Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași, Moldova – d.

1 iulie 1891, Paris, Republica

Franceză) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din
Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a
Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca
ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în
timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai
generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a
început cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același timp
ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat multe opere împreună cu
poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica.
A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăileane. Kogălniceanu a
intrat în conflict cu autoritățile din cauza discursului inaugural cu tentă romantic-naționalistă
susținut în anul 1843. A fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 în Moldova, fiind autorul
petiției Dorințele partidei naționale din Moldova.