X

MIHNEA
COLUMBEANU
ZECE KILOGRAME DE URANIU

▫I
Auzind pași care se apropiau, portarul fabricii de conserve puse
deoparte ziarul și ieși. Ora era destul de neobișnuită pentru vizite și, la urma
urmei, nu-i strica să se mai dezmorțească.
Soarele după-amiezii începuse să coboare spre capătul aleii asfaltate
din fața intrării, unde se vedeau trei siluete. Aruncau umbre alungite, ale
căror capete tocmai începeau să pipăie picioarele portarului. Bătrânul miji
ochii, dar lumina puternică din spatele celor trei le ascundea trăsăturile.
Destul de mici de statură, păreau mai degrabă niște băiețandri. Pe măsură ce
se apropiau, începură să li se distingă chipurile. Portarul își șterse ochelarii și
și-i potrivi mai bine pe nas. Degeaba: străinii arătau la fel de ciudat ca la
început. Purtau niște costume de-a dreptul trăsnite, ca la un bal mascat, iar
fețele le erau vopsite într-o culoare maroniu-violetă. Părul, de asemenea,
depășea orice închipuire: bine, dom'le, oameni serioși erau ăștia? După ce că
umblau netunși, să se mai și cănească pe cap cu albastru! Mare Ți-i grădina!
…
Pe când cugeta el așa, cei trei ajunseră în fața lui și se opriră. Nu, nu
 X

erau copii! Deși nu depășeau înălțimea unor adolescenți, chipurile lor trădau
în mod vădit o vârstă destul de înaintată. Cel din mijloc, care ținea în mână
ceva în genul unei serviete diplomat dintr-un material transparent, zâmbi și
spuse, cu o voce metalică, egală și, dacă nu tocmai expresivă, în orice caz
plăcută pentru auz:
— Bună ziua!
—… Ziua! răspunse circumspect portarul, cercetându-i în continuare,
pentru a constata, cu și mai mare uimire, că aveau în spate un soi de ranițe
nu prea mari, din același material cu „servieta”, în care se puteau observa
tot felul de instalații ciudate.
— Permiteți-mi să vă spun cine suntem, urmă politicos noul sosit.
Facem parte dintr-o misiune de cercetări de pe planeta Ny, a șasea din
sistemul Cx-16. În urma unui regretabil accident, echipajul nostru și-a pierdut
recent toată rezerva de uraniu. Aparatura navei a detectat pe planeta
dumneavoastră cantități însemnate de uraniu, atât sub formă de zăcăminte,
cât și în stocuri. Cum misiunea noastră nu dispune de utilajele necesare
extragerii și prelucrării minereului, ne-am îndreptat spre acest depozit. Vă
rugăm să binevoiți a ne ajuta, dându-ne cu titlu de împrumut o cantitate
echivalentă, în sistemul dumneavoastră de măsură, cu zece kilograme și
patru virgulă cinci grame. Vi le vom înapoia de îndată ce vom reveni pe
planeta Ny.
Bătrânul ascultă toată această vorbărie cu gura căscată. Când văzu că
interlocutorul său și-a încheiat discursul și tace cu un zâmbet deferent pe
buze, în așteptarea răspunsului, încercă să îngaime ceva, dar nu reuși decât
să scuipe cu ciudă pe alee, smulgându-și chipiul din cap pentru a-și trece o
mână nervoasă prin părul alb, tuns perie.
— Vă deranjează, cu ceva rugămintea noastră? întrebă îngrijorat cel
din mijloc.
Asta întrecea orice măsură! Jignit până în adâncul sufletului, portarul
se stropși la ei:
— I-ascultați, mă, fraților, ce-i măgăria asta?! Nu mă vedeți că-s om
bătrân?
Cel din stânga, un individ ceva mai înalt, cu nasul ca o smochină
uscată, spuse:
— V-am jignit cu ceva? Ne cerem…
— Ce „jignit”, ce „ceva”! se răsti portarul. Lăsați-vă de cioace și
 X

cărați-vă d-acia imediat! Nu vă' rușine?

— Vă rugăm să ne iertați, dar nu înțelegem cu ce v-am supărat! se
apără, cel din mijloc, clipind nedumerit din ochii săi rotunzi și gălbui, ca de
cucuvea.
Calmul cu care cele trei pațachine continuau să facă pe proștii îl scotea
din minți pe bietul portar. Se înroșise, transpirase, ochii îi ieșiseră din orbite,
injectați și înlăcrimați. Nu se mai putea stăpâni și țipa la ei răgușit,
agitându-și brațele:
— Cui vindeți voi, mă, gogoși d-astea?! Ce „sistem”, ce „furaniu”, ce,
mă, credeți că-s tâmpit?
— Ah, asta era! se lumină la chip, devenind aproape bej, individul cu
nasul ca o smochină. Vă surprinde proveniența noastră!
— Ne ia drept co-planetari de-ai lui! se amestecă, pițigăiat, și cel de-al
treilea, ale cărui urechi, pleoștite și cam zbârcite, semănau cu două frunze
veștede.
— Mda, e firesc să vă vină greu a crede că aveți în față locuitori ai altei
lumi, murmură individul din mijloc. Din câte știm, planeta dumneavoastră nu
a mai avut contacte cu alte civilizații. Totuși, vă rugăm insistent, permiteți-ne
să vă dovedim cine suntem!
Tonul categoric și totodată politicos, deopotrivă cu privirea fermă,
pătrunzătoare, ce-l însoțea, fură de natură să-l mai calmeze pe portar, cel
puțin pentru moment. Își scoase din nou chipiul și se șterse pe frunte cu o
batistă albă în carouri lila.
— De, mă, băieți… murmură el încurcat. Văz că vorbiți frumos, ca
oamenii cu carte… Da' să nu vă râdeți d-un om bătrân, că nu se cade…
— Nici nu intenționăm! răspunse cel cu ochi de cucuvea. De altfel, iată
indicatorii noștri individuali!
Și toți trei întinseră spre portar mâna dreaptă, astfel încât acesta putu
văzu, în podul fiecăreia dintre cele trei palme mov-cafenii, câte un cerc de
mărimea unei monezi, împărțit în numeroase sectoare colorate diferit, în
tonuri palide.
Cum, însă, neobișnuiții „indicatori individuali” care îi fuseseră
prezentați nu-i spuneau mare lucru, bătrânul, după ce-i privi câteva momente
clipind nedumerit, își ridică din nou ochii asupra celor trei, cântărindu-i
îndelung din priviri. Puteau fi… sau nu… parcă-parcă… Ochii i se opriră pe
nasul celui din stânga. Rânjind, îi făcu semn cu degetul:
 X

— Ia vino matele puțintel…

Cei interpelat se supuse. Continuând să se hlizească, portarul îl apucă
de nas. „Smochina uscată” se întinse, dar nu se desprinse. Același lucru se
întâmplă și cu „frunzele” ce-i slujeau drept urechi celui din dreapta. Hotărât
lucru, erau adevărate. Și al dracului de fierbinți! Toată ziua trebuie să fi
umblat ăștia, i-a bătut zdravăn soarele-n cap, de ard în halul ăsta! Da'… Ia
stai! N-or fi cumva scăpați de la?… Dar, orișicât, nasurile… urechile… Și, la
urma urmei, culoarea pielii…
Portarul scoase din nou batista, o înmuie în salivă și frecă de câteva
ori, apăsat, pielea celui cu ochi de cucuvea. Nu se ștergea și pace!
Între timp, cei trei începuseră să dea semne de nerăbdare. Individul
din dreapta își drese glasul de câteva ori și, în sfârșit, spuse:
— Sper că v-ați convins că nu suntem deghizați.
— Asta cam așa-i, ce-i drept, răspunse șovăitor portarul. Da' cum c-ați
fi din… de pe… vorba aia…
— Mă rog. În fond, dacă ne credeți de-ai dumneavoastră, cu atât mai
bine. Nu ați avea nici un motiv să nu ne dați uraniul de care avem nevoie.
Bătrânul îi privi uimit pe deasupra ochelarilor:
— Io' să vă dau furaniu?
— Desigur! Nu este aceasta o fabrică de alimente?
— Io' să vă dau furaniu?! repetă tâmp portarul. Da' io', păcatele mele,
ce putere pot eu să am? Eu păzesc poarta, mi-s portar, de un' să vă dau eu
furaniu? Auzi vorbă! Eu, portaru', să le dau furaniu!
— Bun, atunci cine ne poate da? se interesă răbdător cel cu servieta.
— Cine! Păi… directorul… Știu eu? Vorbiți cu dânsu'!
— Foarte bine! Unde îl putem găsi?
— Păi șefu' ăl mare nu-i aici, e dus de f'o săptămână. Îi ține locu'
adjunctu'…
— Și adjunctul acesta e aici?
— Aici. Stați numa' o secundă, că-i dau eu un telefon…
Complet năucit, portarul reintră în cămăruța sa. Rămași singuri, cei trei
se priviră zâmbind.
— În ce hal l-a zăpăcit contactul cu noi! spuse compătimitor
comandantul. Uite, nu mai știe ce să facă… Pierde vremea la fono-video-holo-
transmițător.
 X

— Ciudate ființe pe-aici, murmură secundul scărpinându-se la rădăcina

nasului său mare. E prima oară că stau de vorbă cu un locuitor al unei lumi
închise, non-cosmice. Au un aer atât de primitiv… Tu, ca sociolog, ce părere
ai? se întoarse el spre cel de-al treilea.
— Înapoiați, într-adevăr… răspunse acesta cu glasul său subțire.
Codexul planetar nu spune prea multe despre ei. Se află de-abia la începutul
etapei terțiare. Cert este că nu au reușit încă să intre în contact cu nici o altă
civilizație. Nu se pune, deci, problema beligeranței.
— Ar putea fi totuși agresivi prin firea lor, nu crezi? interveni
comandantul.
— Agresivi? Nu. Vezi că adoptă din capul locului defensiva? Și apoi, de
vreme ce folosesc uraniul, e clar că sunt animați de scopuri constructive. Nu
uitați că au ajuns, totuși, în faza a treia…
— Dacă țin eu bine minte, cei de pe Ai-IV erau în faza cuaternară
avansată! Ceea ce nu i-a împiedicat să-și distrugă semenii de pe satelitul
planetei lor cu arme chimice! obiectă secundul.
— Asta, dragul meu, s-a întâmplat acum două milioane de revoluții
nyestre, la circa cinci mii de ani-lumină de aici! îl temperă comandantul.
— Și, de altfel, toate civilizațiile din sistemul Af-5 erau războinice.
Euthanatharea lor a fost votată în unanimitate, preciză sociologul, adăugând:
a fost ultima operație de euthanathare de atunci încoace.
— Sper să nu devină penultima într-un timp foarte scurt… spuse
secundul, gânditor.
— Tu le porți pică pentru că te-a tras de nas cam tare băștinașul de
acolo! îl tachină comandantul amuzat. Unde mai pui că au niște mâini reci ca
aerul lichid.
— Uite-l! puse sociologul capăt discuției.
Portarul revenea, ceva mai liniștit.
— Am vorbit cu directoru' adjunct, vă primește! îi înștiință el încântat.
Hai! Să vă fac bonurile de intrare!
— Mulțumim, sunteți prea amabil! se înclină sociologul.
— Buletinele dumneavoastră, vă rog!
Cei trei rămaseră perplecși.
— Ce, nu-i clar? Dă buletinele, să vă fac bonurile! insistă portarul, cu
mâna întinsă.
 X

— Nu înțeleg la ce vă referiți, răspunse comandantul.

— Dumneavoastră nu aveți buletine de identitate? se holbă omul ca la
niște picați din Lună, sau, în fine…
— Probabil că e vorba de o uzanță locală… presupuse sociologul.
— Etapa a treia! aminti, sceptic, secundul.
— Să știi că ai dreptate! spuse comandantul și se întoarse spre portar,
surâzând:
— Chiar credeți că și noi, pe Ny, avem identitatea înscrisă în…
„buletine”?
— Pă', cum vine asta?… Unde s-a mai pomenit oameni fără buletine?
nu se lăsă bătrânul.
Secundul începea să dea semne de nervozitate:
— Dacă vă referiți la indicatorii individuali, asta e tot ce vă putem oferi!
îi prezentă el, din nou, palma.
— Va să zică așa… Nu aveți buletine! se îmbățoșă portarul, ignorând
complet cerculețul multicolor din palma secundului. Bine! Ei, să vă văd ce-o
să-i spuneți directorului adjunct!
Și le întoarse spatele, nemulțumit și plin de importanță.

▫ II
Însoțitorul care-i condusese îi introduse pe cei trei vizitatori în biroul
adjunctului, nereușind să-l rețină afară pe portar, care se strecură repede
înăuntru, curios să vadă, așa cum declarase, „ce-or să-i spună directorului
adjunct”.
Adjunctul era un bărbat înalt, destul de tânăr, ușor încărunțit, în halat
albastru, având prinsă pe piept o carte de vizită îmbrăcată în material plastic.
Se ridică din dosul biroului său masiv, ce ocupa mai mult de jumătate din
încăpere, și, după ce îi cercetă câteva clipe, nesigur, pe cei trei, se decise să
vorbească:
— Domnilor… Crezusem că e vorba de o farsă… Dar am senzația că în
loc de farsă, trăiesc un eveniment unic… fără precedent în istoria planetei
noastre. Vă rog să-mi acordați cinstea de a vă strânge mâna!
Intuind despre ce era vorba, comandantul navei Ny-88 întinse mâna
stângă cu un gest nesigur. Delicat, adjunctul i-o strânse tot cu stânga.
— Dar sunteți uluitor de' fierbinți! constată el surprins. Sper că nu aveți
 X

de suferit de pe urma climei noastre!

— Noi, la rândul nostru, vă găsim deosebit de reci! replică sociologul,
în timp ce-și dădeau mâna.
— Probabil combustiile interne au loc la intensități diferite, propuse
comandantul o explicație.
— Tot ce se poate. În orice caz, vă asigur că simt în acest moment, în
suflet, o căldură incomparabil mai mare, și asta datorită întâlnirii noastre de
gradul III!
— Vă suntem îndatorați!
— Apreciem! răspunseră, în același timp, comandantul și sociologul.
Secundul întinse și el mâna, fără un cuvânt.
— Puteți spune că ați avut noroc! urmă adjunctul. Puțini oameni ar fi
fost dispuși să vă creadă din primul moment. Se întâmplă ca eu să fiu unul
dintre ei. Credeți-mă că sunt mai mult decât onorat: eu, primul care să
întâmpine vizita unor ființe extraterestre!
— Și noi suntem onorați, se înclină secundul, cu politețe reținută.
— Oricum, dumnealui a fost cu adevărat primul! arătă comandantul
spre portar, care, fără să se simtă câtuși de puțin jenat de înghesuiala din
birou, sporită și mai mult de prezența sa, îi privea cu gura căscată.
— Eh, dumnealui! aruncă adjunctul cu un ușor dispreț. Sper că nu v-a
creat dificultăți!
— Mă rog, micile accidente ale oricărei întâlniri de gradul trei! spuse
sociologul, bine dispus.
— Își face și el datoria… Dar vă rog! Vă rog să luați loc! îi invită
adjunctul în timp ce, chipurile pentru a le oferi câte un scaun, se strecură
lângă portar și-i șuieră încet un „șterge-o!” neauzit decât de sociolog, care
rămase puțin nedumerit. Odată subalternul său concediat, adjunctul se
întoarse din nou spre oaspeți, numai lapte și miere:
— Da, domnilor!… Păi… sper că nu aveți nimic împotrivă ca, până la
sosirea autorităților, să stăm puțin de vorbă în liniște, la o… Hm! Nici nu
știu… Dumneavoastră obișnuiți să consumați… infuzii… cafea?…
Comandantul își privi colegii, apoi întrebă zâmbind:
— „Cafea”? Este un aliment pe bază de uraniu?
— Pe bază de uraniu??! exclamă adjunctul și izbucni într-un râs
nestăvilit. Formidabil! Aveți un umor savuros! E adevărat că deținem… uraniu
 X

în cantități considerabile, dar…

Secundul, ca de altfel și ceilalți doi, nu avea nici cea mai vagă idee prin
ce anume stârniseră o asemenea ilaritate. Întrebă nedumerit:
— Dumneavoastră nu vă hrăniți cu uraniu?
— Să ne hrănim cu uraniu??! Cel mult în sens metaforic. Dar de ce? Te
pomenești că… dumneavoastră?…
— Da, într-adevăr. De aceea am fost atât de surprinși, Spuneți-mi,
însă: semenii dumneavoastră cu ce element se alimentează? se grăbi
sociologul să se intereseze.
Secundul interveni:
— Având în vedere situația noastră, deja extrem de critică, am fi mult
mai liniștiți dacă am purta discuțiile pe teme alimentare după ce uraniul va fi
ajuns la bordul navei.
Adjunctul se încruntă:
— La bordul navei? Uraniu de la noi???
— Nu v-a informat colegul dumneavoastră?
— Care coleg? A, portarul… se lămuri adjunctul, neobservând că cel în
cauză tocmai își strecurase din nou capul în încăpere. Ei, a îndrugat el ceva,
dar mare lucru n-am înțeles.
— În cazul acesta mă văd nevoit să vă explic și dumneavoastră scopul
vizitei noastre.
Secundul îl puse pe adjunct la curent, în câteva cuvinte, cu situația lor,
precizând că, în momentul de față, organismele lor funcționau exclusiv pe
baza ultimei rații de uraniu, consumată cu puțin timp înaintea accidentului.
Efectul ei avea să mai dureze până a doua zi în zori, ceea ce făcea cât se
poate de stringentă necesitatea dobândirii cantității necesare de uraniu, care
să ajungă de îndată la bordul navei pentru a fi prelucrat și transformat în
alimente. Și încheie cu asigurarea că, odată reîntorși pe planeta lor, vor
trimite înapoi uraniul împrumutat, o dată cu prima misiune diplomatică –
prilej minunat de a statornici relații de colaborare și prietenie între cele două
planete.
— Da, desigur, evident… aprobă cu gravitate adjunctul. Dar spuneți-mi,
care este consumul mediu de… uraniu al unui individ?
— Nu este vorba de un consum „mediu”, ci de o valoare exactă,
răspunse sociologul zâmbind. Calculând necesitățile celor zece membri ai
expediției noastre și având în vedere și consumul mult mai mare de energie
 X

solicitat organismului de suportarea salturilor hiperspațiale, am ajuns la cifra

de zece kilograme și patru virgulă cinci grame de uraniu, reprezentând,
evident, strictul necesar. Rezerva pierdută era, oricum, mult mai mare.
— Da, înțeleg, înțeleg, murmură adjunctul, sincer impresionat. Dar,
apropos: avem vreo șansă să recuperăm, în vreun fel, uraniul pierdut?
Secundul se uită la comandant, comandantul la sociolog, sociologul la
portar, iar portarul la toată lumea.
În fine, comandantul, simțindu-se vădit penibil, i se adresă din nou
adjunctului:
— N-am fost suficient de limpezi? V-am spus de la început, acesta este
însuși scopul vizitei noastre! Am venit special pentru a vă cere ajutorul!
Adjunctul clipi din ochi:
— Uraniu!…
— Uraniu. Ceea ce dumneavoastră numiți „zece kilograme”!
Și-și deschise, cu un gest demonstrativ, „servieta”.
Directorul adjunct zâmbi indulgent, ca în fața unor copii ușor arierați:
— Dar eu nu am nici o posibilitate să vă dau uraniu…
— Cum, resursele de pe propria dumneavoastră planetă nu vă
aparțin?! exclamă secundul, nevenindu-i să creadă.
— Ei, nu-i așa de simplu…
— De ce nu e simplu? Dumneavoastră nu sunteți un cetățean al acestei
planete? se amestecă și sociologul.
— „Cetățean al planetei”… Da, evident că sunt… Mai încape vorbă?
— Deci, făcu comandantul corolarul, vă împiedică ceva, ca
reprezentant al planetei dumneavoastră, să acordați unor cetățeni ai altei
planete, aflați în pericol de moarte iminentă, ajutorul pe care vi-l solicită?
În timp ce vorbea, comandantul putu observa pe fața celuilalt o
succesiune de expresii ale căror înțelesuri nu reușea să le sesizeze. În fine,
auzi răspunsul:
— Dragi prieteni, spuse adjunctul plin de importanță, o asemenea
problemă depășește cu mult atribuțiile mele. Reprezint guvernul unui stat…
— „Stat”? se încruntă secundul.
—… Interesele unei întregi națiuni. Atât uraniul, de care faceți atâta
caz, cât și produsele alimentare existente în această unitate, și în general
toate roadele economiei naționale, aparțin țării și nici eu, nici oricine
 X

altcineva nu poate dispune de ele după bunul lui plac. Orice tranzacție,
comercială sau de altă natură, se face sub girul unei legislații precise, a cărei
încălcare se pedepsește cu mare severitate…
Comandantul simțea că se învinețește de nervi. Deși cele mai multe
dintre cuvintele adjunctului îi erau necunoscute, sau cel mult îi aminteau de
niște termeni obscuri prezenți de multă vreme numai în scrierile istorice și
asupra cărora numai sociologul l-ar fi putut lămuri, începea să sesizeze,
printre toate aceste non-sensuri, perspectiva unui refuz din ce în ce mai
amenințător…
Mai calm, secundul întrebă:
— Înțeleg, deci, că nu există nici o cale să ni se împrumute cele zece
kilograme de uraniu care ne-ar salva viața?
— A, vai de mine, cum să nu??! Ne credeți chiar atât de haini la suflet?
Ca să nu mai vorbesc de prestigiul planetei noastre! Vom da telefon și în cel
mai scurt timp vă veți afla în fața unui reprezentant al autorităților, cu care
veți putea trata în mod concret, direct, și vă asigur că sunt toate șansele de
a obține, fără nici o greutate, emiterea ordinului de livrare. Dar, până obțin
legătura, chiar nu vreți să încercați o cafea naturală?

▫ III
Delegatul guvernamental era un bărbat între două vârste, cu părul creț
și cărunt, tuns destul de scurt, și ochii mici, scufundați între pleoapele
grăsuțe. Întreaga sa figură părea să degaje o bonomie încântătoare. Deloc
jenat de prezența unor oaspeți atât de simandicoși, cedase căldurii ce încă
mai persista și-și scosese vestonul gri de stofă fină, rămânând într-o cămașă
portocalie, cu o lalea mică, neagră, brodată lateral, pe porțiunea ce-i
acoperea pântecul emisferic, peste care se revărsau apele argintii ale unei
cravate late. Vorbea sigur de sine, cu o voce de bas, egală și calmă:
— Înțelegem perfect situația dumneavoastră și suntem nespus de
bucuroși că avem posibilitatea să vă ajutăm. Iată cum vom proceda: mâine
dimineață voi convoca guvernul țării, într-o sesiune extraordinară care sper
să se poată întruni cel mai devreme vineri…
— „Vineri”??!…
— Da. Oh, scuzați-mă!… E un termen specific. Mă refeream la ziua a
cincea a săptămânii în curs. Desigur, în sesiune se va aborda și problema
doleanței dumneavoastră. Fără îndoială, va fi rezolvată, în principiu,
 X

favorabil. Nu va mai lipsi decât consensul Congresului de la Geneva cu privire

la identitatea dumneavoastră extraterestră și veți putea intra, neîntârziat, în
posesia uraniului.
Așezați în șir pe canapeaua cu perne moi de satin verde din sala de
protocol, cei trei îl priveau pierduți. Cu greu, sociologul reuși să întrebe:
— De ce trebuie neapărat să dovedim că suntem… extratereștri? Dacă
am fi fost de aici nu am fi putut primi uraniul?
— Asta nu are nici cea mai mică importanță! replică jovial delegatul. Să
nu credeți că ne pretăm la discriminări. Pur și simplu este necesară
legitimarea dumneavoastră ca solicitanți. Pentru alcătuirea procesului verbal,
a documentelor comerciale, contractelor…
— Ce fel de proces?… întrebă sociologul, dar secundul îl opri cu un gest
și i se adresă delegatului cu o voce incoloră:
— Continuați, vă rog.
— Da. Deci, e necesară o identificare oficială. Și de vreme ce nu
dețineți acte de identitate, să zicem că trupurile dumneavoastră, prin
intermediul particularităților lor anatomice, vă vor servi drept… „pașapoarte”!
Și slobozi o scurtă rafală hohotitoare, amuzat de propria sa glumă.
Sociologul profită de întrerupere pentru a interveni:
— Vă garantez că nu este nevoie de nici un congres! Oricine, chiar și
dumneavoastră, examinându-ne mai atent, vă veți putea da seama că nu
facem parte din niciuna dintre speciile acestei planete.
— Vai de mine, cum vă puteți închipui așa ceva? ripostă delegatul,
aproape jignit. Este o problemă care depășește cu mult atribuțiile mele de
om politic, cu atât mai mult cu cât un asemenea examen medical, absolut
fără precedent, nu poate fi omologat decât de un for cu totul special, recte,
Congresul de la Geneva. Și dat fiind ineditul situației, vă garantez că sunt
șanse mari să obținem întrunirea Congresului în cel mult câteva luni!
— Câteva luni… repetă rece secundul. E o problemă de ore,
înțelegeți-ne!
— Să nu exagerăm! i-o tăie delegatul. Renunțați pentru o bucată de
timp să vă hrăniți cu uraniu și vă garantez că nu veți fi dezamăgiți. Condițiile
de masă și cazare de la cantina și vila noastră, unde vă invităm să petreceți
o delicioasă…
— Nu vrem să petrecem o delicioasă la cantina și vila voastră! explodă
comandantul, sărind din canapeaua în ale cărei perne moi, umplute cu puf de
 X

gâscă, se scufundase. Vrem uraniu! Zece kilograme! Încap în geanta asta!

Sunteți o planetă bogată, aveți uraniu din belșug! Ce vă costă să ne dați zece
kilograme? Și numai cu împrumut! Ca să ne salvați viața!
Și se prăbuși înapoi, sfârșit, secat de efort. Pernele verzi îl înghițiră
aproape cu totul.
Ceva mai calm, secundul dădu câteva lămuriri;
— Organismele noastre nu tolerează alt fel de hrană. Uraniul este
singura substanță capabilă să le asigure energia necesară, fiind totodată
compatibil cu structura noastră anatomică. I-am explicat directorului adjunct
situația exactă. Dacă mâine dimineață nu ne luăm rația de uraniu, funcțiile
vitale vor înceta.
Delegatul îi ascultă grav. Apoi, ridică un deget și pronunță pe un ton
sentențios:
— Nu este admisibil ca o misiune spațială să pornească la drum fără să
prevadă atari accidente. Noi înșine, care explorăm spațiul cosmic de câteva
decenii, nu ne-am izbit niciodată de situații limită. Cu atât mai mult, pentru o
civilizație avansată ca a dumneavoastră, o asemenea atitudine este de-a
dreptul iresponsabilă!
— Aveți dreptate, aveți perfectă dreptate, răspunse secundul, făcând
eforturi vizibile să-și păstreze calmul, dar acum este din păcate prea târziu
pentru morală, faptul s-a consumat. Acum nu mai contează decât viețile
noastre! Vă conjurăm!! Dați-ne uraniul!!!
— Și ce voi scrie pe documentul ce-l voi semna? Locuitori ai planetei
Ny? Nu numai că mă vor da afară din slujbă, dar risc să mă și lege! Pe mine,
care în viața mea n-am pus mâna pe vreo carte științifico-fantastică!
— De ce, de ce??! insistă și sociologul. După ce vom reîncepe să ne
hrănim, vă vom sta la dispoziție cât doriți! Au să se efectueze examenele
medicale, le va omologa congresul acela, totul se va oficializa! Formalitățile
pot să aștepte, viețile noastre însă – nu!
— Dumneavoastră îmi cereți să comit un act absolut iresponsabil! se
supără delegatul. Ca și cum mi-ați propune să semnez un document în alb!
Mă îndoiesc că dacă acolo, pe planeta dumneavoastră, v-ar veni cineva cu o
astfel de pretenție, ați face-o. În orice caz, noi suntem o societate evoluată,
complexă, am atins un nivel deosebit de ridicat al conștiinței sociale, ne
bazăm pe un sistem de legi riguroase, inviolabile, a căror încălcare ar
constitui din partea mea un flagrant act antisocial, de-a dreptul inconștient:
Aveți vă rog răbdare, vom proceda conform legii, metodic, civilizat, fără să
 X

ne pierdem capul și să ne jucăm cu prevederile legislației noastre și vă

garantez că în câteva luni totul va fi bine. Dacă nu vreți să aveți răbdare
până atunci, cu atât mai rău pentru dumneavoastră. În orice caz, eu sunt cu
conștiința curată: încă dinainte de a porni încoace am dat dispoziție să vi se
rezerve un apartament la vilă și trei rații alimentare la cantină. Care încă vă
mai așteaptă!…

▫ Epilog
În epava navei de cercetări Ny-88, pe lângă trupurile neînsuflețite ale
membrilor echipajului, au fost găsite un jurnal de bord înscris în memoria
computerului central și un codex planetar care, în completarea paragrafului
referitor la a treia planetă a sistemului solar So-9, purta următoarea notație,
făcută de sociologul expediției în ultimele sale momente de viață:
„Civilizație incapabilă de comunicare, de valoare civico-spațială
negativă; aparențele terțiare ascund de fapt un regres pronunțat spre
secundarul mijlociu; extrem de nocivă; recomandăm euthanatharea
neîntârziată”.
Recomandarea a tost votată în unanimitate. În cel mai scurt timp,
cantități uriașe de materii cu proprietăți ucigătoare, recoltate din Continentul
Sălbatic, luau calea trans-localizatoarelor spațiale cuplate pe coordonatele
planetei So-9, comandată la euthanathare prin acțiunea redutabilei arme
chimice a nyeștrilor…
… Și așa se face că, de câtva timp, pământul a căzut pradă unei
aparent inexplicabile ploi de obiecte ciudate: ouă ceva mai mici decât ale
unei bibilici, fructe de mărimea unor cireșe, dar având consistența
pătlăgelelor roșii, verzișoare cam cât merele, tuberculi din familia cartofilor,
de asemenea foarte mici, și multe altele, în majoritate puternic alterate ca
efect secundar al trans-localizării spațiale. Este adevărat că până în prezent
nu s-a înregistrat nici o victimă, dar pământenii au cam început să se
plictisească, pentru că stratul de legume și fructe alterate căzute din cer a
cam atins grosimea de doi metri, uniform răspândită pe toată suprafața
planetei, și ploaia, căreia nimeni nu i-a putut găsi vreo explicație logică, nu
pare deloc decisă să înceteze, așa că ne întrebăm, în mod firesc: dacă o ține
tot așa, unde vom ajunge?
X