoastră.
Lăsaţi aprinsă o singură sursă de lumină, cât mai slabă, atât cât să puteţi citi, aveţi grijă ca temperatura
din cameră să fie plăcută. Apoi lungiţi-vă pe pat în poziţia pe care o consideraţi cea mai confortabilă.
Ţineţi în mâini fotografia persoanei de care sunteţi cel mai tare legat. Sursa de lumină va trebui să se afle
în spatele dumneavoastră în aşa fel încât fotografia să fie luminată. Respiraţi adânc timp de câteva
minute, alungaţi din minte orice gând străin de ceea ce vă preocupă în acele momente, gândiţi-vă la
persoana din fotografie, priviţi fotografia şi închipuiţi-vă că persoana se află în faţa dumneavoastră. Ce
va spune ea? Ce îi veţi răspunde? Formulaţi aceste gânduri. Dacă doriţi, îi puteţi spune: „Vorbeşte-mi,
vorbeşte-mi”. Aşteptaţi pe urmă răspunsul. Dacă sunteţi calm şi credeţi în ceea ce faceţi, veţi simţi că
ceva începe să se agite în creier. Veţi fi înclinat la început să credeţi că este o iluzie, o închipuire, dar nu
este iluzie ci realitate. Dacă nu vreţi să credeţi, înseamnă că nu acordaţi nici un fel de credit telepatiei.
Cel mai simplu mod de a dobândi facultăţi telepatice este să exersaţi cu o persoană pe care o
cunoaşteţi foarte bine, o persoană foarte apropiată în care aveţi încredere. Vă trebui mai întâi s-o puneţi
în temă cu ceea ce doriţi să faceţi şi apoi să fixaţi ora şi ziua când veţi comunica prin telepatie. La data
convenită vă veţi retrage în cameră. Distanţa care vă separă de partener nu are nici un fel de importanţă,
puteţi să vă aflaţi pe continente diferite, dar în acest caz va trebui să aveţi în vedere diferenţa de fus orar.
De exemplu, dacă la New York este ora 6 dimineaţa, la Paris este ora 12. Dacă veţi neglija acest lucru,
experienţa nu va reuşi. Va trebui de asemenea să stabiliţi dinainte cine va emite şi cine va recepţiona
primul.
Să presupunem că aţi hotărât ca dumneavoastră să emiteţi primul; în cel mult zece minute, prietenul
dumneavoastră vă va răspunde. Poate că nu veţi reuşi de la prima încercare, dar dacă perseveraţi, veţi
reuşi. Gândiţi-vă la copilaşul care încearcă să meargă în picioare; la început cade, se ridică, apoi
încearcă din nou, încearcă mereu până când, în cele din urmă reuşeşte. Dacă nu reuşiţi să comunicaţi
telepatic de la prima încercare, exersaţi şi veţi reuşi să faceţi acest lucru foarte uşor.
Când veţi putea să transmiteţi unui prieten sau să-i recepţionaţi mesajul, veţi fi în stare, să captaţi şi
gândurile altora, dar numai dacă aveţi intenţii bune!
Telepatia, clarviziunea sau psihometria nu pot fi folosite niciodată, dar niciodată, ca să facem rău
unei persoane, după cum nimeni nu vă poate face nici un rău prin intermediul acestor mijloace. S-a spus
că dacă o persoană rea ar fi clarvăzătoare sau telepată, ea s-ar putea folosi de aceste facultăţi pentru a-i
şantaja pe ceilalţi. Este cu desăvârşire imposibil, spunem noi. Nu poate să existe în acelaşi loc lumină şi
întuneric în acelaşi timp; legile metafizicii nu permit aşa ceva. Fiţi liniştiţi, nimeni nu vă poate face rău,
nimeni nu vă poate citi gândurile pentru a vă face rău. Poate că unii oameni ar dori acest lucru, dar nu pot
să-l facă, şi nu-l vor putea face niciodată. Insistăm asupra acestui aspect, deoarece mulţi oameni au
reţineri faţă de telepatie de teamă ca cineva, cu ajutorul telepatiei, să nu le afle gândurile cele mai intime,
temerile şi fobiile. Este absolut sigur că o fiinţă pură poate să vă citească gândurile, să vă vadă aura şi să
ia cunoştinţă de slăbiciunile dumneavoastră, dar dacă această persoană este pură ea va refuza să facă
toate aceste lucruri, şi dacă nu este pură ea nu o va putea face.
V-am sfătuit să practicaţi telepatia cu un prieten, dar dacă nu se poate, atunci exersaţi singur. Aşadar
destindeţi-vă, lungiţi-vă pe pat aşa cum vi s-a mai spus, şi aşteptaţi să vină gândurile. Veţi constata la
început că în minte se agită tot felul de idei contradictorii - clocotesc, se ciocnesc ca şi cum v-aţi afla în
mijlocul unei mulţimi în care fiecare spune altceva în acelaşi timp, ţipând cât poate mai tare. Dacă veţi
încerca să vă concentraţi puţin, veţi reuşi să distingeţi în acea mulţime zgomotoasă vocea limpede a
cuiva. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul telepatiei. Exersaţi, munciţi şi aveţi încredere că veţi reuşi;
dacă vă păstraţi calmul şi nu intenţionaţi să faceţi rău nimănui, veţi putea deveni telepat.
Să vorbim despre clarviziune. Putem observa razele vederii clarvăzătoare cum pornesc din dreptul
celui de-al treilea ochi şi se propagă în exterior; se mai poate observa că frecvenţa acestor radiaţii este
diferită de cea a radiaţiilor telepatice. Deşi aceste radiaţii pornesc din aceeaşi sursă, creierul, ele sunt de
naturi diferite. De exemplu, atunci când recepţionaţi mesaje telepatice e ca şi cum aţi asculta un program
la radio, iar când captaţi în mod clar mesajele de clarviziune e ca şi cum aţi privi un program pe ecranul
televizorului, adesea „în culori naturale”.
Dacă doriţi „să vedeţi”, aveţi nevoie de un glob de cristal sau de un orice alt obiect strălucitor. Dacă
aveţi un inel în care este montat un singur diamant, acesta poate înlocui globul de cristal şi are avantajul
că este mai uşor de purtat! Şi în acest caz va trebui să staţi lungit cât mai confortabil şi să reduceţi lumina
cât mai mult posibil. Să presupunem că aţi cumpărat un glob de cristal...
Staţi lungit pe pat, seara, într-o cameră închisă. Perdelele sunt bine trase. În camera întunecată aţi
lăsat doar atâta lumină cât să puteţi distinge conturul globului de cristal. Atât de întuneric încât să nu
puteţi vedea nimic reflectându-se în globul de cristal, practic să nu distingeţi nimic, să ştiţi numai că ţineţi
cristalul în mâini, că acolo este „ceva”. Priviţi în glob fără să încercaţi să vedeţi ceva.
Priviţi ca şi cum aţi privi ceva foarte îndepărtat. Deşi cristalul se află la câţiva centimetri de ochii
dumneavoastră priviţi ca la ceva aflat la mare distanţă. Apoi veţi vedea că, încetul cu încetul, globul
începe să se înceţoşeze, că încep să apară nori albi, iar cristalul care până atunci era transparent, ne va
apare ca şi cum ar fi plin cu lapte. Acesta este momentul critic, nu tresăriţi, nu vă mişcaţi, mai ales nu vă
neliniştiţi aşa cum fac mulţi pentru că după aceea...
Norii de culoarea laptelui dispar încetul cu încetul, ridicându-se asemenea cortinei dintr-un teatru.
Globul de cristal se retrage şi el... dispare, şi în locul lui veţi vedea lumea de undeva de sus. O veţi
contempla ca un zeu din Olimp; veţi vedea poate un continent dedesubtul norilor, veţi avea impresia că
sunteţi gata să cădeţi, şi riscaţi chiar să vă aplecaţi în mod automat. Stăpâniţi-vă, pentru că dacă vă
mişcaţi totul va dispărea, nu veţi mai vedea nimic, şi veţi fi obligat să reluaţi totul de la început, altădată.
Să presupunem că nu aţi tresărit; veţi avea impresia că vă lansaţi în picaj, veţi vedea continentele din
zbor, dedesubt, şi apoi vă veţi opri deasupra unui anumit loc. S-ar putea ca în acel loc să asistaţi la
desfăşurarea unui eveniment istoric, căci nu trebuie să uitaţi că vă deplasaţi nu numai în spaţiu ci şi în
timp. Odată aflat, să zicem, în vălmăşagul unei lupte între ostaşii a două armate ce se înfruntă, nu trebuie
să vă fie teamă. Nu vi se va întâmpla nimic, şi chiar dacă un car de luptă vă va surprinde în calea lui, el
va trece prin dumneavoastră fără să simţiţi ceva. Veţi constata, poate, că totul se petrece ca şi cum aţi
vedea prin ochii unei alte persoane a cărei figură n-o vedeţi. Încă odată, fiţi calm, nu vă alarmaţi, nu
tresăriţi, şi în felul acesta veţi putea vedea foarte clar, foarte precis şi deşi nu veţi auzi nici un sunet, veţi
şti tot ce se vorbeşte acolo. Numai în acestea condiţii putem vedea. Iată, aceasta este clarviziunea. Este
ceva foarte simplu, cu condiţia să credeţi cu tărie că veţi reuşi.
Unele persoane nu văd cu adevărat desfăşurarea unui eveniment, ele au doar impresia că văd, fără ca
într-adevăr să vadă. Aceasta li se întâmplă în general persoanelor care se ocupă cu afaceri. O asemenea
persoană care ar putea fi clarvăzătoare devine în mod inconştient, din cauza faptului că lucrează în
afaceri, puţin sceptică, ceea ce face ca imaginile pe care le vede să nu fie deloc clare. Ea nu îşi dă seama
de această situaţie şi, fără să-şi piardă facultatea clarviziunii, va recepţiona doar vagi impresii care îi
apar tot ca imagini.
Exersând mereu cu convingerea că veţi reuşi, veţi deveni cu adevărat clarvăzător. Vă veţi putea
deplasa oriunde şi în orice perioadă istorică pentru a cunoaşte evenimentele de atunci, aşa cum au fost ele
în realitate. Veţi fi uimit şi chiar amuzat când veţi constata uneori cât de fals sunt relatate unele întâmplări
din trecut în manualele de istorie, în funcţie de interesele politice şi naţionale ale poporului din care face
parte autorul.
Să trecem acum la psihometrie.
Psihometria este facultatea de „a vedea cu degetele”. Să plecăm de la o experienţă amuzantă. Să
rugăm pe cineva să ia din palma în care ţineţi o mulţime de monede una din ele, fără să vedeţi care, şi s-o
ţină în mână câteva secunde, după care s-o pună îndărăt în grămada din care a luat-o. Spre uimirea celor
din jur veţi găsi moneda cu pricina, pentru că ea va fi mai caldă decât restul monedelor pe care le ţineţi în
palmă.
În cazul psihometriei, spre deosebire de experienţa amuzantă pe care am prezentat-o mai înainte, este
vorba de ceva serios. Psihometria este vorba de facultatea care ne permite ca, luând un obiect în mână, să
luăm cunoştinţă de originea lui, de toate întâmplările legate de el, de persoanele prin mâinile cărora a
trecut precum şi de starea de spirit a acestor persoane. Pentru a exersa în acest domeniu, veţi apela la
început la ajutorul unui prieten. Iată cum trebuie să procedaţi.
Mai întâi, va trebui să-l rugaţi pe cel care vă ajută să-şi spele foarte bine mâinile. Luaţi apoi o
pietricică pe care i-o daţi prietenului şi îl rugaţi s-o spele cu săpun şi apoi s-o clătească bine. După ce
prietenul dumneavoastră va avea mâinile uscate şi după ce îşi va fi şters mâinile şi va fi şters bine şi
pietricica, va trebui s-o ţină (strâns, în mâna stângă şi să se gândească intens, timp de un minut, la ce îi
place, la o culoare, la un obiect, indiferent la ce. Nu are importanţă la ce se gândeşte, important este să se
gândească intens timp de un minut. După aceea, va înfăşură pietricica într-o batistă curată şi vi-o va
înapoia. Nu scoateţi încă pietricica din batistă ci mai întâi rămâneţi singur în cameră (căreia să-i zicem
„camera de contemplare”, căci acolo veţi continua experimentul). Înainte de a merge mai departe să
facem o precizare.
Am spus mai înainte că obiectul trebuie ţinut strâns de către prietenul dumneavoastră în „mâna
stângă”. Potrivit regulilor esoterice, mâna dreaptă este „mâna practică”, mâna destinată lucrurilor
practice din lumea noastră. Mâna stângă este mâna spirituală, destinată lucrurilor metafizice. Dacă scrieţi
cu mâna dreaptă, dacă nu sunteţi stângaci, atunci veţi obţine cele mai bune rezultate folosind în
psihometrie mâna stângă, mâna „esoterică”. Din contră, dacă sunteţi stângaci, atunci veţi folosi mâna
dreaptă ca mână metafizică. Dacă nu ţineţi seama de aceste reguli, va fi imposibil să ajungem la un
rezultat.
Când veţi fi singur în „camera de contemplare”, vă veţi spăla foarte bine pe mâini, vă veţi clăti şi vă
veţi şterge ca să nu mai rămână nimic pe mâini. Lungiţi-vă pe pat într-o poziţie cât mai confortabilă;
pentru această experienţă, este lipsit de importanţă dacă staţi în întuneric sau dacă aţi aprins toate
luminile.
Desfaceţi batista, luaţi pietricica în mână stângă în aşa fel încât aceasta să se afle la mijlocul palmei.
Nu gândiţi la nimic, nu faceţi altceva decât să încercaţi să alungaţi toate gândurile din minte. Veţi simţi
imediat o uşoară înţepătură în căuşul palmei stângi, după care veţi primi impresiile pe care prietenul
dumneavoastră a dorit să vi le transmită.
Dacă faceţi această experienţă, cu condiţia de a fi perfect calm şi senin, veţi reuşi să captaţi mesaje
din ce în ce mai interesante. Când prietenul nu va mai fi interesat de asemenea experienţe, le veţi putea
face de unul singur. Mergeţi undeva la ţară într-un loc mai izolat şi luaţi de acolo o piatră pe care bănuiţi
că nu a atins-o nimeni. La ţărmul mării vă va fi mai uşor să găsiţi aşa ceva, sau dacă nu, puteţi să săpaţi
puţin pământul şi s-o luaţi de acolo. După ce aţi căpătat experienţă, veţi obţine rezultate într- adevăr
remarcabile. Dacă aţi găsit piatra pe o plajă veţi afla de unde provine, din ce munte a fost desprinsă de
apa unui torent şi dusă apoi de apa unui râu sau a unui fluviu până la mare. Veţi fi uluit de tot ce veţi putea
afla graţie psihometriei dar, aşa cum am mai spus, este nevoie de o pregătire practică îndelungată şi mai
presus de orice să fiţi calm şi să aveţi mintea cât mai limpede.
 Veţi putea lua în mână un plic şi veţi afla conţinutul scrisorii înainte de a o deschide. Va fi posibil, de
asemenea, să treceţi uşor vârful degetelor de la mâna stângă peste un text scris într-o limbă pe care nu o
cunoaşteţi, ca să înţelegeţi despre ce este vorba acolo. Toate acestea vi se vor părea uşor de realizat dacă
veţi exersa îndeajuns, şi dacă toate acestea nu le veţi face pentru a arăta celor din jur că posedaţi nişte
calităţi pe care aceştia nu le au.
Vă veţi întreba desigur pentru ce anumite persoane dotate cu asemenea calităţi refuză să facă
demonstraţii publice de clarviziune sau de telepatie. Răspunsul este simplu: telepatia presupune anumite
condiţii care favorizează manifestarea ei. De exemplu, dacă persoana care încearcă să dovedească celor
din jur că ceea ce faceţi este o înşelătorie se află aproape de dumneavoastră, atunci nu veţi reuşi să
comunicaţi telepatic, deoarece undele emise de cei cu care vreţi să comunicaţi vor fi bruiate de undele de
scepticism şi de neîncredere emise de acea persoană. Dacă vreodată cineva vă cere să-i dovediţi
posibilităţile de care dispuneţi în acest domeniu, vă sfătuim să nu faceţi nici o demonstraţie în acest sens;
este de ajuns să ştiţi că puteţi face aceste lucruri, nu este nevoie de nici o demonstraţie.
Dorim să spunem câte ceva despre clarvăzătorii care caută să profite de aceste calităţi şi îşi fac o
profesie din ele. Se ştie că unele femei care posedă facultatea clarviziunii, nu reuşesc întotdeauna să
„vadă” imediat când vor acest lucru. Uneori, o femeie extraordinar de dotată îi va ului pur şi simplu pe
cei din jur cu profeţiile sale. Din păcate, ea va ceda rugăminţilor celor care îi cunosc calităţile şi îşi va
face din aceasta o profesie. Se va instala undeva în fundul unei curţi, într-o cămăruţă unde îşi va primi
clienţii. Bineînţeles că nu va spune clientului că în ziua în care acesta vine la ea facultăţile i s-au atenuat
în asemenea măsură încât nu mai poate vedea nimic; de aceea va inventa ceva că să salveze situaţia în
care se află. În general, aceste femei cunosc psihologia clientului şi ştiu să „prevadă” ceea ce îi face
plăcere acestuia. Continuând în felul acesta, ea va pierde definitiv aceste calităţi.
Este foarte important să reţinem că toţi cei care şi-au dezvoltat aceste facultăţi riscă să le piardă
dacă sunt plătiţi pentru ceea ce fac. Tot aşa se va întâmpla şi cu cei care vor să demonstreze celor din jur
calităţile cu totul ieşite din comun cu care sunt dotaţi. Aşa cum am arătat mai înainte, undele cerebrale pe
care le recepţionaţi vor fi puternic perturbate de cele ale persoanelor sceptice, care se îndoiesc de
posibilităţile celui care face demonstraţia.
Este mult mai bine ca cel care posedă asemenea cunoştinţe esoterice să nu şi le popularizeze. Cu cât
vă veţi comporta mai normal, cu atât mai uşor vă va fi să recepţionaţi undele cerebrale.
Repetăm, e necesar să exersaţi permanent, să lucraţi intens, să cultivaţi pacea interioară fără de care
nu veţi ajunge la nici un rezultat. Cu linişte, cu seninătate şi deplină încredere în posibilităţile proprii,
puteţi face ceea ce v-aţi propus, puteţi face totul.

 Lecţia a douăzecea - EMOŢIILE

Am vorbit deja, pe parcursul acestei cărţi, despre curenţii electrici generaţi de creierul omenesc şi
am explicat modalitatea în care aceştia acţionează asupra sistemului muscular.
Ne vom ocupa acum de un aspect foarte important: emoţiile, căci noi suntem ceea ce gândim.
Dacă gândurile noastre sunt triste, ele declanşează nişte procese care în timp provoacă degradarea
celulelor. Prea multă tristeţe, prea multă mizerie pot provoca boli de ficat sau tulburări în funcţionarea
organelor, şi uneori moartea. Gândiţi-vă la o pereche, un bărbat şi o femeie, soţ şi soţie, căsătoriţi de
foarte multă vreme, şi foarte ataşaţi unul de celălalt. Pe neaşteptate, soţia moare iar soţul rămas văduv nu-
şi poate depăşi disperarea. El se lasă pradă amărăciunii, slăbeşte, şi nu poate supravieţui soţiei lui dragi,
pentru că sub acţiunea şocului produs de această pierdere, creierul generează brusc curenţi electrici de
mare intensitate care se răspândesc în tot corpul, pătrund în organe, în glande şi provoacă o stare
depresivă care afectează activităţile normale ale organismului. Sărmanul om abia se mai poate mişca, se
simte amorţit, şi nu mai poate gândi normal. Stimularea în exces a organelor acţionează şi asupra
glandelor lacrimale, ştiut fiind că aceste glande servesc ca un fel de supapă de siguranţă.
Putem compara acest fenomen cu ceea ce se întâmplă atunci când conectăm la o tensiune de 220 volţi
un bec ce funcţionează normal la o tensiune de 110 volţi. Pentru o fracţiune de secundă se produce o
lumină foarte puternică şi apoi filamentul becului se arde. În mod asemănător, corpul omenesc se poate
„arde” când este supus la tensiuni mari; omul poate ceda cu totul sau poate chiar înnebuni.
Aţi văzut cu siguranţă un animal cuprins de frică; poate că a fost fugărit de un animal mai puternic
decât el, sau poate s-a speriat de furtuna de afară. El va refuza să mănânce atâta timp cât nu s-a liniştit şi
de aceea nu trebuie să forţaţi animalul să mănânce, pentru că în această situaţie el nu poate digera.
Sucurile gastrice, care în mod normal contribuie la digerarea alimentelor, nu mai sunt secretate atunci
când animalul este cuprins de frică. Un câine, de exemplu, va refuza instinctiv să mănânce pentru că ştie
că nu va putea digera.
Tot aşa, nu trebuie să exagerăm cu grija noastră faţă de o persoană foarte nervoasă sau foarte
deprimată, căci deşi intenţia este cu siguranţă bună, s-ar putea ca efectul asupra acelei persoane să nu fie
benefic, ci dimpotrivă. Tristeţea, necazurile, supărarea, orice emoţie profundă provoacă o schimbare
radicală în procesele chimice din corp. Nesiguranţa, suferinţa pot influenţa dispoziţia unei persoane, o
pot face insuportabilă, îi pot „colora” cu totul punctul de vedere; orice om ştie că îndrăgostiţii văd „viaţa
în roz”!
Dacă dorim să facem progrese, trebuie să ne menţinem aceeaşi dispoziţie, să ne echilibrăm emoţiile
în aşa fel încât să nu fim niciodată nici prea entuziaşti dar nici prea deprimaţi. Trebuie să facem ca undele
noastre să nu prezinte nici urcuşuri nici coborâşuri prea adânci. Corpul omenesc este conceput să
funcţioneze între anumite limite. Şocurile la care îl supun civilizaţia modernă nu-i pot face nici un rău.
Dovada o constituie faptul că oamenii care au o activitate agitată, precum oamenii de afaceri, sunt
iritabili, se îmbolnăvesc de ulcer, fac infarct ca urmare a acestor tensiuni care dau naşteri curenţilor
electrici intenşi şi de ale căror efecte am vorbit mai înainte. Aceste tensiuni acumulate împiedică
funcţionarea normală a anumitor organe şi accentuează o maladie deja existentă. Persoana care suferă de
ulcer, de exemplu, şi nu mănâncă, îşi agravează boala deoarece sucurile gastrice secretate de organism
devin din ce în ce mai acide ajungând să ardă pereţii stomacali. De aceea, cel care doreşte să facă
progrese în telepatie, clarviziuni şi psihometriei precum şi în alte domenii esoterice, va trebui să-şi
păstreze starea de spirit, dispoziţia, la un nivel de echilibru constant.
Alungaţi orice emoţie, orice tulburare care ar putea să vă întunece judecata. Atunci când vă simţiţi
nervos sau când aveţi impresia că toate durerile lumii trebuie să le purtaţi pe slabii dumneavoastră umeri,
respiraţi adânc, continuaţi să respiraţi liniştit. Amintiţi-vă că toate aceste necazuri nu vor mai avea nici un
fel de importanţă peste o sută de ani. Dacă aşa stau lucrurile, mai are vreun rost să ne neliniştim acum?
Necesitatea de a ne păstra în permanenţă calmul are o importanţă capitală atât pentru sănătatea
noastră fizică cât şi pentru cea morală; de aceea vă sfătuim ca atunci când sunteţi nervos să reflectaţi
puţin, să vă întrebaţi de ce sunteţi atât de prost dispus. De ce sunteţi aşa de trist, aşa de amărât? De ce
tulburaţi viaţa celor aflaţi în apropiere şi care vă iubesc? Amintiţi-vă de asemenea că fiind posomorât,
irascibil şi scăpând nervii de sub control în confruntarea lor cu emoţiile neplăcute, pricinuiţi rău nu atât
semenilor cât dumneavoastră înşivă. Este adevărat că şi aceştia se pot sătura de proasta dispoziţie şi de
capriciile pe care le arătaţi, însă cel care va suferi cu adevărat tot dumneavoastră veţi fi, căci vă veţi
otrăvi tot atât de sigur ca şi cum aţi fi înghiţit arsenic sau cianură! În cercul de cunoştinţe pe care le aveţi
ar putea să existe oameni care să aibă necazuri mai mari decât ale dumneavoastră, şi totuşi ele să nu pară
că suferă din pricina lor. Dacă lăsaţi lucrurile la voia întâmplării, dacă tensiunea la care sunteţi supus se
manifestă, înseamnă că nu vedeţi lucrurile aşa cum sunt, înseamnă că nu aţi atins nivelul mental şi
spiritual al celor care depăşesc asemenea situaţii.
Ne aflăm aici, pe pământ, pentru a învăţa şi niciodată vreo fiinţă omenească nu este obligată să
înveţe prea multe lucruri deodată. Putem avea impresia că suntem persecutaţi, că suntem urmăriţi de
soartă rea, dar dacă vom judeca la rece vom constata imediat că nimeni nu ne poartă pică şi că de fapt
intrăm la idei fără nici un motiv.
Să luăm exemplul copiilor. Copilul se întoarce de la şcoală şi trebuie să-şi facă temele; se gândeşte
că lecţiile sunt prea grele şi dacă tot nu le poată face, atunci e mai bine să iasă afară şi să bată mingea cu
alţi colegi de-ai lui, iar dacă este mai mare, să se întâlnească cu vreun prieten. El se gândeşte atât de mult
la joacă sau la întâlnire, încât doar a zecea parte a minţii lui este preocupată de învăţătură, motiv pentru
care lecţiile i se par atât de grele. Se simte obosit, munca îl plictiseşte, se simte frustrat. Se plânge apoi
părinţilor, că i se dau de la şcoală prea multe teme pentru acasă. La rândul lor părinţii vin să se plângă
profesorilor, că din cauza efortului prea mare pe care îl fac, copiii lor sunt pe cale de a se îmbolnăvi.
Nimeni dintre părinţii aceştia nu se gândeşte că, de fapt, tot acest efort este în folosul copiilor care ar
trebui să se instruiască. Dacă doriţi să faceţi progrese, nu trebuie să procedaţi ca aceşti copii. Trebuie să
vă supuneţi unor anumite reguli, trebuie să fiţi calmi, trebuie să urmaţi o cale de mijloc, echilibrată. Dacă
lucraţi prea mult, sunteţi în aşa măsură absorbiţi de muncă, încât nu veţi avea timp să vă gândiţi la
rezultatele pe care vreţi să le obţineţi.
Calea de mijloc vă permite să nu exageraţi în munca pe care o depuneţi, ea vă permite să nu pierdeţi
din vedere pădurea din cauza copacilor. Totuşi, nu trebuie nici să leneviţi, evitaţi aceste două extreme şi
veţi constata că faceţi progrese. Mulţi oameni devin sclavii muncii lor şi se străduiesc atât de mult ca
întreaga lor energie şi putere a minţii să fie concentrată asupra muncii în sine, încât nu le mai rămân forţe
pentru a-şi atinge scopul propus.
Dacă depuneţi eforturi prea mari, veţi fi asemeni unui automobil care merge tot timpul cu viteza întâi,
care face mult zgomot dar abia înaintează.

 Lecţia a douăzeci şi una – IMAGINAŢIA

Este regretabil că unele cuvinte au fost în asemenea măsură deformate, încât sunt pe punctul de a
căpăta un sens peiorativ. Mulţi termeni şi-au schimbat completamente sensul în cursul secolelor,
indiferent de limba căreia îi aparţin.
Să luăm, de exemplu, cuvântul „maîtresse”. Cu mai puţin de un secol în urmă, acest cuvânt însemna
stăpână, femeie energică, cea care conducea gospodăria, care dirija servitorii, şi deci acest cuvânt avea
un înţeles onorabil. Din păcate în zilele noastre acest cuvânt a căpătat şi un alt sens, care nu face cinste
persoanei căreia i-l atribuim; este vorba de metresă, de amantă!
Nu ne vom ocupa de stăpânele şi stăpânii de odinioară, dar am considerat acest exemplu util pentru
că, în această lecţie, vom vorbi de un alt cuvânt al cărui sens s-a schimbat în cursul anilor. Este vorba de
cuvântul „imaginaţie”.
Acest termen a căzut în dizgraţie. Cândva, prin om imaginativ se înţelegea un om sensibil, un creator,
un om în stare să scrie, să compună versuri sau muzică, un om înzestrat cu imaginaţie. În zilele noastre
cuvântul caracterizează mai degrabă femeia necăjită, frustrată care-şi „face idei” şi care se află în pragul
depresiunii nervoase. Oamenii nu sunt înclinaţi să dea importanţă acestor lucruri - deşi ar face mai bine
să le studieze temeinic! - ridicând din umeri şi exclamând: „Asta este închipuire! Lasă prostiile!”
Imaginaţia deci este un cuvânt care în zilele noastre nu are o reputaţie prea bună, el însemnând şi
„închipuire”, care are un sens peiorativ. Imaginaţia controlată reprezintă însă cheia care ne descuie
mintea, care ne face să înţelegem bine unele lucruri, până atunci învăluite în mister. Este bine să ne
amintim din când în când că, în lupta dintre imaginaţie şi voinţă, întotdeauna imaginaţie iese victorioasă.
Oamenii se laudă cu voinţa lor, vorbesc de curajul lor şi de faptul că nimic nu-i înspăimântă. Ei repetă
fără încetare, exasperându-i pe cei din jurul lor, că voinţa le permite să realizeze tot ceea ce îşi propun. În
realitate, voinţa lor este neputincioasă atâta timp cât nu este susţinută de imaginaţie. Ei s-au lăsat convinşi
de imaginaţie că voinţa este absolut necesară. Repetăm, şi orice autoritate în materie va fi de acord cu
noi, că voinţa fără imaginaţie este complet neputincioasă. Nu există forţă mai mare decât ea!
Continuaţi să credeţi că forţa voinţei dumneavoastră vă va permite să faceţi lucruri pe care
imaginaţia le refuză? Pentru a ne lămuri să presupunem următoarea situaţie.
Ne aflăm pe o stradă pustie. Nu circulă nici un vehicul, nu se văd pietoni, suntem singuri, toată strada
e a noastră. Trasăm cu vopsea, de la un trotuar la celălalt, o dungă Iată de un metru. Fără să vă mai pese
de maşini, veţi trece de la un trotuar la celălalt, traversând strada pe dunga pe care aţi trasat-o, foarte
liniştit, fără nici un fel de ezitare.
Aţi putut traversa, mergând numai pe această dungă, fiindcă aţi ştiut că nu riscaţi nimic şi nu vă
ameninţă nici o primejdie.
Să presupunem acum o altă situaţie. Strada este aceeaşi, o traversăm şi urcăm la etajul douăzeci al
imobilului din faţa noastră, pe terasă. De acolo, privim peste drum şi constatăm că ne aflăm la nivelul
terasei unui bloc asemănător situat în faţa noastră. Dacă ne aplecăm puţin peste parapetul terasei vedem
că suntem în dreptul dungii de vopsea de pe stradă. Să presupunem că ne-am procurat o scândură destul
de lungă încât să ajungă de la un bloc la celălalt, lată de un metru, adică exact aceeaşi lăţime ca dunga pe
care am trasat-o pe stradă. Să fixăm bine scândura, în aşa fel încât cele două capete ale ei să se rezeme
pe parapetele celor două terase, o aşezăm bine, după care ne asigurăm că este destul de netedă şi că pe ea
nu se află ceva de care ne-am putea împiedica.
Iată deci că ne-am construit un drum de aceeaşi lăţime cu cel pe care l-am trasat pe stradă. Puteţi
merge acum pe această scândură fixată solid la înălţimea de 60 sau 70 de metri faţă de nivelul străzii şi să
traversaţi fără nici o piedică de la o terasă la cealaltă? Dacă imaginaţia vă spuneţi că puteţi, atunci veţi
merge pe această scândură şi veţi ajunge pe terasa blocului din faţă fără nici o dificultate. Dacă însă
imaginaţia nu vă va susţine îndeajuns, atunci inima va începe să bată cu putere numai la gândul de a face
aşa ceva, stomacul vi se va crispa, şi vă veţi îngălbeni de frică. Dar de ce? Tot dumneavoastră aţi fost
acela care mai înainte aţi traversat strada, atunci de ce nu puteţi din nou să o traversaţi, mergând pe
această scândură fixată solid? Răspunsul este simplu: imaginaţia v-a jucat o festă, v-a spus că vă paşte un
pericol, că dacă vă pierdeţi echilibrul, veţi aluneca, veţi cădea şi vă veţi zdrobi de pământ. Veţi încerca
să vă reveniţi, dar nu veţi reuşi căci imaginaţia este mai puternică decât voinţa. Dacă totuşi ţineţi neapărat
să dovediţi forţa voinţei, nervii vor ceda, veţi începe să tremuraţi, veţi deveni palid la faţă, veţi respira
dezordonat.
În lăuntrul nostru există anumite mecanisme care ne avertizează despre apariţia unui pericol şi ne
apără împotriva lui, sisteme automate de apărare care împiedică omul normal să-şi asume un risc stupid.
Dacă imaginaţia nu-i permite unui om să traverseze pe această scândură, el va renunţa să facă acest lucru,
oricât s-ar strădui cineva, prin argumente logice, să-l convingă că nu i se va întâmpla nimic. Este însă de
ajuns să-şi imagineze că va putea traversa de la o terasă la cealaltă, ca el într-adevăr să reuşească să facă
acest lucru. Atâta timp cât nu vă veţi „imagina” mergând liniştit şi fără teamă către cealaltă terasă, nu veţi
reuşi să faceţi traversarea.
Dacă facem apel numai la voinţă şi încercăm să eliminăm imaginaţia, riscăm o serioasă depresiune
nervoasă, căci, în confruntarea dintre voinţă şi imaginaţie, victoria va fi întotdeauna de parte imaginaţiei.
Dacă forţăm totuşi lucrurile, toate dispozitivele de alarmă din lăuntrul nostru vor intra în funcţiune, nervii
vor ceda, iar sănătatea noastră va avea de suferit.
Unele persoane sunt înspăimântate la gândul că trebuie să treacă printr-un cimitir în miez de noapte.
Dacă trebuie totuşi s-o facă, vor simţi „că li se ridică părul în cap”, că au mâinile umede, că toate
simţurile li se ascut în măsura în care orice zgomot cât de mic îi fac să tresară.
Persoanele care fac o muncă pe care n-o agreează sunt nevoite să se forţeze ca totuşi să o facă;
această sforţare le declanşează un mecanism interior care în cele din urmă le determină să scape de ea şi
să facă altceva. Unele dintre aceste situaţii se soldează uneori cu rezultate ciudate care, - tot răul spre
bine! -, constituie nişte avertismente. Dacă nu se ţine seama de ele, se poate ajunge la depresii nervoase
sau chiar la alienare mintală. Vă voi relata o întâmplare adevărată: am cunoscut personal faptele,
rezultatele lor precum şi persoana care a făcut obiectul acestei întâmplări.
Este vorba de un contabil care lucra tot timpul în picioare la un ghişeu, neavând aproape deloc timp
să stea pe scaun. Era un funcţionar excelent, un maestru al cifrelor, dar suferea de o fobie: era terorizat de
ideea că într-o zi ar putea să facă o greşeală de calcul, sau că ar putea fi acuzat că a falsificat conturile
pentru a-şi fura patronul. De fapt, el era de o cinste ireproşabilă, era unul din acei indivizi, din ce în ce
mai rari, care n-ar fi luat o cutie de chibrituri dintr-un hotel sau un jurnal uitat de vreun călător pe scaunul
autobuzului. Cu toate acestea, se temea că patronul său nu va fi convins de cinstea sa. Munca aceasta
deveni pentru el un calvar, o sursă permanentă de îngrijorare.
El era din ce în ce mai preocupat de această idee, devenise foarte nervos. A încercat să-şi convingă
soţia că nu mai poate suporta situaţia şi că vrea să-şi schimbe locul de muncă, dar aceasta nici nu a vrut
să audă de aşa ceva. A fost nevoit să-şi continue munca în acelaşi loc. Cu timpul, însă, lucrurile s-au
agravat şi el a devenit victima imaginaţiei sale. La început, s-a îmbolnăvit de ulcer. Graţie unui tratament
bun şi a unui regim foarte sever, el s-a vindecat şi şi-a reluat munca, mereu în picioare la ghişeu. Într-o
bună zi şi-a spus că nu mai putea lucra în picioare, că va trebui să-şi părăsească acest serviciu.
Câteva săptămâni mai târziu, i-a apărut o eczemă la picior. Timp de câteva zile, s-a dus şchiopătând
la serviciu, suferea mult, eczema se agrava, aşa că a trebuit, până la urmă, să stea la pat. Aici, departe de
ghişeul la care lucra, stătea liniştit, şi în foarte scurt timp s-a vindecat, aşa că a trebuit să se întoarcă din
nou la slujbă. Dar subconştientul îl hărţuia fără încetare, îl făcea să gândească fără îndoială în felul
următor: „Am scăpat de această muncă oribilă, fiindcă am făcut o eczemă la picior şi m-am vindecat prea
repede, atunci să căutăm ceva mai grav”.
După câteva luni i-a apărut o nouă eczemă, de data asta la gleznă. Nu-şi mai putea mişca piciorul şi
a trebuit să se interneze într-un spital unde a fost operat. După câteva săptămâni de convalescenţă s-a
întors la ghişeu.
Acum, ura pe care o avea împotriva serviciului pe care îl presta îl măcina. Nu mult după aceea i-a
apărut o eczemă între gleznă şi genunchi, dar atât de gravă, încât a trebuit să i se amputeze piciorul. Apoi,
spre marea lui bucurie patronul a refuzat să-l mai primească, spunând că nu are nevoie de un invalid, de
un om care este mai tot timpul bolnav!
Medicii, care cunoşteau cazul lui, s-au străduit să-i recomande un alt gen de muncă, pentru care
descoperise că avea înclinaţie pe vremea când se aflase în convalescenţă: era vorba de o muncă
artizanală. Această muncă îi făcea plăcere şi reuşita a fost deplină. Acum scăpase de ideea obsedantă că
va intra la închisoare pentru o greşeală de calcul sau că va fi acuzat de furt. Sănătatea i s-a ameliorat şi,
din câte am aflat, prosperă în noua sa situaţie de care este foarte mulţumit.
Acesta este un caz extrem, bineînţeles, dar vedem tot timpul oameni de afaceri hărţuiţi până la
obsesie de teama de a nu da faliment, oameni care se tem de patron, oameni care se tem „să nu se facă de
râs”, oameni care caută să ocolească aceste situaţii şi care suferă cel mai des de ulcer la stomac.
Imaginaţia poate să facă să se prăbuşească un imperiu, dar şi să formeze imperii. Dacă vă veţi
dezvolta imaginaţia şi veţi şti s-o controlaţi, veţi reuşi să aveţi ce v-aţi dorit. Este imposibil să daţi
ordine imaginaţiei dumneavoastră, pentru că ea seamănă în multe privinţe cu un catâr; puteţi conduce un
catâr, dar el se va lăsa condus cu de-a sila; tot astfel, puteţi dirija imaginaţia, dar nu o puteţi conduce.
Pentru a vă putea controla imaginaţia este nevoie de practică. Cum veţi proceda pentru a vă stăpâni
imaginaţia? Este, mai întâi de toate, o chestiune de încredere în reuşită şi de antrenament. Gândiţi-vă la
situaţia în care în dumneavoastră s-ar declanşa sentimente puternice de teamă sau de dezgust, şi apoi
depăşiţi-le având credinţa că veţi reuşi, convingând imaginaţia că puteţi s-o faceţi. Convingeţi-vă că
sunteţi o persoană deosebită, o fiinţă aparte, dacă doriţi; metoda folosită contează prea puţin, câtă vreme
reuşiţi să faceţi imaginaţia să lucreze pentru dumneavoastră. Să revenim la exemplul cu traversarea
străzii: spuneţi-vă că puteţi merge cu uşurinţă strada pe scândură, chiar dacă ea este situată la înălţimea
unui bloc cu douăzeci de etaje.
Sau mai puteţi să vă imaginaţi că sunteţi o maimuţă mai mult sau mai puţin stupidă, care nu ştie ce e
ameţeala şi care poate trece peste scândură la o asemenea înălţime fără nici o teamă. Cine este mai
valoros în această situaţie? Dumneavoastră sau maimuţa? Dacă un animal sau un idiot poate să treacă pe
această scândură, atunci şi dumneavoastră, care le sunteţi de zeci de ori superior, veţi putea face acest
lucru. Este numai o chestiune de antrenament şi de încredere în reuşită. Gândiţi-vă puţin la celebrii
dansatori pe sârmă, la Blondin care a traversat cascada Niagara pe sârmă. Blondin era un om obişnuit
care avea încredere în sine, în posibilităţile sale, care credea că este capabil să facă un lucru pe care ar fi
fost imposibil să-l facă altcineva. El ştia că singurul lucru de care trebuia să se înfricoşeze era teama de
a-i fi teamă, el avea credinţa că va reuşi, avea încredere în sine, el ştia că putea să meargă pe sârmă chiar
legat la ochi.
Cu toţii am trăit nişte experienţe asemănătoare. Putem cu uşurinţă să ne urcăm în vârful unei scări
foarte lungi, fără să ne fie teamă, atâta timp cât nu privim în jos. De îndată ce vom privi în jos, vom fi
îngroziţi la gândul că am putea să cădem şi să ne zdrobim de pământ. Imaginaţia ne face să ne vedem
prăbuşiţi; ea poate să ne facă să ne ţinem de scară cu atâta înverşunare încât să nu ne mai putem descleşta
mâinile de pe ea. Muncitorii care lucrează la înălţime încearcă adeseori acest sentiment de teamă!
 Dacă vă veţi controla imaginaţia, având încredere în posibilităţile dumneavoastră, veţi putea face
orice lucru doriţi. Însă nu veţi reuşi, dacă veţi încerca să fiţi stăpân pe imaginaţie cu forţa; nu uitaţi,
voinţa nu va putea învinge niciodată imaginaţia, ea va produce efecte contrare, ne va îmbolnăvi de nervi.
Reţineţi, va trebui să vă orientaţi imaginaţia, s-o dirijaţi, s-o controlaţi. Dacă veţi încerca s-o conduceţi
cu forţa nu veţi reuşi. Dacă veţi şti cum să vă orientaţi imaginaţia, veţi reuşi să faceţi lucruri care până
atunci vi s-au părut imposibile. Apoi, înainte de orice, convingeţi-vă că nimic nu este imposibil.
Imposibilul nu există!

 Lecţia a douăzeci şi doua - LEGEA KARMEI

Aţi auzit, fără îndoială, de „legea karmei”. Cele mai multe concepte din metafizică provin din limba
sanscrită, tot aşa cum termenii din anatomie şi din ştiinţă în general sunt de origine latină sau greacă.
Explicaţia trebuie căutată în vremurile de demult; odinioară, medicii şi toţi învăţării păstrau cunoştinţele
numai pentru ei. Întrucât studiul limbii latine era indispensabil, învăţaţii de atunci obişnuiau să folosească
denumiri latine, pentru ca profanii ignoranţi să nu înţeleagă semnificaţia termenilor de specialitate; acest
obicei se păstrează şi în zilele noastre.
Acest procedeu prezintă şi avantaje, deoarece toţi termenii care provin dintr-o limbă permit
specialiştilor din orice ţară şi care vorbesc limbi diferite, să se înţeleagă mai uşor între ei pe probleme
specifice activităţii lor profesionale. La bordul navelor şi avioanelor, operatorii procedează în acelaşi fel
atunci când folosesc codul Morse sau codul „Q”. Deseori veţi auzi cum radioamatorii comunică între ei
pe tot globul folosind un cod care le permite să se înţeleagă deşi nu vorbesc aceeaşi limbă.
Termenii din limba sanscrită sunt cunoscuţi de specialiştii din întreaga lume şi când aud cuvântul
„karma” ei ştiu că este vorba de legea care înlănţuie cauzele şi efectele. „Karma” nu are nimic misterios
în ea, nimic înfricoşător. În acest curs noi intenţionăm să aducem metafizica pe un plan raţional; nu vrem
să folosim termeni abstracţi, pentru că, după părerea noastră, nu este nimic în metafizică atât de complicat
încât să fim nevoiţi să recurgem la termeni care, de cele mai multe ori, nu fac decât să semene confuzie în
minţile celor care o studiază.
Să scoatem „legea karmei” din contextul său metafizic, să-l neglijăm, şi să apelăm mai degrabă la
legile lumii fizice. Să luăm un exemplu: tânărului John tocmai i se dă în dar o motocicletă. Este încântat
când încalecă pe ea şi îi face o deosebită plăcere să ambaleze motorul. Bineînţeles nu se rezumă numai la
atât. Tânărul va pomi la drum şi, fără îndoială, va merge prudent la început, după care, cuprins de beţia
vitezei va merge din ce în ce mai repede, fără să mai ţină seama de panourile care îi semnalizează limită
de viteză. Deodată, aude sunetul unei sirene în spatele său, apoi vede cum o maşină de poliţie îl
depăşeşte şi i se face semn să se oprească la marginea şoselei. Tânărul motociclist reduce viteza, se
opreşte şi aşteaptă liniştit agentul de circulaţie ca să-l amendeze.
Acest exemplu banal ne demonstrează existenţa unor legi; în acest caz este vorba de legea care
interzice să se circule cu o viteză mai mare decât viteza legală. Tânărul nu a respectat viteza permisă, a
încălcat legea şi acum îşi primeşte pedeapsa sub forma unei amenzi.
Un alt exemplu? Foarte bine! Bill este un băiat leneş, îi este oroare de muncă, dar are o prietenă care
îl cam costă. Ea nu acceptă să-i fie prietenă decât dacă el o copleşeşte cu daruri, fără să-i pese cum
reuşeşte Bill să le procure... Într-o seară, tânărul îndrăgostit pleacă de acasă cu intenţia de a da o lovitură
la un magazin, în speranţa că banii pe care îi va fura îi vor permite să satisfacă dorinţele capricioasei
sale prietene. Oare ce să-i ofere? Un mantou de vizon? Un ceas de platină încrustat cu diamante? Fie ce o
fi: încurajat şi de prietena lui, el se hotărăşte să fure.
Cu cea mai mare grijă ca să nu facă vreun zgomot, el dă târcoale magazinului, căutând un loc pe unde
ar putea pătrunde în interior. În cele din urmă descoperă o fereastră pe unde ar putea intra; fereastra este
situată cam la înălţimea lui, aşa că nu trebuie să se chinuiască prea mult ca s-o deschidă. Strecoară lama
cuţitului sub fereastră şi o deschide împingând-o în sus. Se opreşte şi apoi rămâne nemişcat. Se aude
cumva un zgomot sau i s-a părut? L-a simţit oare cineva? Nu, este linişte deplină, nu se aude nici un
zgomot. El se saltă peste cadrul ferestrei, sare uşor în magazin fără nici un zgomot şi începe să adune în
grabă tot ce găseşte prin jur: bijuteriile din vitrină, ceasuri şi un teanc de bancnote din casa de bani.
Mulţumit de pradă, se întoarce ia fereastră şi se uită cu atenţie afară. Nu e nimeni; apoi se gândeşte că ar
fi mai simplu să iasă pe uşă şi se îndreaptă spre ea. Este mai greu acum, încărcat cu atâtea lucruri, să sară
pe fereastră. Reuşeşte să deschidă uşa, iese, dar nu apucă să facă câţiva paşi în noapte căci deodată aude
o voce puternică strigând: „Stai că trag!”. Bill îngheaţă de spaimă; ştie că poliţiştii sunt înarmaţi şi că,
dacă nu stă pe loc, aceştia vor trage fără să stea prea mult pe gânduri. Un fascicol puternic de lumină
spintecă întunericul şi îi luminează faţa. Ridică mâinile în sus şi vede că este împresurat de poliţişti.
Aceştia îl percheziţionează rapid, îi confiscă prada şi îl suie în maşina lor de unde este coborât la postul
de poliţie, şi iată-l acum pe Bill închis într-o celulă.
Câteva ore mai târziu, prietena lui este trezită din somn de către un poliţist. Se agită, este indignată,
protestează, începe să strige când i se pun cătuşele. Cum adică, ea arestată? Da, bineînţeles, căci prietena
lui Bill este complicea lui la furt; incitându-l să dea lovitura la acel magazin, s-a făcut la rândul ei la fel
de vinovată ca şi el.
Să părăsim puţin lumea fizică şi să vorbim de karma, care este un act mental sau fizic care generează
binele sau răul. Cunoaşteţi, cred, vechiul proverb: „Cine seamănă vânt culege furtună”. Karma tocmai
asta înseamnă. Dacă semănaţi acum răul, şi viitorul dumneavoastră va fi tot aşa de rău, fie în această viaţă
fie în următoarea, sau chiar într-o alta mai târziu. Dacă în cursul acestei vieţi semănaţi binele, dacă aveţi
milă de cei amărâţi şi îi ajutaţi, fiţi sigur că atunci când veţi fi la necaz se va găsi cineva care să vă ajute.
Gândiţi-vă şi altfel: dacă o persoană este în suferinţă, ea nu ispăşeşte o pedeapsă pentru că a fost
rea, ci poate pentru că este pusă la încercare pentru a vedea cum reacţionează la nenorocire, la suferinţă;
s-ar putea să fie vorba de o metodă de „rafinare” pentru a elimina prin suferinţă impurităţile morale şi
egoismul omenesc. Toţi oamenii, fie ei prinţi sau cerşetori, călătoresc pe drumul nesfârşit pe care-l
numim Roata Vieţii sau cercul existenţei eterne. Un om poate fi rege într-o viaţă, însă într-o alta poate fi
un vagabond care rătăceşte de la un oraş la altul pentru a-şi câştiga traiul de pe o zi pe alta, căutând
mereu de lucru pe unde poate, mânat de viaţă ca o frunză moartă purtată de vântul toamnei.
Există oameni care sunt scutiţi de legea karmei şi pe care, văzându-i cât de mult suferă, am fi tentaţi
să-i compătimim: „Oh! Cât de grea este viaţa acestui om, înseamnă că a păcătuit foarte mult într-o viaţă
anterioară”. În acest caz gândim greşit, căci aceste fiinţe sunt nişte entităţi foarte avansate, foarte evoluate
care vin pe pământ ca să îndeplinească o anumită misiune. Aceste entităţi foarte evoluate, pe care le
numim „avatari”, coboară pe pământ pentru a duce la bun sfârşit anumite sarcini. Hinduşii, de exemplu,
cred că zeul Vişnu coboară periodic pe pământ pentru a aminti adevărurile religioase pe care oamenii
sunt gata să le dea uitării. Acest avatar, această fiinţă avansată va veni deseori să trăiască printre noi
pentru a ne învăţa lecţia sărăciei, pentru a ne îndemna să fim miloşi. Chiar dacă nici ei nu sunt scutiţi de
suferinţă, suferinţa lor nu este efectul unor păcate săvârşite în vieţile anterioare. Avatarul nu poate sta
altfel printre noi şi, având o esenţă mai pură decât omul obişnuit, suferinţa lui va fi cu atât mai mare.
Avatarul nu se naşte pentru că trebuie să se nască pe pământ pentru a-şi trăi karma. Nu, el vine pe
pământ ca un suflet încarnat fără datorii karmice, iar naşterea lui printre noi a fost dorinţa lui; uneori el
vine pe pământ fără să se nască, împrumutând trupul unei alte persoane.
Tot ceea ce facem este rezultatul unei acţiuni. Gândul este o forţă reală. Sunteţi ceea ce gândiţi. Prin
urmare, dacă gândurile vă sunt pure, veţi deveni pur; dacă gândurile vă stau la plăcerile senzuale, veţi
deveni un desfrânat care va trebui să revină pe acest pământ atât cât va fi necesar pentru ca dorinţele
murdare să se stingă definitiv în urma cultivării gândurilor curate şi bune.
Nimeni nu va fi distrus, nimeni nu este aşa de rău încât să fie condamnat la o pedeapsă veşnică.
Această osândă veşnică au propovăduit-o preoţii de odinioară pentru a-şi disciplina oile rătăcite.
Christos nu a propovăduit niciodată suferinţele şi osânda veşnică. Christos a spus că oricine se căieşte
pentru faptele sale rele şi se străduieşte să facă fapte bune va fi salvat din nebunia lui şi va avea o nouă
şansă de a-şi răscumpăra păcatele.
Karma, aşadar, este procesul prin care facem datorii şi apoi le plătim. Dacă intraţi într-un magazin şi
comandaţi anumite mărfuri, înseamnă că faceţi datorii pe care apoi va trebui să le achitaţi. Până la data la
care va trebui să vă achitaţi facturile, sunteţi datornic, şi dacă nu vă achitaţi la timp datoriile riscaţi, aşa
cum se întâmplă în unele ţări, să intraţi chiar şi la închisoare. .Orice om - fie el bărbat, femeie sau copil -
trebuie să plătească pe acest pământ; mimai, avatarul este scutit de legea karmei. În concluzie, toţi cei
care nu sunt avatari să facă bine să se controleze, să fie atenţi la ce fac cu viaţa lor, să săvârşească fapte
bune pentru a nu-şi scurta şederea pe pământ, prin cât mai puţine reveniri aici, căci există vieţi mult mai
bune la alte niveluri de existenţă.
Trebuie să-i iertăm pe cei care ne fac rău şi să le cerem iertare celor cărora le-am făcut rău. Trebuie
să nu pierdem niciodată din vedere că mijlocul cel mai sigur de a avea o karma bună este acela de a face
altora ceea ce am vrea să ni se facă nouă.
Foarte puţini oameni reuşesc să-şi achite karma, să nu mai aibă nimic de plătit. Noi facem datoriile,
noi trebuie să plătim. Dacă noi facem bine altora, ei trebuie să ne întoarcă binele făcut. Pentru ca să ni se
facă bine, trebuie să ne străduim să avem milă, să fim buni cu toate fiinţele, indiferent care ar fi ele,
amintindu-ne că în faţa lui Dumnezeu toţi oamenii sunt egali.
Căile lui Dumnezeu sunt de nepătruns... Nu noi suntem în măsură să judecăm căile Domnului; noi
trebui să rezolvăm problemele vieţii cu care suntem confruntaţi, căci numai încercând în mod sincer să le
rezolvăm cât mai bine, ne vom putea achita karma.
Unele persoane sunt nevoite să se ocupe de o rudă bolnavă, să stea cu ea, s-o îngrijească şi în
această situaţie ai putea gândi astfel: „Este nedrept să sufere atâta! De ce nu moare odată, căci n-ar mai
suferi”! Aceste persoane nu trebuie să uite că fiecare trăieşte atât cât îi este ciclul de viaţă, şi că nu
întâmplător îngrijesc un bolnav - poate tocmai pentru acest lucru au venit pe pământ!
În permanenţă ar trebui să avem milă şi înţelegere faţă de bolnavi şi de cei necăjiţi, căci s-ar putea
ca tocmai pentru această misiune să ne aflăm acum, aici. Este foarte uşor să respingem o persoană
plictisitoare şi enervantă, dar să ţinem seama că bolnavii, în general, sunt foarte sensibili la gesturile
noastre, ei suferă din cauză slăbiciunii lor şi îşi dau seama că îi chinuiesc pe cei din jur. Reamintim cu
acest prilej faptul că, aşa cum stau lucrurile pe pământ, orice persoană cu adevărat iniţiată, orice
persoană care a ajuns la un grad de evoluţie mai ridicat, suferă de vreo boală oarecare.
Prin urmare, dispreţuind un bolnav, facându-ne că nu auzim chemările sale de ajutor, riscăm să-i
facem un mare rău acelei persoane cu mult mai evoluate decât ne-am putea închipui.
În ce ne priveşte, nu ne interesează fotbalul şi nici un alt sport dur, nu ne pricepem la aşa ceva, dar
dorim să vă punem o întrebare. Aţi auzim vreodată de un sportiv musculos care să fie clarvăzător? Cei
mai mulţi dintre ei nici măcar nu ştiu despre ce este vorba.
Adeseori, o infirmitate fizică serveşte la rafinarea corpului grosier omenesc, pentru a-i permite să
recepţioneze vibraţii cu frecvenţe foarte ridicate, pe care omul obişnuit nu le poate recepţiona.
Prin urmare, să-i respectăm pe cei bolnavi. Să nu ne pierdem răbdarea faţă de ei, căci bolnavul este
confruntat cu probleme pe care, de regulă, noi le ignorăm cu desăvârşire! Bolnavul s-ar putea să fie mai
evoluat decât noi, care ne bucurăm de o sănătate excelentă, şi dacă îl ajutăm ne ajutăm de fapt pe noi
înşine foarte mult!

 Lecţia a douăzeci şi treia - MOARTEA

Vi s-a întâmplat să pierdeţi deodată o fiinţă pe care aţi iubit-o foarte mult? Aţi avut impresia că
soarele nu va mai străluci niciodată pentru dumneavoastră? Pierderea unei fiinţe dragi este, într-adevăr,
tragică atât pentru noi cât şi pentru cel „plecat”... dacă îl plângem prea mult.
În capitolul de faţă ne vom ocupa de subiectele pe care în general oamenii le consideră triste,
sumbre, sinistre. Dacă vom reuşi să vedem lucrurile aşa cum sunt ele în realitate, vom înţelege că moartea
nu e tristă, că nu este nevoie de doliu şi de tânguiri.
Să vedem mai întâi ce se întâmplă atunci când aflăm că o fiinţă iubită a trecut în acea stare pe care
oamenii de pe acest pământ o numesc „moarte”.
Mergeaţi încolo şi încoace, vă agitaţi, vă ocupaţi de treburile curente, nu aveaţi nici o grijă, şi
deodată aţi aflat că persoana mult iubită nu mai este printre cei vii. Imediat veţi simţi că inima vă bate cu
putere, că sunteţi gata să izbucniţi în lacrimi ca să vă descărcaţi de tot răul care v-a cuprins. Culorile nu
vi se vor mai părea atât de vii ca până atunci, totul va fi sumbru, întunecat, ca şi cum cerul însorit de vară
ar fi brusc acoperit de norii grei ca de plumb ai toamnei.
La aflarea unei asemenea veşti dureroase, tensiunea electrică generată de creier suferă modificări
importante, îşi poate schimba sensul în aşa fel încât curenţii biologici, care ne făceau să vedem viaţa în
roz, îşi vor schimba şi ei sensul facându-ne să vedem totul în negru. Dacă pe plan fizic avem de-a face cu
nişte procese fiziologice normale în această situaţie, pe plan astral suntem şi mai deprimaţi, căci din
pricina corpului nostru fizic corpul nostru astral i nu poate să-i iasă în întâmpinare celui care tocmai se
înalţă spre ceea ce este, într-adevăr, Marea Viaţă, viaţa cea mai fericită.
Când ne despărţim de un prieten, în viaţă fiind, care pleacă într-o ţară foarte îndepărtată, încercăm
un sentiment de tristeţe, dar ne consolăm cu gândul că-i putem scrie, că-i putem telegrafia sau telefona.
Când însă ne despărţim de cineva care a trecut în ceea ce numim „moarte”, suferim la gândul că nu mai
putem comunica cu el. Aşa se crede în general. Credeţi, fără îndoială, că „morţii” au fost daţi uitării? Cât
de mult vă înşelaţi!
Lăsând la o parte posibilităţile oferite de ocultism, suntem în măsură să vă anunţăm că oameni de
ştiinţă din întreaga lume fac cercetări aprofundate, pentru a pune la punct o aparatură care să permită
comunicarea cu cei pe care îi numim, în lipsă de alţi termeni, „spirite dezîncarnate”.
Aceasta nu este o născocire, nu este un vis, ci o informaţie care a început să se răspândească de
câţiva ani şi, potrivit rapoartelor ştiinţifice recente, informaţia va fi făcută public. Se speră că aparatura
ce va fi realizată va fi pusă în curând la dispoziţia oricărei persoane interesate. Dar înainte de a putea
intra în legătură cu cei care au trecut dincolo, îi putem ajuta cât mai bine şi altfel.
Când o persoană moare, funcţiile fiziologice, adică cele care comandă activitatea corpului fizic,
încep să slăbească şi în cele din urmă încetează cu totul. Am văzut, în primele lecţii ale acestui curs că,
timp de câteva minute, creierul omenesc mai poate trăi chiar dacă nu mai primeşte oxigen. Creierul este
aşadar una din primele părţi care „moare”. Evident, atunci când creierul încetează să mai funcţioneze,
moartea urmează la scurt timp după aceea, se instalează inevitabil.
După moartea creierului, celelalte organe, lipsite fiind de comenzile creierului, încetează şi ele să
mai funcţioneze, ca un automobil abandonat de conducătorul său. Acesta şi-a pus vehiculul la adăpost şi a
întrerupt contactul. Pistoanele motorului mai lucrează poate o fracţiune de secundă, din cauza inerţiei,
după care motorul se opreşte definitiv şi începe să se răcească. Răcindu-se, el va emite nişte sunete pe
care le provoacă blocul metalic al motorului care se contractă.
Ceva foarte asemănător se întâmplă şi în cazul corpului omenesc; în timp ce organele trec în faza pe
care o numim descompunere, se aud de asemenea nişte sunete şi se pot observa mici contracţii musculare.
După aproximativ trei zile, corpul astral va părăsi definitiv corpul fizic. Cordonul de argint care leagă
corpul astral de cel fizic se ofileşte, se usucă la fel cum cordonul ombilical al unui nou născut se usucă
după ce a fost tăiat pentru a desprinde copilul de mama lui. Timp de trei zile, corpul astral rămâne mai
mult sau mai puţin în contact cu corpul fizic care începe să se descompună.
Iată ce simte persoana aflată pe punctul de a muri:
La început persoana stă culcată în pat, înconjurată de rude şi de prieteni îndureraţi. Deodată tresaltă,
horcăie, după care dă drumul ultimului oftat. Inima îi mai bate puţin, îşi încetineşte bătăile, se opreşte,
porneşte apoi din nou şi, în cele din urmă, încetează definitiv să mai bată.
Corpul îi freamătă uşor, apoi începe să se răcească, dar un clarvăzător mai poate vedea, chiar în
momentul morţii, o umbră ca o ceaţă argintie care iese din vehiculul fizic şi pluteşte alungindu-se până
când se aşează exact deasupra mortului.
În următoarele trei zile, cordonul de argint, care uneşte cele două corpuri, se întunecă şi devine negru
în porţiunea în care intră în corpul fizic, lăsând impresia că în acel loc cordonul de argint este înconjurat
de praf negru. În cele din urmă cordonul de argint de desprinde de corpul fizic şi forma astrală este liberă
acum să se ridice pentru a se naşte în viaţa astrală.
Dar înainte de a pleca, forma astrală îşi priveşte corpul fizic în care a locuit; adeseori, forma astrală
însoţeşte cortegiul mortuar la cimitir şi asistă la înmormântare. Forma astrală nu va simţi nimic, nu va fi
tulburată, deoarece, pentru cel care nu cunoaşte problemele legate de existenţa altor planuri de viaţă,
starea astrală este o stare de şoc. Corpul astral va însoţi sicriul întocmai ca un zmeu ţinut de sfoară de un
copil. Imediat după aceea, cordonul de argint - care acum nu mai este argintiu, se rupe ca o sfoară, şi
corpul astral este în sfârşit liber să urce, să se înalţe pentru a se pregăti pentru cea de-a doua sa moarte.
Această a doua moarte nu este deloc dureroasă, absolut deloc.
Înaintea celei de a doua morţi, persoana trebuie să intre în Sala Memoriei ca să vadă tot ce i s-a
întâmplat în viaţă. Acolo se judecă pe sine însăşi şi această judecată este foarte aspră. Când se vede
dezgolită de toate micile vanităţi meschine, de toate falsele valori care îi erau atât de dragi pe pământ, îşi
va da seama că, în ciuda banilor pe care i-a lăsat după ea, în ciudat titlurilor şi înaltelor poziţii sociale pe
care le-a avut, nu era o persoană atât de importantă pe cât a crezut. De multe ori, cel mai umil, cel mai
sărac va constata că se află într-o situaţie mai bună.
După ce s-a văzut aşa cum este în Sala Memoriei, va trece în „lumea de dincolo” unde îşi va găsi
locul în care se va simţi cel mai bine. Nu va merge în infern; credeţi-ne când vă spunem că infernul este
aici, pe pământ, aici unde se află şi şcoala noastră!
Ştiţi fără îndoială că în Orient marii mistici, marii maeştri îşi ascund adevăratul nume, pentru că
numele are o putere foarte mare, şi dacă cineva, indiferent cine, emite exact vibraţiile acestui nume, acea
fiinţă superioară va fi irezistibil atrasă şi constrânsă să privească spre pământ.
Mulţi dintre marii maeştri adoptă un pseudonim, un nume a cărui pronunţie să difere radical de aceea
a numelui adevărat, căci numele, cuvintele, nu uitaţi, sunt formate din vibraţii, din combinaţii de
frecvenţe, diferite de la un nume la altul, şi dacă cineva este chemat prin combinaţia de frecvenţe
corespunzătoare vibraţiei sale, atunci acesta este sustras de la ceea ce făcea în acel moment.
Dacă cineva plânge prea mult după cei care au trecut dincolo, le provoacă mari suferinţe, căci
aceştia se vor simţi puternic atraşi spre pământul pe care abia l-au părăsit. Ei se vor simţi ca un om care
cade în apă îmbrăcat şi este tras la fund din cauza hainelor îmbibate de apă.
Se ştie că vibraţiile reprezintă esenţa vieţii, nu numai aici pe pământ ci şi în oricare altă lume. Sunt
cunoscute împrejurările în care vibraţiile pot declanşa forţe mecanice foarte puternice. Soldaţii nu au
voie să meargă în cadenţă pe un pod ca să treacă de pe un mal al râului pe celălalt. Deşi podul este
calculat să suporte sarcini mult mai mari decât cele pe care le exercită soldaţii respectivi, dacă aceştia se
deplasează în cadenţă, există pericolul ca vibraţiile regulate şi ritmice ale acestora să fie transmise
podului. În aceste condiţii, este posibil ca vibraţiile podului şi cele ale soldaţilor să aibă aceeaşi fază,
din care cauză amplitudinea vibraţiilor să depăşească limitele rezistenţei podului, şi acesta să se
prăbuşească. În schimb, în cazul trecerii pe pod a convoaielor motorizate foarte grele, cu mult mai grele
decât o formaţie de soldaţi, datorită faptului că vibraţiile maşinilor din convoi nu sunt în fază, adică nu au
aceeaşi cadenţă, nu există nici un pericol din acest punct de vedere.
Un alt exemplu îl constituie paharul de cristal care se poate sparge, dacă un violonist emite o
anumită notă în mod continuu timp de câteva secunde. Şi în acest caz, vibraţiile sonore emise de vioară au
făcut ca paharul să vibreze şi el pe aceeaşi frecvenţă şi cum cele două vibraţii au acelaşi ritm, aceeaşi
cadenţă, apare fenomenul de rezonanţă care provoacă spargerea paharului.
Să analizăm sunetul Om. Dacă vom putea pronunţa cuvintele „Om Mani Padmi Um” într-un anumit
fel; şi le vom repeta timp de câteva minute, atunci vom putea genera o vibraţie de o forţă fantastică.
Amintiţi-vă că numele posedă în ele o foarte mare energie, de aceea nu trebuie să-i chemăm fără nici un
rost pe cei care au trecut dincolo; numele lor nu trebuie pronunţat când suntem îndureraţi; cu ce drept să-i
facem să sufere pentru durerea noastră? Au suferit şi aşa destul!
Cu toţii ne întrebăm ce rost mai are să venim pe acest pământ dacă tot trebuie să murim. Motivul este
simplu: moartea ne înalţă, suferinţa - cu condiţia să nu fie prea puternică - ne înalţă şi ea. Este bine să
ştim, că în majoritatea cazurilor (există, natural, şi unele excepţii), nici o fiinţă nu a suferit decât atât cât
era necesar pentru evoluţia ei spirituală. Veţi înţelege mai bine acest lucru dacă vă gândiţi la o femeie
care leşină din cauza durerilor. Leşinul este o supapă de siguranţă care face ca cineva să nu fie doborât
din cauza durerilor.
Se întâmplă adesea ca o mare tristeţe să provoace amorţirea simţurilor. Şi în acest caz, starea de
insensibilitate este o binefacere atât pentru cel care rămâne cât şi pentru cel care a plecat. Această
amorţeală ne permite totuşi să fim conştienţi de pierderea tragică pe care am suferit-o, să depăşim
tristeţea şi să nu ne lăsăm copleşiţi de ea.
Persoana care a trecut dincolo este protejată de starea de amorţeală a celui care a rămas aici, pe
pământ, căci altfel plânsetele şi strigătele disperate ale celui care are simţurile intacte ar putea produce
mari suferinţe sufletului care şi-a luat zborul.
Cu timpul, va fi posibil să se intre în legătură cu cei care ne-au părăsit, tot aşa de simplu cum am
putea vorbi la telefon cu cineva aflat la mare depărtare de noi.
Studiind cu conştiinciozitate acest curs, având încredere în noi înşine, având credinţă în Marile
Puteri ale acestei vieţi şi ale celeilalte, ar trebui să putem intra în contact cu cei care au plecat.
Este posibil să comunicăm prin telepatie, prin clarviziune, prin ceea ce numim „scriere automată”. În
acest din urmă caz, se cuvine totuşi să nu avem prea mare încredere în imaginaţia noastră; trebuie să fim
stăpâni pe ea, s-o controlăm, pentru ca mesajul scris automat să nu fie dictat de conştientul sau
subconştientul nostru, ci de persoana plecată dincolo, care ne vede, deşi deocamdată ea rămâne invizibilă
pentru noi.
Bucuraţi-vă, aveţi credinţă, căci prin credinţă veţi putea face minuni. Nu stă scris că putem muta
munţii din loc dacă avem credinţă? Acesta este un adevăr indiscutabil!
 Lecţia a douăzeci şi patra - REGULILE VIEŢII BUNE

Dorim să stabilim acum ceea ce vom numi „Regulile vieţii bune”. Acestea sunt reguli fundamentale,
absolut indispensabile. La ele puteţi adăuga propriile îndrumări şi reguli de conduită. Vom formula,
aşadar, aceste reguli fundamentale, după care vom încerca să le examinăm cu atenţie pentru ca raţiunea
lor să fie înţeleasă. Iată-le deci:
1. Faceţi altora ce aţi vrea să vi se facă vouă.
2. Nu vă judecaţi aproapele.
3. Fiţi punctual în tot ceea ce faceţi.
4. Nu puneţi în discuţie religia altora şi nu vă bateţi joc de credinţele lor.
5. Respectaţi cu devoţiune propria dumneavoastră religie şi daţi dovadă de o desăvârşită toleranţă faţă
de religiile altora.
6. Abţineţi-vă de a vă amesteca în „magie”.
7. Fiţi abstinent, nu consumaţi alcool şi nu luaţi stupefiante.
Acum vom examina mai în detaliu aceste reguli.
Am spus: „Faceţi altora ce aţi vrea să vi se facă vouă”. Pare un lucru foarte simplu pentru un om
întreg la minte, căruia nu i-a venit în cap ideea de a-şi băga cuţitul în spate, de a fura sau de a escroca.
Oricărui om normal îi face plăcere să aibă grijă de propria persoană cât mai bine cu putinţă. Veţi trăi
conform „Regulii de aur”, dacă veţi avea grijă de aproapele dumneavoastră ca de propria persoană.
Astfel spus, purtaţi-vă cu alţii aşa cum aţi vrea ca alţii să se poarte cu dumneavoastră. A întinde şi
celălalt obraz este o poruncă bună în relaţiile cu oamenii normali. Dacă o persoană nu acceptă gândurile
şi intenţiile dumneavoastră curate, după ce aţi insistat de două sau de trei ori, constatând cu durere în
suflet că nu sunteţi ascultat, atunci e mai bine să vă îndepărtaţi de ea. În lumea de dincolo, în nici un caz
nu ne putem întâlni cu adversarii noştri, cu cei cu care nu am întreţinut relaţii armonioase. Din păcate, în
timpul şederii noastre pe pământ, suntem nevoiţi să avem de-a face cu oameni cu care nu ne împăcăm
deloc, oameni pe care nu noi i-am ales, dar cu care suntem obligaţi să lucrăm. Şi atunci faceţi numai ceea
ce aţi vrea să vi se facă, pentru ca personalitatea dumneavoastră să fie pentru toţi ceilalţi o sursă de
lumină. Veţi fi considerat un om bun, un om corect care-şi onorează promisiunile, şi chiar dacă cineva vă
va înşela, acesta nu se va putea bucura de actele lui şi nici de stima celorlalţi. Şi în acest caz, este bine să
ne aducem aminte că nici cel mai mare hoţ nu va putea duce cu sine nimic, atunci când va părăsi această
viaţă!
Am spus de asemenea: „Nu vă judecaţi aproapele”. Gândiţi-vă că într-o zi s-ar putea să vă găsiţi în
aceeaşi situaţie în care s-a aflat persoana respectivă pe care aţi judecat-o sau condamnat-o. Nimeni nu
poate să vă cunoască problemele şi frământările mai bine decât dumneavoastră înşivă, nici chiar
persoana cea mai dragă şi cea mai apropiată nu poată să simtă durerile pe care le purtaţi în suflet. Nimeni
de pe acest pământ, cel puţin, nu poate fi în totală armonie cu o altă persoană. Chiar şi în căsătoriile cele
mai reuşite, în care soţii se simt fericiţi, pot să apară situaţii în care unul dintre soţi să facă ceva cu totul
lipsit de înţeles pentru celălalt soţ. Uneori, nici măcar acesta nu este în stare să explice motivul pentru
care a procedat astfel.
„Cel ce n-a păcătuit nicicând, să arunce primul piatra”. „Oamenii care locuiesc în case de sticlă, să
nu arunce cu pietre”. Aceste vechi învăţături sunt pline de înţelepciune, căci nimeni nu este cu totul
nevinovat. Dacă o persoană ar fi cu desăvârşire pură ea n-ar putea să rămână pe acest pământ plin de
rele; tot astfel, spunând că doar cel ce n-a păcătuit nicicând să arunce primul piatra, înseamnă că nu există
nimeni care să facă acest lucru.
Oamenii vin pe pământ ca să înveţe; dacă nu ar trebui să înveţe, ei nu ar avea ce să caute aici, s-ar
duce în alte părţi, în locuri mai bune. Discutăm faptele altora, îi condamnăm pe nedrept pe mulţi semeni
ai noştri, multora dintre ei nu le recunoaştem binefacerile. Să fie oare aşa de important să ne preocupe
lucruri de acest fel? Mai târziu, când vom părăsi acest pământ, vom descoperi că adevăratele valori nu
sunt cele materiale exprimate în dolari, în rupii sau franci. Valorile? Adevăratele valori? Să nu judecăm
pe alţii, căci şi noi vom fi judecaţi după adevărata noastră valoare!
Cea de-a treia regulă: „Fiţi punctual în tot ceea ce faceţi” v-a surprins, poate, fără îndoială, dar ea
este logică. Dacă ne-am hotărât să realizăm ceva, ne facem proiecte, ne stabilim şi timpul necesar pentru
împlinirea acestora. Dacă nu suntem punctuali, există riscul să ne dăm peste cap proiectele sau ideile unei
persoane cu care colaborăm; nefiind punctuali, s-ar putea să facem greutăţi partenerului pe care l-am
făcut să aştepte prea mult, din care cauză acesta îşi va pierde încrederea în noi, şi îşi va schimba
planurile în ceea ce ne priveşte. Aceasta înseamnă că, nefiind punctuali, am forţat o persoană să meargă
pe o cale pe care — aceasta n-a prevăzut-o şi nici nu a dorit-o; de aceea vom fi răspunzători pentru
situaţia creată.
Punctualitatea poate deveni un obicei ca şi întârzierea, dar punctualitatea este o disciplină a
corpului, a minţii şi a sufletului, în timp ce întârzierea nu înseamnă altceva decât dezordine.
Punctualitatea dovedeşte respectul de sine, pentru că ea arată că suntem în stare să ne ţinem de cuvânt, şi
dovedeşte în aceeaşi măsură respectul faţă de ceilalţi, pentru că, fiind punctuali, îi respectăm.
Punctualitatea, aşadar, este o virtute care merită şi trebuie cultivată, şi orice virtute ne măreşte valoare
mentală şi spirituală.
Să revenim la problema religiei; a lua în derâdere religia unei alte persoane este ceva îngrozitor.
Cineva crede în ceva, altcineva crede în altceva. Numele pe care i-L daţi lui Dumnezeu sau imaginea pe
care v-o faceţi despre El sunt atât de importante? Dumnezeu este Dumnezeu, indiferent de numele pe care
i-L daţi. Trebuie să discutaţi cele două faţete ale aceleiaşi medalii?
Din nefericire, însă, în decursul istoriei omenirii multe curente de gândire dăunătoare au fost
generate de religie... tocmai de religia care ar fi trebuit să dea naştere numai la gânduri bune.
Această învăţătură se repetă, într-o oarecare măsură, în regula a cincea, când spunem că fiecare
trebuie să aibă un respect profund pentru propria religie. În general, nu e bine să ne schimbăm religia. Cât
timp suntem pe pământ, e ca şi cum ne-am afla în mijlocul unui râu, în mijlocul cursului vieţii, şi nu este
înţelept din parte noastră să schimbăm calul la mijlocul râului!
Cei mai mulţi dintre noi venim pe pământ ca să facem ceva, ca să împlinim ce ne-am pus în minte, şi
pentru aceasta este nevoie de credinţa într-o anumită formă de religie, căreia să-i rămânem fideli şi să nu
o abandonăm pentru a trece la o alta, decât în situaţii cu totul speciale; în general schimbarea religiei
constituie o eroare gravă.
Învăţăm religia aşa cum învăţăm limba maternă când suntem mici. După cum ne este greu să învăţăm
o limbă străină când îmbătrânim, şi mai greu ne va fi să învăţăm şi să înţelegem nuanţele unei alte religii.
Este foarte rău, de asemenea, să influenţăm o persoană pentru a o determina să-şi schimbe religia.
Ceea ce este bun pentru noi, nu este în mod necesar bun şi pentru o altă persoană. Aduceţi-vă aminte
regula a doua, şi căutaţi să nu vă judecaţi aproapele. Nu puteţi şti care religie este potrivită pentru o
anumită persoană, fără a vă pune în locul ei, fără a-i pătrunde gândurile şi a-i intra în suflet. Întrucât nu
puteţi face acest lucru, ar fi o gravă eroare să vă amestecaţi în convingerile religioase ale cuiva, să-i
slăbiţi credinţa, să-i dispreţuiţi religia. Aşa cum, la rândul nostru, dorim să fim bine trataţi, trebuie să fim
toleranţi, să acordăm deplină libertate celorlalţi, lăsându-i să creadă şi să adore ceea ce ei consideră că
le face bine. Şi noi ne-am supăra amarnic dacă cineva ar încerca să ne convertească forţat la o altă
religie; de aceea este necesar să înţelegem resentimentele celui pe care noi am încerca să-l convertim.
„Abţineţi-vă de a vă amesteca în magie”. Regula a şasea ne invită la prudenţă, pentru că foarte multe
forme de „magie” sunt malefice.
Există în ocultism nenumărate lucruri care pot provoca mari necazuri şi mult rău, dacă sunt studiate
fără o îndrumare corespunzătoare.
N-o să-i vină niciodată în minte unui astronom ideea de a privi soarele cu ajutorul uni telescop
foarte puternic, fără să-şi fi luat nişte precauţii elementare, fără să fi plasat filtre în calea razelor
luminoase. Orice astronom ştie că dacă cineva priveşte soarele direct, riscă să orbească. Tot astfel, cel
ce abordează tainele lucrurilor fără o pregătire corespunzătoare, fără un îndrumător, riscă să-şi facă mult
rău şi să cadă în depresii nervoase.
Nu, sfătuim pe nimeni să practice yoga; este o barbarie să încercăm să torturăm bietul trup al unui
occidental obligându-l să stea în anumite poziţii. Aceste exerciţii sunt potrivite pentru corpul orientalului,
care s-a obişnuit cu aceste posturi din fragedă copilărie, dar ele nu sunt recomandate occidentalilor,
pentru că riscă să provoace cel mai mare rău celor care se contorsionează în mod stupid, doar pentru că
yoga este la modă.
Nu sfătuim să încercaţi să „comunicaţi cu morţii” sau să practicaţi asemenea experimente stranii.
Acest lucru se poate face, bineînţeles, şi se practică în fiecare zi, dar dacă în acest experiment nu contăm
pe autoritatea competentă a unei persoane bine pregătite în acest domeniu, riscăm să ne facem rău nouă şi
celor plecaţi dintre noi.
Multe persoane, când cumpără ziare, se grăbesc să consulte horoscopul ca să ştie ce le rezervă ziua
respectivă! Din păcate, mulţi sunt aceia care iau în serios aceste previziuni şi se lasă influenţaţi de ele.
Un horoscop este tot atât de periculos pe cât este de inutil, dacă nu a fost calculat de un astrolog
competent, ţinându-se seama de data, ora şi locul naşterii celui în cauză. Preţul unui horoscop corect
întocmit este foarte ridicat, căci pentru redactarea lui este nevoie de studii serioase, de cunoştinţe
considerabile şi de calcule foarte laborioase. Nu este de ajuns să se spună că ne-am născut într-o anumită
zi din zodia Leului sau a Săgetătorului, ci trebuie să cunoaştem configuraţia cerului, în locul, la data şi
ora precisă a naşterii, şi apoi trebuie să ştim cum să efectuăm calculele necesare. Dacă nu cunoaşteţi un
astrolog competent care să aibă răbdare şi timp să se ocupe de dumneavoastră, şi dacă nu aveţi destui
bani pentru a-i plăti munca pentru întocmirea unui horoscop corect, atunci vă sfătuim să abandonaţi
preocupările astrologice. Un horoscop superficial întocmit vă poate face numai rău. Studiaţi mai degrabă
ceea ce este curat şi inocent, de exemplu (să ne fie iertată lipsa de modestie!), acest curs, aceste lecţii
care nu sunt în fond decât nişte explicaţii ale legilor naturale care se referă atât la respiraţie cât şi la
mers.
Ultima regulă este: „Fiţi abstinent, nu consumaţi alcool şi nu luaţi stupefiante”. Am vorbit atât de
mult, în acest curs, ca să puteţi înţelege pericolele la care vă expuneţi încercând să părăsiţi corpul fizic,
indiferent cum, pentru a ajunge în astral!
Băuturile alcoolice şi stupefiantele rănesc sufletul, ele distorsionează impresiile transmise de
cordonul de argint, ele perturbă mecanismul creierului care, aşa cum ne amintim, coordonează mişcările
corpului aici, pe pământ, şi recepţionează cunoştinţe din lumea de dincolo.
Stupefiantele sunt mult mai periculoase, căci ele intoxică în şi mai mare măsură decât alcoolul. Dacă
cineva se droghează, înseamnă de fapt că renunţă la tot ce ar trebui să aspire pe acest pământ, în această
viaţă, şi, dedându-se la false plăceri, la „paradisurile artificiale” ale alcoolului şi drogurilor el îşi
plăteşte biletul de întoarcere perpetuă pe pământ, până când îşi va fi lichidat karma pe care şi-a creat-o
prin această intoxicaţie stupidă.
Întreaga noastră viaţă trebuie să fie curată, ordonată, disciplinată. O religie ale cărei învăţături sunt
respectate cu fidelitate este o excelentă formă de disciplină spirituală. În zilele noastre, din păcate, putem
vedea cum în toate oraşele lumii apar „grupuri” de adolescenţi violenţi. În timpul celui de-al doilea
război mondial multe cămine au fost distruse, legăturile de familie au slăbit, femeile au fost nevoite să-şi
găsească o slujbă, din care cauză mulţi copii au crescut mai mult pe stradă, lipsiţi de supraveghere;
aceştia s-au grupat, au format adevărate bande, şi-au creat propria lor formă de disciplină, disciplina
huliganilor. Suntem convinşi că atâta timp cât disciplina izvorâtă din iubirea părinţilor şi cea a religiei nu
se vor impune, valul crimelor săvârşite de adolescenţi va creşte neîncetat şi va deveni odios. Dacă noi
înşine ne impunem o disciplină mentală, atunci vom putea da un bun exemplu celor care n-o au, căci,
reţineţi, disciplina este un lucru esenţial. Disciplina este aceea care deosebeşte o armată puternică de o
adunătură a drojdiei societăţii.

 Lecţia a douăzeci şi cincea – HIPNOTISMUL

În acest capitol ne vom ocupa mai de aproape de vechea noastră cunoştinţă, subconştientul, pentru că
legătura dintre subconştient şi conştient ne poate ajuta să înţelegem hipnotismul.
Noi suntem în realitate două fiinţe într-una singură. Prima dintre aceste entităţi este o persoană mai
mică, activă, care reprezintă o zecime, din noi, şi căreia îi place să se amestece în toate, să controleze şi
să facă ordine peste tot. Cea de-a doua entitate, subconştientul, poate fi asemănat cu un uriaş binevoitor
care nu este în stare să raţioneze. Conştientul este dotat cu raţiune şi logică, dar nu cu memorie, în schimb
subconştientul ilogic este sursa memoriei. Toate evenimentele existenţei noastre, inclusiv cele petrecute
înaintea naşterii, simt înregistrate şi păstrate de către subconştient, şi, în anumite forme de hipnoză, aceste
amintiri pot fi extrase pentru a fi examinate.
Am putea spune, de exemplu, că, în ansamblul său, corpul este o bibliotecă imensă. Chiar la intrare
se află o bibliotecară. Atribuţia ei principală este de a şti imediat unde se află cartea care conţine
informaţiile pe care le căutăm. Nu este nevoie ca bibliotecara să fi citit neapărat cărţile din bibliotecă, ea
trebuie să ştie să-şi consulte fişierele şi să ne pună la dispoziţie toate cărţile care tratează un anumit
subiect. Omul este alcătuit în acelaşi fel. Spiritul conştient este dotat cu raţiune (dar poate raţiona greşit!)
şi este adaptat unei forme de logică, dar nu este înzestrat deloc cu memorie. În schimb, el poate stimula
subconştientul pentru ca acesta să-i furnizeze informaţiile pe care le păstrează în celulele memorie. Între
conştient şi subconştient există un fel de „ecran” care blochează informaţiile aduse conştientului. Din
cauza acestui ecran conştientul nu poate scotoci după bunul său plac în subconştient, ceea ce este foarte
bine, căci altfel ar exista riscul de a se influenţa unul pe altul.
Am spus că subconştientul este înzestrat cu memorie, dar îi lipseşte raţiunea. Este evident că dacă
memoria ar fi asociată raţiunii, atunci unele informaţii ar fi deformate. De pildă, dacă subconştientul ar fi
înzestrat şi cu raţiune, ar putea, ca să zic aşa, să ridice din umeri şi să mormăie: „Nu se poate! Este
caraghios! Nu ar trebui să înţeleg aşa faptele, trebuie să schimb această stare de lucruri; aşadar, voi
aranja din nou fişierul memoriei mele”. Tocmai pentru ca lucrul acesta să nu se întâmple, şi ca memoria
să înregistreze faptele aşa cum sunt ele, subconştientul nu este dotat cu raţiune, iar conştientul nu are
memorie.
Trebuie să ţinem seama de două reguli:
1 .Subconştientul nu este înzestrat cu raţiune şi de aceea nu poate reacţiona la sugestiile care i se fac.
El poate doar să păstreze în memorie tot ceea ce aude şi vede, fie că este adevărat fie că nu, căci el este
incapabil să deosebească veridicitatea de falsitatea unei informaţii.
2.Conştientul nu se poate concentra asupra mai multor idei în acelaşi timp. Noi primim tot timpul
impresii, ne formăm păreri, vedem tot felul de lucruri, le auzim, le atingem şi, dacă subconştientul nu ar fi
protejat de acel ecran despre care am vorbit, atunci el ar înregistra fără nici un fel de discernământ totul,
iar memoria noastră ar fi invadată de informaţii lipsite de importanţă sau eronate. Ecranul care desparte
conştientul de subconştient este ca o sită care filtrează informaţiile primite, şi le lasă să treacă doar pe
acelea pe care conştientul le alege pentru a fi înregistrate şi clasate de subconştient. Conştientul fiind
capabil să se concentreze doar asupra unei singure idei, asupra unei singure probleme în acelaşi timp, o
alege pe aceea care i se pare mai importantă, o analizează, o acceptă sau o respinge după cum îi dictează
raţiunea şi logica.
S-ar putea să nu fiţi de acord cu cele arătate mai înainte, să spuneţi că nu este adevărat, crezând că
sunteţi în stare să gândiţi la mai multe lucruri în acelaşi timp. Tocmai aici vă înşelaţi.
Gândirea este extraordinar de rapidă, noi ne putem schimba gândurile în mod fulgerător; din această
cauză veţi crede că vă gândiţi în acelaşi timp la două sau la mai multe lucruri deodată, deşi oamenii de
ştiinţă vă pot demonstra că doar un singur gând a putut să vă reţină atenţia la un moment dat. Intervalul de
timp extrem de mic dintre momentele corespunzătoare gândurilor ne face să credem că suntem atenţi la
mai multe idei în acelaşi timp.
Considerăm că este util să subliniem faptul că fişierul de memorie din subconştient conţine amintiri
legate de tot ce i s-a întâmplat corpului. Pragul sau ecranul conştientului nu împiedică intrarea acestor
informaţii în subconştient, dar numai cele care trebuie analizate de creierul logic şi raţional sunt reţinute
până la momentul evaluării.
Iată acum procesele care caracterizează hipnotismul: Subconştientul este lipsit de discernământ, nu
este înzestrat cu raţiune şi nici cu logică, dar dacă vom reuşi să facem să treacă forţat o sugestie prin
ecranul care desparte conştientul de subconştient, atunci îl vom putea constrânge pe acesta din urmă să se
comporte aşa cum dorim. Dacă ne vom concentra atenţia, conştient, asupra unei singure idei, vom
intensifica puterea de sugestie. Dacă vom comunica unei persoane ideea că va fi hipnotizată, ea va ajunge
să creadă acest lucru, pentru că, în acel moment, ecranul va fi îndepărtat. Mulţi oameni afirmă cu mândrie
că ei nu pot fi hipnotizaţi, dar se laudă degeaba. Negând predispoziţia lor la hipnoză, ei nu fac decât să
intensifice şi să întărească această predispoziţie pentru că, repetăm, în confruntarea dintre voinţă şi
imaginaţie ultima este aceea care iese întotdeauna victorioasă. Mulţi vor face un efort de voinţă pentru a
nu se lăsa hipnotizaţi. În acest caz, lucrurile se petrec cam aşa: imaginaţia se enervează şi spune în cele
din urmă: „Stai puţin şi ai să vezi dacă nu vrei să te laşi hipnotizat!”. După care subiectul cade în transă
înainte de a-şi da seama de ce se întâmplă.
Ştiţi de bună seamă modul în care se comportă o persoană hipnotizată, dar credem că nu e rău să
vedem cum se întâmplă toate acestea. Mai întâi, hipnotizatorul trebuie să dispună de un mijloc capabil să
reţină atenţia persoanei ce urmează să fie hipnotizată, în aşa fel încât conştientul ei, care nu poate aborda
decât o singură problemă în acelaşi timp, să poată fi stăpânit; pe urmă sugestiile pot fi strecurate în
subconştient.
În general, pentru a reţine atenţia cuiva, hipnotizatorul foloseşte un buton strălucitor, o bucată de
cristal sau un alt obiect de felul acesta; el cere subiectului să-şi concentreze atenţia, în mod conştient,
asupra acelui obiect strălucitor.
Este vorba de a absorbi, de a neutraliza conştientul pentru ca acesta să nu observe ce se petrece în
spatele lui!
Hipnotizatorul ţine obiectul strălucitor la înălţimea frunţii subiectului său, pentru ca acesta să-şi
ridice privirea şi astfel să se producă o oarecare tensiune. Muşchii oculari şi pleoapele se contractă
pentru a privi în această poziţie anormală; aceşti muşchi, care sunt cei mai slabi din corpul omenesc,
obosesc mult mai repede decât ceilalţi.
În câteva secunde ochiul oboseşte şi începe să lăcrimeze. Apoi, pentru hipnotizator este mai simplu
să spună că ochii persoanei respective au obosit şi că acesteia îi este somn. Este clar că subiectul nu
doreşte decât să-şi închidă ochii, pentru că hipnotizatorul a avut grijă să-i obosească muşchii oculari.
Monotonia glasului care repetă continuu că ochii subiectului au obosit, îl fac pe acesta să se lase cu totul
îl voia hipnotizatorului, iar garda subconştientului să coboare cu totul. El începe să se sature de această
situaţie, este plictisit, cască şi simte nevoia să doarmă ca să scape de toată tevatura.
Când acest exerciţiu va fi repetat de mai multe ori, subiectul va putea fi mai lesne sugestionat şi în
felul acesta se va obişnui să se lase hipnotizat. Apoi când hipnotizatorul îi va spune că ochii îi sunt
obosiţi şi că îi este somn, subiectul va accepta tot ceea ce i se spune, fără nici un fel de ezitare, pentru că
experienţele precedente i-au arătat că, într-adevăr, ochii îi oboseau în aceste condiţii. În felul acesta
subiectul începe să creadă din ce în ce mai mult în tot ce-i spune hipnotizatorul.
Subconştientul este complet lipsit de simţ critic, el nu poate face deosebiri. Prin urmare, dacă
conştientul acceptă faptul că ochii îi sunt obosiţi fiindcă aşa i-a spus hipnotizatorul, subconştientul nu va
ridica nici o obiecţie şi cu atât mai puţin se va opune atunci când hipnotizatorul îi va spune că nu va simţi
nici un fel de durere. În acest caz, hipnotizatorul, care îşi cunoaşte bine meseria, poate să asiste o femeie
când naşte, făcând posibilă naşterea fără dureri sau să convingă pe cineva că îi poate scoate un dinte fără
ca acesta să simtă ceva. Asemenea lucruri pot fi realizate cu uşurinţă dacă cel ce practică hipnoza are o
vastă experienţă în domeniu şi a exersat îndeajuns.
În acest fel, subiectul care trebuie hipnotizat este adus în situaţia de a da crezare la tot ceea ce i se
spune. Propria lui experienţă îi confirmă că ochii îi sunt obosiţi. Hipnotizatorul îi va spune că se va simţi
mult mai bine dacă îţi închide ochii, şi, când şi-i închide, constată într-adevăr că se simte mai bine.
Hipnotizatorul, la rândul lui, trebuie să se asigure că declaraţiile sunt acceptate fără ezitare de către
subiect, şi că este crezut pe cuvânt. De aceea, ar fi cu totul inutil să-i spună persoanei că stă în picioare
când ea, în mod evident, stă culcată. Cel care face experimente de hipnoză, trebuie să se asigure - înainte
de a-i cere subiectului să facă ceva - că solicitarea lui este acceptată de către subiect.
De exemplu, el poate cere subiectului să întindă braţul. El va repeta acest ordin de mai multe ori cu
o voce monotonă şi apoi, de îndată ce va observa că braţul are tendinţa de a se lăsa în jos, va spune:
„Braţul este obosit, braţul vi se pare greu, braţul este obosit”. Subiectul îl va crede imediat, pentru că
braţul i se va părea într-adevăr greu, în situaţia de transă în care este adus el nu poate să riposteze şi să-i
spună hipnotizatorului: „Deşteptule, bineînţeles că braţul mi-e obosit, fiindcă-l ţin întins orizontal!” El
crede pur şi simplu în puterea hipnotizatorului, care-l obligă să facă şi să simtă ceea ce i-a ordonat el, şi
de aceea crede că îşi simte braţul greu şi. obosit fiindcă aşa i-a spus hipnotizatorul.
Este sigur că, într-un viitor nu prea îndepărtat, medicii vor apela din ce în ce mai mult la practici
hipnotice pentru că acestea nu dau naştere la reacţii neplăcute. Hipnotismul este un fenomen natural şi
aproape oricine poate fi supus la astfel de practici. Cu cât o persoană afirmă că nu poate fi hipnotizată, cu
atât mai uşor se poate lucra cu ea.
Cu toate acestea, noi nu trebuie să încercăm să hipnotizăm alte persoane, pentru că această
experienţă poate ii periculoasă şi malefică. Am abordat acest subiect doar pentru a vă ajuta să vă
hipnotizaţi singur; dacă veţi reuşi, veţi putea să vă debarasaţi de unele deprinderi rele, să vă vindecaţi
unele slăbiciuni, să vă ridicaţi temperatura corpului pe timp friguros şi să faceţi alte lucruri folositoare.
Nu dorim să vă învăţăm cum să-i hipnotizaţi pe alţii, deoarece socotim că este o practică prea
periculoasă pentru un începător şi necesită ani de experienţă. Menţionăm totuşi, câteva elemente şi, în
lecţia următoare, vom aborda mai explicit auto-hipnoza.
Occidentalii îşi închipuie că nimeni nu poate fi hipnotizat instantaneu. Nu este deloc adevărat.
Oricine poate fi hipnotizat instantaneu de către cineva care a învăţat metodele orientale. Din fericire,
puţini occidentali le cunosc.
Se crede, de asemenea, că nici o persoană nu poate hipnotizată şi constrânsă să facă ceva care este
în totală contradicţie cu codul său moral. Încă odată, e o greşeală, este cu totul greşit să credem că nu este
posibil aşa ceva!
Este evident că nu poate fi hipnotizat un om cinstit şi corect, spunându-i: „Te duci şi jefuieşti cutare
bancă”. Subiectul se va revolta şi se va trezi imediat. Dar un hipnotizator abil poate foarte bine să-şi
formuleze ordinele în aşa fel încât subiectul să creadă că este vorba de un joc sau de o glumă. Un
hipnotizator poate să facă cel mai mare rău unei persoane. Îi este de ajuns, cu ajutorul unor cuvinte şi
sugestii bine alese, să convingă subiectul că se află alături de o fiinţă iubită, în care are încredere, sau că
este vorba de un joc. Nu vom mai insista asupra acestui aspect particular al hipnotismului pentru că,
odată ajuns în mâinile unui profan sau a unui om lipsit de scrupule, el poate constitui o experienţă foarte
periculoasă. Vă sfătuim să nu vă lăsaţi hipnotizaţi decât de persoane bine pregătite, cu o reputaţie
recunoscută şi serioasă.
Cât priveşte auto-hipnotismul, fiţi convinşi că nu vă puteţi face nici un fel de rău câtă vreme urmaţi
întocmai recomandările noastre, şi nu veţi face rău nici altora. Din contră, veţi putea face numai bine.

 Lecţia a douăzeci şi şasea - AUTO-HIPNOTISMUL

Am văzut că fiecare dintre noi este alcătuit din două entităţi, adică subconştientul şi conştientul,
contopite întruna singură. Ne stă în putinţă să facem ca cele două fiinţe să conlucreze, în loc să le lăsăm
separate lucrând fiecare pentru sine. Entitatea subconştientă înmagazinează toate cunoştinţele ca şi cum ea
ar fi biblioteca memoriei sau cea care păstrează dosarele în stare bună. Subconştientul poate fi comparat
cu cineva care niciodată nu iese nicăieri, care nu face altceva decât să înmagazineze cunoştinţe şi să dea
ordine.
Pe de altă parte, conştientul poate fi comparat cu un individ lipsit de memorie şi fără o învăţătură
prea înaltă. El este activ, nervos, sare de la una la alta şi nu apelează la subconştientul său decât atunci
când doreşte să obţină informaţii. Din păcate, subconştientul, în condiţii normale, nu este accesibil tuturor
formelor de cunoaştere. Cei mai mulţi oameni nu-şi amintesc cum s-au născut, şi totuşi aceste amintiri
există undeva clasate în subconştientul lor. În condiţii speciale, este posibil să facem ca o persoană
hipnotizată să-şi amintească lucruri petrecute chiar înaintea naşterii ei, şi deşi această experienţă este
foarte interesantă, nu vom insista prea mult asupra ei.
Noi afirmăm clar, că este posibil să hipnotizăm o persoană pe parcursul a mai multor şedinţe, şi s-o
întoarcem în timp în anumite perioade ale vieţii sale, până la naştere şi chiar dincolo de naşterea ei.
Putem s-o ducem înapoi în timp, chiar la momentul în care se pregătea să coboare pe pământ!
Intenţia noastră, însă, rămâne aceea de a studia cum să ne hipnotizăm pe noi înşine. Toată lumea ştie
că o persoană poate fi hipnotizată de o alta, dar în situaţia de faţă se pune problema ca noi să ne
hipnotizăm singuri, fiindcă foarte mulţi oameni nu sunt deloc dispuşi să se lase în voia altcuiva, deşi
teoretic, hipnotizatorul poate fi un om cu gânduri curate, cu o ţinută morală ridicată, care n-ar face nici un
rău subiectului său. Şi totuşi nu ne temem să afirmăm că, în afara situaţiilor excepţionale, un anumit
transfer se produce.
O persoană care a fost deja hipnotizată de către o alta, va fi întotdeauna supusă ordinelor hipnotice
ale acelei persoane; este motivul pentru care nu recomandăm hipnoza. Considerăm că, înainte ca hipnoza
să se fi dezvoltat într-atât încât să fie folosită în medicină, trebuie luate măsuri de precauţie; de exemplu,
nici un medic n-ar trebui să fie autorizat să hipnotizeze un bolnav dacă de faţă nu se află , cel puţin un
consultant. Ar fi foarte bine dacă ar exista o lege care să oblige persoana care hipnotizează un subiect să
se lase ea însăşi hipnotizată, cu scopul de a-i se implanta idei care s-o oprească de la a face rău cuiva.
Este recomandabil să existe obligaţia ca medicul care foloseşte hipnoza să fie hipnotizat la rândul lui, cel
puţin din trei în trei ani, pentru a reînnoi acest mijloc de protecţie pentru pacienţii săi, căci altfel bolnavul
ar fi într-adevăr la discreţia medicului. Nu avem nici o îndoială că, în ansamblul său, corpul medical este
onorabil şi demn de încredere, însă ca peste tot există şi aici oi negre, care în acest gen de tratament ar
putea face mai mult rău decât bine.
Să revenim la auto-hipnoză. Dacă veţi studia această lecţie cu atenţie, veţi căpăta cheia care vă va
permite să eliberaţi puteri nebănuite şi facultăţi pe care le posedaţi, dar de care, până acum, nu aţi ştiut
nimic. Vă recomandăm să vă închideţi în cameră şi să trageţi jaluzelele, iar deasupra ochilor să aveţi o
lampă de veghe, o veioză. Stingeţi celelalte lumini şi aşezaţi-vă în aşa fel încât să trebuiască să ridicaţi
puţin ochii spre veioză.
Sunteţi deja lungit în pat cât mai confortabil, şi vă ridicaţi ochii spre acea mică sursă de lumină.
Timp de câteva secunde staţi liniştit, nu faceţi nimic, respiraţi cât mai liniştit cu putinţă şi lăsaţi gândurile
să rătăcească unde vor ele. Apoi, după un minut sau două, începe să vă gândiţi că trebuie să vă destindeţi.
Spuneţi-vă că toţi muşchii corpului vi se vor destinde. Gândiţi-vă la degetele de la picioare, gândiţi-vă
intens la ele; este mai comod să vă concentraţi mai întâi asupra degetului mare de la piciorul drept.
Închipuiţi-vă că tot corpul dumneavoastră ar fi un mare oraş şi că o mare mulţime de omuleţi ar popula
toate celulele trupului. Aceştia ar fi nişte muncitori foarte mici care ar pune în funcţiune muşchii şi
tendoanele corpului, care ar veni în ajutorul celulelor, care v-ar face să trăiţi. Acum, însă, vreţi să vă
destindeţi şi de aceea nu doriţi să fiţi deranjat de aceşti minusculi lucrători, care ar putea să vă
contracteze vreun muşchi sau să vă tresalte vreun nerv. Concentraţi-vă mai întâi gândirea asupra degetelor
de la piciorul drept, spuneţi-le acestor omuleţi să părăsească degetele, să plece unul după altul, să
defileze prin laba piciorului, prin gleznă, să urce prin pulpa piciorului, până la genunchi.
După ce vor fi plecat, piciorul drept va rămâne moale, fără vlagă, complet destins, pentru că în el nu
va mai fi nimeni care să producă senzaţii, pentru că întreaga masă de muncitori a plecat. Apoi se va
destinde pulpa piciorului şi întreaga gambă pe care o simţiţi grea, amorţită, lipsită de simţire, perfect
relaxată. Aveţi grijă să postaţi agenţi de circulaţie care să le taie calea în cazul în care ei ar avea de gând
să se întoarcă de unde au plecat. Piciorul drept, de la deget la coapsă este deci complet destins. Aşteptaţi
puţin, asiguraţi-vă că nu v-aţi înşelat şi apoi ocupaţi-vă de piciorul stâng. Închipuiţi-vă că sirena unei
uzine începe să sune şi că toţi aceşti muncitori minusculi se opresc din lucru, îşi părăsesc uneltele şi
maşinile pentru a se duce acasă unde îi aşteaptă o masă bună. Faceţi-i să plece cât mai repede din
degetele piciorului stâng, să alerge până la gleznă, de-a lungul pulpei şi al coapsei. Şi tot aşa cum aţi
procedat cu gamba dreaptă, postaţi agenţi de circulaţie imaginari care să nu permită nici unui omuleţ să se
întoarcă.
Gamba stângă este acum complet destinsă, dar sunteţi sigur? Dacă nu sunteţi, mai alungaţi-i o dată pe
aceşti mici muncitori, în aşa fel încât ambele picioare să fie ca două uzine în care nu a mai rămas nici
măcar un paznic de noapte, care ar mai putea să emită vreun zgomot. Acum ambele picioare sunt destinse.
Procedaţi în acelaşi fel cu mâinile dumneavoastră, începând cu degetele. Trimiteţi-i acasă pe toţi micii
muncitori, adunaţi-i tot aşa cum câinii ciobăneşti adună turma de oi. Îi faceţi în felul acesta să plece din
degete, din palme, din braţe până când acestea vor fi destinse complet. Dacă veţi reuşi să vă destinderi,
dacă vă veţi elibera de tot ce v-ar putea distrage, de orice zgomot din interiorul dumneavoastră, atunci
veţi putea deschide uşa subconştientului şi veţi căpăta capacităţi de cunoaştere pe care, în mod normal,
omul nu le posedă. Va trebui să vă jucaţi bine rolul, să vă faceţi treaba în aşa fel încât să alungaţi aceste
mici fiinţe din toate membrele, să le forţaţi să iasă din corp.
Când braţele şi picioarele vă vor fi complet destinse - golite asemeni unui mare imobil ai cărui
locatari au plecat să-şi petreacă sfârşitul de săptămână în altă parte - continuaţi să vă ocupaţi de restul
corpului. Şoldurile, spatele, / pântecele, pieptul, trebuie să fie golite de acest mic popor care
incomodează. Aceşti muncitori sunt cât se poate de necesari, bineînţeles, pentru a vă ţine în viaţă, pentru
a pune în mişcare acest mecanism care este corpul dumneavoastră, dar de această dată vreţi să-i trimiteţi
în concediu de odihnă. Aşadar, obligaţi-i să plece, să iasă din corp, să urce de-a lungul cordonului de
argint, eliberaţi-vă de influenţa lor enervantă, şi atunci când vă veţi fi destins complet, veţi simţi o stare
de linişte, de pace cum n-aţi crezut vreodată că poate exista.
Când corpul se va goli complet de aceşti muncitori minusculi care se vor aduna în cordonul de
argint, aveţi grijă ca agenţii de circulaţie să fie la post pentru a nu le permite să coboare din nou în corp
şi să vă tulbure.
Inspiraţi adânc, pe îndelete, umpleţi-vă plămânii de aer. Reţineţi-vă răsuflarea câteva clipe, şi apoi
expiraţi foarte lent, timp de câteva secunde. Nu trebuie să depuneţi nici un efort pentru aceasta, va trebui
să respiraţi liniştit, natural.
Începeţi din nou. Inspiraţi, reţineţi-vă răsuflarea, ascultaţi cum vă bate inima, şi apoi expiraţi încet,
foarte încet. Spuneţi-vă acum că trupul vă este complet destins, ca să vă simţiţi foarte bine. Spuneţi-vă că
fiecare muşchi este destins, că nimic nu este crispat, că încercaţi o senzaţie minunată.
 Simţiţi cum şi capul se îngreuiază. Muşchii faciali sunt destinşi, vă simţiţi într-adevăr foarte bine.
Priviţi distrat degetele picioarelor, genunchii, bazinul. Repetaţi-vă neîncetat că este o plăcere să fii
destins, să nu simţi nici un fel de crispare, nici un fel de freamăt interior nici în tors, nici în braţe, nici în
cap. Odihniţi-vă, încercând să rămâneţi cât mai calm, cât mai liniştit, cu toată fiinţa, cu tot corpul.
Înainte de a trece la auto-hipnoza propriu-zisă, va trebui să fiţi sigur că sunteţi într-adevăr destins,
pentru că la prima sau la cea de-a doua încercare riscaţi să simţiţi o oarecare tulburare. După aceea, totul
vi se va părea atât de normal, atât de uşor, încât vă veţi întreba de ce aţi întârziat atât de mult. Daţi-vă
osteneala la început să nu vă grăbiţi, este inutil să vă grăbiţi, faţă de viaţa pe care o aveţi de trăit câteva
ore în plus sau în minus nu mai contează. Nu faceţi eforturi prea mari pentru că riscaţi să deschideţi
poarta îndoielilor, a ezitărilor şi a oboselii musculare.
Dacă observaţi că o parte a corpului nu s-a destins complet, nu vă neliniştiţi ci acordaţi-i o atenţie
specială; închipuiţi-vă că în această parte a corpului s-ar afla nişte muncitori deosebit de conştiincioşi
care vor să termine o lucrare urgentă, înainte de a pleca acasă. Trimiteţi-i acasă, spuneţi-le că nici o
lucrare nu este aşa de importantă ca cea pe care o faceţi în acel moment. Este absolut necesar să vă
destindeţi complet.
Acum nu mai aveţi nici o îndoială că sunteţi destins; ridicaţi-vă ochii spre veioza de deasupra
capului. Ridicaţi- vă ochii în aşa fel încât să trebuiască să faceţi un mic efort pentru aceasta. Priviţi atent
această veioză, această luminiţă blândă, roşie sau galbenă; ea ar trebui să vă adoarmă. Spuneţi-vă că vreţi
ca pleoapele să vi se închidă de îndată ce veţi sfârşi de numărat până la zece şi începeţi să număraţi:
„Unu... doi... trei... Ochii mei au obosit... patru... da, începe să-mi fie somn... cinci... nu mai pot să-mi ţin
ochii deschişi... - şi tot aşa până la nouă - nouă... pleoapele sunt grele, ochii mei nu mai pot rămâne
deschişi, se închid, s-au închis...”
Raţiunea acestui exerciţiu este de a crea un reflex condiţionat, pentru ca, în cursul următoarelor
şedinţe de auto-hipnotism, să nu mai întâmpinaţi nici o dificultate, să nu mai trebuiască să pierdeţi timp
pentru a vă destinde; de ajuns să număraţi, şi după aceea veţi cădea într-o stare hipnotică, aşa cum aţi
dorit.
Evident, în cazul persoanelor sceptice, ochii nu se vor închide când acestea vor fi numărat până la
zece. Dacă şi dumneavoastră vi se va întâmpla la fel, nu vă neliniştiţi; dacă ochii nu se vor închide de la
sine, închideţi-i ca şi cum v-aţi fi aflat efectiv într-o stare hipnotică. Dacă veţi proceda astfel, veţi
deschide calea reflexului condiţionat, ceea ce reprezintă un lucru esenţial.
Pentru a reuşi, puteţi repeta textul care urmează sau ceva asemănător, cuvintele neavând nici o
importanţă; acest text serveşte doar ca model după care vă veţi putea inspira pentru o formulare proprie:
„Când voi fi numărat până la zece, pleoapele mi se vor îngreuia, ochii mei vor obosi. Va trebui să
închid ochii, nimic nu va putea să-i facă să rămână deschişi când voi fi numărat până la zece. De îndată
ce ochii se vor închide, voi cădea într-o stare de auto-hipnoză totală. Voi fi pe deplin conştient şi voi
înţelege tot ce se întâmplă în jurul meu, voi şti totul şi voi putea să dau ordinele pe care le doresc
subconştientului meu...” Număraţi aşadar, exact cum am arătat mai înainte. „Unul... doi... pleoapele mi se
îngreuiază...” etc.
Credem că este de ajuns pentru această lecţie atât de importantă. Preferăm să ne oprim aici, pentru a
vă lăsa destul timp să exersaţi. Dacă am da prea multe explicaţii în această lecţie, aţi fi tentaţi să
continuaţi să citiţi, să încercaţi să asimilaţi prea mult dintr-o singură dată şi deci să înţelegeţi mai puţin.
Prin urmare, înainte de a merge mai departe cu lectura acestei cărţi, vă sfătuim să studiaţi din nou
această lecţie, de mai multe ori. Dacă veţi cerceta temeinic, dacă veţi asimila această lecţie şi o veţi pune
în practică, vă asigurăm că veţi obţine rezultate cu adevărat remarcabile.

 Lecţia a douăzeci şi şaptea - AUTO-HIPNOTISMUL (urmare)

În lecţia precedentă am învăţat cum trebuie să procedăm pentru a intra în starea de transă. Acum va
trebui să exersăm de mai multe ori. Ne von uşura foarte mult munca dacă vom practica asiduu, pentru a
reuşi să atingem fără eforturi primul stadiu al transei, căci obiectul acestor lecţii este de a vă scuti de o
muncă foarte grea.
Să presupunem că doriţi să vă hipnotizaţi pentru a elimina unele defecte şi pentru a vă întări unele
virtuţi, unele facultăţi. Care sunt acele defecte? Care sunt acele însuşiri? Pentru a le cunoaşte trebuie să
fiţi în stare să le „vizionaţi” foarte clar. Să zicem că aţi dori să puteţi aduce în faţa ochilor imaginea
dumneavoastră aşa cum aţi dori să fiţi. Vă lipseşte voinţa? Aţi dori să fiţi o persoană cu o voinţă
puternică? Atunci imaginaţi-vă aşa cum aţi dori să fiţi, un om cu o voinţă puternică şi cu o personalitatea
dominantă, în stare să-i influenţeze pe cei din jur şi să le impună ideile sale.
Gândiţi-vă intens la această „nouă imagine”. Studiaţi această nouă imagine, tot aşa cum un actor
studiază rolul unui personaj în a cărui piele urmează să intre. Va trebui să vă folosiţi întreaga imaginaţie;
cu cât vă veţi închipui mai intens ceea ce aţi dori să fiţi, cu atât mai repede vă veţi atinge scopul.
Antrenaţi-vă, exersaţi, aduceţi-vă în starea de transă, dar întotdeauna faceţi acest lucru într-o cameră
liniştită şi în întuneric. Toate acestea nu reprezintă nici un risc.
Insistăm asupra faptului că nu trebuie să fiţi deranjaţi, pentru că orice întrerupere a exerciţiului
provocată chiar şi de un curent de aer rece, vă poate trezi şi scoate brusc din starea de transă. Repetăm:
nu există nici un pericol ca să nu puteţi ieşi din transă după ce v-aţi hipnotizat; este imposibil să nu vă
treziţi. Pentru a vă convinge, să luăm un exemplu.
Să considerăm cazul unui subiect care s-a antrenat foarte mult. El se va duce în camera sa, în
întuneric, va aprinde veioză instalată deasupra capului, apoi se va aşeza confortabil pe pat sau pe divan.
Câteva clipe îşi va destinde corpul pentru a-l elibera de orice tensiune.
Curând după aceea, el va încerca o senzaţie minunată, ca şi cum toată greutatea corpului său, toată
povara ar fi dispărut, iar el ar fi gata să intre într-o nouă viaţă. El se va destinde din ce în ce mai mult,
asigurându-se că nici un nerv nu este tensionat, că nici un muşchi nu este crispat. Fiind sigur că este
complet „relaxat”, el va privi fix lumina veiozei, ridicându-şi puţin ochii către ea.
Apoi pleoapele încep să se îngreuieze, se vor zbate uşor, apoi se vor închide timp de o secundă sau
două. Apoi se vor ridica, iar ochii vor începe să lăcrimeze. Pleoapele vor clipi des, tremurat, după care
se vor închide din nou. Se vor mai ridica încă odată, cu greutate, căci ochii vor fi obosiţi, iar persoana va
fi pe punctul de a se cufunda într-o transă profundă. În cele din urmă, ochii se vor închide şi vor rămâne
închişi. Corpul se va destinde şi mai mult, va respira mai regulat, iar subiectul va fi în sfârşit în stare de
transă.
Să-l părăsim pentru moment. Ce va face el în stare de transă nu ne interesează, pentru că noi ne
ocupăm de propriile noastre transe, de propriile noastre experienţe. Îl vom lăsa, aşadar, în stare de transă
până ce va termina ce are de făcut.
El face, pe cât se pare, o experienţă pentru a vedea până la ce punct se poate hipnotiza singur şi
pentru a şti dacă poate deveni profund. El a sfidat intenţionat una din legile naturii atunci când şi-a propus
să nu se mai trezească!
Minutele se scurg... zece... douăzeci de minute. Ritmul respiraţiei se schimbă; subiectul nu mai este
în stare de transă, dar doarme profund. După jumătatea de oră, el se trezeşte perfect refăcut, pe deplin
odihnit, ca după o noapte de somn bun.
Este imposibil să nu ne trezim din transă; natura nu ne permite aşa ceva. Subconştientul se aseamănă
cu un uriaş blând dar cam nătâng, sau mai degrabă mai încet la minte, pe care o vreme îl putem convinge
de tot ceea ce vrem noi. El va sfârşi, însă, prin a înţelege că vrem să-l „încuiem”, şi atunci blândul uriaş
se va trezi în mare grabă din starea hipnotică.
Repetăm încă odată: nu veţi putea adormi în aşa fel încât să existe riscul unei suferinţe. Nu riscaţi
absolut nimic, tocmai pentru că v-aţi hipnotizat singur şi nu v-aţi lăsat la bunul plac al sugestiilor altor
persoane.
Am spus mai înainte că un simplu curent de aer ar putea trezi o persoană; este adevărat. Oricât de
profundă ar fi starea de transă, dacă se produce o schimbarea bruscă de temperatură, sau orice altceva
care ar putea face rău corpului, transa dispare.
Dacă vreodată vă aflaţi în transă şi cineva din casă deschide o uşă sau o fereastră în aşa fel încât
curentul de aer proaspăt să ajungă la dumneavoastră, vă veţi trezi foarte uşor, fără dureri, doar cu regretul
că va trebui să reluaţi exerciţiul. Acesta este motivul pentru care vă recomandăm să evitaţi orice curent
de aer sau orice altceva care ar putea să vă întrerupă exerciţiul.
Tot timpul va trebui să repetaţi, ca să aveţi mereu în minte virtuţile la care aspiraţi şi pe care doriţi
să le dobândiţi. Va trebui să repetaţi că vă veţi debarasa de lucrurile care nu vă plac şi, timp de câteva
zile, ocupat fiind cu munca dumneavoastră, va trebui să vedeţi ce calităţi aţi dori să căpătaţi. În tot cursul
zilei, va trebui să repetaţi la o anumită oră, de preferinţă seara, când veţi intra în transă, virtuţile pe care
vi le doriţi vor apărea mult mai clar. În clipa în care intraţi în transă, mai repetaţi odată ce anume vă
doriţi.
Iată un exemplu foarte simplu. Să presupunem un om care merge încovoiat, adus de spate, poate
fiindcă este prea leneş ca să se ţină drept. Să-l facem să repete neîncetat: „Am să mă ţin drept, am să mă
ţin drept”. Faptul că el trebuie să repete repede şi fără întrerupere are o mare importanţă, deoarece la cea
mai mică ezitare vechiul nostru prieten, subconştientul, va interveni ca să spună: „Mincinosule, tu
dintotdeauna eşti adus de spate!”
Dacă însă omul nostru va repeta fraza fără încetare, subconştientul nu va mai scoate nici o vorbă,
copleşit de povara cuvintelor şi, în curând, va crede şi el că omul se va ţine drept.
Dacă subconştientul va crede aceasta, muşchii acelei persoane se vor întinde, iar el se va ţine cât
mai drept cu putinţă.
Fumaţi mult? Beţi mult? Ştiţi cât de dăunătoare sănătăţii sunt aceste excese! De ce nu folosiţi hipnoza
pentru a vă vindeca, pentru a face economii, pentru a vă debarasa de aceste vicii? Nu aveţi decât să vă
convingeţi subconştientul că aveţi oroare de ţigări şi veţi constata că veţi reuşi să renunţaţi la fumat cum
nici nu vă închipuiţi de uşor.
Puţini oameni reuşesc să renunţe la fumat, căci de acest rău obicei oamenilor le este foarte greu să se
debaraseze. Fără îndoială, aţi auzit deseori spunându-se că un fumător nu poate renunţa la pipă sau la
ţigări - toată lumea spune acest lucru. Anunţurile publicitare din ziare, deşi atrag atenţia asupra unor
metode şi medicamente care ar avea puterea să-i facă pe fumători să abandoneze fumatul, lasă până la
urmă să se înţeleagă că aşa ceva este foarte greu de realizat.
Nu v-aţi gândit că şi aceasta este un fel de hipnoză? Nu veţi înceta să fumaţi, fiindcă veţi crede în
ceea ce vi s-a spus, veţi crede în publicitatea care lăsa să se înţeleagă că abandonarea fumatului este
practic imposibilă.
Profitaţi de această hipnoză; dumneavoastră nu sunteţi ca toată lumea; dumneavoastră aveţi voinţă,
puteţi să vă vindecaţi de tutun, de alcool, de orice alt viciu sau defect. După cum în cazul hipnotismului
inconştient vi s-a sugerat să credeţi că nu veţi putea abandona fumatul, hipnotismul conştient va reuşi să
vă facă să nu mai aprindeţi niciodată o ţigară.
Vă atragem, totuşi, atenţia, sau mai degrabă vă dăm un sfat prietenesc. Sunteţi absolut sigur că vreţi
să scăpaţi de fumat? Sunteţi absolut sigur că vreţi să renunţaţi la băutură, la obiceiul de a întârzia mereu
la întâlniri? Nu veţi putea face nimic dacă nu sunteţi sigur de ceea ce vreţi să faceţi; va trebui să fiţi
absolut sigur că vreţi să renunţaţi la fumat, sau că vreţi să faceţi altceva. Dacă sunteţi slab, nu este de
ajuns să vă lamentaţi: „Ah! Cât de mult aş vrea să nu fumez, am să-mi repet că sunt în stare s-o fac”.
Oricât de mult am repeta dorinţa noastră, atâta timp cât această idee nu va fi ancorată în
subconştientul nostru, nu vom reuşi niciodată să facem într-adevăr ceea ce ne-am propus. Aşadar, dacă nu
vom fi convinşi de ceea ce dorim să obţinem, şi aruncăm vorbele doar ca o sfidare la adresa fumatului,
riscăm chiar să fumăm mai mult!
Analizaţi-vă cu grijă. Ce vreţi de fapt să faceţi? Nu se află nimeni prin preajmă, nimeni nu priveşte
peste umărul dumneavoastră, nimeni nu vă citeşte gândurile; nu vă puteţi ajuta decât singur. Doriţi într-
adevăr să renunţaţi la fumat? Preferaţi să fumaţi în continuare, şi tot ce aţi spus sunt doar vorbe goale?
De îndată ce veţi fi perfect convins că doriţi un lucru, îl veţi avea. Nu este de vină hipnotismul; dacă
nu reuşiţi înseamnă că nu aţi crezut în mod sincer în ceea ce aţi dorit să obţineţi.
Graţie auto-hipnozei vă puteţi vindeca adesea complet de ceea ce oamenii numesc „obiceiuri rele”.
Din păcate, asupra acestor „obiceiuri rele” nu noi putem face lumină; aceste probleme cu caracter
particular sunt cunoscute de fiecare în parte!
Noi considerăm, în general, drept obiceiuri rele, faptul că cineva îşi bate soţia, sau că aceasta îi dă
soţului cu farfuriile în cap, faptul că cineva se îmbată sau că îşi loveşte câinele cu piciorul sau că insultă
pe cineva fără motiv. De toate aceste obiceiuri rele ne putem vindeca, numai dacă dorim cu adevărat şi în
mod sincer acest lucru.
Destindeţi-vă de mai multe ori. Profitaţi de momentul în care v-aţi eliberat de tensiunile interioare
pentru a vă intensifica energia. Vă veţi putea ameliora sănătatea numai dacă veţi consimţi să citiţi şi să
recitiţi această lecţie şi pe cea precedentă, să vă antrenaţi şi să exersaţi fără întrerupere! Cei mai mari
muzicieni exersează ore întregi, zi de zi. De aceea au şi ajuns mari muzicieni.
Oricine poate ajunge un mare hipnotizator, un auto- hipnotizator, dacă urmează cu fidelitate aceste
instrucţiuni. Aşadar, încercaţi. Exersaţi.

 Lecţia a douăzeci şi opta - FINAL

Cei mai mulţi oameni îşi închipuie, pe nedrept, că munca are ceva înjositor în ea. În multe ţări, chiar
dintre cele civilizate, se face o netă discriminare între „munca intelectuală” şi „munca manuală”. Acesta
reprezintă o formă de snobism ce ar trebui înlăturată, căci ea nu face altceva decât să semene discordie
între oameni.
Munca, oricare ar fi ea, intelectuală sau manuală, înnobilează pe cei care o practică fără să le fie
ruşine în unele ţări, din ce în ce mai puţine din fericire, este jenant pentru stăpâna casei să ridice un deget
pentru a face ceva, indiferent ce; se consideră că ea nu trebuie să facă nimic, doar cel mult să dea ordine
pentru a arăta că ea este stăpâna.
În China antică, era de bun gust, în special pentru cei care aparţineau claselor zise superioare, să-şi
lase unghiile să crească atât de lungi încât să fie nevoie uneori să le protejeze cu un fel de degetare de aur
pentru ca acestea să nu se rupă. Aceste unghii, ridicol de lungi, făceau cunoscut tuturor că proprietarul lor
era un om bogat care nu trebuia să muncească. Unghiile lungi demonstrau că posesorului îi este imposibil
să lucreze şi că, prin urmare, avea nevoie de servitori care să-l ajute în treburile cele mai mărunte.
În Tibet, unii aristocraţi purtau haine ale căror mâneci foarte lungi le acopereau mâinile complet,
ajungând să le depăşească uneori cu zece, douăzeci de centimetri. Acesta era un semn că cel care purta
astfel de haine era o personalitatea atât de importantă şi de îndestulată încât nu avea nevoie să
muncească. Aceste mâneci lungi aminteau celor care ar fi putut să uite, că posesorul lor este un om bogat.
Aceste obiceiuri reprobabile nu fac decât să degradeze importanţa muncii. Munca este o formă de
disciplină, de antrenament. Aşa cum am mai arătat, disciplina este absolut necesară, ea este cea care dă
forţă unei armate, ea este cea care formează bunii cetăţeni, ea este cea care face un om adevărat dintr-un
om de nimic care altfel, fără disciplină, ar sta cu gândul numai la rele.
Am vorbit despre Tibet şi despre aristocraţii săi cu mâneci lungi şi idei greşite despre muncă, dar tot
ce am spus se referă la lumea laică, la o clasă restrânsă. În lamaserii, dimpotrivă, regula cere ca fiecare
să muncească şi nu este un lucru neobişnuit să vezi un membru al clerului superior frecând podelele sau
cărând gunoiul adunat de la novici. Scopul acestui tratament aplicat oricărui cleric, indiferent de rangul
lui, este de a-i reaminti neîncetat că pe pământ toate sunt trecătoare, şi că cerşetorul de azi poate fi prinţul
de mâine, după cum regele de astăzi poate fi nenorocitul de mâine.
Ni se va replica, poate, că în zilele noastre nu a fost văzut vreun rege detronat care să cerşească pe
străzi, căci a avut grijă să-şi depună averea la adăpost. Acesta este un adevăr dacă se consideră că
oamenii trăiesc doar o singură viaţă pe acest pământ, dar nu vine în contradicţie cu cele afirmate înainte,
dacă admitem că pe acest pământ trăim mai multe vieţi.
Munca, oricare ar fi natura ei, manuală sau intelectuală, înnobilează întotdeauna, nu este niciodată
degradantă, niciodată înjositoare atunci când este făcută pentru o cauză nobilă şi cu intenţia de a „servi”,
adică de a face servicii altora. În loc să admirăm persoanele bogate care nu fac nimic altceva decât să
comande o armată de servitori, de cele mai multe ori prost plătită, am face mai bine să-i stimăm pe
aceştia din urmă, şi să avem numai dispreţ faţă de marea doamnă care este lenea, căci „a servi” este un
lucru care-l onorează pe cel care-l face.
Am asistat de curând la o discuţie foarte aprinsă între două persoane pe tema alimentaţiei cu carne.
Părerea noastră este că dacă o persoană doreşte să mănânce carne, ea este liberă s-o facă, şi dacă o alta
vrea să fie vegetariană, este liberă şi ea să facă ce doreşte. Contează prea puţin faptul că cineva adoptă
un regim sau altul, important este să nu încercăm să-l impunem altora.
Omul este un animal omnivor, şi nici măcar veşmintele frumoase, nici cuvintele alese nu pot ascunde
acest adevăr. Omul este un animal, iar antropofagii vor spune, dacă aţi avea prilejul să vorbiţi cu vreunul
dintre ei, despre carnea omenească că are în general un gust excelent, asemănător cărnii de porc!
Antropofagii vă vor spune că un negru are o carne excelentă, la fel de gustoasă ca muşchiul de porc, în
timp ce carnea unui alb are un gust rânced!
Noi vă sfătuim, deci, să mâncaţi carne dacă asta vă face plăcere. Dacă preferaţi legumele,
rădăcinile, nucile, mâncaţi-le după pofta inimii. Nu căutaţi, sub nici un motiv, să impuneţi altora părerile
şi gusturile dumneavoastră. Este trist să constatăm că vegetarienii şi naturiştii încearcă să-şi impună
părerile lor, adeseori extremiste, ca şi cum prin violenţa argumentelor ar dori să se convingă pe ei înşişi!
Este evident că mulţi dintre aceşti indivizi, pe care îi considerăm puţin cam ciudaţi, nu sunt nici ei
convinşi dacă fac bine sau nu. Ei trăiesc permanent teama ca nu cumva să „calce pe alături”, dar nu le
face deloc plăcere că sunt vegetarieni atunci când văd în apropierea lor persoane mâncând carne, şi de
aceea se lansează în campanii de prozelitism plictisitor. Nefumătorii fac şi ei la fel, mai ales dacă înainte
au fost fumători înrăiţi; ei sunt convinşi că lăsându-se de fumat au făcut un act eroic şi se simt acum atât
de virtuoşi, încât nu mai pot suporta să vadă pe cineva cu ţigara în gură. În realitate, este pur şi simplu o
chestiune de alegere.
Fără îndoială că fumatul moderat n-a făcut niciodată rău cuiva. Alcoolul, în schimb, este periculos
pentru că beţia răneşte corpul astral. Totuşi. Dacă cineva ţine neapărat să bea şi să-şi rănească în acest
fel corpul astral, îl priveşte personal, este liber să facă ce vrea. Este cu totul neindicat să recurgem la
diverse metode de convingere pentru a forţa o persoană să-şi schimbe calea pe care a mers până atunci.
Pentru că vorbim de alimentaţia bazată pe carne, pentru procurarea căreia sacrificăm animale, să
dezvoltăm puţin acest subiect. Unii afirmă că niciodată nu ar trebui să ucidem un bou sau un porc, şi nici
o altă vietate. Atunci ne putem întreba şi noi, dacă nu comitem un grav păcat atunci când omorâm un
ţânţar, care ar putea să ne îmbolnăvească de malarie; ne permitem de asemenea să întrebăm dacă nu
cumva facem o crimă împotriva vreunei vietăţi atunci când ne vaccinăm. Un microb sau un virus sunt la
urma urmelor organisme vii! Ar trebui oare, în numele dreptăţii, să nu mai stârpim bacilii tuberculozei
sau germenii cancerului? Suntem oare nişte păcătoşi aşa de mari pentru că încercăm un medicament
împotriva gripei? Să nu exagerăm; înainte de orice să fim rezonabili.
Vegetarienii afirmă că nu trebuie să suprimăm viaţa nici unei fiinţe pentru a ne hrăni. Dacă ne gândim
mai bine şi varza este un organism viu, şi, dacă o smulgem din pământ pentru a o mânca, de fapt distrugem
o viaţă pe care noi nu suntem în stare să o creăm. Fie că mâncăm cartofi sau ridichi, noi tot distrugem o
formă de viaţă; aşadar, atât vegetarianul cât şi carnivorul distrug viaţă pentru a se hrăni. Să apelăm deci
la dreapta judecată, să fim rezonabili şi să ne hrănim cu cele necesare corpului, inclusiv cu carne pentru
că omul este carnivor.
Se afirmă adesea că un budist adevărat nu trebuie să mănânce carne, dar se pierde din vedere cauza,
care este destul de simplă: el nu are posibilitatea să şi-o procure! Budismul este religia unor ţări
subdezvoltate. În Tibet, de exemplu, carnea este un lux pe care nu şi-l pot permite decât cei mai bogaţi
dintre cei bogaţi. Poporul se hrăneşte numai cu legume şi cu tsampa, dar chiar şi aceste legume sunt un
lux pentru oamenii de rând! Călugării se hrănesc în exclusivitate cu tsampa, dar pentru ca aceasta să li se
pară mai bună, întemeietorii religiei au decretat că este păcat să mănânce carne. Astfel, poporul care nu
are mijloace să-şi procure carne, se simte mai virtuos prin această abstinenţă forţată! După părerea
noastră, multe absurdităţi au fost scrise în legătură cu acest subiect. Dacă cel căruia îi place carnea vrea
să mănânce o friptură sau un cotlet e liber s-o facă. Dacă vegetarianului îi pace să ronţăie frunze de
ţelină, este de asemenea liber s-o facă; important este să nu încerce să-şi impună punctul de vedere şi
altora.
În acest curs noi am căutat să punem la îndemâna celor interesaţi cunoştinţele pe care le posedăm.
Noi propunem ideile şi cunoştinţele noastre, dar nu obligăm pe nimeni să le dea crezare. Dacă studiaţi
acest curs, înseamnă că sunteţi dispuşi să luaţi în considerare ceea ce prezentăm în el; dacă nu sunteţi de
acord cu conţinutul acestui curs, n-aveţi decât să închideţi cartea.
Dacă vi se cere părerea, daţi-o, dar nu încercaţi s-o impuneţi altora; după ce v-aţi spus părerea, nu
mai insistaţi şi nu mai vorbiţi despre ea, căci nu ştiţi care este concepţia despre viaţă a acelei persoane.
Dacă încercaţi să forţaţi o persoană să facă un lucru pe care nu vrea să-l facă, atunci riscaţi să fiţi supuşi
karmei acesteia, asumându-vă astfel riscul unor efecte destul de neplăcute!
Ne-ar face plăcere să vorbim puţin despre animale; mulţi oameni consideră animalele doar ca pe
nişte fiinţe care merg în patru picioare în loc de două. Le consideră „proaste” pentru că nu vorbesc
engleza, franceza, germana sau spaniola, dar nu este deloc exclus ca animalele să-i considere pe oameni
„proşti”! Dacă aţi fi cu adevărat telepat, aţi constata că şi animalele folosesc un limbaj, că ele vorbesc
mai inteligent decât oamenii! Unii oameni de ştiinţă, biologi mai ales, au descoperit de curând că există
un limbaj al albinelor. Albinele pot comunica între ele, transmiţându-şi instrucţiuni foarte detaliate şi
ţinând adevărate conferinţe!
Animalele sunt entităţi care au venit pe acest pământ sub o formă specială, pentru a-şi îndeplini
misiunea în manierea cea mai potrivită evoluţiei lor. Am avut şansa să fim într-o strânsă legătură cu două
pisici siameze înzestrate cu facultăţi telepatice extraordinare şi a fost posibil, după îndelungi experienţe,
să conversăm cu ele, ca şi cum am fi conversat cu oameni inteligenţi. Nu întotdeauna este plăcut, mai ales
când captăm gândurile unei pisici siameze, să aflăm ce gândesc ele despre oameni! Dacă pe animale le
vom trata ca pe nişte egali, având doar o formă fizică diferită de a noastră, atunci vom putea să
comunicăm cu ele telepatic.
Un câine, de exemplu, are nevoie de prietenia omului. Câinelui îi place să-şi asculte stăpânul,
fiindcă laudele şi mângâierile pe care le primeşte din partea acestuia constituie pentru el cea mai bună
răsplată. În schimb, pisica siameză are adesea o părere proastă despre oameni, mergând până la dispreţ,
pentru că din punctul ei de vedere omul este o persoană subdezvoltată; pisica posedă puteri oculte şi
telepatice remarcabile. Atunci de ce să nu ne purtăm bine cu pisica, cu câinele sau cu calul nostru? Dacă
doriţi şi în mod sincer sunteţi convinşi de reuşită, veţi putea să conversaţi telepatic cu aceste animale.
Iată-ne ajunşi la sfârşitul acestui curs, graţie căruia aţi învăţat că ceea ce numim „fenomene
metafizice” sunt în realitate lucruri foarte simple. Dacă ne-aţi urmat până aici, veţi dori cu siguranţă să
mergeţi mai departe.

 CUPRINS

Avertisment
Instrucţiuni
Prima lecţie - CONSTITUŢIA FIINŢEI UMANE
Ce este Viaţa?
Lecţia a doua - CONSTITUŢIA FIINŢEI UMANE (urmare)
Lecţia a treia – ETERICUL
Lecţia a patra - AURA
Lecţia a cincea - CULORILE AUREI
Roşu
Portocaliu
Galben
Verde
Albastru
Indigo şi violet
Gri
Lecţia a şasea - VIBRAŢII. RITMURI
Lecţia a şaptea - VEDEREA AUREI
Lecţia a opta - CORPUL ASTRAL
Lecţia a noua - VIAŢA ÎN ASTRAL
Lecţia a zecea - VIAŢA ÎN ASTRAL
Lecţia a unsprezecea - CĂLĂTORIA ÎN ASTRAL
Lecţia a douăsprezecea - DESTINDEREA
Lecţia a treisprezecea - SENSUL DĂRNICIEI
Lecţia a paisprezecea - MICILE COMORI
Lecţia a cincisprezecea -TEAMA
Lecţia a şaisprezecea - VISELE
Lecţia a şaptesprezecea - CRONICA AKAŞĂ
Lecţia a optsprezecea - PACEA INTERIOARĂ
Lecţia a nouăsprezecea - TELEPATIA. CLARVIZIUNEA. PSIHOMETRIA.
Lecţia a douăzecea - EMOŢIILE
Lecţia a douăzeci şi una – IMAGINAŢIA
Lecţia a douăzeci şi doua - LEGEA KARMEI
Lecţia a douăzeci şi treia - MOARTEA
Lecţia a douăzeci şi patra - REGULILE VIEŢII BUNE
Lecţia a douăzeci şi cincea – HIPNOTISMUL
Lecţia a douăzeci şi şasea - AUTO-HIPNOTISMUL
Lecţia a douăzeci şi şaptea - AUTO-HIPNOTISMUL (urmare)
Lecţia a douăzeci şi opta - FINAL