DREPTUL LA EDUCAŢIE ÎN ACCEPŢIUNEA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI, ÎN CAZUL

UNIUNII EUROPENE ŞI ÎN CAZUL ROMÂNIEI

Introducere

Evoluţia societăţii umane a generat nevoia de a crea noi drepturi şi obligaţii în

mediul social, stabilind totodată un nou set de drepturi fundamentale ale omului.
Evoluţia tehnologică a transformat privilegiul de a urma şcoala primară în drept, în
acest context stabilindu-se şi faptul că dreptul copilului la învăţătură se
materializează în două obligaţii corelative: obligaţia statului de a crea instituţii de
învăţământ şi obligaţia părintelui de a-şi înscrie şi trimite copilul minor aflat în grija
sa la o şcoală recunoscută de stat, fie ea privată sau publică.

Dreptul la educaţie este consacrat în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (în

cadrul Protocolului I, alineatul 2), în cadrul Tratatului de la Lisabona (Titlul XII –
Educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul), în cadrul Cartei Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene (articolul 14 – Dreptul la educaţie) şi în cadrul
Constituţiei României (articolul 32). În cazul Convenţiei şi a Constituţiei dreptul la
învăţătură apare reglementat ca drept, în cazul Tratatului este descrisă modalitatea
de exercitare şi scopurile exercitării în cadrul Uniunii, garantarea posibilităţii de
exercitare a dreptului apărând ca implicită.

Nevoia de reglementare a acestui drept este dată de faptul că în ziua de azi procesul
de învăţare şi dobândire de aptitudini se întinde pe tot parcursul vieţii, devenind una
din condiţiile esenţiale pentru a obţine un loc de muncă. Recunoaşterea noii cerinţe
sociale s-a manifestat în cadrul Uniunii Europene prin stabilirea unor trepte de
dezvoltare tehnologică ce implică un număr mare de cercetători ştiinţifici, un buget
4% din PIB-ul Uniunii şi dezvoltarea tehnologiilor de comunicaţii. Totodată, se
urmăreşte reducerea gradului de analfabetism1 şi analfabetism funcţional2, şi
creşterea numărului de absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ superior.

În cazul României dreptul la învăţătură suferă diverse ingerinţe, de la o finanţare şi

gestionare defectuoasă a fondurilor, până la incapacitatea statului de a asigura
absolvenţilor de liceu un grad minim de abilităţi. Efortul statului de a asigura cele
mai bune condiţii în sistemul de învăţământ a eşuat din cauza inconsecvenţei în
reformarea sistemului de învăţământ din perioada comunistă. Datorită acestor
probleme de dezvoltare, deşi procentul din produsul intern brut alocat
învăţământului s-a dublat iar suma cheltuită de stat pe an pentru şcolarizarea unui
elev s-a triplat, totuşi, rezultatele sistemului românesc de învăţământ par să fie din ce
în ce mai slabe3.

1
generat în cazul Franţei de exemplu de numărul mare de imigranţi ilegali din ţările africane.
2
În cazul analfabetismului funcţional individul poate citi un text, însă nu înţelege ceea ce a lecturat.
3
Rezultatele la testul internaţional PISA arată faptul că în România în anul 2001 40% dintre elevii de
15 ani erau analfabeţi funcţionali, acelaşi test relevând faptul că în anul 2006 53,5% dintre elevii în
vârstă de 15 ani se încadrau în categoria analfabeţilor funcţionali.

1
Dreptul la educaţie în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului

Dreptul la educaţie a fost definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub

forma unui drept relativ4. Datorită faptului că dreptul la educaţie creează un drept şi
nu o libertate, se nasc două obligaţii corelative: obligaţia statului de a crea instituţii
de învăţământ5 la care elevii să aibă un acces real 6, şi obligaţia părintelui, tutorelui,
reprezentantului legal sau a ocrotitorului legal de a înscrie 7 minorii aflaţi în grijă în
cadrul unei instituţii acreditate de stat8.

Pentru a facilita diversitatea, statul trebuie cel puţin să tolereze înfiinţarea de unităţi
şcolare private, însă trebuie să se asigure că acestea furnizează servicii cel puţin
conforme cu standardul impus de stat, în acest context statului revenindu-i obligaţia
de a se asigura de faptul că informaţiile sunt prezentate obiectiv, critic şi pluralist,
pentru a nu determina îndoctrinare elevilor sau crearea unei opinii deformate atât
asupra conţinutului predat, cât şi asupra modului în care viaţa ar trebui să se
desfăşoare. Totodată, Curtea a stabilit faptul că statul are obligaţia de a decide
programa şi modul în care se realizează educaţia, nivelul până la care educaţia este
obligatorie şi faptul că educarea unei persoane depinde de anumite calităţi ale
acesteia9.

Fiind un drept relativ, dreptul la educaţie poate fi marcat de diverse tipuri de

ingerinţe. Condiţiile ce trebuie îndeplinite în cazul limitării dreptului sunt ca
ingerinţa să fie prevăzută de lege10, să vizeze un scop legitim şi să fie necesară într-o
societate democratică pentru atingerea scopului. În consecinţă, statul poate
condiţiona11 dreptul la învăţătură prin impunerea unei taxe (însă taxa nu trebuie să
fie atât de ridicată încât să constituie o piedică reală în exercitarea drepptului şi
4
CEDO, hot. afacerea lingvistică belgiană.
5
Statul trebuie să creeze un sistem propriu de învăţământ în pofida existenţei unor şcoli particulare
acreditate.
6
O situaţie a imposibilităţii exercitării dreptului la educaţie a apărut în zona Maramureş: şcolile cu
număr mic de elevi au fost închise, ministerul a cumpărat mijloace de transport, însă fie calea de acces
e blocată de zăpadă timp de câteva luni pe an, fie la nivel de comună nu sunt fonduri pentru a
cumpăra combustibilul necesar mijlocului de transport. În consecinţă, abandonul şcolar este favorizat
pe de o parte de imposibilitatea de a ţine ritmul la învăţătură cu colegii, care sunt prezenţi zilnic la ore,
iar pe de altă parte de imposibilitatea de a accede la învăţământ liceal datorită notelor mici obţinute
atât în timpul anului şcolar, cât la testările naţionale menite să departajeze elevii în vederea înscrierii
în clasa a IX-a în cadrul unui liceu.
7
şi de a se asigura de faptul că minorii participă efectiv la procesul educaţional.
8
CEDO, decizia Konrad c. Germania, decizie în care Curtea afirmă că părinţii nu pot invoca propriile
lor convingeri religioase pentru a refuza copilului dreptul la instruire.
9
De exemplu de un bagaj minim de cunoştinţe, de o vârstă minimă (în cazul înscrierii în unităţile
preşcolare şi în clasa I, de parcurgerea anterioară a unor trepte de educaţie sau de aptitudinea de a
urma un anumit nivel de învăţământ (un elev cu deficienţe mentale severe nu este apt de a urma o
instituţie de învăţământ superior).
10
Orice lege care restrânge exercitarea unui drept (şi orice lege în general) trebuie să fie accesibilă,
previzibilă şi să conţină suficiente garanţii împotriva unei aplicări arbitrare.
11
CEDO, decizia Leyla Şahin c. Turcia, decizia Köse şi alte 93 de persoane c. Turcia.

2
trebuie să fie calculată în funcţie de posibilităţile financiare ale elevului), prin
restrângerea locurilor disponibile în cazul învăţământului facultativ, prin testarea
aptitudinilor12 care fac posibilă încadrarea într-o anumită formă de învăţământ etc.

De exemplu repartizarea elevilor în şcoli destinate bolnavilor de maladii psihiatrice

poate fi o restrângerea legitimă în cazul în care în acele şcoli ajung doar elevii care
suferă de o astfel de maladie, şi poate reprezenta un abuz atunci când părinţii îşi
înscriu în mod fraudulos copiii în astfel de şcoli datorită beneficiilor oferite de acest
tip de instituţii de învăţământ (masa de prânz gratuită, gratuitatea programului
suplimentar în care elevii îşi pregătesc temele etc). Tot sub forma unui abuz se
manifestă şi înscrierea unui elev cu probleme psihiatrice într-o şcoală pentru copii
dezvoltaţi normal, respectivul elev devenind victima colectivului din care face parte
atât în plan educaţional, cât şi în plan social.

Datorită formulării alese pentru a consacra dreptul se deduce faptul că statul are o
obligaţie negativă. În consecinţă statul are o obligaţie de rezultat, adică statul este
responsabil pentru încălcarea dreptului la educaţie ori de cât ori acest drept este
încălcat unei persoane printr-un act al statului, indiferent daca statul are vreo culpă
sau nu.

Totodată, prin Convenţie, se asigură respectarea dreptului părinţilor de a asigura

educaţia copiilor lor conform propriilor convingeri religioase şi filozofice. Motivele
care au stat la baza acestui drept sunt pe de o parte evitarea îndoctrinării elevilor 13,
pe de altă parte respectarea dreptului la libertate de gândire, de conştiinţă şi de
religie a individului. Curtea a definit convingerile filozofice de care statul trebuie să
ţină cont în hotărârea Campbell şi Cosans, descriind aceste convingeri astfel:
„convingeri care merită respect într-o societate democratică, care nu sunt
incompatibile cu demnitatea umană şi, în plus, nu sunt contrare dreptului copilului
la educaţie, prima frază a art. 2 dominând ansamblul acestei dispoziţii.”

Dreptul la educaţie în cadrul Uniunii Europene

Uniunea Europeană, definită ca organizaţie suprastatală, funcţionează pe baza unor

principii care permit repartizarea competenţelor şi o cât mai bună managerizare a
resurselor atât pe plan local, cât şi la nivel regional şi unional. Datorită principiului
subsidiarităţii, statele membre şi Uniunea Europeană şi-au delimitat anumite
competenţe exclusive şi anumite competenţe partajate, Uniunea rezervându-şi şi un
sector al acţiunilor de sprijinire, de coordonare sau completare a acţiunilor statelor
membre, secţiune în care se încadrează şi dreptul la educaţie (conform Tratatului
privind funcţionarea Uniunii Europene). În consecinţă, Uniunea îşi rezervă dreptul
de a trasa anumite linii directoare şi de a interveni în cazul constatării unor nereguli
majore sau a imposibilităţii unui stat de a-şi îndeplini satisfăcător obligaţia de a
asigura exercitarea dreptului la educaţie.
12
R. Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Ediţia a II-a, Editura C.H. BECK, Bucureşti,
2008, p. 804.
13
Ibidem, p. 806.

3
Dreptul la educaţie apare definit în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene, în Tratatul de la Lisabona şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europene
(curte ce încearcă să clarifice anumite situaţii legislative controversate). În articolul 14
(intitulat Dreptul la educaţie) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene se statuează dreptul oricărei persoane la educaţie, dar şi accesul la formare
profesională şi formare continuă.

Din formularea primului alineat se poate deduce faptul că statele trebuie să asigure
un învăţământ de bază obligatoriu, la care să aibă acces toţi membrii societăţii,
indiferent de categorie socială sau calităţi, dar formarea profesională şi formarea
continuă sunt prezentate sub forma libertăţii accesului, astfel înţelegându-se faptul că
pentru a urma aceste două tipuri de educaţie individul trebuie să îndeplinească
anumite condiţii (prin această exprimare dreptul la educaţie fiind limitat), dar cu
toate acestea statul nu îi garantează posibilitatea de a urma un anumit tip de
educaţie.

Cu toate acestea, Curtea de Justiţie Europeană a stabilit în cazurile Nicolas Bressol şi

alţii şi Céline Chaverot şi alţii c Guvernul comunităţii franceze (Belgia) faptul că în
cadrul Uniunii nu se pot admite discriminări de niciun fel în cazul în care dreptul de
a învăţa în cadrul unei instituţii de stat care oferă învăţământ superior (în speţă fiind
vorba de o facultate de medicină) dintr-un stat membru se dobândeşte pe baza
testării capacităţilor persoanelor doritoare (testare care trebuie să prezinte acelaşi
nivel de dificultate pentru toţi participanţii). Datorită acestor hotărâri Curtea a
marcat modul în care ingerinţele în exercitarea dreptului pot interveni în cadrul
Uniunii: în aplicarea dreptului şi în stabilirea ingerinţelor ce îl marchează statele
membre nu trebuie să facă niciun fel de discriminări între petenţii ce fac toate
demersurile pentru a-şi exercita dreptul la formare profesională şi formare continuă.

În alineatul 2 se menţionează faptul că dreptul la educaţie include „posibilitatea de a

urma gratuit învăţământul obligatoriu”. Prin termenul „posibilitate” se deschide o
opţiune a statului de a impune o contraprestaţie în sarcina părintelui sau a elevului,
de altfel conformă cu opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului. Contraprestaţia
poate genera în anumite cazuri o încălcare a dreptului la educaţie în cazul
persoanelor lipsite de mijloace financiare, oferind totodată posibilitatea statului de a
impune anumite costuri „ascunse”14 ce scad considerabil şansa la exercitarea
dreptului în cazul subiecţilor ce provin din familii cu situaţie financiară precară.

Carta nu prevede dreptul elevului la securitate emoţională, dificultăţile de ordin

emoţional întâmpinate de majoritatea adolescenţilor fiind responsabile în multe
cazuri de abandonul şcolar. Însă drepturile tinerilor la şanse egale pot fi protejate şi
pe baza hotărârilor Curţii15, astfel, Curtea de Justiţie Europeană a decis în cazul Maria
14
De exemplu învăţământul obligatoriu poate fi gratuit la nivel de reglementare, însă elevilor să nu li
se asigure manualele din care trebuie să studieze (manuale al căror cost pentru un an de liceu în
România se poate ridica la aproximativ 200 €).
15
În hotărârea Baumbast şi R c. Secretarul de stat pe problema imigrării (Marea Britanie) Curtea a
decis că dreptul la educaţie al copiilor imigranţilor ar suferi o ingerinţă nepermisă în cazul în care
părintelui sau părinţilor care au grijă de de respectivul copil le-ar fi interzis să rezide în statul membru
al Uniunii în care elevul este înscris în cadrul unei instituţii de învăţământ.

4
Teixeira c Primăria oraşului Londra şi a secretarului de stat pe problema imigrării
(Marea Britanie) faptul că în cazul unui elev care a împlinit vârsta majoratului, dar
care e înscris în cadrul unei instituţii de învăţământ şi are rezultate foarte bune,
prezenţa părintelui elevului poate fi în continuare permisă, dacă se dovedeşte că
respectiva persoană necesită prezenţa părintelui pentru a-şi dezvolta personalitatea
şi pentru a-şi finaliza cu succes studiile.

În prima parte a alineatului 3 se consacră „libertatea de a înfiinţa instituţii de

învăţământ cu respectarea principiilor democratice”, fără însă a se stipula clar
dreptul de a înfiinţa instituţii private de învăţământ. În a doua parte a articolului se
menţionează dreptul părinţilor de a-şi instrui copiii conform propriilor convingeri
filozofice, religioase şi pedagogice.

Dreptul la educaţie mai apare reglementat şi în cadrul Tratatului de la Lisabona,

Titlul XII intitulat Educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul. Astfel, în
paragraful 1 al articolului 165 se definesc limitele în care poate interveni Uniunea în
cadrul reglementărilor privind educaţia din statele membre 16. În alineatul 2 se
stabilesc scopurile Uniunii: răspândirea şi învăţarea limbilor, mobilitatea studenţilor
şi a profesorilor şi cooperarea între instituţiile de învăţământ. Deşi susţinute prin
programe internaţionale, aceste scopuri sunt, în opinia mea, mult prea vag definite,
fără a prezenta o finalitate clară a mobilităţii şi multilingvismului atât de des
menţionate în toate actele Uniunii Europene. Totodată, se pot remarca discrepanţe
foarte mari între posibilităţile de studiu oferite de ţările membre, distanţa de la şcolile
cu podea de lut şi elevi ce au văzut doar la televizor un computer, la învăţământul
din marile oraşe din Europa de Vest este mult prea mare pentru a-i putea fi aplicate
aceste scopuri.

Articolul 166 aduce o serie de completări mult mai pragmatice a scopurilor urmărite
de Uniune. Astfel, în alineatul 1 se menţionează faptul că „Uniunea pune în aplicare
o politică de formare profesională care sprijină şi completează acţiunile statelor
membre”, pentru ca în alineatul 2 să fie menţionate scopurile acestei politici:
facilitarea adaptării personalului la transformările industriale prin formarea şi
reconversia profesională17, îmbunătăţirea formării profesionale iniţiale şi continue
pentru a facilita accesul pe piaţa muncii, să faciliteze mobilitatea formatorilor, a celor
care urmează un program de formare şi a tinerilor, să stimuleze cooperarea între

16
Uniunea Europeană fiind definită ca liant al sistemelor de învăţământ ce asigură cooperarea dintre
state şi dezvoltarea educaţiei de calitate, sprijinind şi completând acţiunea statelor, dacă este necesar.
Totodată se recunoaşte şi competenţa exclusivă a statelor de a stabili conţinutul învăţământului,
organizarea sistemului educaţional şi modul în care tratează abordarea şi menţinerea diversităţii
culturale şi lingvistice.
17
În Germania acest program se aplică în cazul persoanelor care şi-au pierdut locul de muncă şi nu pot
fi încadrate într-un alt loc de muncă asemănător în aceeaşi localitate. Programul funcţionează astfel:
statul caută un post asemănător disponibil în localităţile din apropierea domiciliului persoanei, dacă
nu sunt posturi libere, persoanei i se oferă două alternative: poate să participe la un program de
reconversie profesională, având un loc de muncă garantat, sau poate să se mute într-o altă localitate în
care statul i-a găsit un post asemănător (din punct de vedere al pregătirii profesionale necesare) celui
din care a fost disponibilizată.

5
instituţiile de învăţământ şi să dezvolte schimbul de informaţii şi experienţă între
statele Uniunii.

În concluzie, Uniunea Europeană încearcă să adapteze sistemul de învăţământ atât la

beneficiarul principal: elevul, cât şi la nevoile beneficiarului indirect: angajatorii. Prin
securitate de ordin material şi emoţional şi garantarea dreptului la un minim de
educaţie Uniunea asigură atât succesul elevului, cât şi garanţia unei reconversii
profesionale sau profesionalizare mult mai facile, acest aspect fiind foarte important
din punct de vedere economic (angajatorii beneficiind de stabilitate a personalului
chiar dacă apar schimbări în organizarea şi funcţionarea unităţii de producţie sau de
servicii).

Dreptul la învăţătură în România

În România dreptul la învăţătură este consacrat în Constituţie (articolul 32) şi în

Legea învăţământului (Legea nr. 84/1995). În legea fundamentală a ţării dreptul la
învăţătură este dezvoltat sub forma unor principii: gratuitatea învăţământului de
stat, desfăşurarea în conformitate cu legea a exercitării dreptului la educaţie,
autonomia universitară, libertatea învăţământului religios şi dreptul de a crea
instituţii de învăţământ particulare şi confesionale.

O normă interesantă din punct de vedere al conţinutului este cea prin care se doreşte
stabilirea limbi în care să se poate exercita dreptul la educaţie (alineatele 2 şi 3), din
punctul meu de vedere fiind mult prea generală, neimpunându-se nimic prin textul
ei. Astfel, educaţia în România se face în limba română, însă se poate desfăşura şi
într-o limbă de circulaţie internaţională, dar şi în limba maternă a minorităţilor.
Totodată, consider că reglementarea unei limbi de studiu se prezintă ca utopică într-o
societate democratică şi extrem de dinamică, în care relaţiile comerciale şi nevoia de a
cunoaşte o anumită limbă străină se schimbă în decursul a câţiva ani, iar mobilitatea
populaţiei e în continuă creştere.

Legea învăţământului defineşte dreptul la educaţie drept „prioritate naţională”

(articolul 2), stabilind totodată şi scopurile dreptului la învăţământ (articolul 3): „(1)
Învăţământul urmăreşte realizarea idealului educaţional, întemeiat pe tradiţiile
umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti, şi contribuie la
păstrarea identităţii naţionale. (2) Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în
dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea
personalităţii autonome şi creative.”

În alineatul 1 legea menţionează „aspiraţiile româneşti”, fără însă a le defini,

totodată, legea mai menţionează şi tradiţiile umaniste şi identitatea naţională, însă
permite (atât legea, cât şi Constituţia) desfăşurarea învăţământului în alte limbi decât
limba română, limba fiind definită în cadrul Uniunii Europene ca principal aspect al
identităţii naţionale. O altă exprimare problematică apare şi în alineatul 2, fiind
destul de greu de identificat în ce mod poate fi o personalitate „autonomă şi
creativă”, din moment ce doar fiinţa umană în întregul ei poate poseda aceste calităţi.

6
În articolul 4 alineatul 1 se menţionează finalităţile învăţământului, finalităţi ce pot fi
rezumate prin formare de deprinderi utile pe tot parcursul vieţii individului, atât
pentru educare şi auto-educare, cât şi pentru crearea de aptitudini necesare
desfăşurării unor activităţi lucrative menite să susţină financiar subiectul după
finalizarea studiilor. Alineatul 2 prevede faptul că „învăţământul asigură cultivarea
dragostei faţă de ţară, faţă de trecutul istoric şi de tradiţiile poporului român.”
Învăţământul oricărui stat şi de orice tip sau nivel nu trebuie să cultive niciun fel de
discriminare sau sentimente negative faţă de niciun stat sau categorie socială, însă
norma prevăzută de alineatul 2 duce cu gândul la îndoctrinare, nu la o prezentare
obiectivă a faptelor sau la o analiză a clară a problemelor cu care se confruntă şi s-a
confruntat statul român.

În cadrul alineatului 3 statul prezintă un ideal al sistemului de învăţământ românesc:

„Finalităţile şcolii româneşti se realizează prin strategii şi tehnici moderne de
instruire şi educare, susţinute de ştiinţele educaţiei şi de practica şcolară, conform
obiectivelor fiecărui nivel de învăţământ.” În pofida acestei viziuni asupra modului
de predare, testele internaţionale arată o scădere a calităţii învăţământului. Testul
PISA18 relevă o creştere alarmantă a gradului de analfabetism funcţional (o creştere
cu 13,5% în doar 3 ani), în ciuda triplării costurilor de educare pe elev (procentul din
PIB alocat educaţiei în anul 2008 fiind de 6%, în timp ce media în Uniunea Europeană
este de 5,1%). Totodată, nivelul abandonului şcolar este mult mai ridicat faţă media
din Uniune19.

Articolele 9 şi 11 reglementează modul de predare a religiei în şcoli. Deşi articolul 9

dă posibilitatea elevului de a alege religia pe care doreşte să o studieze, realitatea din
şcoli este diferită. În unele şcoli, pentru a nu încărca orarul şi gradul de ocupare a
sălilor de clasă, se optează pentru angajarea unui singur profesor de religie (care în
majoritatea cazurilor predă religie ortodoxă), iar în cadrul şedinţelor cu părinţii
acestora nu li se aduce la cunoştinţă faptul că pot opta pentru renunţarea la ora de
religie. Astfel, se ajunge la situaţii în care profesorul trebuie să predea o anumită
religie unei clase mixte, în care elevii nepracticanţi vor fi dezavantajaţi prin însăşi
natura obiectului de studiu. Totodată, legea interzice prozelitismul religios (articolul
11). Această normă se încalcă uneori prin modul de abordare a aspectelor din viaţa
cotidiană de către profesorul ce ar trebui să prezinte cu detaşare problematica
dezvoltării tehnologice sau a perceperii vieţii sexuale (de exemplu calificare
televizorului ca „unealtă a diavolului” sau denigrarea educaţiei sexuale nu pot
prezenta interes sau utilitate în dezvoltarea personalităţii elevilor).

O normă problematică este, din punctul meu de vedere, şi cea conţinută în articolul
104 litera a): „Învăţământul particular funcţionează potrivit legii, dacă: a) este
organizat şi funcţionează pe principiul nonprofit.” Această normă contrazice
18
PISA este un program internaţional pentru evaluarea elevilor, fiind o testare standardizată
internaţional care investighează ce ştiu şi ce pot face elevii la finalul învăţământului obligatoriu,
precum şi abilitatea lor de a reflecta activ asupra propriului proces de cunoştere şi asupra propriilor
experienţe de învăţare (definiţie dată de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului în
cadrul Raportului asupra stării sistemului naţional de învăţământ pentru anul şcolar 2001/2002).
Date preluate din Rapoartele asupra stării sistemului naţional de învăţământ (rapoarte realizate de
19

Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului) pentru anii 2001-2009.

7
principiile economice şi concurenţiale care guvernează o societate democratică, fiind,
totodată, o normă ce discriminează pozitiv unităţile de învăţământ de stat, care, prin
prisma acestui articol cumulat cu articolul 7, pot fi organizate şi pot funcţiona ca
unităţi aducătoare de profit. Însă, din analiza modului de funcţionare a instituţiilor
de învăţământ privat pare greu de crezut că scopul este pur şi simplu educarea
populaţiei, motivaţia pecuniară fiind mult prea mare pentru a putea fi ignorată 20.

În concluzie, dreptul la educaţie în România, deşi se bucură de reglementare atât în

cadrul Constituţiei, cât şi în cadrul unei legi organice, fiind definit drept „prioritate
naţională”, nu conturează o societate mai educată (dovadă fiind analfabetismul
funcţional în procent de 53,5 din elevii de 15 ani) sau un sistem de valori morale mai
strict, sistem ce să permită o evoluţie a societăţii ca întreg. Problemele de
infrastructură ce apar frecvent sunt, în mare parte ignorate, încercările de inovare a
modului şi nivelului de predare sunt schimbate radical odată cu înlocuirea
ministrului iar performanţa este încurajată doar la nivel de slogan electoral, un
exemplu fiind refuzul ministerului să susţină financiar delegaţia româniei la
Olimpiada de Astronomie şi Astrofizică, olimpiadă la care delegaţia formată din
cinci participanţi a obţinut o medalie de aur, două de argint şi două menţiuni (refuz a
fost susţinut până în momentul în care a ajuns în presă).

Concluzii

Dreptul la educaţie este unul dintre drepturile fundamentale ale societăţii

contemporane, fiind subiect al reglementării atât în cadrul Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului, cât şi în cadrul Uniunii Europene şi a statelor membre.
Importanţa acestui drept este dată de dezvoltarea tehnologică rapidă a societăţii şi de
nevoia tot mai accentuată ca personalul oricărui tip de agent economic să poată
manipula cu uşurinţă orice tip de utilaj destinat creşterii eficienţei muncii.

Primul pas în protejarea drepturilor este făcut în cadrul Convenţiei Europene a

Drepturilor Omului, convenţie ce impune statului o obligaţie de rezultat,
împuternicidu-l să acţioneze chiar contrar voinţei părinţilor pentru a asigura
exercitarea dreptului în cazul minorilor. Modul în care Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a înţeles nevoia de protecţie a acestui drept se manifestă printr-o
definire strictă a ingerinţelor ce îi pot fi aplicate, constituirea unei protecţii efective a
dreptului prin lărgirea obligaţiei statului de a asigura dreptul la educaţie al
minorului chiar în cazul în care părintele invocă anumite convingeri filozofice, dar şi
prin protejarea elevului în cazul unei încercări de îndoctrinare sau abuz din partea
statului (care are obligaţia de a reglementa materia ce trebuie însuşită şi modul în
care informaţiile îi vor fi prezentate elevului).

20
Un exemplu fiind cazul Universităţii Spiru-Haret, unitate de învăţământ ce a obţinut profituri foarte
mari datorită numărului de studenţi (fiind cea mai mare universitate din lume din acest punct de
vedere), însă având lacune în sistemul de predare şi testare (studentul primind cursurile şi fiind testat
prin intermediul internetului).

8
Uniunea Europeană lărgeşte şi mai tare protecţia dreptului la educaţie prin
protejarea elevului pe toate nivelurile (atât prin recunoaşterea vulnerabilităţii
emoţionale şi pecuniare elevului/studentului major, cât şi a nevoii de protecţie a
elevului/studentului în general în plan financiar, emoţional şi protejarea împotriva
discriminării de orice fel), dar şi prin adaptarea modului de învăţare şi a materiei la
cerinţele mediului economic. Adaptarea poate fi privită şi ca parte a finalităţii
procesului de învăţare, dar şi ca scop al subiectului care îşi exercită dreptul la
educaţie, aceste făcând uz de dreptul său pentru a se putea încadra în mediul
economic pe un nivel salarial cât mai ridicat.

În cazul României protecţia dreptului la învăţătură se materializează diferit faţă de

prevederile legale, distanţa dintre ceea ce prevede legea (atunci când prevederile
sunt clare), şi realitatea din multe instituţii de învăţământ fiind foarte mare. Astfel,
deşi la nivel de reglementare în România învăţământul reprezintă o „prioritate
naţională”, totuşi, statul refuză să susţină financiar participare unei echipe în cadrul
unei olimpiade internaţionale; deşi învăţământul se face cu ajutorul metodelor
moderne de învăţare, totuşi, mai mult de jumătate din elevii de 15 ani sunt analfabeţi
funcţionali etc.

În concluzie, dreptul la educaţie trebuie protejat în mod real şi la un nivel cât mai
apropiat de cetăţean (acesta fiind şi raţiunea Uniunii Europene de a lăsa
reglementare sistemului de învăţământ în responsabilitatea statelor membre), nu
doar la nivel de reglementare sau în cazuri izolate care ajung în atenţia Curţii
Europene a Drepturilor Omului sau a Curţii de Justiţie Europeană. Protejarea acestui
drept nu trebuie însă înţeleasă sub forma unui moft social, beneficiile pe termen lung
fiind beneficii pecuniare substanţiale atât în cazul statului (prin dezvoltarea
tehnologică şi prosperitatea industriei, dar şi un nivel de dezvoltare socială mai
ridicat, nivel datorat gradului de cultură al populaţiei), cât şi în cazul individului
care a beneficiat de protecţia dreptului.

9
Bibliografie

I. VOLUME

o F. Sudre, Drept European şi Internaţional al Drepturilor Omului,

Editura Polirom, Bucureşti, 2006.

o Gy. Fabian, Drept Instituţional Comunitar, Ediţia a III-a, Editura

Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008.

o R. Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – Comentarii

şi Explicaţii, Ediţia a II-a, Editura C.H. BECK, Bucureşti, 2008.

o R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Culegere de

Hotărâri 2004, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

o R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Culegere de

Hotărâri 2006, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

o Ştefănescu M., Stan V., Raport asupra vizitei la Centrul de reeducare

pentru minori din Găeşti, Revista Română de Drepturile Omului
nr. 19/2001.

II. SURSE INTERNET

o http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?
item=1&portal=hbkm&action=html&highlight=right%20|%20to
%20|%20education&sessionid=52144364&skin=hudoc-en

o http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/portal.asp?
sessionId=52326188&skin=hudoc-en&action=request

o http://eur-
lex.europa.eu/ro/treaties/dat/32007X1214/htm/C2007303RO.0
1000101.htm

o http://eur-lex.europa.eu/Notice.do?
val=496924:cs&lang=en&list=511193:cs,508530:cs,496924:cs,44589
0:cs,432784:cs,425896:cs,&pos=3&page=1&nbl=6&pgs=10&hwor
ds=the%20right%20to
%20education~&checktexte=checkbox&visu=#texte

o http://eur-lex.europa.eu/Notice.do?
val=511193:cs&lang=en&list=511193:cs,508530:cs,496924:cs,44589
0:cs,432784:cs,425896:cs,&pos=1&page=1&nbl=6&pgs=10&hwor

10
 ds=the%20right%20to
%20education~&checktexte=checkbox&visu=#texte

o http://eur-lex.europa.eu/Notice.do?
val=508530:cs&lang=en&list=511193:cs,508530:cs,496924:cs,44589
0:cs,432784:cs,425896:cs,&pos=2&page=1&nbl=6&pgs=10&hwor
ds=the%20right%20to
%20education~&checktexte=checkbox&visu=#texte

o http://eur-lex.europa.eu/Notice.do?
val=432784:cs&lang=en&list=511193:cs,508530:cs,496924:cs,44589
0:cs,432784:cs,425896:cs,&pos=5&page=1&nbl=6&pgs=10&hwor
ds=the%20right%20to
%20education~&checktexte=checkbox&visu=#texte

o http://www.infolegal.ro/primul-profesor-care-plateste-daune-
morale-pentru-incalcarea-dreptului-la-invatatura-al-unui-
elev/2010/04/13/

o http://www.edu.ro/index.php/pressrel/3750

o http://www.edu.ro/index.php/rap_rez_desc_sitstat/3624

11