BUHUSI

CONACUL BUHUS - Toader Buhuș deținea dregătoria de sluger, persoana care se ocupă cu

aprovizionarea cu alimente, în special carne (pe moșia sa sunt atestați 3 casapi). În 1819 boierul obține
hrisov domnesc pentru înființarea unui târg pe moșia Bodești, târg care va prelua numele familiei:
Buhuși. Târgul nou înființat era un adevărat centru de schimb comercial fiind amplasat pe un drum
cunoscut, la limita dintre zona montană și cea de șes. Boierul a semnat contracte pe 10 ani cu negustori
care își construiesc dughene în noul târg. Treptat târgușorul capătă și valențe meșteșugărești, apoi
industriale, prin înființarea de „fabrici” de lumânări, de olărit, velnițe, mori, „fabrici” de ulei,
fierăstraie. În prima jumătate a secolului al XIX-lea existau la Buhuși peste 40 de meșteșugari și
negustori. La 1853 Mihail Kogălniceanu pune bazele unei fabrici de postav lângă Târgu Neamț; în
1876 colonelul Eugen Alcaz concesionează fabrica, apoi cumpără afacerea și mută activitatea în 1885
la Buhuși. Fabrica avea mașini industriale moderne pentru acea epocă, o mașină cu aburi, atelier de
reparații și peste 120 de angajați. Fabrica va asigura postavul necesar armatei și, treptat, va deveni una
din cele mai mari țesătorii din sud-estul Europei. Conacul este acum muzeu.

Biserica „Sf. Înviere”. Ansamblul conacului este completat de o biserică de curte, așa cum se uzita în
vremurile de altădată. Lăcașul de cult fost ctitorită de Toader și Ana Buhuș, construcția înălțându-se
între anii 1812-1815. Biserica destul de mare din curtea conacului, e situată la circa 50 m distanță în
mijlocul unui cimitir. In interior se remarcă o icoană deosebită aflată în stânga iconostasului: Sf.
Toader și Sf. Ana, o transpunere a celor doi ctitori într-o compoziție creștină inedită.

COSTISA

Conacul Cantacuzino-Paşcanu, cunoscut şi sub numele de Conacul de la Costişa este o cladire pe

care, acum mai bine de 200 de ani, marele boier Cantacuzino Paşcanu a construit-o pe dealurile
Costişei , utilizand-o în mare parte ca o casă de vacanţă. Astăzi, monumentul este proprietate publică,
fiind într-un contract de asociere cu o firmă Belgiano-Română. Conacul a fost reabilitat si consolidat
de firma cu capital străin ce îl are în administrare, de câţiva ani, fiind folosit drept sediu pentru birouri.
Proprietatea cuprinde şi un „parc cu iaz” ce se regăseşte pe lista obiectivelor protejate la nr. 271, cod
NT-II-m-B-10611.02.

POLOBOC

Satul Poloboc din comuna Rediu se află la 25 km depărtare de Piatra Neamț. Biserica de lemn,
monument istoric, având hramul Buna Vestire, a fost ctitoritǎ de boierul Alecu Krupenski, zis Alecu
Poloboc, de la numele cǎruia și-a luat denumirea și satul Poloboc. A fost construită în anul 1728,
având un plan treflat, cu abside laterale și altarul rotunjit. Este clădită din bârne suprapuse, pe temelie
de piatră, căptușite în interior și exterior cu scânduri de brad vopsite în ulei gri; acoperișul inițial
din draniță a fost înlocuit cu tablă galvanizată, mai rezistentă. Biserica cu hramul „Buna Vestire“ de la
Poloboc păstrează la interior una dintre cele mai frumoase și valoroase catapetesme întâlnite în
bisericile de lemn din județul Neamț. Pictura, de o remarcabilă expresivitate, nu a putut fi datată și nu
se cunoaște nici pictorul care a realizat-o Biserica de la Poloboc se remarcă prin proporţiile sale
însemnate, mai ales că vorbim despre o biserică de lemn. Iar acest lucru se poate observa cu uşurinţă la
interior: naosul este de dimensiuni destul de mari, iar bolţile sunt înalte şi voluminoase. Biserica
"Buna Vestire" are un plan treflat, cu absidele şi altarul rotunjite şi nu este pictată în interior.

Rezervația Peisagistică și Geologică, “URIASUL de la Şerbeşti”,

este localizată, la limita dintre Subcarpaţii Moldovei și Podișul Moldovei iar elementul de unicitate

este dat de o stâncă, alcătuită din gresii, conglomerate și nisipuri, de vârstă sarmaţiană, formațiuni
geologice ce au fost ridicate (redresate) neobișnuit, de mișcările tectonice,   până aproape de verticală,
rezultând o imagine a stâncii, care este corelată, de cele mai multe ori cu un om mort întins pe
spate. De câțiva ani, o legendă străveche în România, uitată pentru o bună perioadă de timp, începe să
iasă la suprafață. Legenda uriașilor, adulată de visători, contestată de realiști și oamenii de știinţă,
renaște, exact din această contradicţie…Undeva, în locul unde Carpaţii se termină, iar Podişul
Moldovei începe,  în urmă cu milioane de ani, un uriaş și-a ales locul de veci. S-a întins acolo,  cat era
el de lung, şi a ridicat capul spre cer. Era ultimul din neamul lui, iar în jur, oamenii începeau să se
înmultească… Cu ultimele mişcări ale mâinilor, a tras peste el o bucată mare din dealuri și-o bucată
mare din subcarpaţi.  Apoi, a murit în tihnă… Peste milioane de ani însă, vremurile au fost  nemiloase
cu el!…taman capul i l-au scos la suprafață! El nu ştie… dar acum șade acolo întins, privind  cumva în
sus, spre cerul unei lumi, care cândva era numai a lui.

Legenda spune cum că în acest loc, domnitorul Ștefan Cel Mare,atârna capetele inamicilor, de această
stâncă, pentru a intimida dușmanii, locul fiind vizibil de foarte departe!

VALENI

Biserica din Văleni (comuna Văleni), cu hramul "Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia", a fost ridicată
în anul 1519 de către postelnicul Cozma Şarpe, în stilul monumentelor religioase din vremea lui Ştefan
cel Mare. Planul este asemănător cu cel al bisericii "Sf. Ioan" din Piatra-Neamţ, în formă de navă, fără
sânuri laterale dar cu pridvor la sud-vest. Acoperişul simplu, fără turle şi fără clopotniţă este rotunjit
deasupra absidei altarului. Uşa de la intrare păstrează portalul gotic, ogival, cu toruri şi cavete
îmbinate în unghi frânt, iar sistemul de boltire este specific moldovenesc. Peretele dintre naos şi
pronaos a fost redus la forma unui arc masiv, de care s-a fixat partea superioară a vechii tâmple,
remarcabilă prin stilul renascentist în care a fost realizată, dar care a fost înlocuită, ajungând într-o
proastă stare de conservare. Pisania originară se păstrează deasupra intrării:

Cu voia lui Dumnezeu, eu robul lui Dumnezeu Cozma Şarpe postelnic a zidit acest hram la curtea din
Scheia, întru numele Sfinţilor celor 40 de Mucenici din Sevastia, pe vremea binecredinciosului Domn
Io Ştefan Voievod şi s-a început a zidi la 7027 (1519) luna lui martie 30 şi s-a săvârşit în acelaşi an,
luna iunie 22.

În anii 1878-1879 s-a construit de către Ecaterina Văleanca - proprietara moşiei - un zid de incintă în
jurul bisericii, cu o clopotniţă masivă deasupra intrării conferind ansamblului aspectul unei mănăstiri
întărite. În aceeaşi perioadă se construieşte Conacul familiei Stârcea. Valoarea întregului ansamblu
creşte şi prin amenajarea parcului dendrologic din apropiere, ce mai păstrează numeroşi arbori exotici.
În anul 1864, prin grija boierilor Elisabeta şi Ion Stârcea, sfântul lăcaş beneficiază de unele reparaţii.
DULCESTI

Un alt remarcabil monument se păstrează la aproximariv 20 de kilometri de municipiul Roman, pe

drumul ce duce la Piatra Neamţ (DN 15 D), în satul Dulceşti din comuna cu acelaşi nume. Este vorba
de Biserica "Pogorârea Sf. Duh", zidită - după cum menţionează pisania originară - la începutul
secolului al XVII-lea:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Treimei cele sfinte şi nedespărţite; iată eu, robul
stăpânului Hristosului meu, Io Caraiman mare paharnic şi Kneaghina mea Anastasia, am zidit
această biserică întru lauda Pogorârii Sfântului Duh, pe temelia cea veche aici în satul Dulceşti, întru
pomenirea noastră şi a copiilor noştri şi a ctitorilor cei de la început. Şi s-a început şi s-a înălţat în
zilele dreptcredinciosului domnului nostru Io Ieremia Moghilă Voevod şi Elisabeta Doamna, în anul
7113 (1605) aprilie 26. Şi s-a săvârşit la august 20 şi s-a sfinţit cu mâna Tot Sfântului Kir Agaton
episcopul Romanului.

Din lectura textului de mai sus rezultă că lăcaşul ctitorit de Caraiman Paharnicul în anul 1605 s-a
ridicat pe locul unei biserici mai vechi din moment ce nu se mai pomeneşte numele "ctitorilor cei de la
început"; foarte probabil că este vorba de o biserică de lemn ridicată de obştea satului, fiind zidită în
aceeaşi perioadă cu biserica Mănăstirii Secu (tot în vremea aceluiaşi domnitor, Ioan Ieremia Movilă).
Biserica este în formă de cruce, clădită din piatră, cu rânduri de cărămidă, având turn dreptunghiular.
Aspectul exterior al bisericii nu aminteşte cu nimic forma arhitectonică a bisericilor din acea vreme,
din Ţara Moldovei. Interiorul nu păstrează despărţirea pronaosului de naos, prin pereţi de zid, ci numai
forma obişnuită, trasă în lungime triplă, din faţa altarului, lipsind sistemul de boltire cu arcade
sprijinite pe capiteluri. Catapeteasma datează din secolul XVIII şi este lucrată în stil gotic. În anul
1994 a fost tratată chimic împotriva cariilor. Amprentele lăsate de cutremurele din anii 1977 şi 1982,
au impus efectuarea unor lucrări de consolidare şi de reparaţii în interior şi exterior. În urma
restaurărilor efectuate între anii 1990 şi 1994, s-a făcut resfinţirea în anul 1994, de către P.S. Eftimie,
Episcopul Romanului. În 1887 V.A. Ureche identifica aici nu mai puţin de 7 pietre de mormânt, dintre
care s-au mai păstrat doar cele ale lui Constantin Hurmuzachi (fost deputat în Divanul Ad Hoc,
luptător pentru Unirea Principatelor şi Ministrul Dreptăţii în timpul lui Al. I. Cuza) şi Alexandru
Hurmuzachi (militant pentru redeşteptarea conştiinţei naţionale a românilor din Moldova de Nord
stăpânită de Habsburgi). Printre obiectele de cult foarte preţioase adăpostite la biserica din Dulceşti
amintim: Icoana Maicii Domnului, cu raze de argint suflate cu aur, donată de Gh. şi Ecaterina Sturdza,
în anul 1845; un potir şi un disc, donate de Eliza Sturdza, în anul 1870; un chivot, donat de aceeaşi
Eliza Sturdza, cu turnuleţe şi cruciuliţe înflorate; Sfânta Cruce, din lemn şi cu raze, donată de Gh. şi
Ecaterina Sturdza, în anul 1858; Sfânta Evanghelie, donată de Eliza Sturdza, în anul 1858.

ROMAN

Servim un capucino de hribi la CASA ROMASCANA - cladire ridicată în 1906 de frații Rottenberg,
care au proiectat-o drept locuință.

Biserica "Precista Mare"

 Un monument important, situat în imediata apropiere a Ansamblului Episcopal,
este Biserica "Precista Mare". Ea face parte din categoria marilor ctitorii
voievodale, fiind rodul evlaviei şi strădaniilor Doamnei Ruxandra, văduva lui
Alexandru Lăpuşneanu, care a ridicat acest lăcaş de închinăciune în anul 1569,
pe locul altuia mai vechi. Lucrările de construcţie s-au desfăşurat în prima parte
a scurtei domnii a lui Bogdan Lăpuşneanu (1568-1572) şi nimeni n-a bănuit
vreodată ce odisee avea de străbătut această biserică în frământata înfruntare a veacurilor. Ruinată de
vremuri şi de vitregiile unor nefericite întâmplări din viaţa târgului în care se afla, ctitoria
Lăpuşnenilor a fost refăcută din temelii în 1753 de către episcopul Ioanichie cu sprijinul voievodului
Constantin Racoviţă, cel care a ocupat de două ori tronul Moldovei (1749-1753 şi 1756-1757) şi care,
poposind la Roman în 1756, a dăruit bisericii 1275 lei "bani gata". Este de presupus că episcopul
Ioanichie a reconstruit biserica pe vechile temelii, la proporţiile şi în stilul celei originare, dar, din
păcate, nici din această "variantă" nu s-a păstrat decât turnul-clopotniţă cu o înălţime de 28 m şi intrare
boltită la parter. După numai 43 de ani, edificiul a trebuit din nou reconstruit, cauza principală a
acestei acţiuni constituind-o, foarte probabil, distrugerile suferite în timpul cutremurului din 26
septembrie 1781. Cea de-a doua rezidire a Mănăstirii "Precista Mare" a avut loc în anul 1787 şi s-a
desfăşurat sub îndrumarea egumenului Gherasim Putneanul, care a consemnat acţiunea pe spatele
pisaniei originare de la Ruxandra Doamna. Ceva mai târziu, în 1797, egumenul Vartolomei Putneanul,
cu sprijinul financiar al lui Veniamin Costache - pe atunci episcop al Romanului - transformă bolniţa
Mănăstirii "Precista Mare" în "Ospitalul săracilor" asigurând zece paturi şi un medic ce îndeplinea şi
atribuţiile de farmacist.

Afectată de cutremurele care s-au succedat la intervale foarte scurte (1795, 1802, 1803 şi 1806)
biserica a fost reconstruită pentru a treia oară "din temelie" între anii 1825-1826. Cutremurul din 14
noiembrie 1829 provoacă apoi alte stricăciuni şi alte lucrări de reparaţii care s-au efectuat în anul 1834
la intervenţia domnitorului Mihail Sturdza şi a Mitropolitului Veniamin Costache, sub îngrijirea
egumenului Macarie Baltag Basarabeanul. Abia refăcută în 1836, biserica este serios zguduită de un
nou cutremur la 11 ianuarie 1838, impunându-se alte intervenţii pentru repararea şi consolidarea ei. De
altfel, pisania aşezată la intrarea în biserică după lucrările din 1838 cuprinde un neobişnuit bilanţ al
principalelor refaceri şi restaurări survenite până la acea dată în existenţa acestui monument:

Această Sfântă biserică unde se prăznuieşte Adormirea Precistei, întâi a fost zidită de Doamna
Ruxandra, maică a lui Bogdan Voievod, la 1569. Al doilea s-au zidit de iznoavă de episcopul
Ioanichie, cu ajutorul domnului Constantin Racoviţă Voievod, la 1753, şi s-au dat metoch Sfântului
Spiridon din Iaşi. Al treilea s-au zidit din nou de arhimandritul Gherasim Putneanul, la 1787, care au
făcut şi începerea spitalului. Al patrulea iarăşi stricându-se s-au zidit din nou de arhimandritul
Gherasim Bucovineanul, care au mai sporit în spital zăci crevaturi, la 1826. Al cincilea fiind
hrântuială de cutremurile urmate s-au stricat până la un locu şi s-au zidit de egumenul Macarie
Basarabeanul, cu ai săi bani, carele au mai sporit şi douăzeci de crevaturi în spital, mijlocind şi
cumpărarea binalei pentru patruzeci crevaturi. Domnind Domnul Mihail Grigoriu Sturdza Voievod,
iar mitropolit fiind preasf. Veniamin Costachi, 1838, oct. 21.

Dar lucrările de restaurare din 1838 nu au constituit punctul final în odiseea constructivă a Bisericii
"Precista Mare". După refacerea acoperişului (în 1893) şi executarea altor lucrări de întreţinere, au
urmat cutremurele din noiembrie 1940 şi martie 1977, care au deschis răni adânci în zidăria
monumentului. Au fost necesare noi lucrări de reparaţii şi consolidare executate prin grija Episcopiei
Romanului şi menite să confere edificiului o rezistenţă sporită în viitor. În aceste condiţii, arhitectura
bisericii s-a îndepărtat de forma sa originară, actuala construcţie încadrându-se barocului târziu,
specific epocii moderne. Doar bolta moldovenească ce susţine turla masivă de deasupra naosului mai
aminteşte de vechea ctitorie a Ruxandrei Doamna.

Edificiul de astăzi se caracterizează printr-un plan mixt, dreptunghiular la exterior şi treflat în interior,
cu absida altarului semicirculară şi absidele laterale scobite în grosimea zidurilor. Cele patru încăperi
(altar, naos, pronaos şi pridvor) sunt bine delimitate prin pseudo-pilaştri cu capitele în retrageri
succesive, care au un evident rol decorativ. La exterior decoraţia este tot atât de sobră şi elegantă,
alcătuită din şiruri de ocniţe la nivelul turlei şi sub cornişă şi cu delicate ancadramente cu motive
florale şi arce în acoladă la ferestre.

După atâtea refaceri şi reparaţii este practic imposibil de reconstituit evoluţia zugrăvelilor interioare
ale bisericii, cu atât mai mult cu cât nu dispunem nici de informaţii documentare în acest sens. Se ştie
că în 1946 s-a realizat o pictură în ulei de către Constantin Negrescu din Roman, pictură din care s-au
păstrat câteva fragmente, suficiente însă pentru a proba lipsa de unitate stilistică şi de valoare artistică
a acesteia. Astfel încât, în anul 1986, pictorul Dumitru Bănică din Bucureşti şi echipa pe care a
condus-o au putut folosi toate spaţiile interioare în realizarea actualelor zugrăveli ce se încadrează fără
rezerve stilului neobizantin, şi care mângâie ochiul prin cromatica vie dar nu stridentă şi prin fireasca
alcătuire a scenelor. Dintre acestea nu putem să nu menţionăm cele opt compoziţii concepute şi
realizate unitar, într-o viziune inedită, care se referă la principalele momente din istoria atât de
furtunoasă a acestui lăcaş, evocând trecutele construcţii şi ctitorii care au contribuit la ridicarea lor.

Catapeteasma bisericii datează din prima jumătate a veacului al XIX-lea şi este cât se poate de evident
că sculptorii şi pictorii care au executat-o au avut ca model iconostasul catedralei episcopale din
Roman, operă din 1805 a lui Eustaţie Altini. Este o piesă de certă valoare artistică ce degajă o
atmosferă de eleganţă şi sobrietate izvorâtă din rigoarea sculpturilor (de factură neoclasică) şi
vivacitatea uşor romantică a picturilor.

În apropierea bisericii atrage atenţia silueta oarecum inedită a turnului-clopotniţă, construit în 1753 din
iniţiativa episcopului Ioanichie. Reparat în 1816, când i s-au adăugat şi cele patru contraforturi masive,
turnul are o formă dreptunghiulară şi două etaje, dominând zona înconjurătoare de la înălţimea celor
27 m ai săi.

Cu toate vicisitudinile care i-au marcat existenţa, Biserica "Adormirea Maicii Domnului" mai deţine
încă un important şi valoros patrimoniu cultural-artistic provenind îndeosebi din secolele XVIII-XIX,
ca urmare a unor donaţii şi achiziţii proprii. Remarcăm în primul rând grupul celor 40 de icoane
praznicale pictate de zugravi anonimi în anii 1793-1794, la comanda egumenului Gherasim Putneanul.
Ele constituie un fond artistic unitar din punct de vedere stilistic, ce se încadrează mai mult spiritului
occidental, depărtându-se de ceea ce numim în mod obişnuit "concepţia răsăriteană". Anterior acestei
comenzi, mănăstirea achiziţionase un important set de Minee în limba greacă, editate la Veneţia între
1749-1762.

Tot din fondurile acestui aşezământ s-au procurat şi cele mai multe vase şi obiecte de cult, marea
majoritate realizate în Atelierul de argintărie G.C. Ropală, renumit în Roman la sfârşitul veacului al
XIX-lea. Dar cele mai valoroase piese de acest gen provin din donaţiile făcute la mijlocul secolului al
XVIII-lea de către voievodul Constantin Racoviţă, protector generos al Mănăstirii "Precista Mare".
Lui i se datorează şi candelabrul ce poartă stema unită a Moldovei şi Ţării Româneşti, însoţită de
inscripţia Noi, Constantin Mihail Racoviţă Voievod, 1753.

CATEDRALA EPISCOPALĂ

Catedrala episcopală ("Sf. Voievozi"), înaltă şi frapant de zveltă, are un plan

treflat, cu altarul poligonal la exterior şi semicircular în interior, iar absidele
laterale circulare. La exterior, întreaga construcţie este ornamentată cu un brâu
"în torsadă" şi două rânduri de ocniţe suprapuse, fiind sprijinită de
contraforturi ce sporesc nota de echilibru şi eleganţă a faţadelor. Sistemul de
boltire nu mai prezintă o structură unitară datorită modificărilor de la începutul
secolului al XIX-lea care au afectat turla şi bolta altarului. Astăzi, turla mai păstrează tradiţionala boltă
moldovenească sprijinită de arce piezişe, în schimb partea superioară a altarului prezintă forma puţin
obişnuită a doi cilindri care se intersectează.

Edificiul ridicat în secolul al XVI-lea nu a suferit reparaţii importante până în vremea episcopilor
Ioanichie (1747-1769) şi Leon Gheucă (1769-1786) când s-a lucrat îndeosebi la turla, altarul şi naosul
bisericii, fără a se afecta prea mult formele originare. În schimb, lucrările iniţiate de episcopul
Gherasim în 1805 au împietat asupra structurii iniţiale a monumentului, fiind calificate de savantul şi
episcopul Melchisedec Ştefănescu drept un adevărat "act de vandalism". Atunci, pentru a câştiga
spaţiu în interior, s-au înlăturat pereţii despărţitori dintre pridvor şi pronaos şi dintre pronaos şi naos,
intervenindu-se şi cu o pictură nouă, distonantă, la turlă şi pronaos. Ceva mai târziu, în a doua
jumătate a aceluiaşi veac, s-au adăugat din motive utilitare şi cele două anexe ce se mai păstrează şi
astăzi: veşmântăria şi pridvorul de la intrarea în biserică, mult mai spaţios decât alte construcţii
similare.

Pe lângă valoarea sa istorică şi arhitecturală, catedrala Episcopiei Romanului reţine atenţia

numeroşilor săi vizitatori şi prin frumuseţea deosebită a zugrăvelilor interioare. Datarea şi stilul
acestora, precum şi intervenţiile la care au fost supuse de-a lungul veacurilor au stârnit numeroase
controverse. Dar ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că existenţa acestor picturi a fost
marcată de trei momente importante: secolul al XVI-lea, secolul al XVIII-lea şi - în mai mică măsură -
începutul veacului al XIX-lea.

Pictura originară, executată după încheierea lucrărilor de construcţie a bisericii, nu se mai păstrează
astăzi decât în pridvor şi pronaos. Aceasta deoarece restaurarea efectuată de episcopii Ioanichie şi
Leon Gheucă, probabil între anii 1767-1778 după cum rezultă din unele însemnări descoperite mai
recent, a inclus şi o nouă frescă executată în naos, altar şi turla bisericii. În sfârşit, nefericitele
modificări din 1805 s-au soldat cu noi picturi în zonele pereţilor interiori care au fost demolaţi (pereţii
despărţitori dintre pridvor şi pronaos şi dintre pronaos şi naos) şi cu unele intervenţii - tot atât de
nefericite şi contrastante - la zugrăvelile din turlă şi din calotele pronaosului. De altfel Melchisedec
Ştefănescu a şi dojenit aspru noile lucrări, spunând despre ele că sunt un adevărat act de vandalism.

Înainte de orice consideraţii de stil sau structură, trebuie subliniat că întreaga pictură interioară a
catedralei episcopale de la Roman a fost supusă unei ample acţiuni de restaurare în anii 1926-1927 sub
conducerea pictorului Paul Molda. Aşa cum rezultă din documentele recepţiei şi din aprecierile
cunoscutului istoric de artă I.D. Ştefănescu, rezultatele acestei restaurări n-au fost pe deplin
satisfăcătoare, semnalându-se zone întinse de pictură nouă în acelaşi ton de culoare cu vechea pictură
şi o incorectă dozare a substanţelor chimice, care uneori a dus la ştergerea desenului.

În schimb, restaurarea efectuată în anii 1980-1983 de către Viorel Grimalschi şi Casian Labin pe baza
proiectului semnat de pictorul Şerban Angelescu şi sub oblăduirea Prea Sfintului Eftimie Luca episcop
al Romanului şi Huşilor, s-a încheiat cu excelente rezultate. Aceste ultime lucrări de restaurare s-au
desfăşurat "... în spirit ştiinţific, reuşind să stăvilească acţiunea nefastă a timpului şi să redea
patrimoniului naţional şi universal o operă de inestimabilă valoare, creată de geniul artistic românesc".

Revenind la pictura originară, o primă observaţie care se impune este aceea că nu se cunoaşte cu
exactitate data executării ei. Tragismul evenimentelor din anii 1550-1552 ne determină să considerăm
că lucrarea nu s-a realizat imediat după încheierea construcţiei şi că urmaşii lui Petru Rareş (Iliaş şi
Ştefan) n-au avut răgazul necesar pentru a executa pictura din interiorul ctitoriei tatălui lor, pe care ei
au terminat-o. Se pare că numai Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561 şi 1564-1568) care a desfăşurat o
activitatea constructivă atât de rodnică şi a adus un nou reviriment în viaţa artistică a Moldovei s-ar fi
putut îngriji de zugrăvirea catedralei episcopale de la Roman. Împărtăşim opinia că insistenţele
episcopului Macarie l-au determinat pe Alexandru Lăpuşneanu să înceapă lucrările şi că, la moartea
episcopului în 1558, acestea erau în bună parte realizate, dacă nu chiar încheiate.

Zugrăvelile din secolul al XVI-lea prezintă o deosebită valoare artistică impresionând prin liniile lor
îndrăzneţe, prin acurateţea formelor şi vivacitatea culorilor. Pronaosul este dominat de Menologul ce
se desfăşoară pe opt registre compartimentate pentru fiecare zi a calendarului bisericesc, iar în pridvor,
unde pereţii oferă spaţii tot atât de largi, delimitarea scenelor este şi mai pregnantă, fiecare cadru
constituind o compoziţie bine individualizată, dar care se integrează perfect în naraţiunea ansamblului.
Se poate aprecia fără greş că pictura pronaosului şi pridvorul bisericii "Sfânta Parascheva" aduce în
arta românească a secolului al XVI-lea cea mai emancipată viziune artistică asupra realităţii
medievale.
Demn de amintit sunt două icoane din şirul celor care înfăţişează credincioşilor nevoinţa pământeană
şi minunile săvârşite de către Cuvioasa Parascheva, ambele pictate cam în aceeaşi manieră, fără
precedent în iconografia ortodoxă românească. Aceste lucrări unicate pot fi admirate deasupra uşii de
la intrare, în pridvor. Una dintre ele, şi care datează din 1550, o înfăţişează pe Cuvioasa Parascheva, cu
Sfânta Cruce în mâna dreaptă, stând pe un tron precum o împărăteasă, iar deasupra creştetului doi
îngeri îi aşază o coroană. Alături de aceasta se mai află o altă pictură, realizată în secolul XIX.

În ultimii ani, prin grija episcopului Eftimie Luca, s-au realizat ample lucrări de restaurare a întregului
complex. Biserica a căpătat o faţă nouă, s-a restaurat pictura şi a fost pusă în valoare Casa Veniamin
Costache, situată pe latura dinspre miazăzi.

Episcopia Romanului a constituit de-a lungul veacurilor şi un important centru de cultură medievală
românească, în scaunul său aflându-se adesea cărturari de un recunoscut prestigiu, cu multiple
preocupări spirituale şi un larg orizont de cunoaştere.

Aici a păstorit pe la sfârşitul secolului XV-lea episcopul Vasile, ce s-a manifestat ca un teolog de
înaltă erudiţie, aşa după cum rezultă dintr-o scrisoare doctrinară pe care acesta a trimis-o
mitropolitului Gherontie al Moscovei. Între 1500-1508 în fruntea episcopiei s-a aflat Teoctist "...bărbat
învăţat ca nimeni altul", care s-a format în vatra de cultură a Mănăstirii Neamţ şi a creat în jurul său o
fecundă şcoală cărturărească. Unul dintre ucenicii acestuia, Macarie, a condus în două rânduri
episcopia Romanului (1531-1548 şi 1551-1558) şi s-a afirmat ca o personalitate de excepţie atât ca
ierarh cât şi în calitate de om de cultură, fiind adesea pomenit ca "învăţător al Moldovei" şi "ales între
filosofi". El este considerat ca întemeietor al unei şcoli de slavonie în Moldova şi ctitor al naraţiunii
istorice, acest ultim apelativ justificându-se în bună măsură prin calităţile literare ale Cronicii pe care a
întocmit-o la cererea lui Petru Rareş, remarcabilă reconstituire a principalelor evenimente ce s-au
petrecut de la moartea lui Ştefan cel Mare (2 iulie 1504) până la începutul domniei lui Ştefan Rareş
(11 iunie 1551).

Între anii 1660-1671 eparhia Romanului a fost condusă de Dosoftei, unul dintre fondatorii literaturii
noastre naţionale, pe bună dreptate considerat "întâiul mare liric românesc". Cercetări filologice
recente ne îndreptăţesc să considerăm că tocmai în anii petrecuţi la Roman a elaborat cea mai mare
parte din monumentala lucrare Psaltirea în versuri pe care Dosoftei a tipărit-o în 1673, după
strămutarea sa în scaunul mitropolitan al Moldovei.

În secolul al XVIII-lea, între 1769-1786, Leon Gheucă a determinat un suflu nou în vatra de cultură de
la Episcopia Romanului, într-o vreme în care mentalităţile greco-fanariote se resimţeau cu pregnanţă
în şcoala şi în spiritualitatea vremii, constituind un obstacol în calea afirmării şi dezvoltării limbii
literare naţionale. Spirit iluminist, iniţiat la Mănăstirea Putna şi desăvârşit apoi sub influenţa marilor
centre europene de cultură, episcopul Leon Gheucă a întreţinut strânse legături cu cei mai cunoscuţi
cărturari ai vremii, a stimulat traducerea şi tipărirea a numeroase cărţi în limba română şi a ajutat o
întreagă pleiadă de tineri români să meargă la învăţătură în vestitele universităţi ale Apusului.

Sub semnul acestei tradiţii cărturăreşti s-a desfăşurat mai târziu şi activitatea altor ierarhi ai
Romanului, între care Veniamin Costache, Gherasim Clipa, Veniamin Ruset şi îndeosebi Melchisedec
Ştefănescu, activ luptător unionist, personalitate de mare prestigiu ştiinţific şi membru al Academiei
Române.

Deşi nu dispunem de mărturii documentare certe, este de presupus că în cadrul Episcopiei Romanului
au funcţionat vechi şcoli "de chilie" cu un rol important în pregătirea propriilor cadre şi mai apoi a
tineretului laic. Nu întâmplător Romanul a fost reprezentat atât la Sinodul de la Constanţa (1418) cât şi
la cel de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), eparhia Ţării de Jos constituind încă de la începuturi nu
numai o entitate organizatorică şi confesională, ci şi un recunoscut centru de iradiere ortodoxă în
context oriental.

De altfel şi şcoala slavo-română înfiinţată pe baza documentului semnat de Grigore II Ghica la 25

decembrie 1747 şi-a desfăşurat activitatea sub îndrumarea nemijlocită a Episcopiei, iar la 1 aprilie
1823, dascălul angajat la şcoala românească de pe lângă Biserica "Sfinţii Voievozi" este plătit cu 600
lei pe an tot de ierarhul episcopal. Chiar şi după aplicarea Regulamentului Organic, şcoala publică
înfiinţată în 1832, la care a funcţionat ca profesor Ioan Nanu, şi-a organizat cursurile sub îndrumarea şi
prin grija episcopului Meletie care se afla în scaun la acea vreme.

În aceste condiţii nu este de mirare că Episcopia Romanului deţine astăzi una dintre cele mai vechi şi
mai valoroase biblioteci din ţară şi un mare număr de creaţii artistice care îmbogăţesc şi conferă
originalitate patrimoniului nostru cultural naţional. Printre cele 20.000 de volume aflate aici se găsesc
aproximativ 700 de cărţi vechi româneşti, slavoneşti şi greceşti, cărora li se adaugă 91 manuscrise din
diferite epoci şi în diferite limbi. Dintre odoare e suficient să amintim icoana Deisis din secolul al
XVI-lea, o adevărată capodoperă a şcolii medievale româneşti de pictură pe lemn, Felonul Sfântului
Ion Gură de Aur, atribuit stilistic broderiei moldoveneşti din secolele XV-XVI şi marele Epitaf din
veacul al XVIII-lea ce reprezintă Plângerea şi punerea în mormânt a lui Iisus.

O piesă cu totul deosebită, ce reţine atenţia nu atât prin vechimea cât prin valoarea sa artistică este
iconostasul catedralei episcopale, executat în 1805 de pictorul Eustaţie Altini la cererea episcopului
Gherasim Clipa Barbovschi. Lucrare monumentală de pictură şi sculptură, realizată cu multă acurateţe
şi personalitate expresivă de certă originalitate, îmbrăcând conţinutul iconografiei ortodoxe în formele
stilistice ale neoclasicismului occidental.