Sunteți pe pagina 1din 85

UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN

GALAŢI

Prof.univ.dr. Jana MAFTEI


Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

• 3.1. Consideraţii generale


• 3.2. Statele
• 3.3. Organizaţiile internaţionale
• 3.4. Calitatea de subiect de
drept internaţional a altor
entităţi
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.1. CONSIDERAȚII GENERALE

 În cadrul societății internaționale se manifestă mai multe categorii


de entități care acționează în calitate de actori ai relațiilor
internaționale: state, organizații internaționale guvernamentale și
neguvernamentale, națiunile sau popoarele care luptă pentru
cucerirea independenței, societăți transnaționale, persoane fizice.
 În ordinea juridică internațională determinarea calității de subiect
de drept este justificată de nevoia:
- de a identifica dintre acestea doar acele entități care au
capacitatea de a dobândi drepturi și obligații internaționale,
- de a participa la elaborarea normelor de drept internațional,
- de a participa la derularea raporturilor guvernate de normele
juridice de drept internațional.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.1.CONSIDERAȚII GENERALE

 Este considerat subiect al dreptului internaţional titularul de


drepturi şi obligaţii internaţionale, participant la relațiile
reglementate de dreptul internaţional.
 S-a atribuit calitatea de subiecte ale dreptului internaţional public
următoarelor entităţi:
 statului suveran, ca subiect originar şi cu competenţe
depline, care mult timp a fost singurul subiect al acestui drept;
 organizaţiilor internaţionale guvernamentale, ca subiecte
derivate şi limitate;
 poporului care luptă pentru independenţă, ca subiect în
devenire şi cu competenţă limitată şi în curs de afirmare.
În mod tradițional DREPTUL INTERNAȚIONAL este înțeles ca un
drept exclusiv INTERETATIC, definit fiind ca un ansamblu de
reguli care guvernează raporturile dintre state.
Evoluția societății internaționale, mai ales după cel de-al doilea
Război Mondial, a condus la recunoașterea într-o anumită măsură a
personalității internaționale a altor categorii de subiecte.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE

 Oswald Sprengler - statul ar fi una dintre fizionomiile


istorice prin care o colectivitate își afirmă unitatea sa
politică și își îndeplinește destinul.
 Statul a fost considerat ca reprezentând „o anumită
comunitate, aparținând de regulă aceleași națiuni, in care
organizează politic și se edifică o serie de instituții proprii,
a căror funcționalitate ritmică și eficientă este asigurată
prin respectul normelor de drept” (Duculescu, Călinoiu, &
Duculescu).
 Constantin Dissescu - „o unitate alcătuită din reuniunea
mai multor oameni pe un teritoriu determinat, în forma
guvernanților și guvernaților”
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE

 Din perspectivă constituțională, statul este definit, în esență, prin trei


elemente: populație, teritoriu și puterea publică sau suveranitatea.
 Ca subiect originar, direct şi nemijlocit al dreptului internaţional, statul
posedă capacitatea deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu caracter internaţional, indiferent de întinderea teritoriului
său, mărimea populaţiei ori stadiul de dezvoltare.
 Noțiunea de stat a fost formulată în termeni foarte exacți în Convenția de
la Montevideo din 1933, încheiată între S.U.A. și statele latino-
americane, cu privire la drepturile și obligațiile statelor, care în art.1
menționează că:
„statul este un subiect de drept internațional care posedă următoarele
caracteristici:
a) o populație,
b) un teritoriu,
c) un guvern,
d) capacitatea de a intra în relații cu alte state”.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE

 Personalitatea juridică internațională a statului relevă dubla sa


calitate, de creator și destinatar al normelor juridice
internaționale.
 Numai statele au capacitatea de a dobândi și de a-și asuma
totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional
în calitatea lor de „subiecte originare, tipice și fundamentale ale
dreptului internațional”.
 Identificat ca titular universal şi originar al drepturilor şi
obligaţiilor statul se detaşează în raport cu celelalte subiecte
ale dreptului internaţional public prin competenţele sale:
- materiale (ratione materiae),
- personale (ratione personae) şi
- teritoriale (ratione locci).
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE

• dreptul la suveranitate, integritate


teritorială și independență;
• dreptul la legitima apărare;
• dreptul la pace şi securitate;
• dreptul la cooperare în condiții reciproc
avantajoase;
DREPTURI • dreptul de a participa la viaţa
internaţională;
• dreptul fiecărui stat de a participa la
rezolvarea problemelor de interes comun;
• dreptul la dezvoltare şi progres;
• dreptul fiecărui stat de a-și decide singur
soarta...
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE

• respectarea suveranității celorlalte state, a


integrității teritoriale și independenței fiecărui
stat;
• nerecurgerea la forţă sau ameninţarea cu
forţa;
• promovarea păcii și securității internaționale;
• dezvoltarea cooperării internaţionale pe baze
reciproc avantajoase;
OBLIGAŢII • obligaţia de a îndeplini cu bună-credinţă
obligaţiile internaţionale asumate;
• obligaţia de a soluționa toate diferendele pe
cale paşnică;
• respectarea dreptului fiecărui stat la dezvoltare
economică, la exploatarea resurselor și
bogățiilor naționale;
• neamestecul în treburile interne ale altor state
etc.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Formele de organizare a statelor


STATELE  se caracterizează prin existenţa unui singur sistem de organe ale puterii, justiţiei şi administraţiei;
UNITARE  în relaţiile externe se manifestă ca subiecte unice de drept internaţional.

UNIUNEA PERSONALĂ
 asocierea a două sau mai multe state, ce au aceeaşi persoană ca şef de stat;
 fiecare stat membru al uniunii îşi păstra legislaţia, administraţia şi justiţia;
 rămânea subiect distinct de drept internaţional şi avea reprezentanţe diplomatice proprii, încheind tratate în nume propriu.
Ex. Uniunea personală realizată prin unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei în ianuarie 1859, sub un singur domnitor, Al. I. Cuza, cu
denumirea de Principatele Unite

UNIUNEA REALĂ
 asocierea a două sau mai multe state, având un şef de stat comun, organe comune de reprezentare în relaţiile cu alte state;
 din punct de vedere constituţional, legislativ şi administrativ continuă să exercite fiecare anumite atribute ale suveranităţii.
Ex. Principatele Române între 1862-1864; Norvegia şi Suedia (1815-1905)

CONFEDERAŢIA DE STATE
 uniune creată de regulă prin tratate internaţionale;
 statele participante îşi păstrează deplina independenţă şi calitatea de subiecte ale dreptului internaţional;
STATELE  ele au organe legislative şi executive proprii şi un organ comun, denumit dieta sau congres.
COMPUSE Ex. Confederaţia Statelor Unite creată în 1778

STATUL FEDERAL
 rezultatul fuziunii mai multor state în cadrul organizării statelor complexe şi exercită pe plan intern şi extern atributele
deplinei suveranităţi;
 uniunea federală este subiect deplin al dreptului internaţional, statele federale dispunând de unele atribute limitate, mai ales în
sfera relaţiilor externe.
Ex. S.U.A.

ALTE UNIUNI DE STATE


 Commonwealth, Uniunea franceză etc.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Suveranitatea

 ÎN PLANUL REALITĂŢILOR INTERNE, statul se


înfăţişează ca PUTERE SUVERANĂ, ca organizare politică
a societăţii, subsumând diferite organe (autorităţi) cu
atribuţii specifice: legislative, executive, jurisdicţionale.
 CA MEMBRU AL SOCIETĂŢII INTERNAŢIONALE,
statul participă la relaţiile internaţionale în baza
PRINCIPIULUI EGALITĂŢII SUVERANE, ceea ce
determină o altă semnificaţie a suveranităţii decât cea
specifică vieţii interne.
 Element sine-qua-non pentru existenţa unui stat în ordinea
juridică internaţională, SUVERANITATEA sa este
identificată cu „INDEPENDENŢA”.
 Personalitatea internațională a statutului impune ca puterea
publică să fie independentă, ceea ce conferă statului calitatea
de stat suveran.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Suveranitatea

„Suveranitatea, în relațiile dintre state, înseamnă independență.


Independența cu privire la o parte a globului este dreptul de a exercita
asupra ei funcțiile statale excluzând orice alt stat. Dezvoltarea organizării
naționale a statelor de-a lungul ultimelor secole și, ca și corolar,
dezvoltarea dreptului internațional, au stabilit principiul competenței
exclusive a statului asupra propriului teritoriu, făcând din stat punctul de
plecare al reglementării celor mai multe dintre chestiunile care privesc
raporturile internaționale” .
(Max Huber , Afacerea Insula Palmas (SUA vs. Olanda) – 1928)
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Suveranitatea

Suveranitatea de stat este acea calitate a puterii


de stat
„de a fi supremă în raport cu oricare altă putere
socială existentă în limitele sale teritoriale şi
independentă faţă de puterea oricărui alt stat sau
organism internaţional, calitatea exprimată în
dreptul statului de a-şi stabili în mod liber, fără
nici o imixtiune din afară, scopul activităţilor sale
pe plan intern şi extern, sarcinile fundamentale pe
care le are de îndeplinit şi mijloacele necesare
realizării lor, respectând suveranitatea altor state
şi normele dreptului internaţional” G. Vrabie
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Suveranitatea

Pe plan internaţional are


relevanţă existenţa suveranităţii
concurente, care are drept
Fiecare stat dispune de aceeaşi
consecinţă „egalitatea juridică a
putere suverană în gestionarea
suveranităţii”, conformă
relaţiilor internaţionale.
adagiului „libertatea unora se
opreşte acolo unde începe
libertatea altora”.

Potrivit Convenţiei de la În acelaşi sens este şi avizul nr.1


Montevideo din anul 1933, pentru al Comisiei de arbitraj a
ca o entitate să dobândească Conferinţei de pace pentru fosta
personalitate internaţională de tip Iugoslavie din 29 noiembrie
statal este necesar să întrunească 1991, în care statul este definit
următoarele condiţii: populaţia, ca „o colectivitate care se
teritoriul, un guvern şi compune dintr-un teritoriu, o
capacitatea de a intra în relaţii populaţie supusă unei puteri
cu alte state. politice organizate”.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația

POPULAŢIA reprezintă o colectivitate permanentă, organizată şi relativ


numeroasă, pentru a putea subzista prin resurse proprii şi formează raţiunea şi
substanţa unui stat .

Ca element constitutiv al statului, POPULAȚIA cuprinde masa indivizilor


legaţi de stat prin cetăţenie, aşadar, totalitatea cetăţenilor unui stat, din care
majoritatea locuiesc pe teritoriul acelui stat, dar o parte dintre ei se pot afla şi
în alte state.

Statul apare ca expresie şi personalizare a unui grup uman.

Dreptul internaţional public consacră dreptul popoarelor sau naţiunilor de a


dispune de ele însele, inclusiv de a se constitui ca stat suveran.

O POPULAŢIE care răspunde criteriilor de definire a poporului sau naţiunii


poate să-şi exercite dreptul la autodeterminare şi să se organizeze ca stat, fără
consideraţiuni de ordin cantitativ sau calitativ.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația


Avizul nr.1 al Comisiei de arbitraj a Conferinţei de pace pentru fosta Iugoslavie
din 29 noiembrie 1991
Statul - „o colectivitate care se compune dintr-un teritoriu şi o populaţie
supusă unei puteri politice organizate”.
Art.1 al Convenţiei de la Montevideo din 1933
„subiectul de drept internaţional care posedă următoarele caractere: o
populaţie, un teritoriu, un guvern şi capacitatea de a intra în relaţie unele
cu altele”.
Raluca Miga-Beșteliu - totalitatea persoanelor fizice legate de un stat prin
cetăţenie, ”indiferent dacă locuiesc pe teritoriul acelui stat ori se află în alte
state”.
Pe teritoriul unui stat se pot afla:
- cetățenii statului respectiv + cetățeni străini + apatrizi
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația

COOPERAREA STATELOR

 Tratate multilaterale și bilaterale


 Soluționarea unor probleme complexe vizând populația, ce
nu pot fi rezolvate numai prin legislație națională
 Aspecte vizate:
- Protecția diplomatică
- Regimul juridic al străinilor
- Dubla cetățenie
- Apatridia
- Dreptul de azil
- Extrădarea
- Expulzarea
- Protecția drepturilor omului
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația

Domenii şi instituţii juridice relevante pentru


dreptul internațional
- condițiile în care statutul juridic al cetățenilor
sau străinilor unui stat este recunoscut și poate fi
opozabil altor state sau foruri internaționale;
- compatibilitatea exercițiului acestor competențe
cu normele de drept internațional.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația. Cetățenia

 legătura politică şi juridică permanentă şi


efectivă dintre o persoană fizică şi un anumit
stat, care generează drepturi şi obligaţii pentru
cetăţean şi statul respectiv .
 semnifică apartenența unei persoane la un anumit
stat.
”cetățenia este o legătură juridică care se întemeiază
pe un fapt social, pe o legătură, o solidaritate
efectivă de existență, interese, sentimente, alături
de o reciprocitate de drepturi și obligații.
Se poate spune că ea este expresia juridică a faptului
că individul căreia îi este conferită (…) este în fapt,
mai strâns legat de populația statului care i-o acordă
decât de a oricărui alt stat”
(Hotărârea Curții Internaționale de Justiție, 6 aprilie
1955, cauza Nottebohm)
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația. Cetățenia

ATRIBUT AL STATELOR COOPERAREA INTERNAȚIONALĂ

Regulile privind modul de opozabilitatea cetățeniei unui stat față


obținere și de pierdere a cetățeniei, de alte state,
conținutul juridic al cetățeniei, - faptul că în virtutea acestei legături
efectele sale sunt stabilite prin statul își extinde suveranitatea asupra
legislația fiecărui stat, unei persoane ce are cetățenia statului
reglementarea cetățeniei fiind un respectiv în afara frontierelor sale,
atribut exclusiv al statelor, în ceea - protecția unor grupuri sociale au
ce privește aspectele menționate. determinat cooperarea internațională
în acest domeniu și adoptarea unor
reguli comune cu caracter
convențional bilateral sau multilateral,
menite să înlăture efectele „nedorite”
generate de lipsa de concordanță între
legislațiile naționale ale statelor.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația. Cetățenia

 Potrivit art.15 din Declaraţia universală a


drepturilor omului din 1948:
1. Orice persoană are dreptul la o cetăţenie.
2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de
cetăţenia sa ori de dreptul de a-şi schimba
cetăţenia.
• Art. 4 - Convenţia europeană asupra cetăţeniei -
adoptată în cadrul Consiliului Europei – 1997
1. Fiecare stat va determina prin legislaţie proprie
care sunt cetăţenii săi.
2. Această legislaţie trebuie acceptată de celelalte
state, cu condiţia ca ea să fie în conformitate cu
convenţiile internaţionale aplicabile, cu dreptul
internaţional cutumiar şi cu principiile de drept
general recunoscute în materie de cetăţenie.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația. Cetățenia


 Instituția juridică a cetățeniei aparține dreptului constituțional deoarece normele care o compun fiind
edictate de stat, în temeiul suveranității sale.
 În dreptul comparat s-au înregistrat următoarele MODALITĂȚI DE DOBÂNDIRE a cetățeniei:

1. dobândirea ca efect al naşterii; 2. dobândirea cetăţeniei ca efect al unui act juridic


individual emis de autoritatea competentă.

Principiul jus sanguinis Principiul jus soli – - prin CĂSĂTORIE încheiată între două persoane care au
- impune dobândirea de copilul dobândeşte cetăţenii diferite;
către copilul a cetăţeniei cetăţenia statului pe - prin ADOPŢIE, copilul poate căpăta cetăţenia
părinţilor săi indiferent teritoriul căruia se naşte, adoptatorului, dacă nu a avut o alta cetăţenie sau a avut
de locul naşterii sale. indiferent de cetăţenia cetăţenia unui stat străin;
părinţilor săi. - prin REDOBÂNDIRE SAU REINTEGRARE, se poate
reveni la vechea cetăţenie dacă fostul cetăţean se repatriază
ori dacă o femeie măritată şi-a pierdut cetăţenia obţinută prin
căsătoria cu un străin, iar ulterior divorţează;
- ca efect al ŞEDERII PRELUNGITE pe teritoriul unui alt
stat decât cel de origine;
- prin OPŢIUNE, în cazul transferului unui teritoriu de la un
stat la altul, în cazul persoanelor care locuiesc în teritoriul
transferat, acestea având dreptul de a opta între a-şi menţine
cetăţenia şi a obţine cetăţenia noului stat.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația. Cetățenia

Pierderea cetățeniei
1. RENUNŢAREA LA CETĂŢENIE 2. RETRAGEREA CETĂŢENIEI

este un act individual al cetăţeanului este măsură excepţională, cu


și are efect strict personal. caracter de sancţiune,
ce se poate lua împotriva unui
cetăţean cu domiciliul în străinătate
care a avut o conduită neloială faţă
de statul de origine
prin săvârşirea unor fapte grave,
precum şi în cazul în care cetăţenia a
fost obţinută în mod fraudulos.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația. Cetățenia

Conflicte de cetățenie
 Diferențele de regim juridic existente între state în
ceea ce privește cetățenia (principiile, modurile de
dobândire și de pierdere a cetățeniei) generează așa-
numitele „conflicte de cetățenie”:
- Bipatridia (multipatridia)
- Apatridia.
 Convenţia de la Haga din 1930, privind conflictele de
naţionalitate:
- fiecare stat are dreptul să stabilească prin lege cine
sunt naţionalii săi, iar legislaţia unui stat trebuie să
fie admisă de alte state, „cu condiţia ca aceasta să
fie in acord cu convenţiile internaţionale, cu cutuma
internaţională şi cu principiile de drept general
recunoscute în materie de naţionalitate”
(art. 1 al Convenţiei).
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația. Cetățenia


Conflicte de cetățenie
Bipatridia (multipatridia) Apatridia

Situaţia juridică a unei persoane care deţine Situaţia când anumite persoane nu au nici o
concomitent cetăţenia a două (sau mai multe) state cetăţenie sau îşi pierd cetăţenia fără a deveni
(conflict pozitiv de cetățenie) cetăţeni al altui stat, ca efect al
poate apărea în următoarele cazuri:
neconcordanțelor legislațiilor naționale
- un copil se naște pe teritoriul unui stat care aplică
principiul teritorial (lex loci), din părinţi cetăţeni ai (conflict negativ de cetățenie).
unui stat care aplică principiul jus sanguinis; Nu beneficiază de o definiție în cuprinsul
- în caz de adopţie de către un străin, dacă statul al instrumentelor juridice internaționale
cărui cetăţean este copilul adoptat nu consimte la referitoare la apatrizi.
renunţarea la cetăţenie, iar statul adoptatorului îi Termenul de apatrid este definit în art. 1 al
acordă copilului cetăţenia sa în mod automat, prin Convenției cu privire la statutul apatrizilor în
efectul legii; următoarea formulare: „o persoană pe care nici
- în cazul căsătoriei cu un străin, dacă după legislaţia
un stat nu o consideră ca resortisant al său prin
ţării sale femeia nu-şi pierde cetăţenia prin căsătorie,
iar potrivit legislaţiei statului al cărui cetăţean este aplicarea legislației sale”.
soțul, soţia dobândeşte automat cetăţenia acestuia;
- în cazul în care o persoana dobândeşte cetăţenia
altui stat, fără să fi renunţat la cetăţenia originară.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația.


REGIMUL JURIDIC AL STRĂINILOR

STRĂINUL

persoana fizică
cetăţean al altui stat
aflată permanent sau temporar
pe teritoriul unui stat
fără a avea şi cetăţenia acestuia
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația.


REGIMUL JURIDIC AL STRĂINILOR
„un amalgam de reguli cutumiare și Drepturile şi obligaţiile străinului pe teritoriul
convenționale” altui stat
(Dinh, Daillier, & Pellet, Droit international 1.Pe plan internaţional nu există norme unitare, de
aplicabilitate generală, care să stabilească categoriile
public, 2002, p. 745)
de drepturi și obligații privitoare la străini.
-cuprinde: condiţiile de intrare, de şedere şi de 2.. Străinii nu se pot bucura de drepturile politice
ieşire a străinilor din ţară, drepturile şi acordate cetățenilor statului pe teritoriul căruia
obligaţiile acestora în raport cu statul pe locuiesc.
teritoriul căruia se află .Instituția juridică a 3. Străinii se bucură de drepturile civile.
străinului este reglementată prin: 4. Statele pot restrânge aplicarea faţă de străini a
- norme de drept intern, stabilite de către unor drepturi civile prevăzute de legislaţia lor internă
fiecare stat prin legislaţia proprie şi prin acte în scopul protejării propriilor cetăţeni:
-obligaţia obţinerii unei aprobări pentru deplasarea în
ale administraţiei sau ale justiţiei statului
teritoriu,
primitor -înregistrarea la organele de poliţie,
-norme internaționale, stabilite pe bază de -prezentarea periodică la control etc.
reciprocitate de către state prin convenţii 5. Străinii trebuie să respecte legile şi celelalte
internaţionale, în general cu caracter bilateral reglementări ale statului pe teritoriul căruia se află şi
să nu întreprindă nici o acţiune împotriva statului
respectiv.
ritoriul altui stat
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația.


REGIMUL JURIDIC AL STRĂINILOR

Tipuri de regim juridic al străinilor Reglementări naționale și internaționale

a) regimul naţional - statele recunosc străinilor Legea 482/2004 pentru modificarea și


ce locuiesc pe teritoriul lor aceleaşi drepturi pe completarea OUG nr.194/2002 privind
care le acordă propriilor cetăţeni, cu excepţia regimul străinilor în România
drepturilor politice; Constituția României (art.17): cetățenii
b) regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate români se bucură în străinătate de
– străinilor li se acordă, în baza unor tratate protecția statului român
internaţionale, regimul cel mai favorabil care a Convenția de la Viena 1961
fost acordat cetăţenilor unui stat terţ pe Convenția de la Viena 1963
teritoriul statului respectiv;
c) regimul standardelor internaţionale – străinii
se bucură pe teritoriul unui stat cel puţin de
tratamentul minim ce se acordă pe plan
internaţional unor asemenea persoane;
d) regimul mixt – adoptat de majoritatea
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația.


REFUGIAȚII – problemă a comunității internaționale
Problema refugiaţilor a devenit importantă pentru comunitatea internațională odată cu începutul
secolului XX și constituie obiect de preocupare atât pentru statele primitoare, cât şi pentru Organizaţia
Naţiunilor Unite, în cadrul căreia s-au încheiat mai multe convenţii sau alte acte internaţionale prin
care se încearcă o rezolvare a problemelor acestora.
Refugiații au față de statul primitor obligații similare cu cele ale oricărui străin.

Refugiatul = persoana care în urma unor temeri justificate de a fi persecutată pe motive de rasă, religie,
naţionalitate, apartenenţă la un grup social sau opinie politică, se găseşte în afara ţării sale de origine şi nu
poate sau din cauza acestor temeri nu doreşte să revină în ţara sa.
(Convenţia privind statutul refugiaţilor din 1951 şi Protocolul asupra refugiaţilor din 1967 )

„Refugiat” înseamnă orice resortisant al unei țări terțe care, ca urmare a unei temeri bine fondate de a fi
persecutat din cauza rasei sale, a religiei, a naționalității, a opiniilor politice sau a apartenenței la un anumit
grup social, se află în afara țării al cărei cetățean este și care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește
să solicite protecția respectivei țări sau orice apatrid care, aflându-se din motivele menționate anterior în
afara țării în care avea reședința obișnuită, nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să se întoarcă în
respectiva țară
(Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care
trebuie sa le indeplineasca resortisanții țarilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internaționala, la un statut uniform pentru
refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiara și la conținutul protecției acordate)
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația.


REFUGIAȚII – problemă a comunității internaționale
Reglementari internaționale Reglementări naționale

Convenţia privind statutul refugiaţilor din 1951 România a aderat la Convenţia din 1951 şi la
împreună cu Protocolul asupra refugiaţilor din Protocolul din 1967 în anul 1991 şi a
1967 reglementat situaţia refugiaţilor pe teritoriul său
Convenția privind statutul apatrizilor (1954) prin
Convenția privind reducerea cazurilor de Legea nr. 15 din 1996 privind statutul şi
apatridie(1961) regimul refugiaţilor în România, care a fost
Convenția Organizație Unității Africane privind abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr.
anumite aspecte ale problemei refugiaților în 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor
Africa (1969) în România (modificată ulterior prin Ordonanţa
Declarația de la Cartagena privind refugiații Guvernului nr. 13/2002, aprobată cu modificări
(1984) de Legea 323/2001, ce a fost abrogată prin
Declarația Universală a Drepturilor Omului Legea 122/2006, privind azilul în România, cu
Pactul Internațional privind drepturile civile și modificările ulterioare).
politice ale omului
Pactul Internațional privind drepturile
economice, sociale și culturale ale omului
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația.


REFUGIAȚII – problemă a comunității internaționale

Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR) a fost creat


în decembrie 1950.

Are sarcina de a căuta soluţii permanente pentru problema refugiaţilor, de


a oferi sprijin pe termen lung guvernelor, statelor şi organizaţiilor
neguvernamentale concretizat în măsuri care să faciliteze repatrierea
liber consimţită a refugiaților sau asimilarea lor în noile comunităţi
naţionale

problema refugiaților dreptul de azil


teritorial
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația.


DREPTUL DE AZIL
 dreptul unui stat suveran de a aproba
intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a unor
străini supuşi persecuţiilor sau urmăriţi în
ţara lor pentru activităţi politice ori pentru
concepţiile lor care nu sunt în concordanţă
cu regimul politic şi juridic intern al statului
de origine:
azilul politic (teritorial)
• Drept al persoanei solicitante – drept al statului

azilul diplomatic
• Nu i se recunoaște legalitatea de către majoritatea statelor
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația.


DREPTUL DE AZIL
AZILUL POLITIC (TERITORIAL)
Declarația Universală a Drepturilor Omului în art.14
„1. În caz de persecuție, orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări.
2. Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din
acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite.”

Nu există o definiție acceptată în mod unanim pentru termenul de „persecuție”.


Autorii fac referire la art.1A din Convenția de la Geneva din 1951, iar interpretarea art. 33 pct.1 din aceeași
convenție conduce la concluzia că persecuția poate consta într-o amenințare la adresa unei persoane pe motiv de
rasă, religie, naționalitate, apartenență la un grup social sau opinie politică.
Sunt exceptate persoanele urmărite pentru infracţiuni de drept comun sau pentru acţiuni contrare scopurilor şi
principiilor O.N.U.
Statul primitor este obligat să acorde azilantului acceptat regimul juridic acordat străinilor, să nu-l extrădeze sau
să-l expulzeze și să nu-l trimită înapoi în ţara de origine în care este supus persecuţiilor.
În conformitate cu Declarația asupra azilului teritorial, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 14 decembrie
1967:
- statele sunt obligate să respecte azilul acordat de un stat;
- dacă un stat nu poate acorda azil, alte state trebuie să ia măsuri pentru a ușura greutățile acelui stat;
- persoanele care cer azil nu vor fi refuzate la frontieră, dacă au intrat deja pe teritoriul statului unde caută azil și
nu vor fi trimise în alt stat în care există riscul de a fi persecutate;
- statele nu vor permite persoanelor cărora le-a acordat azil să săvârșească acte contrare scopurilor și principiilor
Națiunilor Unite.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația.


DREPTUL DE AZIL

Constă în acordarea de refugiu în localurile misiunilor diplomatice.


Se acordă în baza unor cutume locale și pe bază de reciprocitate.
A făcut obiectul unor convenţii internaţionale încheiate între state
sud-americane (Convenţia de la Havana din 1928 şi Convenţia de la
Caracas din 1954).
Situaţii de acordare a azilului diplomatic au existat şi pe continentul
european.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația.


EXPULZAREA
măsură de siguranţă, cu caracter administrativ, sancționator
• prin care un stat constrânge pe unul sau mai mulţi străini,
• persoane care au devenit indezirabile în statul respectiv,
• să părăsească teritoriul său în cel mai scurt timp,
• în scopul ocrotirii ordinii juridice a statului,
• pentru raţiuni de securitate ori de apărare a ordinii publice,
• ori pentru raţiuni politice, economice sau de altă natură
Reglementări
- expulzatului trebuie să i se recunoască dreptul de a opta asupra teritoriului unde urmează să fie expulzat, el neputând să
fie trimis într-o ţară sau un teritoriu în care existenţa ori libertatea sa ar fi ameninţate din diverse motive;
- este interzisă expulzarea străinului într-o țară sau pe un teritoriu în care persoana sau libertatea sa ar fi amenințate pentru
motive de rasă, religie, cetățenie sau opinii politice (art. 33 alin. 1 din Convenția privind statutul refugiaților din 28 iulie
1951);
- art.13 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice (adoptat de Adunarea Generală a ONU în 1966):
”Un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte la prezentul Pact nu poate fi expulzat decât în executarea
unei decizii luate în conformitate cu legea şi, dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă
posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi de a obţine examinarea cazului său de
către autoritatea competentă, ori de câte una sau mai multe persoane special desemnate de această autoritate, fiind
reprezentat în acest scop.”
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Populația.


Extrădarea
- Un atribut de suveranitate al statului care o acordă și se materializează în actul prin
care un stat predă, la cererea altui stat, o persoană aflată pe teritoriul său, în vederea
cercetării sau judecării acesteia pentru săvârşirea unei fapte penale sau a executării
pedepsei, dacă a fost condamnată anterior de o instanţă de judecată.
- Extrădarea se poate face pentru: crime împotriva păcii, crime împotriva umanităţii,
crime de război, terorism, infracţiunile de drept comun.
- Nu pot fi extrădaţi: autorii infracţiunilor politice sau cei care ar putea fi condamnaţi la
moarte ori ar exista riscul să fie supuşi torturii sau la rele tratamente; cetăţenii proprii ai
statului solicitat, cu excepția cazurilor de reciprocitate expres prevăzute de lege.
Condiţiile de fond ale extrădării sunt:
fapta pentru care se cere extrădarea să fi fost prevăzută ca infracţiune atât în legislaţia statului solicitant, cât şi în cea a
statului solicitat (principiul dublei incriminări);
persoana extrădată să nu fie judecată şi condamnată decât pentru infracţiunea pentru care s-a cerut extrădarea (principiul
specialităţii);
fapta trebuie să aibă o anumita gravitate, concretizată într-un anumit minim de pedeapsă privativă de libertate prevăzut în
legislaţia ambelor ţări;
să nu fi intervenit prescripţia incriminării sau a executării pedepsei respective, ori o cauza care înlătură răspunderea penală;
făptuitorul să nu mai fi fost condamnat sau să se fi dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pentru fapta pentru care se
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Teritoriul

TERITORIUL DE STAT este partea globului pământesc


asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa, în mod
exclusiv şi deplină, ce asigură cadrul spaţial de aşezare a
populaţiei și care cuprinde teritoriul terestru, râurile,
fluviile, canalele, mările interioare şi marea teritoriale,
precum şi spaţiul aerian, subsolul terestru, solul şi subsolul.
maritim.
Spaţiul (terestru, acvatic sau aerian) care constituie teritoriul
de stat reprezintă un element-condiţie esenţial pentru
existenţa grupului uman organizat politic în stat şi pentru
exercitarea prerogativelor suveranităţii în planul realităţilor
interne (supremaţia statului).

Inexistenţa teritoriului de stat lasă fără sens însuşi conceptul


de organizare politică, populaţia fără un spaţiu propriu, în
care să dispună de ea însăşi, fiind în imposibilitate de a se
constitui ca stat.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Teritoriul

NATURA JURIDICĂ
 Teritoriul reprezintă una din premisele existenței statului ca subiect originar al dreptului
internațional (alături de populație și structura organelor puterii).
 Suveranitatea teritorială se exprimă prin exercitarea autorității unui singur stat asupra
unui teritoriu.
 Competenţa teritorială a statului este exclusivă şi deplină.
 Această exclusivitate a competenței teritoriale rezultă din egalitatea suverană a statelor.
 Statul este singurul în măsură să determine natura competențelor pe care le exercită
asupra teritoriului de stat și întinderea acestora.

CARACTERISTICI
ALE
TERITORIULUI
STATELOR
MODERNE

BAZA MATERIALĂ
LIMITAT PRIN
A EXISTENŢEI ŞI
STABIL FRONTIERELE
ACTIVITĂŢII
STATULUI
STATULUI
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Teritoriul

COMPONENŢA
TERITORIULUI DE
STAT

TERITORIUL TERITORIUL
SPAŢIUL AERIAN
TERESTRU ACVATIC

apele interioare coloana de aer care se


solul şi nemaritime, apele găsește deasupra
subsolul maritime, inclusiv teritoriului terestru și
marea teritorială teritoriului acvatic
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Teritoriul


FRONTIERELE DE STAT
= linii reale sau imaginare, prin care se delimitează teritoriul unui stat de teritoriile
altor state şi se delimitează competenţa teritorială a statului.
A. din punct de vedere al aliniamentelor
frontiere naturale – cele stabilite frontiere artificiale – cele stabilite pe baza
cu ajutorul formelor de relief, unor meridiane sau paralele ori prin linii
(creasta sau baza munţilor, imaginare (paralela 38 latitudine nordică, linia
anumite ape). exterioară a mării teritoriale).

 B. din punct de vedere al componentelor teritoriului


frontiera frontiera fluvială frontiera maritimă – frontiera aeriană – delimitează
terestră – – se stabilește, de delimitează marea spațiul aerian al statului de
desparte regulă pe teritorială a statelor spațiile aeriene ale statelor vecine
uscatul între mijlocul cu litoral de marea prin linii perpendiculare
B. state
două
 din punctcanalului
de vedere al componentelor teritoriului
teritorială a statelor imaginare ce au ca repere
navigabil al vecine și de marea frontierele terestre, fluviale și
fluviului; liberă; maritime, până la limita
inferioară a spațiului cosmic.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Teritoriul


MODIFICAREA TERITORIULUI STATELOR

 Modalitățile de dobândire sau de modificare a teritoriului au evoluat în decursul timpului.


 În Evul Mediu erau considerate drept titluri juridice pentru modificarea teritoriilor unor state
căsătoriile între familiile regale și partajele succesorale, precum și bulele papale.
 Erau considerate titluri legale de dobândire a noi teritorii ocupația sau descoperirea originară,
continuitatea și contiguitatea, la fel ca și cucerirea de teritorii ca urmare a unor războaie.
 Cesiunea de teritorii a reprezentat o altă modalitate legală de prin care unele teritorii treceau
de la un stat la altul, în mod convențional.
 Potrivit dreptului internațional contemporan, modificările teritoriale sunt legale numai dacă
se realizează potrivit consimțământului liber exprimat al populației care locuiește pe acel
teritoriu.
 Modificarea teritoriului statelor poate avea loc
 cu respectarea principiului dreptului popoarelor la autodeterminare
 prin mijloace paşnice (prin tratative directe între statele interesate şi pe bază de acord între
ele):
- hotărârea organului legislativ suprem;
- consultarea directă a populaţiei prin referendum
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Teritoriul


FLUVII INTERNAȚIONALE
 Fluvii internaţionale = cursuri de apă care separă sau traversează teritoriile a două sau mai multe state şi
care sunt navigabile până la vărsarea lor în mare.
 Dreptul internaţional fluvial = ansamblul normelor cutumiare şi convenţionale şi a instituţiilor juridice,
parte componentă a dreptului internaţional public, care reglementează libertatea de navigaţie pe anumite
fluvii şi alte activităţi ale statelor în acest domeniu precum şi acţiunile de protejare a apelor acestor fluvii
împotriva poluării.
REGULI PRIVIND REGIMUL INTERNAŢIONAL AL UNOR FLUVII
 suveranitatea statelor riverane asupra sectorului naţional de pe acele fluvii;
 principiul libertăţii de navigaţie, pentru navele comerciale ale statelor;
 egalitatea de tratament aplicată tuturor navelor comerciale;
 obligaţia statelor riverane de a întreprinde lucrări de menţinere a navigabilităţii fluviului şi de
îmbunătăţire a ei, în sectorul lor naţional;
 navele militare ale statelor neriverane nu au dreptul să navigheze pe fluviile cu regim internaţional;
 constituirea unor comisii internaţionale de supraveghere internaţională a modului în care se aplică regimul
internaţional al fluviilor;
 dreptul fiecărui stat riveran la un fluviu cu regim internaţional să folosească, în mod rezonabil şi echitabil,
apele fluviului, fără să lezeze interesele celorlalte state riverane
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Teritoriul


FLUVII INTERNAȚIONALE

Dunărea Canalul Dunăre-Marea Neagră

Regimul internaţional de navigaţie pe Dunăre a Canalul Dunăre - Marea Neagră, realizat


fost stabilit prin mai multe convenţii internaţionale integral pe teritoriul României, formează o
(cele de la Paris, din 1856 şi 1921 şi de la Belgrad, artera fluvială națională sub jurisdicția
din 1948).
exclusivă a statului nostru.
„Convenţia privind regimul de navigaţie pe Dunăre”
din 18 august 1948, în vigoare şi în prezent, reafirmă Navigația prin canalul Dunăre - Marea Neagră
libertatea de navigaţie pe Dunăre. se desfășoară în condițiile Regulamentului
Convenţia de la Belgrad prevede două tipuri de navigației pe Dunăre în sectorul românesc
organe internaţionale: adoptat prin decizia Comisiei Dunării din 19
Comisia Dunării, organ cu competenţă generală martie 1973.
asupra întregului fluviu;
Administraţiile fluviale speciale, organe cu
competenţă limitată, la anumite sectoare de pe fluviu.
Comisia Dunării are sediul actual la Budapesta şi
este compusă din reprezentanţii statelor riverane, câte
unul, din partea fiecărui stat riveran
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Teritoriul


DREPTUL MĂRII

Dreptul internaţional al mării = parte din dreptul internaţional public, ansamblul normelor de drept
internaţional (convenţionale şi cutumiare), care reglementează regimul juridic al spaţiilor maritime,
raporturile de colaborare dintre state în folosirea acestor spaţii şi a resurselor lor.

Marea teritorială = fâşia de apă adiacentă ţărmului, măsurată de la liniile de bază ale ţărmului până la
12 mile marine în larg, asupra căreia statul riveran exercită suveranitate deplină şi exclusivă.

Zona contiguă = spaţiul maritim, care se află dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, adiacent
acesteia, şi care se întinde în larg, până la o anumită distanţă.

Platoul continental = prelungirea naturală a ţărmului care se poate întinde până la limita externă a
marginii continentale, sau până la 200 mile marine „de la linia de bază a mării teritoriale.”

Zona economică exclusivă a mării = zona situată dincolo de marea teritorială, adiacentă ei, care se
poate întinde până la 200 mile marine, de la linia de bază a mării teritoriale,a statului riveran.

Marea liberă = acea parte a mării care nu aparţine mării teritoriale sau apelor interioare ale unui stat.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Teritoriul


DREPTUL MĂRII
REGLEMENTĂRI
 Convenţia privind marea teritorială şi zona contiguă, 1958
 Convenţia cu privire la platoul continental, 1958
 Convenţia privind marea liberă, 1958
 Convenţia cu privire la pescuit şi protejarea resurselor vii ale
mării, 1958
 Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, 1982.
 România a ratificat Convenția Națiunilor Unite asupra
dreptului mării prin Legea nr.110/1996 și a aderat la Acordul
referitor la aplicarea părții a XI-a a Convenției, încheiat la
New York, 28 iulie 1994.
 Regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării
teritoriale şi al zonei contigue ale României este stabilit în
România prin Legea nr.17 din 7 august 1990, republicată în
2002
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Teritoriul


DREPTUL MĂRII

ZONA INTERNAŢIONALĂ A TERITORIILOR SUBMARINE


 „Fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul lor, dincolo de limitele
jurisdicţiei naţionale... şi resursele zonei formează patrimoniul
comun al umanităţii.”
 (Declaraţia asupra principiilor privind fundul mărilor şi oceanelor şi
subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale” din 1970)
 Conform prevederilor Convenţiei asupra dreptului mării, din 1982,
zona internaţională a teritoriilor submarine trebuie să fie deschisă
tuturor statelor, pentru folosirea ei exclusiv în scopuri paşnice.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Teritoriul


SPAȚIUL AERIAN AL STATULUI

Fiecare stat are suveranitate completă şi exclusivă


asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului său.
 Dreptul internaţional aerian cuprinde normele juridice
care reglementează folosirea de către oameni a
spaţiului aerian, statutul juridic al aeronavelor şi
regulile referitoare la circulaţia aeriană.
 Dreptul internaţional spaţial este ansamblul de norme
juridice create de state pentru reglementarea relaţiilor
dintre el şi alte subiecte ale sale, relaţii ce iau naştere
ca urmare a explorării şi folosirii spaţiului
extraatmosferic şi a corpurilor cereşti.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Teritoriul


SPAȚIUL AERIAN AL STATULUI
Cele cinci libertăţi ale aerului Principiile de bază ale dreptului
internaţional spaţial
Acordul cu privire la tranzitul serviciilor aeriene principiul folosirii cosmosului exclusiv în scopuri
internaţionale paşnice
Acordul cu privire la transportul aerian internaţional principiul explorării şi folosirii cosmosului spre
1) libertatea de survol; binele şi în interesul tuturor ţărilor al întregii omeniri
2) dreptul de escală tehnică pe teritoriul unui stat; principiul libertăţii de exploatare şi folosire a
3) libertatea de a debarca pasageri, corespondentă şi cosmosului de către toate statele
mărfuri provenind din statul a cărui naţionalitate o principiul neadmiterii apropriaţiunii cosmosului
are aeronava, pe teritoriul oricărei părţi contractante principiul păstrării jurisdicţiei şi proprietăţii statului
la convenţie; de lansare asupra obiectelor spaţiale şi a echipajelor
4) libertatea de a îmbarca pasageri, corespondenţă şi lor
mărfuri cu destinaţia statului ei de înmatriculare; principiul cooperării internaţionale în activitatea
5) libertatea de a debarca şi îmbarca pasageri, spaţială
corespondenţă şi mărfuri pe teritoriul oricărui stat principiul interzicerii contaminării cosmosului şi de a
parte contractantă a convenţiei. produce schimbări nocive în mediul terestru
principiul răspunderii internaţionale a statelor pentru
întreaga activitate spaţială
principiul considerării astronauţilor ca trimişi ai
omenirii.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Teritoriul


SPAȚIUL AERIAN AL STATULUI

REGLEMENTĂRI
Convenţia de la Chicago, asupra aviaţiei civile internaţionale, 1944
Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea şi
folosirea spaţiului extraatmosferic, 1967
Acordul cu privire la salvarea astronauţilor, reîntoarcerea lor şi restituirea obiectelor
lansate în spaţiul extraatmosferic, 1968
Convenţia cu privire la răspunderea internaţională pentru daunele provocate de
obiectele spaţiale, 1972;
Convenţia asupra înmatriculării obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic, 1975;
Acordul guvernând activităţile statelor pe Lună şi celelalte corpuri cereşti, 1979.
LEGE nr.40 din 28 iunie 1993
pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul Romaniei şi Agentia Spatiala Europeana
(E.S.A.) privind cooperarea spatiala in scopuri pasnice, publicat în M.Of. nr. 143/30
iun. 1993
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Teritoriul


SPAȚIUL AERIAN AL STATULUI

Luna și celelalte corpuri cerești sunt patrimoniul comun al umanității.


Ele nu pot forma obiectul unor aproprieri naționale.
Acordul de reglementare a activității statelor pe Lună și celelalte
corpuri cerești (1979) interzice plasarea pe Lună ori pe celelalte corpuri
cerești a armelor ori a unor baze militare, precum și efectuarea de
experiențe ori manevre militare.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Autoritatea guvernamentală

AUTORITATEA GUVERNAMENTALĂ INDEPENDENTĂ în luarea


deciziilor, guvernul, trebuie să dispună de atributele puterii asupra populaţiei şi
teritoriului, să asigure statului integritate teritorială şi independenţă politică.
= AUTORITATEA POLITICĂ prin care populaţia se organizează în interior şi
prin care relaţionează cu alte entităţi cu personalitate internaţională.
= un aparat de stat constituit pe un ansamblu de structuri şi reguli politico-
administrative.
= statul este întotdeauna justificarea şi punerea în formă a unui principiu ierarhic,
un cadru general al drepturilor şi obligaţiilor pe care populaţia sa le are în raport
cu el însuşi, funcţia sa internaţională fiind aceea de a asigura existenţa grupului,
continuitatea unei vieţi colective liniştite şi funcţionarea regulată a serviciilor
publice.
Guvernelor nu li se pot impune reguli internaţionale de organizare internă, pentru
că suveranitatea statelor obligă la neintervenţie în treburile interne ale acestora.
Guvernul rămâne în planul dreptului internaţional doar exponentul concret al
societăţii organizate politic în stat, pe un teritoriu determinat.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Capacitatea de a intra în relații cu alte state

CAPACITATEA DE A INTRA ÎN RELAŢII CU


ALTE STATE implică şi suveranitatea ca trăsătură a
puterii politice şi reprezintă baza politică şi juridică a
calităţii statului de subiect de drept internaţional.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Neutralitatea

Instituţia neutralităţii constituie una din cele mai vechi instituţii ale
dreptului internaţional public.
Prima reglementare, care cuprinde reguli privind drepturile statelor neutre
este Consolato del Mare publicată la Barcelona, în jurul anului 1494.
Statutul de neutralitate impunea imparţialitatea unui stat, faţă de toate
statele beligerante, participante la un război.
Asumarea de către un stat a obligaţiei de a nu participa la nici un conflict
armat a transformat neutralitatea ocazională într-una permanentă.
Au statut de neutralitate și sunt recunoscute ca atare în plan internațional
următoarele state:
Elveţia (statut recunoscut la Congresul de la Viena din
1815);
Austria (din 1955);
Laos (din 1962);
Malta (prin declarația guvernamentală din 1979).
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Neutralitatea

IMPARŢIALĂ

POZITIVĂ PERMANENTĂ

TIPURI DE
NEUTRALITATE

TEMPORARĂ
ACTIVĂ

DIFERENŢIATĂ
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Neutralitatea


NEUTRALITATEA IMPARŢIALĂ (ABSOLUTĂ), ce a apărut în legătură cu războiul şi fost reglementată
prin convenţiile de la Haga din anul 1899 şi 1907; potrivit reglementărilor convenţiilor menționate, statul
neutru are, în timp de război, obligaţia să adopte o poziţie egală faţă de beligeranţi, fără a favoriza pe nici
unul dintre ei.
NEUTRALITATEA DIFERENŢIATĂ, ce presupune nu numai neparticiparea unui stat la conflictul armat
(război), dar şi îndatorirea acestui stat de a acorda ajutor nemilitar statului victimă a agresiunii şi de a nu
sprijini statul agresor.

NEUTRALITATEA PERMANENTĂ, înțeleasă ca statutul internaţional special pe care îl poate adopta un stat, pe baza unui
act unilateral sau pe baza unui act internaţional acceptat de el, în temeiul căruia statul respectiv se obligă să nu participe la
războaie internaţionale, iar în timp de pace să nu participe la alianţe militare sau la alte acţiuni de pregătire a unui război şi să
nu întreprindă acţiuni discriminatorii în relaţiile internaţionale, contrare cooperării paşnice între state şi popoare.

NEUTRALITATEA TEMPORARĂ (OCAZIONALĂ) semnifică atitudinea unui stat de a nu


participa la un anumit conflict militar

NEUTRALITATEA ACTIVĂ desemnează anumite opţiuni de politică externă ale unor state mici
în perioada „războiului rece”, în vederea promovării intereselor specifice.

NEUTRALITATEA POZITIVĂ presupune participarea la mişcarea de nealiniere, neparticiparea


la blocurile militare.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Neutralitatea

Sistemul de asigurare a păcii și securității instituit pentru prevenirea colectivă a


agresiunii în conformitate cu prevederile din Capitolul VII al Cartei O.N.U., a
determinat clarificarea problemei referitoare la COMPATIBILITATEA DINTRE
STATUTUL DE NEUTRALITATE ȘI CALITATEA DE MEMBRU O.N.U.
Art.2(5) al Cartei, TOATE STATELE MEMBRE ALE O.N.U. TREBUIE SĂ
ACORDE AJUTOR ÎN ORICE ACȚIUNE ÎNTREPRINSĂ ÎN
CONFORMITATE CU CARTA.
Art. 48 alin.1 din Capitolul VII al Cartei O.N.U. dă dreptul Consiliul de Securitate
să aleagă unele state membre, cărora să le solicite participarea directă la măsurile
de constrângere cu forța armată pe care le decide.
Statele membre care vor să pună la dispoziția Consiliului de Securitate forțe armate
trebuie să încheie acorduri speciale cu acesta.
CONCLUZIA MAJORITARĂ DECLARĂ COMPATIBILITATEA
STATUTULUI DE NEUTRALITATE CU CALITATEA DE STAT MEMBRU
AL O.N.U.
Ca urmare, Elveția a devenit membru O.N.U. din 2002, în urma unui referendum,
iar Austria este membru O.N.U. din 1955.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Recunoașterea internațională

DEFINIŢIE
„actul unilateral al statului prin care constată apariția unui nou subiect de drept
internațional sau a altor categorii (guvern, națiune care luptă pentru independență
sau insurgenții într-un război civil), manifestându-și dorința de a stabili cu ele relații
oficiale” (Dicţionar de drept internaţional public, 1982, p. 25)

statele noi apărute în comunitatea


internaţională

poporul (naţiunea) care guvernele apărute pe cale


luptă pentru independenţă; neconstituţională

răsculaţii într-un război civil


Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Recunoașterea internațională

a) Recunoaşterea statelor în dreptul internaţional


Recunoașterea constituie „actul prin care un stat admite că o entitate politică
îndeplinește condițiile specifice ale unui stat nou, având personalitate juridică
deplină în ordinea internațională și își exprimă voința de a-l considera ca membru al
comunității internaționale”

act politic instrument


juridic
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

3.2. STATELE. Recunoașterea internațională

recunoașterea de fapt recunoașterea de drept


(de facto) (de jure)
 recunoaştere provizorie  recunoaştere definitivă,
 poate fi revocată  nu poate fi retrasă;
 este limitată la stabilirea de
 este o recunoaştere deplină,
relaţii oficiale între cele două
state numai la nivel consular relaţiile între cele două state
se stabilesc la nivel
diplomatic
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.2. STATELE. Recunoașterea internațională

recunoașterea explicită recunoașterea implicită


(expresă) (tacită)
 realizată printr-o declaraţie a • rezultă, în mod indirect, din
statului care recunoaşte, o anumite acte făcute de statul
notă diplomatică, o care recunoaşte faţă de statul
nou
telegramă, etc.
Ex. statul care recunoaşte
încheie un tratat internaţional
cu noul stat sau declară război
noului stat.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.2. STATELE. Recunoașterea internațională

recunoaștere individuală recunoaștere colectivă

• în anumite circumstanțe
 REGULA politice
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.2. STATELE. Recunoașterea internațională

teoria constitutivă a teoria declarativă a


recunoaşterii recunoaşterii
actul de recunoaştere actul recunoaşterii reprezintă
internaţională a statului nou un act de constatare din
îi conferă acestuia calitatea partea unui stat a unei noi
realităţi care s-a ivit în
de subiect de drept
comunitatea internaţională
internaţional public
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.2. STATELE. Recunoașterea internațională

Problema recunoaşterii internaţionale a unui guvern se pune numai în cazul când el


a ajuns la conducerea unui stat, prin căi neconstituţionale: revoluţie, insurecţie,
lovitură de stat sau printr-o cale paşnică, neconstituţională.
Recunoaşterea guvernului - actul prin care un stat, declară sau admite tacit că
guvernul altui stat este capabil să intermedieze relaţiile dintre cele două state.

În doctrină s-au conturat două curente de opinie:


-doctrina TOBAR - formulată în 1907, refuza recunoaşterea guvernelor ajunse la
putere prin insurecţii
-doctrina ESTRADA - apărută ca reacție la practicile doctrinei Tobar, a fost
formulată în 1930 și susține ideea potrivit căreia nerecunoașterea noilor guverne ar
constitui, în fapt, o imixtiune în afacerile interne ale altor state. „Mexicul nu se
pronunță cu privire la acordarea de recunoaștere” și nu contestă „dreptul pe care îl
au națiunile străine de a accepta, de a menține sau de a înlocui guvernele sau
autoritățile lor” - Genaro Estrada, notă adresată reprezentanților diplomatici ai
acestei țări în 1930.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.2. STATELE. Recunoașterea internațională

-Are ca obiect naţiunea (poporul) care luptă pentru


independenţă şi a organului care conduce această
luptă.
-Recunoaşterea organelor de conducere a mişcărilor
de eliberare naţională (guverne provizorii, comitete
naţionale, fronturi de salvare naţională etc.),
constituie un mijloc juridic deosebit de important în
dobândirea independenţei de stat a popoarelor.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.2. STATELE. Recunoașterea internațională

-Are ca efect dobândirea de drepturi şi obligaţii pentru părţile


implicate în conflict:
-recunoaşterea ca insurgenţi se face, de obicei, de guvernul
împotriva căruia luptă răsculaţii, dar şi de state terţe; prin
această recunoaştere, insurgenţii capturaţi sunt trataţi ca
prizonieri de război, iar actele lor prin care au produs anumite
daune statelor străine sau cetăţenilor lor nu mai angajează
răspunderea internaţională a guvernului legal împotriva căruia
luptă răsculaţii;
-recunoaşterea ca beligeranţi se face de statele terţe; recunoaşterea
ca beligeranţi reprezintă actul prin care un stat declară sau
admite că el adoptă o poziţie neutră faţă de părţile care luptă
într-un război civil (atât faţă de forţele guvernamentale, cât şi
faţă de răsculaţi).
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.2. STATELE. Succesiunea statelor

-Succesiunea statelor în dreptul internaţional public


reprezintă substituirea între două state pe acelaşi
teritoriu, ca urmare a dispariţiei unui stat ca subiect de
drept internaţional (statul predecesor) şi înlocuirea lui
de către un stat nou (statul succesor), ori a altor mutații
pe care un teritoriu este susceptibil să le sufere.
-Denumirea de „succesiune a statelor” își are originea în
dreptul intern și a fost apreciată de unii autori ca
„greșită”, „inexactă”, dar Comisia de Drept
Internațional a utilizat-o ca atare în cuprinsul celor
două convenții adoptate la Viena în 1978 și 1983.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.2. STATELE. Succesiunea statelor

Problema succesiunii statelor este


generată de mutații teritoriale:

reunirea mai multor state pe dezmembrarea unui stat, ce


calea fuziunii sau absorbției are caurmare apariția mai
(Republica Democrată multor state independente
Germană și Republica (U.R.S.S., 1991);
Federală Germania, 1990);

separarea sau secesiunea


transferul de teritoriu
(Pakistanul desprins de
(cesiune).
India, 1947);
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.2. STATELE. Succesiunea statelor

În cadrul O.N.U. au fost negociate și adoptate două tratate


multilaterale referitoare la soluționarea situațiilor generate de
succesiunea statelor:
- Convenția referitoare la succesiunea statelor cu privire la
tratate, adoptată la Viena în 1978, intrată în vigoare în 1996;
- Convenția referitoare la succesiunea statelor în ceea ce
privește bunurile, arhivele și datoriile, adoptată la Viena în
1983 (nu a intrat încă în vigoare).
Cele două convenții definesc ”succesiunea” în următorii
termeni: „prin expresia succesiune a statelor se înțelege
substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce privește
răspunderea pentru relațiile internaționale ale unui teritoriu”.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.2. STATELE. Succesiunea statelor

a) Succesiunea statelor la tratatele internaţionale


1) Succesiunea la tratatele internaţionale a noilor state independente,
apărute ca urmare a luptei de eliberare a popoarelor coloniale - „un stat
nou independent nu este obligat să menţină un tratat sau să devină parte la un
tratat numai pentru simplul fapt că la data succesiunii statelor tratatele erau
în vigoare în privinţa teritoriului la care se referă acea succesiune" (art. 16
Convenţia de la Viena din 1978).
2) Succesiunea în materia tratatelor internaţionale în cazul unirii a două
sau mai multe state - regula generală care se aplică este continuitatea
valabilităţii tratatelor internaţionale ale statelor predecesoare pentru statul
succesor, cu menţiunea dacă statele respective nu hotărăsc altfel.
3) Succesiunea în materia tratatelor internaţionale în cazul divizării unui
stat în mai multe state - statele succesoare preiau tratatele statului predecesor,
dacă ele nu hotărăsc altfel.
4) În cazul trecerii unei zone teritoriale de sub suveranitatea unui stat sub
suveranitate altui stat - se aplică regula valabilităţii teritoriale a limitelor
tratatelor internaţionale.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.2. STATELE. Succesiunea statelor

b) Succesiunea statelor în domeniile bunurilor şi


arhivei
Bunurile și arhiva se transmit gratuit şi integral statului
succesor indiferent de locul unde se află.
c) Succesiunea statelor la datorii
Regula generală aplicabilă în această materie a
succesiunii este reglementarea pe cale
convenţională a succesiuni datoriilor de stat între
statul predecesor şi statul succesor şi prin reguli
specifice celor patru cazuri de succesiune.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Organizația internațională
- ”o asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu
o constituție și organe comune și posedând o
personalitate juridică distinctă de aceea a statelor
membre” - Comisia de Drept Internațional a O.N.U.
- o organizaţie interguvernamentală (diferențiind tranșant
aceste entități de organizațiile neguvernamentale) -
Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul, art. 2 pct.
I
- „o asociere de state constituită printr-un tratat, având un
act constitutiv, organe comune şi personalitate juridică
distinctă de cea a statelor membre care o compun” -
Convenţia din 1975 privind reprezentarea statelor în
relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale
guvernamentale
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

- Organizaţia internaţională constituie o formă de


coordonare a colaborării internaţionale în domenii
stabilite, pentru care statele au creat un anumit cadru
juridic instituţional permanent, printr-un statut elaborat de
comun acord, ce prevede obiectul şi scopul organizaţiei,
organele şi funcţiile lor necesare realizării obiectivelor
urmărite.
- Conținutul capacității juridice a organizațiilor
internaționale trebuie să fie expres prevăzut în actul
constitutiv, este limitat și diferit de la o organizație la alta.
- Organizaţia internaţională este subiect derivat al
dreptului internaţional numai în măsura în care statele
membre îi conferă aceasta calitate, exercitând drepturi
şi asumându-şi obligaţii internaţionale.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

- CALITATEA DE STAT MEMBRU


Statele pot deveni membre ale unei organizații internaționale PRIN
PARTICIPAREA LA CONSTITUIREA ORGANIZAȚIEI RESPECTIVE,
ori PRIN ADMITEREA ÎNTR-O ORGANIZAȚIE DEJA EXISTENTĂ
Art. 3, Carta ONU - „sunt membri originari ai Organizaţiei Naţiunilor Unite
statele care, participând la Conferinţa Naţiunilor Unite de la San
Francisco pentru Organizaţia internaţională sau semnând mai înainte
Declaraţia Naţiunilor Unite din 1 ianuarie 1942, semnează prezenta
cartă şi o ratifică în conformitate cu art.110”.
Art. 4, Carta ONU - pot deveni membri ai Naţiunilor Unite „toate celelalte
state iubitoare de pace care acceptă obligaţiile cuprinse în prezenta
cartă şi care, după aprecierea organizaţiei, sunt capabile şi dispuse să
le îndeplinească”, admiterea ca membru al Naţiunilor Unite a oricărui
stat care îndeplineşte aceste condiţii urmând a se face printr-o hotărâre
a Adunării Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

o asociere se asocierea se realizează în baza unui tratat


state constitutiv (statut, cartă, constituţie, pact etc.)

o structură
instituţională adunare generală, consiliu, secretariat etc.
proprie

personalitate personalitate juridică internaţională distinctă


juridică proprie de cea a statelor membre.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Criteriu de clasificare Categorii


după aria de acţiune cu vocaţie universală (O.N.U.)

cu vocaţie regională (Consiliul Europei)

cu vocaţie subregională (O.C.E.M.N.)

după posibilitatea de a deschise


deveni membri
închise

după obiectul lor generale

specializate
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Organizaţia Naţiunilor Unite


Declaraţia semnată la Moscova la 30 octombrie 1943 recunoştea
„necesitatea stabilirii, la o dată practic cât mai apropiată, a unei
organizaţii internaţionale universale, bazată pe principiul egalităţii
suverane a tuturor statelor iubitoare de pace şi deschisă tuturor acestor
state, mari şi mici, pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”.

Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, tratat care înfiinţează organizaţia


internaţională numită Organizaţia Naţiunilor Unite, a fost semnată la
Conferinţa Naţiunilor Unite privind Organizaţia Internaţională de la San
Francisco, California, Statele Unite ale Americii, pe 26 iunie 1945, de 50
din cele 51 de ţări membre originare şi a intrat în vigoare la data de 24
octombrie 1945, după ce a fost ratificat de către cei cinci membri
permanenţi ai Consiliului de Securitate: Republica China (mai târziu
înlocuită cu Republica Populară Chineză), Franţa, Uniunea Republicilor
Socialiste Sovietice (mai târziu înlocuită de Federaţia Rusă), Regatul Unit,
şi Statele Unite şi de majoritatea celorlalte state semnatare.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Organizaţia Naţiunilor Unite


• Textul Cartei este constituit dintr-un preambul• Capitolul X - Consiliul Economic şi Social
şi 19 capitole, care cuprind 111 articole, după• Capitolul XI - Declaraţie privind teritoriile
cum urmează: care nu se autoguvernează
• Capitolul I - Scopuri şi principii • Capitolul XII - Sistemul internaţional de tutelă
• Capitolul II - Membri • Capitolul XIII - Consiliul de Tutelă
• Capitolul III - Organe • Capitolul XIV - Curtea Internaţională de
• Capitolul IV - Adunarea Generală Justiţie

• Capitolul V - Consiliul de Securitate • Capitolul XV - Secretariatul

• Capitolul VI - Rezolvarea paşnică a• Capitolul XVI - Dispoziţii diverse


diferendelor • Capitolul XVII - Dispoziţii tranzitorii de
• Capitolul VII - Acţiunea în caz de ameninţări securitate
împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de• Capitolul XVIII - Amendamente
acte de agresiune • Capitolul XIX - Ratificare şi semnare.
• Capitolul VIII - Acorduri regionale
• Capitolul IX - Cooperarea economică şi
socială internaţională
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Organizaţia Naţiunilor Unite


Scopurile pentru care a fost creată Organizaţia întemeiate pe respectarea principiului
Naţiunilor Unite, pentru îndeplinirea cărora egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul de
acţionează guvernele membre, sunt clar definite a dispune de ele însele şi să ia oricare alte
în primul articol al Cartei : măsuri potrivite pentru consolidarea păcii
mondiale;
1. menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
scop pentru care trebuie să ia măsuri colective 3. să realizeze cooperarea internaţională,
eficace pentru prevenirea şi înlăturarea rezolvând probleme internaţionale cu caracter
ameninţărilor împotriva păcii şi pentru economic, social, cultural sau umanitar,
reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor promovând şi încurajând respectarea
violări ale păcii şi să înfăptuiască, prin drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
mijloace paşnice şi în conformitate cu pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă
principiile justiţiei şi dreptului internaţional sau religie;
aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau
4. să fie un centru în care să se armonizeze
situaţiilor cu caracter internaţional care ar
eforturile naţiunilor pentru atingerea acestor
putea duce la o violare a păcii;
scopuri comune.
2. să dezvolte relaţiile prieteneşti între naţiuni
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Organizaţia Naţiunilor Unite


ADUNAREA GENERALĂ este cea care întruneşte cele mai largi competenţe conform
Cartei, ocupând locul central în cadrul organizației, datorită puterii politice, financiare şi
deciziilor pe linie administrativă. Adunarea Generală este decidentul în ceea ce priveşte
compoziţia altor organe ale ONU.

CONSILIUL ECONOMIC ŞI SOCIAL (ECOSOC) şi CONSILIUL DE TUTELĂ sunt cele


două organe principale situate direct în subordinea Adunării Generale. ECOSOC şi-a extins
acţiunile în mod permanent, în timp ce Consiliul de Tutelă şi-a redus activitatea.

CONSILIUL DE SECURITATE este organul care acţionează independent de celelalte


entităţi în operaţiunile de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale. El are
responsabilitatea primară în menţinerea păcii, având conştiinţa propriilor acţiuni ori decizii .

SECRETARIATUL - Secretarul General al O.N.U. deţine funcţia de Preşedinte al


Comitetului Administrativ de Coordonare, care îi reuneşte pe directorii executivi ai
agenţiilor ONU şi pe şefii executivi ai fondurilor.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.4. CALITATEA DE SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL
A ALTOR ENTITĂŢI

• SUBIECTE DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC LIMITATE ŞI TRANZITORII:


- sfera de exercitare a drepturilor are caracter limitat și vizează transformarea în stat;
- exercitarea acestor drepturilor durează până la crearea statului nou.

Poporul care luptă pentru independenţă are următoarele drepturi:


a) să încheie tratate internaţionale cu alte subiecte de drept internaţional;
b) să întreţină relaţii oficiale cu alte subiecte ale dreptului internaţional;
c) să participe la negocieri şi la conferinţe internaţionale (în calitate de observator);
d) să primească ajutoare de la state sau organizaţii internaţionale;
e) să participe la crearea dreptului internaţional public.

• Pentru ca poporul care luptă pentru independenţă să poată exercita drepturile şi obligaţiile
internaţionale care îi revin, este necesar să dispună de o organizare determinată a mișcării
de eliberare (organe de conducere, armată de rezistență).
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.4. CALITATEA DE SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL
A ALTOR ENTITĂŢI

• Problema calităţii de subiect al dreptului international a Vaticanului a generat multe


controverse.
• Unii autori analizează această problemă sub denumirea de „entități etatice contestate”.
• Vaticanul reprezintă centrul Bisericii catolice.
• În anul 1870 a fost desfiinţat ca stat şi recreat după aproape 60 ani prin Acordul de la Laterano
încheiat între Sfântul Scaun şi Regatul Italiei din 11 februarie 1929, document prin care s-a
recunoscut jurisdicţia suverană a Vaticanului asupra unui spaţiu teritorial din oraşul Roma (44
ha), dreptul de proprietate exclusivă asupra acestui spaţiu precum şi dreptul de reprezentare în
străinătate.
• Astăzi, calitatea de subiect de drept internaţional public distinct a Sfântului Scaun este
universal recunoscută.
• Vaticanul are personalitate internaţională mai redusă, suveranitatea sa nu este deplină, are
organizare administrativă în probleme religioase.
• Cetăţenia Vaticanului are caracter special şi nu afectează cetăţenia originară a persoanei
respective.
• Vaticanul este o monarhie electivă non-ereditară, ce are în calitate de suveran.
• România a stabilit relaţii diplomatice cu Vaticanul la 1 iunie1920; acestea au fost întrerupte în
1950 şi reluate în 1990.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.4. CALITATEA DE SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL
A ALTOR ENTITĂŢI

• Asociații formate din persoane fizice, grupuri de particulari,


considerate, în general, subiecte de drept intern, chiar dacă unii
autori apreciază că unele dintre ele ar beneficia de un statut parțial
internațional sau ar dispune de o anumită putere normativă.
• Ele sunt clasificate ca organizații nonguvernamentale, deși unele
dintre aceste organizații îndeplinesc funcții guvernamentale
importante.
• Nu întrunesc condiţiile necesare pentru a fi subiecte de drept
internaţional public și constituie subiecte de drept intern ale
statelor unde îşi au sediul.
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.4. CALITATEA DE SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL
A ALTOR ENTITĂŢI

- Calitatea de subiect de drept internațional a individului rămâne, încă, obiect de


controversă între doctrinari.
- „subiecte a căror prezență este tolerată de state în ordinea internațională”
(Blachèr, 2008, p. 80);
- „Dreptul internațional a fost creat și continuă să existe ca un drept
interstatal…Faptul că individului nu i se recunoaște în dreptul internațional
contemporan caracterul de subiect de drept nu înseamnă că el nu este important
pentru societatea internațională.” (A.Năstase)
- Individul nu este destinatar direct al normei de drept internațional, el beneficiază
de protecția normei de drept internațional, dar numai prin intermediul statului și
numai dacă statul respectiv își va fi asumat angajamente prin tratate
internaționale referitoare la statutul internațional al persoanei fizice.
- Instituția drepturilor omului că „…a cunoscut un îndelungat proces de cristalizare,
înfățișându-se în prezent ca o instituție deosebit de complexă, ce ține atât de ordinea juridică
internă, cât și de cea internațională. Ea definește și însumează un ansamblu de drepturi,
libertăți și obligații ale oamenilor unii față de alții, ale statelor de a apăra și promova aceste
drepturi, ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și
libertăților respective în fiecare țară” (Duculescu).
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
3.4. CALITATEA DE SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL
A ALTOR ENTITĂŢI

• Problema subiectului dreptului internațional public nu este codificată.


• Recent s-a pus în discuție situația omenirii în ansamblul ei ca urmare a unor
reglementari de drept internațional, cum ar fi:
- dreptul omenirii la pace si securitate;
- dreptul asupra bunurilor declarate ca fiind bunuri comune întregii omeniri
(spațiul extraatmosferic si corpurile cerești din sistemul solar, spatiile submarine
din zona internațională a mărilor şi oceanelor.
• Se pune, însă, întrebarea:
CINE REPREZINTĂ OMENIREA ŞI CUM PARTICIPĂ LA RAPORTURILE DE
DREPT INTERNAȚIONAL ?
• Răspunsul este simplu: omenirea nu este încă un subiect de drept internațional şi,
prin urmare, nu poate participa la raporturile juridice internaționale.