Sunteți pe pagina 1din 9

4.2.

FORME DE CRIMINALITATE

4.2.1. Delincvenţa juvenilă


Noţiunea de delincvenţă juvenilă nu a înregistrat unele transformări în decursul timpului,
ea urmând a fi utilizată în literatura de specialitate în diferite sensuri.
Astfel, conceptului de minor delincvent şi apoi de minor constituţional anormal i s-a
substituit ulterior conceptul de minor inadaptat la valorile societăţii în care trăieşte. M. Cusson 1
defineşte delincvența juvenilă ca fiind totalitatea infracţiunilor comise de adolescenţi,
pedepsibile de codul penal. Într-o recentă lucrare se arată că în sfera delincvenței (inclusiv a celei
juvenile) ar trebui incluse numai faptele penale, subliniindu-se eşecul încercărilor de redefinire a
conceptului dintr-o altă perspectivă decât cea a dreptului penal.
Considerăm2 că definirea delincvenței juvenile trebuie să aibă în vedere evoluţia acestui
concept în documentele ONU, aceasta fiind simptomatică şi pentru evoluţia gândirii
criminologice în ultimii 45 de ani. Astfel, cu ocazia desfăşurării lucrărilor primului Congres
pentru prevenirea crimei, Geneva 1955, atenţia participanţilor a fost reţinută în principal de
problema delincvenței juvenile, aceasta fiind privită ca un subiect extrem de larg, înglobând atât
problemele tinerilor delincvenţi, cât şi pe cele ale minorilor abandonaţi, orfani sau cu tulburări de
comportament3.
Cu prilejul celui de-al doilea Congres ţinut la Londra în 1960, dezbaterile au sfârşit prin
elaborarea unei Recomandări, potrivit căreia nu trebuie utilizat, pe cât posibil, termenul de
delincvență juvenilă decât în cazul săvârşirii unei fapte prezentată de legea penală ca infracţiune,
evitându-se în acest fel pedepsirea unor forme de conduită necorespunzătoare sau de neadaptare
care pot fi considerate ca normale la minori în procesul lor de dezvoltare psihosomatică.
Conceptul de delincvență juvenilă care fusese restrâns prin Recomandarea din 1960, a
fost plasat într-un context mai larg cu ocazia Congresului al şaselea de la Caracas în 1980.
Accentul a fost pus nu numai pe aplicarea sancţiunilor penale faţă de minorii delincvenţi,
dar în egală măsură pe necesitatea adoptării măsurilor de justiţie socială în favoarea tuturor
minorilor în pericol.

1
M.Cusson, Devianţa, în Boudon Raymond (coord.). Tratat de sociologie, Bucureşti, Ed.
Humanitas, 1997.
2
Gh. Nistoreanu şi colaboratorii, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag. 97.
I.Câmpeanu, Educaţia şi prevenirea delicvenţei, Editura Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1996, pag.98.
3
A.Kardiner, L’individu dans la societe, Gallimond, Paris, 1969, pag.178.
În opinia noastră4 o eventuală definire a conceptului de delincvență juvenilă, ar trebui
să aibă în vedere nu numai faptele săvârşite de minori/ pedepsibile potrivit Codului Penal,
dar şi conceptul de minor în pericol (în dificultate), care cuprinde minorii care nu au încălcat
legea penală dar sunt în pericol să o facă. Ideea că delincvența juvenilă şi criminalitatea adulţilor
sunt două aspecte ale aceleiaşi maladii sociale, admisă altădată, nu mai este de actualitate.
O serie întreagă de studii citate de J. Leaute5 au demonstrat că mulţi minori delincvenţi nu
devin niciodată adulţi criminali şi mulţi dintre adulţii criminali nu au fost niciodată minori
delincvenţi. Specificul delincvenței juvenile6 şi în special măsurile de tratament au inspirat luarea
unor măsuri asemănătoare şi pentru adulţi, cum ar fi libertatea -supravegheată, prevalenţa mediului
deschis faţă de mediul închis etc.
În acest context, deşi unii spun că este o noţiune de suetă, credem că prioritară ar trebui să
fie activitatea de prevenire, pe cât posibil a efectelor cauzelor de inadaptare a minorilor, întrucât,
există şi un segment important din criminalitatea adultă care este format din cei care au început să
comită infracţiuni încă din timpul minorităţii.

4.2.1.1. Delincvenţa juvenilă componentă a criminalităţii

Arătam că în sfera conceptului de delincvență juvenilă identificăm conceptul de minor


delincvent care are în conţinutul său minorii care au săvârşit o faptă penală şi răspund penal şi
minorii care au săvârşit o faptă penală şi nu răspund penal.
Întrucât prima categorie şi anume aceea de minori care au săvârşit o faptă penală şi
răspund penal se suprapune conceptului de minor infractor şi despre ea vom discuta ulterior, ne
vom axa atenţia asupra celei de-a doua categorii şi anume minorii care au săvârşit o faptă penală
dar nu răspund penal.
Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997, aprobată prin Legea nr. 108/19987, s-a dorit să se
acopere un gol legislativ prin reglementarea situaţiei minorului care săvârşeşte o faptă penală dar nu
răspunde penal, stabilindu-se prin dispoziţiile articolului 16 din actul normativ menţionat, şi

4
U.Schiopu, E.Verza, Psihologia vârstelor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, pag.
325.
5
Jacques Leaute, Criminologie et science pénitentiaire, PUF, 1972, pag. 424 şi următoarele
6
S.M.Rădulescu, M.Piticariu, Devianţa comportamentală şi socio-psihică, Editura Academiei,
Bucureşti, 1989, pag. 9
7
Publicată în M.Of. nr. 398/20.IX.1998
anume că, „copilul care a săvârşit o faptă penală dar care nu răspunde penal, beneficiază de
protecţie".
Se mai stabileşte că nu răspunde penal copilul care nu a împlinit vârsta de 14 şi 16 ani,
sau care are vârsta între 14 şi 16 ani, dacă nu se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ,
legiuitorul circumscriind astfel mai precis, la care categorii de minori se referă. O situaţie
specială o reprezintă categoria „copiilor străzii", pentru care există o reglementare specială în
Hotărârea de Guvern a României nr. 972/1995, capitolul VI, punctul C.
Astfel putem concluziona că această categorie de minori ar trebui integrată conceptului
general de copii în pericol (în dificultate). Credem că şi o altă opinie s-ar impune, în sensul că
mare parte dintre „copiii străzii" pot fi integraţi conceptelor de minori delincvenţi şi minori
infractori (criminali), aceştia fiind şi minori care săvârşesc fapte penale şi nu răspund penal dar şi
minori care săvârşesc fapte penale şi răspund penal.
Includerea „copiilor străzii8” în conţinutul conceptului de minor delicvent nu ar fi aşadar
întâmplătoare, ea fiind motivată de faptul că aceşti copii au ieşit de sub controlul parental şi chiar
modul lor de ciată care „cochetează” cu delicvenţa, impune acest lucru.
Fără pretenţia de a da un răspuns la această problemă, concluzionăm prin a arăta
că regăsim categoria „copiilor străzii" ca un punct comun, de interferenţă, a conceptelor de
„minor în pericol”, „minor delincvent” şi „minor infractor” (criminal).
Conceptul de minor infractor
Dacă în literatura de specialitate9 conceptele de minor în pericol şi minor delincvent au
generat discuţii în special cu privire la conţinutul lor, definiţia conceptului de minor infractor
este unanim acceptată. Criteriul normativului juridic penal este admis de specialişti în
definirea acestui concept.
Ca atare, minorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care răspunde penal
este considerat ca fiind minor infractor.

8
R.M.Stănoiu, O.Brezeanu, T.Dianu, Tranziţia şi criminalitatea, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1994, pag. 35-39.
9
I.Toarbă, V.Brânză, op.cit., p. 28; Stela Teodorescu, Psihologia conduitei, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1973, pag. 47; R.M.Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999,
pag.75; M.Ralea, T.Herseni, Introducere în psihologia socială, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1966, p. 17; P.P.Neveanu, Mielu Zlate, Tinca Creţu, Psihologie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1998.
În sistemul dreptului penal român, răspunderea penală a minorului este determinată de
noţiunea de discernământ şi de vârstă (art. 99 cp.)10. Potrivit acestor dispoziţii (alin. 1) minorii
până la vârsta de 14 ani, beneficiază de o prezumţie absolută de lipsă de discernământ.
Pentru cei între 14 şi 16 ani, această prezumţie este relativă şi deci, minorilor li se poate
aplica o sancţiune dacă se stabileşte că au avut discernământ în momentul săvârşirii infracţiunii
(alin. 2).
Atunci când o persoană ajunge la vârsta de 16 ani, ea devine, potrivit legii penale,
responsabilă, şi deci, discernământul nu este verificat obligatoriu (alin. 3).
Potrivit dispoziţiilor art. 100 Cod penal faţă de minorul care răspunde penal se poate lua
o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. În cazul aplicării unei pedepse care, potrivit
dispoziţiilor art. 109 Cod penal poate să fie închisoarea sau amenda penală, minorul beneficiază
de o circumstanţă, scuza minorităţii. Acesta are ca efect reducerea la jumătate a
limitelor pedepselor.
O altă problemă 11 care ne reţine atenţia, este situaţia specială a tinerilor adulţi
infractori. Mai exact este vorba despre acea categorie de vârstă cuprinsă de regulă între 18 -21
ani, iar potrivit unor autori putând merge la 25 ani.
Deşi categoria tinerilor adulţi12, care săvârşesc fapte penale nu poate fi inclusă în categoria
minorilor infractori (criminali), limita maximă de vârstă pentru aceştia din urmă fiind de 18
ani, credem că într-o viitoare reglementare s-ar impune acordarea unui regim juridic special
acestei categorii de vârstă, unele argumente fiind prezentate în continuare.
Acest concept a fost elaborat în criminologie şi chiar în politica penală prin anii 1950, ideea
fundamentală la care răspunde fiind aceea că tânărul adult este o personalitate în formare, în curs de
socializare, în timp ce adultul are deja o personalitate formată şi este relativ puţin susceptibil să
evolueze. R. Gassin13, susţine ideea că formarea personalităţii şi socializarea tânărului adult este
departe de a se fi încheiat odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, continuându-se în realitate până în
jurul vârstei de 25 ani, când se finalizează dezvoltarea psihică a individului.

10
Articolul minorităţii în Codul Penal se găseşte în Titlul 4; de la art. 113-127 măsuri educative,
art. 121 eliberarea minorului înainte de a deveni major, art. 122 revocarea eliberării minorului,
art. 123 pedepsele pentru minori
11
A.Kardiner, op.cit, pag. 27.
12
M.Voinea, Fl.Dumitrescu, Psihologie judiciară, Editura Silvy, Bucureşti, 1999, pag. 125.
13
R.Gassin, Criminologie, Paris, Dalloz, Ed. a II-a, 1990, pag. 75.
De aici, necesitatea14 de a se crea un regim legislativ specific în ceea ce priveşte
responsabilitatea şi sancţiunile faţă de tinerii adulţi infractori ca o categorie intermediară, de
trecere de la vârsta minoratului la vârsta adultă.

4.2.1.2. Caracterizarea delicvenţei juvenile


În general, noţiunea de delincvenţă juvenilă cuprinde o multitudine de noţiuni, conduite şi
situaţii de viaţă care sunt legate între ele, dar aduse în acelaşi plan prin utilizarea normativului
penal.
Termenul de delincvenţă juvenilă se referă la conduitele morale ale tinerilor care nu au
împlinit încă vârsta de 18 ani (vârsta majoratului în majoritatea statelor lumii) şi la diferite forme
de comportament, precum şi la diferite categorii de minori sau adolescenţi:
- cei ce încalcă legea penală (adevăraţii delincvenţi);
- cei abandonaţi de părinţi sau educatori şi care se integrează în unele anturaje nefaste cu
potenţial delincvent;
- cei ce au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar ca urmare a aplicării unei pedepse
aspre, brutale, şi vagabondează prin diferite locuri;
- cei ce au nevoie de protecţie şi îngrijire din mai multe motive (dezorganizarea familiei,
decesul părinţilor, manifestarea tulburărilor de comportament).
Pentru a fi clasificaţi ca fiind delincvenţi, tinerii trebuie să manifeste un comportament a
cărui natură delictuală nu se poate defini decât prin consecinţele sale. Dacă acea consecinţă nu
s-a produs, atunci tânărul nu poate fi decât un potenţial delincvent, ce este sancţionat totuşi în
mod preventiv (masuri disciplinare, internare, supraveghere, încredinţare). Putem trage concluzia
că delincvenţa juvenilă, în ansamblul ei, nu este altceva decât consecinţa absenţei sprijinului
moral oferit de adult, a lipsei de protecţie şi îngrijire primite în familie, a eşecului activităţii de
educaţie morală primită în şcoală. Un minor delincvent este, de fapt, o victimă şi nu un vinovat
conştient de responsabilităţile ce i se impută.
Delincvenţa juvenilă apare astfel, ca un efect al lipsei de responsabilitate din partea
părinţilor şi a familiei, a educatorilor, a factorilor răspunzători de formarea conduitei morale a
tânărului.
În unele ţări, în lucrările de sociologie a devianţei, termenul de delincvenţă juvenilă sau
fenomen delictual se referă strict la ansamblul abaterilor şi încălcărilor normelor juridice penale.

14
R.Galli, Educazione familiale et societe, Brescia, La Scuola, Editrice, 1966, pag. 72; M.Gilly,
“Elev bun, elev slab”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, pag. 39.
De asemenea, în cadrul legislaţiei penale a diferitelor ţări, crima (infracţiunea) se
deosebeşte de delincvenţa juvenilă prin faptul că prima intră sub incidenţa dreptului penal, iar a
doua referindu-se la delictele civile sau penale comise de tineri.
În ţara noastră, conform Codului Penal şi legilor penale speciale pentru desemnarea
ansamblului de acte şi fapte penale sancţionate, comise de minori, dar şi de adulţi şi conform
legii de executare a pedepselor nr. 254/2013, este folosită noţiunea de infracţionalitate (fenomen
infracţional), care poate fi utilizată interdisciplinar cu noţiunea de delincvenţă. Din punct de
vedere strict juridic, un comportament delincvenţional este definit ca un tip de conduită ce
încalcă legea, privită ca ansamblu de reguli normative, edictate şi aplicate de către autoritatea
statal - politică.
Unii autori, pornind de la caracteristicile comune ale acestei forme particulare de
devianţă, manifestate în societate, disting următoarele trăsături ale delincvenţei:15
Violarea unei anumite legi (penală, civilă, militară) ce prescrie acţiuni şi sancţiuni
punitive împotriva celor ce o încalcă; manifestarea unui comportament contrar conduitelor
morale ale grupului, fie ele formale sau informale, implicite sau explicite; săvârşirea unei acţiuni
antisociale ce are un caracter nociv pentru indivizi şi grupurile din care fac parte aceştia.
Perspectiva juridică nu poate realiza o delimitare strictă între comportamentul delictual al
tinerilor şi particularităţile comportamentului infracţional al adulţilor, deoarece ea nu permite
identificarea cauzelor, ci doar fixarea unui set de criterii cu ajutorul căruia putem face distincţia
între o conduită ilicită, deviantă de la norma legală şi un comportament normal, acceptat în
societate.
Din acest motiv, noţiunea de delincvenţă juvenilă este confundată adesea cu cea de
criminalitate (infracţionalitate), de unde şi existenţa unor ambiguităţi în ceea ce priveşte
termenii: delict, infracţiune, delincvenţă.
În articolul 15 din Codul Penal se prevede că “fapta prevăzută de legea penală, săvârşită
cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”16. Se poate observa de aici că
o faptă poate deveni infracţiune doar dacă dobândeşte anumite trăsături: să prezinte pericol

15
G.A. Theodorson, A Modern Dictionary of Sociology, Editura Thomas Y. Grawell Company,
1969, pag. 73.
16
Codul Penal al României adoptat prin Legea nr. 286/2009 (M.Of. nr. 510 din 24 iulie 2009) și
a fost modificat succesiv prin Legea nr. 27/2012 (M.Of. nr. 180 din 20 martie 2012), Legea nr.
63/2012 (M.Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012) și Legea nr. 187/2012 (M.Of. nr. 757 din 12
noiembrie 2012), iar conform art. 246 din Legea nr. 187/2012, noul C. pen. a intrat în
vigoare la data de 01 februarie 2014, iar potrivit art. 250, la aceeași dată s-a abrogat C. pen. din
1968, cu modificările și completările ulterioare.
social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală. Prima trăsătură a
infracţiunii, aceea de pericol social, se referă la aspectul material sau obiectiv al infracţiunii, a
doua priveşte latura morală sau subiectivă, iar a treia are în vedere aspectul legal al infracţiunii
(incriminarea).
În consecinţă, când ne referim la termenul de delincvenţă juvenilă trebuie să cunoaştem
sensul în care dorim să utilizăm această noţiune: dacă o utilizăm pentru a desemna o conduită ce
este dependentă de competenţa oficială a sistemului penal, ea nu implică şi evaluarea măsurii în
care această conduită este sau nu indezirabilă. Dacă din punct de vedere normativ „caracterul
indezirabil poate fi, dar nu înseamnă că şi este, o condiţie esenţială a incriminării, aceasta nu
implică să fie si o condiţie a faptelor ca atare17”.
Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este şi el produsul unei
percepţii generale a publicului în legătură cu noţiunea de delict sau infracţiune, ce trebuie să intre
sub incidenţa legii şi să fie sancţionate.
Astfel, comportamentul de evadare, fuga din familie, numită de legislaţia pentru minori
„vagabondaj”, pot fi considerate uneori ca făcând parte dintr-un comportament normal, bazându-
se pe multiplele motivaţii legate de conflictele cu familia, cu părinţii sau educatorii, sau chiar de
tendinţa de a se aventura, tipică vârstei adolescentine. Furtul de bunuri poate reprezenta iarăşi un
act cu ajutorul căruia adolescentul îşi afirmă curajul şi gustul pentru risc sau pur şi simplu, o
acţiune întâmplătoare, favorizată de o anumită „ocazie”.
Din aceste motive, „cariera infracţională” a unui adolescent nu se aseamănă cu cea a unui
adult, faptele sale ilicite putând fi cauza unei greşeli ale educatorului în procesul de educaţie şi
nu motivaţii antisociale ale tânărului făptuitor. Scopul legislaţiei nu este de a trata şi sancţiona
delincventul adolescent ca pe cel adult, ci mai degrabă de a-l reeduca şi proteja, deşi noţiunea de
culpabilitate se menţine aceeaşi în ambele cazuri.

4.2.2. Criminalitatea feminină

4.2.2.1. Structura şi volumul


Ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că numărul de femei implicate în
activitate infracţională este mai scăzut decât al bărbaţilor, atât la vârsta minorităţii cât şi la
majori. Există de asemenea, şi o diferenţă a tipului de infracţiuni comise.

17
S.Rădulescu, D.Banciu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Adolescenţa între
normalitate şi devianţă, Editura Medicală, Bucureşti, 1990, pag. 73.
Se susţine, de către unii autori, că infracţionalitate feminină nu este evaluată corect
deoarece este o criminalitate de obicei ascunsă ( premeditarea aduce cu sine o mică probabilitate
ca femeia criminal să fie descoperită, faptul că femeia este de obicei instigatoare la infracţiuni şi
de cele mai multe ori adesea doar autorul este sancţionat.)
În doctrina germană, plecându-se de la datele statistice din Germania ( de la 17,5%
criminalitatea feminină în 1972 şi 23.5% în 1990), Austria ( 19% criminalitate feminină în 1990)
şi Elveţia (20% criminalitate feminină în 1992) s-a constata o tendinţă de creştere a criminalităţii
feminine atât cantitativ, ajungându-se până la 20% dintre infracţiuni în anii 1990, cât şi calitativ
deoarece acestea comit infracţiuni din ce în ce mai grave, depăşind limitele tradiţionale, adică
furturi din magazine ( 39.8%), furturi din poşete şi genţi (28%) şi falsificarea de reţete pentru
eliberarea unor anumite medicamente cu efect psihotrop (32%), către noi domenii de tipul
falsificării cărţilor de credit sau folosirii frauduloase a acestora, până la tâlhării şi criminalitate
organizată18. În SUA creşterea criminalităţii masculine a fost între 1970 şi 1990 de 40 % iar a
celei feminine de 80 %).
Pe o poziţie opusă se situează doctrina franceză care consideră că nu există o creştere a
criminalităţii feminine, în Franţa cel puţin, acesta aflându-se la acelaşi nivel de aproape 200 de
ani (1826-1830 era de 19 %; 1875-1880 era de 15%; 1910 era de 14%; 1958-1978 între 12 şi
13% , 1992 era de 14. 97 %). E adevărat că există o diversificarea a criminalităţii feminine dar
acelaşi lucru se poate observa şi în ceea ce priveşte criminalitate masculină. Dacă ar exista o
legătură între statutul social al femei şi criminalitate ar trebuia ca în ultimii 50 de ani, când
emanciparea femeilor a devenit o realitate cotidiană, criminalitatea acestora să crească odată cu
gradul de emancipare. Doctrina română se situează pe poziţia doctrinei franceze considerând că
procentul de 10 la % criminalitate feminină este cel corect.
S-a luat în calcul şi faptul că sistemul procesul penal şi sancţionator penal adoptă o
atitudine diferită faţă de femei decât faţă de bărbaţi. Există tendinţa de a se aplica sancţiuni mai
uşoare femeilor care comit infracţiuni, ţinându-se cont de faptul că trebuie să îşi crească copii, de
faptul că recunosc cu mai mare uşurinţă comiterea faptelor, ceea ce uşurează activitatea
organelor judiciare şi prin faptul că trezesc un mai mare sentiment de compasiune decât
criminalii bărbaţi.

18
H.J.Schneider, Kriminologie, Vol. III, Editura C.H.Beck, München, 1992, pag. 192.
4.2.2.2. Explicaţii ale criminalităţii feminine
Criminologia tradiţională susţinea că femeia nu poate comite orice infracţiune deoarece
este lipsită de forţa necesară, specificul criminalităţii feminine fiind faptul că ea comite
infracţiuni uşoare datorate lipsei sale de forţă. Cercetările recente au infirmat această teză a
criminalităţii datorate forţei femei, ea putând comite crime de o ferocitate deosebită folosindu-se
de mijloace ajutătoare ( arme, otrăvuri, etc.). O primă categorie de autori explică delincvenţa prin
structura biopsihică a femei iar o a doua categorie explică fenomenul pe temei sociologic.
Deşi justificare sociologică pare mai credibilă ea explică cu dificultate faptul că nu a
crescut criminalitate feminină în proporţia cu care a crescut rolul şi implicarea femeii în viaţa
socială. De asemenea este greu de înlăturat din discuţie şi dimensiunea biopsihologică a femei.
Una din teoriile feministe explică diferenţa de criminalitate între femei şi bărbaţi
plecându-se de la teoria riscului şi anume faptul că lumea fiind dominată de bărbaţi, ei sunt
implicaţi în toate sferele vieţii sociale existând, din acesta cauză, şi un risc crescut ca bărbaţii să
intre în conflict cu normele sociale. Deoarece femeile nu sunt implicate în activităţile importante
atunci nici nu sunt supuse riscului de a comite infracţiuni. Această abordare a fost criticată,
argumentându-se faptul că riscul nu este un specific masculin ci el este universal, sugerându-se
că riscul este astăzi perceput mult mai acut decât în trecut, deşi era aproape la acelaşi nivel, din
cauza actualei mediatizării a acestuia.
Tot teoriile feministe au explicat creşterea numărului de fete implicate în găştile de
cartier ca fiind o masculinizarea a feminităţii lor ca şi cum participarea într-o gaşcă de cartier
este un specific masculin. Concluzia autorului unui studiu care analizează implicare fetelor în
găştile de cartier este că acest fenomen este foarte complex.
El nu vizează doar dimensiunea genului căruia îi aparţin şi este şi o problemă de mediu
social şi poziţie socială. Poate şi mai important este faptul că participarea la o bandă este o criză
specific adolescentină, de căutare a independenţei19.
Multe fete intră în acele găşti din considerente sentimentale deoarece vor să-i
demonstreze iubitului, de obicei membru al unor astfel de găşti faptul că sunt foarte puternice.
Pentru această categorie, ataşamentul faţă de gaşcă dispare odată cu ataşamentul pentru membrul
găşti care a determinat intrarea ei acolo. Apoi acestea revin la o conduită socială normală.

19
J.Laider, G.Hunt, Accoplishing feminity among the girls in the gang, in British Journal of
Criminologie, 2001, pag. 676.