Sunteți pe pagina 1din 4

2.1.

Precursorii teoriilor criminologice

Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor forme de


organizare socială. Anterior acestui fapt istoric nu se poate afirma existenţa criminalităţii,
deoarece „acolo unde nu există morală şi norme nu există crime”.
Deşi criminalitatea nu a fost studiată în mod ştiinţific decât relativ recent (în ultimele
două secole), numeroase izvoare prezente pe întreaga perioadă a evoluţiei umanităţii relevă
interesul pentru acest fenomen.
Data apariţiei criminologiei ca ştiinţă, ca şi în cazul altor discipline sociale, nu poate fi
precizată cu exactitate. Majoritatea istoricilor criminologiei îl consideră pe medicul militar italian
Cesare Lombroso (1835-1909) drept întemeietorul acestei ştiinţe, recunoscând totodată meritele
precursorilor săi, un exemplu elocvent fiind Cesare Baccaria (1738-1794), prin importanţa
lucrării sale „Dei delitti e dellepene” (Despre infracţiuni şi pedepse) apărută în anul 1764.
Influenţat de lucrările filozofilor iluminişti Montesquieu (1689-1755) şi J.J. Rousseau (1712-
1778), Beccaria a atacat virulent şi pertinent tirania şi arbitrariul care dominau justiţia italiană
din acel timp, pledând împotriva dreptului „divin” (inchizitorial) şi în favoarea dreptului
„natural”, în virtutea căruia toţi oamenii să fie egali în faţă legii 1. Interesul său privind raportarea
pedepsei la pericolul social al faptei şi la vinovăţia făptuitorului, precum şi opiniile referitoare la
prevenirea criminalităţii constituie idei esenţiale ale şcolii clasice de drept penal, cât şi
importante puncte de plecare în criminologie.
Contemporan cu Beccaria, englezul Jeremy Bentham a dezvoltat problematica
penalogiei, făcând o serie de propuneri de reformarea sistemului de legi şi pedepse, ce a avut un
impact social real, fiind însuşite de structurile britanice, judiciare şi de putere2.
Abordarea filozofico-umanistă a fenomenului infracţional a fost completată cu încercarea
de a introduce ca metodă de studiu delincventa într-un sistem de cercetări experimentale. La
aceasta au contribuit antropologi şi medici de penitenciare. Franz Joseph Gali (1758-1828), cu
lucrarea sa „Les Fonctions du cerveau”, este considerat întemeietorul antropologiei judiciare.
Tot în acest sens se înscriu şi cercetările medicului scoţian Thompson, care a publicat în
„Journal of Mental Science” (1870) observaţiile sale asupra a peste 5.000 de deţinuţi, iar
englezul Nicolson a publicat studiile referitoare la viaţa publică a infractorilor.

1
Gh.Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag. 8.
2
J.Bentham, A fragment on Government, An introduction in the Principle of Morals and
Legislation, Omaha, 1983, pag. 93.
Aceste lucrări, majoritatea având caracter experimental şi tratând cu preponderenţă
problemele psihiatriei judiciare, au stat la baza lucrării lui Lombroso. Acesta, într-un efort
integrator, folosind şi propriile sale cercetări, a publicat în anul 1876 lucrarea „L'uomo
delinquente” (Omul delincvent). Susţinând că ar fi găsit imaginea-model a infractorului, acesta
fiind o fiinţă predestinată să comită delicte datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute.
Opera sa a avut un asemenea impact asupra lumii ştiinţifice de la sfârşitul secolului al XIX-lea,
încât Lombroso a fost supranumit părintele „criminologiei antropologice”3.
Un alt nume important de care se leagă naşterea criminologiei ştiinţifice este acela al lui
Enrico Ferri (1856-1929), care în lucrarea sa „Sociologia criminale” (1881) a analizat rolul
factorilor sociali în geneza criminalităţii, motiv pentru care a fost considerat întemeietorul
„criminologiei sociologice”.
Triada italiană a criminologiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea este încheiată de
magistratul Raffaelo Garofalo (1851-1934), a cărui lucrare-fundamentală este intitulată
„Criminologia” (Napoli, 1885). Încercând să depăşească greutăţile cu care se confruntă
criminologia datorită dependenţei sale faţă de ştiinţa dreptului penal, el a creat o teorie a
„criminalităţii naturale”, independenţa în spaţiu şi timp, fapt care 1-a expus unor critici
vehemente, mai ales din partea sociologilor francezi4.
Menţionăm că, deşi denumirea de „criminologie” este asociată numelui lui Garofalo,
datorită titlului celebru al operei sale, folosirea în premieră a acestui cuvânt se pare că aparţine
antropologului francez Paul Topinard5.
Antropologia criminologică nu a constituit singura cale de cercetare criminologică în
secolul al XIX-lea. Simultan, studiile cu privire la dinamica delincvenţei au dus la acumularea
unui volum important de date statistice care au determinat apariţia unui nou domeniu de
cercetare. Lucrări ştiinţifice destinate examinării datelor statistice au fost efectuate de francezul
Andre-Michel Guerry (1802-1866) – „Essai sur la statistique morale de la France”, apărută în
anul 1833, de belgianul Lambert A.J. Quetelet (1796-1874) – „Sur l'homme et le developpement
de ses facultes ou Essai dephysique sociale”, apărută în 18356.
În aceeaşi direcţie s-au îndreptat studiile cercetătorilor germani von Mayr - cu lucrarea
„Statistik der Gerichhichen Polizei in Konigreich Bayern und in eingen ander Landern” (1867) -
şi von Oettingen - cu „Statica morală şi importanţa sa pentru o etică socială creştină”.

3
J.Pinatel in Pierre Bouzat et J. Pinatel, op.cit, pag. 61.
4
Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit, pag. 9.
5
E.H.Johnson, Crime, Correction and Society, Southerm Illinois, Third Edition, 1974, pag. 4.
6
J. Pinatel, op.cit, pag. 63.
Tot în Germania, Franz von Liszt a militat cu energie în favoarea cercetărilor
criminologice şi aplicarea în practică a rezultatelor. Von Liszt susţine necesitatea unei „ştiinţe
totale a dreptului penal”, în care să fie incluse antropologia criminologică, psihologia
criminologică şi statistică criminologică. O asemenea abordare reprezintă o veritabilă revoluţie în
criminologie. „În încercarea de a depăşi divergenţele de idei dintre teoreticienii francezi şi cei
italieni, von Liszt a ajuns la teoria sintetică despre interacţiunea predispoziţiilor native cu mediul
înconjurător în comiterea faptelor antisociale”7.
Opiniile divergente exprimate în lumea ştiinţifică privind criminalitatea au constituit un
prilej favorabil pentru efectuarea de noi cercetări şi au determinat crearea unui cadru instituţional
adecvat, care a impulsionat studiul fenomenului infracţional, prefigurând apariţia unei noi
discipline ştiinţifice, criminologia.
La sfârşitul secolului ai XIX-lea şi începutul secolului XX, studiile criminologice au fost
găzduite de alte discipline ştiinţifice. Starea şi dinamica fenomenului infracţional au fost studiate
mai ales cu mijloace statistice, influenţa mediului social asupra criminalităţii s-a dezvoltat în
cadrul sociologiei, iar studiul persoanei infractorului a fost realizat antropologic, psihologic şi
psihiatric.
Datorită influenţei exercitate de Lombroso, cât şi faptului că publicaţia „Archives
d'Antropologie criminelle et de sciencespenale”, înfiinţată la Lyon în 1886, a concentrat
principalele preocupări ştiinţifice referitoare la criminalitate, criminologia a purtat o perioadă
numele de antropologie criminologică. De altfel, sub această denumire s-au desfăşurat şi
congresele internaţionale care au avut loc la Roma (1885), Paris (1889), Bruxelles (1892),
Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906) şi Koln (1911).
În această perioadă, „criminologia nu se constituise ca disciplină autonomă, ci se prezenta
sub forma unor capitole în cadrul altor ştiinţe care abordau fiecare, în domeniul lor propriu,
descrierea şi explicarea realităţii infracţionale”8. Prin acumularea de cunoştinţe referitoare la
criminalitate s-a iniţiat un proces de structurare a unor „criminologii specializate (biologică,
psihologică, sociologică) independente, dar inevitabil tributare disciplinelor din care au
provenit”9.
În anul 1934 s-a creat Societatea Internaţională de Criminologie, cu sediul la Paris,
având ca principal obiectiv promovarea internaţională a studiului ştiinţific al criminalităţii.
Congresele acestei societăţi au abordat teme precum: crima organizată, criminalitatea „gulerelor
albe”, criminalitatea transnaţională, dar şi delincventa juvenilă etc.

7
H.E.Göppinger, Kriminologie, München, Editura C.H.Beck, 1971, pag.22.
8
R.M.Stănoiu, Introducere în criminologie, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, pag.13.
9
J. Pinatel, op.cit, pag. 10.
Din anul 1952, societatea desfăşoară, sub egida O.N.U., cursuri internaţionale de
criminologie, în cadrul cărora se analizează cadrul teoretic şi. conceptual, principiile generale şi
metodele ştiinţifice de studiere a criminalităţii, precum şi particularităţile diferitelor regiuni ale
lumii în planul fenomenului infracţional.
În anul 1950, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia 415 (V), prin care atribuţiile
Comisiei Internaţionale pentru Penitenciare au fost preluate de Consiliul Economic şi Social
(ECOSOC): Fondurile ONU alocate studiului criminalităţii au făcut posibilă organizarea unor
congrese internaţionale ce au avut un rol deosebit în dezvoltarea criminologiei.
Suportul teoretic al criminologiei a fost întărit de crearea unor centre de cercetare
ştiinţifică în domeniu. Menţionăm în acest sens Centrul Internaţional de Criminologie comparată
de la Montreal şi Centrul Internaţional de Criminologie
În anul 1968, sub egida ECOSOC s-a creat, la Roma, Institutul de Cercetări pentru
Apărarea Socială (UNSDRI), care în anul 1989 a fost transformat în Institutul Internaţional de
Cercetări asupra Crimei şi Justiţiei (UNICRI).
La nivel naţional, după o perioadă îndelungată de câteva decenii, când studiile şi
cercetările criminologice au avut un caracter ocazional, în 1990 a fost înfiinţată Societatea
Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea de Criminologie. În acelaşi
timp a fost revitalizat învăţământul universitar de criminologie şi au fost înfiinţate colective de
cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, la Parchetul
General, şi la Administraţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul de Justiţie.
Opiniile teoreticienilor converg spre concluzia că saltul de la criminologiile specializate
la criminologia generală se dovedeşte a fi dificil, iar eforturile integratoare ale unor reputaţi
specialişti – Jean Pinatel, Hermann Mannheim, Denis Szabo, s-au soldat cu un succes limitat10.
Această stare de fapt rezultă - aşa cum susţine şi Rodica Mihaela Stănoiu - din
complexitatea obiectului de cercetare, din dificultatea de a integra în planul explicaţiei cauzale
diferite laturi ale acestui obiect, din „dependenţa criminologiei faţă de stadiul dezvoltării
ştiinţelor despre om şi societate, de formarea unor specialişti în domeniu”11.
Considerând criminalitatea un fenomen complex, „cu multiple determinări, aflat în
continuă evoluţie”, „criminologia contemporană tinde spre o orientare realistă şi pragmatică,
urmărind adaptarea permanentă a cadrului său de referinţă şi a modelelor teoretice şi
metodologice utilizate”12, ceea ce va contribui, cu siguranţă, la îndeplinirea obiectivelor pe care
această ştiinţă şi le-a asumat.

10
R.M.Stănoiu, op.cit, pag. 15.
11
R.M.Stănoiu, op.cit, pag. 16.
12
U. Zvekic, Introductiory notes, Essaya on crime and development, UNICRI, Publ. nr.36,
Roma, 1990, pag. 3-21.