Teme şi motive în arta socialistã româneascã

 Agricultura- Tema centralã a şcolii artistice româneşti. Reprezintã un ecou al

mişcãrii de emancipare naţionalã din sec. al XIX-lea, care şi-a construit baza
identitarã în jurul mediului agrar. Comuniştii o utilizeazã cu scop propagandistic,
pentru a obţine legitimare în rândul maselor. În acest mod, se cristalizeazã o nouã
imagine a ţãranului, care din protector devine revoluţionar. Nu mai ilustreazã o
conştiinţã eticã strãveche, ci primeşte vocaţia de fãuritor al omului nou socialist,
fiind integrat în rândul clasei muncitoare şi prezentat în timpul lucrului (cules,
semãnat, seceriş, prãşit etc). Un rol deosebit îl ocupã gospodarul colectivist, care
lucreazã în inteprinderile agricole de stat (CAP) şi urmeazã cu stricteţe planificarea
impusã de partid, stârnind admiraţia comunitãţii, pus în antitezã cu figura satiricã a
chiaburului (gospodarul independent, care refuzã colectivizarea şi devine astfel un
trãdãtor şi un exploatator).

 Folclorul- În orientãrile estetice tradiţionale, era considerat un auxiliar al universului

ţãrãnesc. Portretele de ţãrani reprezentau nişte veritabile studii etnografice, unde se
punea accent pe trãsãturile vestimentare specifice zonei. Situaţia se schimbã radical
în perioada comunistã, când laturii sociale i se subordoneazã cea naţionalã.
Propaganda de partid echivaleazã noţiunea de român cu cea de ţãran, inventând
un nou tip de costum popular, cu reprezentãri stereotipe ( nu se mai face nicio
distincţie dintre haina de purtat şi cea de sãrbãtoare), iar ceremoniile şi datinile
îşi pierd caracterul ritualic, intrând în categoria activitãţilor de divertisment,
organizate şi coordonate de autoritãţi (festivaluri, emisiuni radio şi TV, discuri,
casete), care conduc treptat la erodarea dimensiunii istorice a fenomenului folcloric,
construind impresia unei tradiţii paralele cu orientãrile estetice ale epocii, menite
sã sublinieze o (falsã) continuitate a conştiinţei naţionale ( şi implicit comuniste).

 Industria- Stâlpul de sprijin al ideologiei comuniste. I se atribuie dimensiuni

mesianice,fiind consideratã drept soluţie universalã pentru toate problemele omenirii,
dupã cum subliniazã şi articolul redactat de N N Constantinescu în revista
Contemporanul (nr.28/1966). Din acest motiv, directivele de partid susţin necesitatea
executãrii unor compoziţii monumentale, axate în jurul peisajelor industriale.
Acestea prezintã fie nişte scene de plein-air, realizate dupã canoanele interbelice
(de obicei impresionism), unde centrul de interes cade pe clãdirea fabricii, uzinei
sau combinatului, fie interioare cu o atmosferã mizerã şi sufocantã, unde apar
pâlcuri de muncitori grupaţi în şir indian care îşi executã lucrãrile cotidiene.
Adeseori, lucrãrile sunt însoţite de titluri propagandistice, gen Ctitorii zilelor
noastre (Petre Abrudan), menite sã transforme Marxism-leninismul în expresia
vreunui plan-divin, cu dimensiuni seculare. Aşa se naşte o formã fãrã fond în
care discrepanţa dintre trãsãturile hieratice ale personajelor şi vestimentaţia lor
 ponositã genereazã în rândul privitorilor un sentiment de alienare, care face ca
orizontul de receptare sã fie total diferit de cel preconizat de comanditar.
Eroismul muncitoresc, cu eliberatori în zdrenţe, devine un motiv de râs, iar vârsta
de aur a orânduirii comuniste capãtã conotaţii satirice.

 Istoria - Reprezintã cea mai veche temã artisticã şi a fost cultivatã de toate
orientãrile estetice care de-a lungul timpului. În ideologia comunistã, este sinonimã
cu materialismul dialectic al lui Karl Marx şi Friedrich Engels, care presupune o
conştientizare globalã a fenomenului revoluţionar prin fenomenul luptei de clasã.
Astfel, trecutul primeşte accepţiunea de coşmar şi ca atare trebuie zugrãvit în
manierã satiricã, subliniindu-se valenţa lui de contra-model, iar personalitãţile
marcante ale acestuia sunt evaluate prin prisma capacitãţii lor de a anticipa
manifestãrile socialiste. În spaţiul românesc, se impune istorismul de tip sovietic,
având ca expresie fenomenul Revoluţiei din Octombrie, campaniile Armatei Roşii
şi actul de la 23 August 1944(Eliberarea), care, odatã cu regimul Ceauşescu, se
transformã în protocronism, prin integrarea luptei glorioase a partidului în contextul
mai larg al emancipãrii naţionale, preluându-se elemente din tradiţionalismul
interbelic, precum voievozii sau rãscoalele ţãrãneşti (de la Bobâlna pânã în 1907),
şi primitivismul dacic din La Belle Epoque. Aşa se ajunge la un discurs presãrat
cu puternice tente xenofobe, unde sunt supralicitate figuri ca Burebista, Mihai
Viteazul, Horea, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bãlcescu sau
Traian Vuia, iar reconstituirea epocii e împiedicatã prin apelul la folclorism.

 Pacea- Temã preluatã din discursul iudeo-creştin, unde posedã conotaţii imperiale
(asocierea cu ordinea, legitimitatea, bogãţia şi supunerea), cu un puternic filon
identitar. De obicei, se reprezintã sub forma unui personaj alegoric (Zeiţa) sau
totemic (porumbelul Sf. Duh); însã odatã cu a doua jumãtate a sec. al XIX-lea
apar şi compoziţii narative, unde se redau episoade din mişcarea pentru dezarmare.
Încã de la formarea ei, ideologia comunistã se considerã promotoare a idealului
pacifist, dar îi schimbã sensul. Nu mai e ordine, ci revoluţie. Astfel, în spatele
discursului umanitar se strecoarã aluzii la duşmanul de clasã, cãruia i se atribuie
intenţii de agresiune. În perioada postbelicã, motivul cel mai des invocat este
politica occidentalã, pe care propaganda sovieticilor o simbolizeazã în bomba
atomicã aruncatã de SUA la Hiroshima şi Nagasaki.

 Partidul- Temã specificã ideologiei comuniste, apãrutã pe filonul comentariilor la

Manifestul lui Marx şi Engels. Nu reprezintã doar o simplã asociaţie politicã,
realizatã cu scopul de a ajunge la guvernare, sau un organism coordonator, ci o
instanţã supra-istoricã, ale cãrei directive capãtã amploarea unor legi cosmice şi ai
cãrei conducãtori au atribuţii cvasi-divine. Controleazã întregul segment al vieţii
cotidiene şi reprezintã fundamentul moştenirii strãmoşeşti, fiindu-i dedicate
 manifestãri specifice. I se atribuie competenţe absolute în toate domeniile culturale
sau ştiinţifice, prin intermediul cãrora asigurã protecţia ordinii sociale.

 Republica- Motiv preluat din discursul propagandistic roman, interpretat pe filiera

discursului revoluţionar francez (versiunea iacobinã), unde este sinonimã cu ideea
de stat. Ca atare, reprezintã un prilej perfect pentru etalarea autoritãţii de partid şi
a cultului personalitãţii, prin lucrãri care evocã fie evenimentul de la 30 decembrie
1947, fie manifestãri organizate de autoritãţi menite sã întreţinã sentimentul
naţional.

 Tineretul- Subiect apãrut odatã cu construirea programelor educaţionale de stat

(spaţiul german, sec. XVII), care are ca efect cristalizarea unei conştiinţe juvenile,
cu nevoi şi preocupãri specifice, motivele cel mai des invocate fiind jocurile şi
activitãţile didactice. În regimurile totalitare, acestea capãtã un rol propagandistic,
devenind un pretext pentru popularizarea indivizilor cu cerinţele dictaturii. Elogiul
vârstei este completat cu cel al organizaţiei şi al statului, care în România
comunistã se traduce prin sistemul pionieresc, unde se propun ca repere
dezvoltarea profesionalã (în special cariera ştiinţificã), patriotismul şi servitutea
faţã de regim (exprimatã fie în mod direct, fie sub masca frãţiei între popoare
sau a pãcii absolute).