1.

Politica externă a Țărilor Române pe timpul lui Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun

 Secolul al XV-lea a adus importante modificări în statutul politic și juridic al Țărilor Române în relațiile
internaționale. Intrarea Țărilor Române în sfera de interes și influență a Imperiului Otoman a însemnat antrenarea
spațiului românesc într-o dispută politică și militară între marile puteri din regiune: Regatul Ungariei, Regatul
Poloniei și Imperiul Otoman. Dacă primele decenii ale existenței statale a românilor s-au desfășurat sub semnul
disputelor dintre Ungaria, Polonia și Hoarda de Aur, stabilirea hotarelor imperiului semilunei pe Dunăre a adus un
actor nou și foarte puternic pe scena politică și militară a sud-estului Europei.
Primele contacte militare dintre români și turci s-au consumat în timpul lui Vladislav Vlaicu, probabil în 1369, când
steaguri românești au luptat împreună cu cele maghgiare împotriva turcilor aliați cu bulgarii în sudul Dunării. Posibil
ca să fi urmat o perioadă de negocieri și chiar de alianțe antimaghiare, pentru că în 1374 domnul român era acuzat de
un grup de boieri trădători că ar fi încheiat o înțelegere cu turcii împotriva Ungariei. Deci primele contacte româno-
turce au fost în principal de ordin militar, de intensitate redusă, în condițiile în care între Țara
Românească și Poartă erau statele bulgărești, cu rol de state-tampon.
Intensitatea raporturilor dintre turci și români a crescut sensibil în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, în condițiile
în care domnul român s-a confruntat încă de la începutul domniei cu presiunea politică a regelui Ungariei,  Sigismund
de Luxemburg. Pentru a contracara pretențiile de suzeranitate ale regelui maghiar, moștenite de la predecesorii săi,
Mircea a continuat politica de independență promovată de înaintașii săi și a încheiat un tratat de alianță defensivă cu
regele Poloniei în 1389. În condițiile în care regele Poloniei, Vladislav Jagello și regele Ungariei, Sigismund de
Luxemburg, ridicau reciproc pretenții asupra coroanei celuilalt, ca moștenitori ai regelui Ludovic cel Mare, între cele
două state era o situție conflictuală, care s-a perpetuat pentru câteva decenii. Tratatul dintre regele polon și domnitorul
român era încheiat de pe poziții egale, ca între doi suverani. Principala prevedere consta în sprijin reciproc obligatoriu
împotriva dușmanului comun – regele Ungariei – și sprijinul împotriva altor inamici ai uneia dintre părți era lăsat la
latitudinea celuilalt.
Mircea s-a întâlnit cu otomanii în obiectivele sale de a-și extinde autoritatea între Dunăre și Marea Neagră. Pe de altă
parte, așezarea turcilor la Dunăre a deschis drumul expedițiilor de jaf ale achingiilor turci, care încep deja în 1390.
Presiunea otomană l-a determinat pe țarul bulgar de la Târnovo să se supună regelui maghiar, fără să poată schimba
însă cursul istoriei. A dat însă un exemplu care va fi urmat în curând de  Mircea cel Bătrân. În toamna anului
1394 Baiazid I a invadat Țara Românească. Bătălia decisivă s-a dat la Rovine și s-a soldat cu succesul militar al
lui Mircea cel Bătrân. În ciuda acestei victorii, Mircea a fost alungat de pe tron de către Vlad, numit de istorici  Vlad
Uzurpatorul. Este primul caz în care domnul țării este schimbat datorită intervenției turcilor, un precedent care va
deveni un obicei permanent în deceniile următoare. Mircea a fost nevoit să își schimbe radical opțiunile politice și în
primăvara anului 1395, în martie, a depus omagiul față de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Omagiul a fost
dublat de un tratat defensiv împotriva turcilor. Sigismund de Luxemburg tocmai fusese înfrânt în iarnă în Moldova,
unde încercase să îl supună pe Ștefan I al Moldovei. În ciuda acestui eșec, regele maghiar a construit o startegie
antiotomană, în condițiile în care se pregătea o mare cruciadă. Inițial a trimis un corp expediționar pentru a-l
reânscăuna pe Mircea, dar din cauza subestimării adversarului, campania s-a soldat cu un eșec. În iulie-august 1395
regele a venit personal în Țara Românească în fruntea unei oști maghiare și l-a repus pe tron pe Mircea. Peste câteva
luni Vlad a fost reînscăunat de către turci. Vlad a refuzat propunerile suzerano-vasalice ale lui Sigismund, care era
dispus să îl sacrifice pe Mircea, și a depus omagiul prin delegați față de regele Poloniei. Actul încheiat între Vald și
regele polon diferă fundamental de cel încheiat cu câțiva ani în urmă de Mircea cu același rege. Dacă în 1389 Mircea
și Vladislav Jagello erau doi parteneri egali, Vlad era vasal al regelui polon. Trebuie să remarcăm că Vlad s-a închinat
lui Valdislav ca potențial rege al Ungariei, în contextul în care regele polon revendica pentru el și soția sa, fiica lui
Ludovic, tronul Ungariei, după ce soția lui Sigismund, maria, cealalată fiică a lui Ludovic, a murit. Vlad i-a
recunoscut pe Valdislav și Hedviga drept regi ai Ungariei, moștenitori legali ai coroanei lui Ludovic în Ungaria.
Prima mare bătălie între forțele creștine și otomani, care deschide seria cruciadelor târzii antiotomane, a fost cruciada
de la Nicopole din 25 septembrie 1396. Eșecul creștinilor a întărit poziția lui Vlad în Țara Românească. Mircea nu a
putut să asigure întoarcerea regelui Sigismund de Luxemburg prin Țara Românească. Din cauza nesiguranței
drumului, regele s-a întors în Ungaria pe un drum ocolit, cu corabia pe Dunăre, apoi pe mare până la Constantinopol, a
ocolit peninsula Balcanică și după câteva luni a ajuns pe coasta mării Adriatice. Pe parcurs, pe Dunăre, l-a trimis acasă
pe voievodul Transilvaniei cu un grup de nobili, din regiunea Brăilei către Brașov, deci pe un drum mai scurt și folosit
de negustorii brașoveni. Este evident că poziția lui Mircea a fost nefavorabilă în această perioadă și probabil că a stat
în posesiunile ardelene, fie în Făgăraș, fie în cetatea Bologa de lângă Cluj. După întoarcerea în Transilvania,
voievodul Știbor a mobilizat o nouă oaste cu care a intrat în Țara Românească în iarna 1396-1397, l-a capturat pe Vlad
Uzurpatorul și l-a înscăunat pe Mircea cel Bătrân.
Este evident că în acest context politic și militar Mircea cel Bătrân a acceptat suzeranitatea regelui maghiar. De altfel,
după insuccesul de la Nicopole regele Sigismund de Luxemburg și-a schimbat radical viziunea supra relațiilor cu
otomanii. Pe plan intern a luat măsuri de organizare a armatei, cu ocazia dietei de la  Timișoara. Pe plan extern a
constrtuit un sistem de state tampon între Regatul Ungariei și Imperiul Otoman, format din Țara
Românească, Serbia și Bosnia. În noua politică defensivă a regelui maghiar cele două state aveau rolul de a stopa sau
cel puțin de a încetini atacul turcilor asupra Ungariei, pentru a permite mobilizarea oastei maghiare. Acest sistem
defensiv bazat pe state tampon a stat la baza raporturilor dintre Ungaria și Poartă în întreg secolul al XV-lea.
Fidelitatea rincipilor din statele tampon era garantată, teoretic cel puțin, de depunerea omagiului față de rege, care își
asuma rolul de protector și care le oferea feude importante în teritoriul Ungariei. Așa cum domnii români fideli regelui
stăpâneau Țara Făgărașului și Țara Amlașului, iar mai apoi și alte regiuni, despoții sârbi aveau feude importante în
diverse părți ale Ungariei. Aceste posesiuni erau stăpânite pro honore, adică temporar și condiționat de credința față de
rege.
Regele Sigismund de Luxemburg s-a implicat în probelemele politice europene și după 1400 s-a abătut de la scopul
cruciadei antiotomane. Interesul pentru alte coroane, ca cele ale Boemiei, ale Imperiului Romano-German, sau pentru
problemele Bisericii și lupta conrtra ereziilor, au captat atenția regelui maghiar și doar momentele de criză în relațiile
cu turcii l-au readus pe rege la granița sudică a regatului. În 1401-1403 regele s-a confruntat cu o gravă criză internă,
datorită rebeliunii unei partide nobiliare care i-a contestat autoritatea. În aceste condiții, ale rebeliunii nobiliare din
Ungaria și a scăderii autorității regelui Sigismund de Luxemburg, Mircea cel Bătrân a încehiat în secret un nou tratat
defensiv cu regele polon împotriva regelui maghiar în 1403.
Duplicitatea diplomatică a lui Mircea a fost posibilă în condițiile în care pericolul otoman a fost îndeppărtat pentru
moment prin capturarea lui Baiazid la Ankara în 1402 de trupele mongole ale lui Timur Lenk. Deceniul următor a
însemnat epoca de glorie a lui Mircea și afirmarea lui pe plan internațional, deoarece s-a implicat în luptele
pretendenților pentru tronul otoman. Mircea și-a extins autoritatea asupra Dobrogei (se pare că a avut chiar ajutorul
trupelor maghiare trimise de regele Sigismund). Deși în 1406 Mircea a confirmat omagiul cu ocazia întâlnirii cu regele
maghiar la Tismana, curând Mircea a declinat această relație de vasalitate, încurajat desigur de evoluțiile
internaționale favorabile. Înrăutățirea relațiilor dintre regele maghiar și domnul român este dovedită de faptul că după
1407 banatul de Severin era dat spre administrare unui demnitar maghiar, deci a fost luat de la Mircea. Voievodul
român l-a sprijinit la tronul otoman pe Musa Celebi. În timpul în care trupe românești erau în sudul Dunării pentru a-l
ajuta pe acesta să ocupe tronul, Mircea s-a confruntat cu presiunea militară și politică a lui Sigismund. În aceste
condiții a încheiat în 1410 un nou tratat cu regele Poloniei. Acordul era formulat împotriva inamicului comun, regele
maghiar, și marchează independența aboslută a lui Mircea cel Bătrân în anii respectivi.
Încheierea păcii și a unui tratat la Lublin în 1412 între regela maghiar și cel polon a marcat sfârșitul epocii de
independență a lui Mircea, care a fost trădat de aliatul polon. Acordul maghiaro-polon prevedea, printre altele,
delimitarea sferelor de influență. Țara Românească a rămas în sfera de influență a lui Sigismund. Recunoașterea
suzeranității de către Mircea este dovedită de primirea cetății Bran la scurt timp după înțelegerile polono-maghiare și
de confirmarea privilegiilor comerciale ale brașovenilor. În cazul Moldovei, acordul dintre cei doi regi a fost mult mai
drastic. Practic s-a instaurat un condominium asupra Moldovei. Domnul Moldovei era obligat să articipe la campaniile
antiotomane, iar în caz de refuz țara urma să fie împărțită în două între Ungaria și Polonia. Relațiile lui Mircea cu
Sigismund au evoluat în funcție de pericolul otoman. Dacă în anii 1415-1416, în paralel cu desfășurarea unor tratative
de armistițiu cu noul sultan, Mehmed I, regele și domnul român au sprijinit un contracandidat, pe Mustafa. Trupe
româno-maghiare au încercat să îl impună ca sultan. Eșecul acestei noi tentative de a-și impune pe tronul otoman
propriul favorit l-a costa pe Mircea un atac al sultanului Mehmed I în primăvara anului 1417, când trupele turcești au
reocupat Dobrogea și au intrat în Țara Românească. Potrivit cronicilor turcești, în urma acestei intervenții Mircea a
fost nevoit să accepte plata unui tribut anual și a promis să își trimită fiul ca ostatic la Poartă și să îl sprijine pe sultan
în campaniile militare. La scurt timp o oaste din Transilvania a încercat să îl readucă pe domnul român în sfera de
influență a regelui maghiar. Moartea domnitorului în ianuarie 1418 a lăsat țara sub presiunea celor două puteri cu
pretenții suzerane – Regatul Ungariei și Imperiul Otoman.

 Alexandru este fiul lui Roman I Muşat, dintr-o a doua căsătorie cu Anastasia, din ramura Koriatovici, a
dinastiei lituane a Gedyminilor, vară a regelui Poloniei, Vladislav Jagello. Din prima căsătorie a tatălui său, Alexandru
mai avea trei fraţi, Ştefan I, Mihail şi Iuga. Este primul din neamul Bogdăneştilor, care poartă nume de botez de
origine grecească, Alexandru. I s-a spus „cel Bun” mult după moarte, „Alexandru Vodă cel Bătrân şi Bun” apare în
Letopiseţul lui Grigore Ureche, în primul sfert al secolului al XVII-lea. A fost asociat la domnie cu fratele său
Bogdan, cel puţin în titlul actelor tatălui său din 1392-1393. Bogdan mai este menţionat în câteva acte, până la 28
iunie 1411[1]. Alexandru şi-a asociat la domnie fiul cel mare, din a doua căsătorie, Iliaş, între 2 august 1414 - 20
august 1431.
Alexandru cel Bun a avut patru soţii: Margareta, Ana (Neacşa), Ringala - vară primară a lui Vladislav Jagello, şi
Marena (Marina, Maria). Printre fii lui Alexandru, care i-au succedat la conducerea Moldovei, se numără Iliaş, Ştefan
al II-lea, Petru al II-lea, Bogdan al II-lea – tatăl lui Ştefan cel Mare şi Petru Aron.

Alexandru cel Bun s-a stins la începutul anului 1432 şi a fost înmormântat la mânăstirea Bistriţa.

Abil politician, Alexandru a reuşit să menţină un echilibru între Polonia şi Ungaria. Pe 12 martie 1402 încheie un
tratat de vasalitate cu regele Poloniei, Vladislav Jagello, care va fi reînnoit în 1404, 1407 şi 1411. Prin acest tratat,
Alexandru a căutat să se apere de pretenţiile lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, care vroia să reinstaureze
suzeranitatea maghiară asupra Moldovei şi mai ales să controleze Chilia, punctul terminus al drumului central-
european spre gurile Dunării.

Pe 15 martie 1412, Vladislav Jagello şi Sigismund de Luxemburg semnează tratatul de la Lublau. Acesta prevedea ca
în cazul neparticipării lui Alexandru la campania antiotomană luată în considerare, Moldova să fie împărţită între cei
doi conducători, Poloniei revenindu-i Suceava şi Cetatea Albă, iar Ungariei, Romanul şi Chilia. Tratatul de la Lublau
nu a fost pus niciodată în aplicare, pentru că Alexandru şi-a onorat obligaţiile asumate prin recunoaşterea suzeranităţii
polone şi datorită faptului, că divergenţele polono-ungare s-au dovedit întotdeauna mai puternice decât interesele
comune. În calitate de vasal, Alexandru a trimis corpuri de oaste la Grünwald în 1410, respectiv Marienburg în 1422,
care au luptat alături de armata poloneză, împotriva cavalerilor teutoni.

În 1420 are loc primul atac turcesc asupra Moldovei. Atacate pe mare, Chilia şi Cetatea Albă, sunt apărate cu forţe
proprii de Alexandru.

În ianuarie 1429, Alexandru este informat de marele cneaz al Lituaniei, despre prevederile tratatului de la Lublau. În
consecinţă, Alexandru îi acordă sprijinul său, fratelui lui Vladislav Jagello, Swidrigaillo, care dorea să fondeze un
mare stat lituanian. În acelaşi timp el s-a apropiat de Sigismund de Luxemburg, fiind dispus să renunţe temporar la
Chilia.

Adept al politicii blocului românesc, Alexandru intervine în Ţara Românească, unde îl ajută pe Radu al II-lea
Prasnaglava în 1422, să ocupe tronul Ţării Româneşti în defavoarea lui Dan al II-lea, care era sprijinit de regele
Ungariei; iar în iunie 1431, îl instalează ca domn pe boierul Alexandru Aldea.

La sfârşitul domniei, Alexandru se întoarce împotriva Poloniei, organizând o campanie, care a dus oastea Moldovei
până la Cameniţa, pe teritoriul actual al Ucrainei.

2. Lupta antiotomană și politica externă a Țărilor Române: Iancu de Hunedoara și Vlad Țepeș

Rolul lui lancu de Hunedoara in stavilirea inaintarii otomane pe linia Dunarii, in Europa de Est si Centrala prima
jumatate a secolului al XV-lea se caracterizeaza prin confruntari militare dintre lumea crestina, reprezentata de
Ungaria, Polonia si Tarile Romane, sustinute de Papa, si cea musulmana, reprezentata de Imperiul otoman. Imperiul
Bizantin nu mai are forte suficiente de a se opune turcilor si treptat este redus la teritoriul Constantinopolului si a
imprejurimelor lui, iar la 1453 este cucerit de oastea otqmana. Anglia si Franta, precum si statele italiene (Venetia,
Milano, Florenta si Neapole) erau angajate in lupte unele impotriva altora si nu raspundeau la apelurile Papei de a
organiza o cruciada antiotomana.

In aceste conditii la lupta activa impotriva expansiunii otomane se ridica, in primul rand, tarile aflate nemijlocit in
pericol de a fi cucerite: Ungaria si Tarie Romane, in fruntea luptei antiotomane de la mijlocul secolului al XV-lea se
situeaza lancu (loan) de Hunedoara, de numele caruia sunt legate ultimele mari incercari de a respinge turcii din
Europa.
lancu de Hunedoara provenea dintr-o familie de mici nobili romani din Hateg, care au participat la luptele Ungariei cu
Imperiul otoman. El a ocupat consecutiv functiile de ban de Severin (1438-1441), de voievod al Transilvaniei (1441-
1446), de guvernator (1446-1453) si de capitan general al regatului (1453-1456).

In virtutea functiei sale de voievod si guvernator lancu de Hunedoara si-a creat un imens domeniu, situat in cea mai
mare parte in Transilvania. El avea multi vasali (numiti 'familiares'), iar veniturile capatate din dari, din minele si
vamile situate pe domeniu i-au permis sa intretina un corp de mercenari, pe care il utilizeaza in campaniile sale
militare. Baza sociala a lui lancu o alcatuiau nobilimea mica si orasele, carora le-a acordat noi privilegii.

Avand o bogata experienta militara, lancu a organizat o armata puternica, pe care a inzestrat-o cu arme de foc, a
intarit-o cu unitati de cavalerie.

Prima etapa a actiunii antiotomane a lui lancu s-a desfasurat in cadrul international creat de doua evenimente
importante: proclamarea de catre Sinodul de la Florenta (1439) a unirii Bisericilor de la Roma si Constantinopol
(nerecunoscuta de patriarhul de la Constantinopol) si realizarea uniei personale intre Ungaria si Polonia prin alegerea
comuna a regelui Vladislav lagiello (1440). Aceste evenimente contribuiau la crearea unei coalitii a tuturor fortelor
amenintate de expansiunea otomana.

Sultanul Murad al Il-lea, urmarind scopul de a contracara actiunile fortelor crestine, numeste la tronul muntenesc pe
Mircea al Il-lea (1442), credincios turcilor,

Si ataca in acelasi an Transilvania. Dar in lupta de langa Sibiu oastea otomana este distrusa de cea a lui lancu.

Ultimul il aduce la domnie in Tara Romaneasca pe Basarab al Il-lea din familia Danestilor, favorabil cauzei crestine,
incepand cu anul 1443 voievodul Transilvaniei adopta tactica ofensiva si intreprinde campanii militare la sud de
Dunare.

Papa Eugeniu al IV-lea cheama curtile europene la o cruciada antiotomana, dar ea nu este sustinuta de puterile Europei
de Vest. in aceste imprejurari, in septembrie 1443 lancu, ajutat de regele Vladislav, trece Dunarea si ocupa orasele Nis
si Sofia. Rezistenta turcilor in trecatorile muntilor si conditiile grele ale timpului de iarna il silesc pe lancu in februarie
1444, dupa ce parcursese o distanta de 300 km, sa se retraga. Aceasta expeditie militara de 6 luni a fost numita
'Campania cea lunga'.

In iulie 1444 sultanul Murad al Il-lea, confruntat cu lupta albanezilor condusa de Skanderbeg (numit si Gheorghe
Kastriotul), cu rascoala emirului Caramaniei din Asia Mica si ingrijorat de pregatirile flotei venetiene de a veni in
ajutor Constantinopolului, incheie la Seghedin pace cu Ungaria pe o perioada de 10 ani. Conditiile erau foarte
favorabile pentru Ungaria: retragerea otomanilor din Serbia si nordul Albaniei, ajutor in caz de razboi s.a.

In aceste imprejurari Papa si Venetia il induplica pe regele Vladislav sa reia ostilitatile, deoarece Venetia acceptase sa
trimita o flota care avea sa faca imposibila trecerea prin Stramtorile Marii Marmara a trupelor turcesti, aflate in Asia
Mica. Cruciada a fost inceputa in toamna anului 1444 cu trupe putine. Oastea regala si cea transilvaneana, la care se
alatura cea a Tarii Romanesti condusa de Vlad Dracul (revenit la domnie in aprilie 1444), trec Dunarea si se indreapta
spre Nicopole si Varna. Dar genovezii din Pera, care se temeau de intarirea rivalilor lor venetieni, transporteaza
trupele sultanului din Asia Mica pe malul european. Armata crestina a fost luata prin surprindere de ostiri turcesti mult
mai numeroase. Ca urmare, cruciatii au fost infranti, iar regele Ungariei Vladislav cade pe campul de lupta. Prin
dezastrul de la Varna a disparut si speranta de a mai salva Constantinopolul si de a respinge turcii din Europa.

Dupa moartea lui Vladislav lancu de Hunedoara este ales guvernator al Ungariei (1446) pe timpul minoratului regelui
Ladislau al V-lea. lancu reuseste sa obtina stabilitatea interna a tarii, sa continuie legaturile cu domnii Moldovei si
Tarii Romanesti si sa incheie o alianta antiotomana cu sarbii si albanezii.

Cu scopul de a atrage fortele Moldovei si Munteniei la cruciada antiotomana, lancu intra in 1447 in Tara Romaneasca,
il inlatura de la domnie pe Vlad Dracul (care devenise fidel sultanului) si il aseaza in scaunul domnesc pe Vladislav a!
II-lea (1447-1456). La inceputul anului 1448 lancu intervine in Moldova si il sprijina pe Petru al Il-lea (1448-1449),
inlaturandu-l de la domnie pe Roman al Il-lea (1447-1448), care era sustinut de poloni Pentru ajutorul acordat Petru
cedeaza lui lancu cetatea Chilia.
In septembrie 1448 lancu trece cu oastea Dunarea. Dar ajutorul albanezilor si sarbilor nu soseste la timp si in
octombrie in valea Moravei, la Kossovopolje, oastea crestina sufera o grea infrangere. Asal se sfarseste prima
perioada a luptei antiotomane dusa de lancu de Hunedoara, care avea drept scop alungarea turcilor din Balcani.

A doua perioada a luptei lui lancu cu turcii avea deja drept scop nu alungarea turcilor din Europa, ci impiedicarea
inaintarii lor spre centrul continentului.

In 1453 sultanul Mehmed al Il-lea (1451-1481) cucereste Constantinopolul si se pregateste pentru cucerirea puternicii
cetati a Belgradului si a Ungariei.

lancu de Hunedoara face repetate cereri de ajutor catre tarile apusene, intareste cetatile de pe Dunare, intervine in
Moldova sustinandu-l pe Bogdan al Il-lea (1449-1451), apoi pe Alexandru (1452-1454), pune la dispozitia lui Vlad
Tepes, refugiat in Transilvania, un corp de oaste (1456), pe care ultimul il foloseste in august 1456 pentru a ajunge la
domnie. Prin aceste masuri lancu incerca sa diminueze influenta polona si otomana in Tarile Romane.

In iulie 1456 turcii inconjoara Belgradul. lancu trece Dunarea, distruge flota turceasca de pe acest rau si la 21-23 iulie
se da batalia decesiva, castigata de eroul transilvanean. Vestea despre victoria lui lancu se serbeaza in toata Europa. Iar
la 11 august 1456, lancu de Hunedoara moare de ciuma in tabara sa de la Zemun. El a fost inmormantat in catedrala
catolica din Alba lulia, iar pe piatra de mormant au fost scrise cuvintele 'Sa stins lumina lumii'. Papa Calixt al III-lea il
numise pe eroul cruciat 'atletul cel mai puternic, unic, ai lui Hristos'. Peste 20 de ani asa va fi numit de Papa o alta
personalitate eroica - Stefan cel Mare.

Prin actiunile sale militare si diplomatice lancu de Hunedoara a reusit sa opreasca la mijlocul secolului al XV-lea
ofensiva turcilor spre Europa Centrala, sa apere statele de la nordul Dunarii de cucerirea otomana si prin aceasta sa
apere si civilizatia europeana, fiind un exemplu pentru lumea apuseana care se hartuia pentru interese marunte.

Lupta antiotomana sub conducerea lui Vlad Tepes. in perioada care a urmat dupa moartea lui Mircea cel Batran la
tronul Tarii Romanesti in anii 1418-1456 s-au schimbat la tron 9 domni, care au totalizat 18 domnii. De luptele
politice interne au profitat otomanii, care tot mai des urcau pe tron persoane favorabile lor.

Ajuns la domnie in august 1456 (dupa ce ocupase tronul pe un termen scurt in 1448), Vlad Tepes 1456-1462, 1476) si-
a pus sarcina de a pregati tara pentru lupta decesiva cu turcii, in acest scop el a luat masuri pentru intarirea autoritatii
domniei si suprimarea luptelor dintre fractunile boieresti. De politica lui interna autoritara, promovata cu o severitate
extrema fata de toti cei ce incalcau legea, tine si porecla 'Tepes', deoarece mijlocul principal de tortura si executie pe
care il folosea era teapa.

Masuri severe au fost luate de domn nu numai in privinta boierilor, ci si a negustorilor sasi, care nu respectau vamile
impuse de domn la intrarea si iesirea marfurilor lor din tara.

Negustorii sasi sustin financiar pe doi pretendenti la tronul Tarii Romanesti (in 1457 si 1460), si ca urmare sunt
pedepsiti printr-o expeditie a domnitorului impotriva lor. in 1462 ei ticluesc o scrisoare din care rezulta ca Vlad s-ar fi
inteles cu trucii impotriva regelui maghiar Matei Corvin (Mateas Corvinus). in baza acestei scrisori Matei Corvin l-a
intemnitat pe domnitor in Transilvania, apoi in Ungaria, in anii 1462-1474.

Negustorii sasi si curtea regelui ungar au mai difuzat o istorie a lui Vlad Tepes, in care il prezinta pe domn drept o
intruchipare a diavolului. Povestea s-a raspandit in Europa Occidentala si Rusia. Astfel Vlad Tepes a ajuns 'Dracula'.
in Rusia povestea a servit ca model de inspiratie autocratiei tariste, care atunci se afirma. Preluata odata cu aparitia
romanului lui Bram Stoker (1897), povestea 'Contelui Dracula' a umbrit omul real, inlocuindu-l si astazi cu cel
imaginar. Revenind la omul real Vlad Tepes, vom mentiona ca el a ales momentul potrivit pentru a se opune
otomanilor.

In 1459 Papa Pius al Il-lea lanseaza un apel la o cruciada antiotomana. Initiativa papala a avut drept rezultat o rascoala
a grecilor in Pelopones, reprimata de turci. Dar ea a servit drept imbold pentru Uzun Hasan, hanul turcmen al uniunii
tribale Akkoyunlu, la actiuni impotriva sultanului, in Europa Vlad Tepes incepe actiunea in intelegere cu Matei
Corvin, regele Ungariei (fiul lui lancu de Hunedoara).

Refuzand sa plateasca tribut Portii, in iarna anului 1461-1462, in timpul cand sultanul intreprindea o campanie
impotriva lui Uzun Hasan, Vlad Tepes cucereste cetatea Gurgiului, apoi trece Dunarea, unde ataca un sir de alte cetati
(Darstor, Turtucaia, Rusciuc). Campania din sudul Dunarii era insotita de represiuni atat impotriva militarilor turci, cat
si a populatiei civile. Actiunea domnului muntean a declansat reactia sultanului.

In aprilie 1462 Mehmed al Il-lea in fruntea unei armate uriase (circa 100.000 oameni) incepe o mare campanie
impotriva Tarii Romanesti. Tepes cheama 'oastea mare' a tarii, adunand circa 30.000 de ostasi. Campania a decurs in
trei etape. La prima etapa domnul muntean incearca sa retina pe otomani la Dunare, aduce turcilor anumite pierderi (la
Braila), dar nu reuseste sa-i opreasca. Urmeaza o a doua etapa, cand sultanul inainteaza spre Targoviste. Tepes
pustieste teritoriul pe unde trec turcii si ii hartuieste necontenit, in cursul uneia din aceste actiuni domnul ataca
noaptea tabara otomana in speranta de a-l prinde pe sultan, operatie care s-a bucurat de un larg ecou in tarile Europei,
inaintand pana la Targoviste, pe care o gaseste pustie, sultanul, sleit de puteri, incepe retragerea. La aceasta, a treia
etapa a campaniei, trucii se retrag in panica, prin Dobrogea, fiind hartuiti de ostasii munteni. Tara Romaneasca a
scapat de a fi transformata in pasalac.

Dar atunci cand pericolul a trecut, boierii care il sustinuse pe domn la grea incercare pentru tara, acum l-au parasit,
fiind nemultamiti de concuderea lui autoritara. Ei il sprijina pe fratele acestuia la tron, Radu cel Frumos. Tepes se
retrage in Transilvania, dar Matei Corvin, in baza scrisorilor plazmuiute de negustorii sasi (mentionate mai sus), il
inchide la Buda. Numai peste 13 ani el va reveni la tron, in 1476, adus de Stefan cel Mare si de regele Ungariei, care
voiau un domn fidel luptei antiotomane in Tara Romaneasca. Dar in urma unui complot al boierilor, ajutati de turci,
Vlad Tepes este ucis intr-o lupta in imprejurari ramase necunoscute (decembrie 1476 - ianuarie 1477).

Vlad Tepes a ramas in istoria romanilor drept un luptator ferm pentru independenta Tarii Romanesti. Acestui maret
scop el a subordonat programul sau intern de consolidare a puterii domnesti si cel extern - de organizare a rezistentei
impotriva expansiunii otomane, prin utilizarea cu iscusinta a fortelor modeste de care dispunea.

3. Politica externă a Țării Moldovei pe timpul lui Ștefan cel Mare. Relațiile cu Polonia și Ungaria

Ștefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. Calitățile umane, cele de
om politic, de strateg și de diplomat, acțiunile sale fără precedent pentru apărarea integrității țării, inițiativele pentru
dezvoltarea culturii au determinat admirația unor iluștri contemporani, iar grație tradiției populare a fost transformat
într-un erou legendar.

La 11 februarie și 5 iulie 1450, prin două acte emise la Roman, respectiv la Suceava, domnul Moldovei, Bogdan al II-
lea, tatăl lui Ștefan cel Mare, a prestat omagiu față de Ioan de Hunedoara, guvernatorul Regatului Ungariei.[1] Acest
fapt a provocat reacția Poloniei. La 15 octombrie 1451 Bogdan al II-lea a fost ucis la Reuseni de către Petru Aron, cu
sprijinul unei părți a boierimii moldovene. După uciderea tatălui său Bogdan, Ștefan vine cu oaste, ajutat de Vlad
Țepeș, domnul Țării Românești, și - după înfrângerea lui Petru Aron în „tina de la Doljești”, la 12 aprilie și la Orbic pe
14 aprilie 1457 - merge la Suceava și pe locul ce se chema câmpia Direptății, lângă cetatea de scaun, întreabă pe toți
de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași
și „toată țara” proclamară pe Ștefan ca domn legiuit al Moldovei în scaunul părinților și strămoșilor lui.
Ioan de Hunedoara l-a sprijinit pe fiul lui Bogdan al II-lea, Ștefan cel Mare, pe scaunul Moldovei. Nu a reușit însă să-l
impună pe tron, din cauza frontului antiotoman. Ioan de Hunedoara a murit după victoria de la Belgrad (1456) asupra
sultanului Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.
Linia politică a lui Ioan de Hunedoara a fost dusă mai departe de Matia Corvinul, fiul său, devenit rege al Ungariei în
1458.
În primăvara anului 1457 Ștefan, susținut de partida boierească din Țara de Jos și un corp de oaste muntean, l-a învins
pe Petru Aron, interpusul polon, care s-a refugiat în Polonia împreună cu susținătorii săi.
În aprilie 1459 Ștefan l-a recunoscut pe regele Poloniei ca suzeran, și i-a lăsat cetatea Hotinului. A promis că se va
închina personal când va veni regele în regiunea de graniță. Jurământul a fost confirmat în 2 martie 1462, când au jurat
separat mitropolitul și boierii. Obediența față de Polonia l-a făcut pe Matia Corvinul să-l considere pe Ștefan drept
trădător.
În iunie 1462 Ștefan a profitat de ofensiva otomană pornită împotriva Țării Românești și Regatului Ungariei, și a
asediat fără succes pe 22 iunie garnizoana ungară de la Chilia, staționată acolo în urma acordului ungaro-moldav
din 1448, încheiat între Ioan de Hunedoara și Petru al II-lea al Moldovei. Eșecul asediului a fost urmat de un eșec în
confruntarea militară de la hotarele Țării Românești. Doar în ianuarie 1465 Ștefan a reușit să ocupe Chilia, cu ajutorul
târgoveților din cetate, care au fost răsplătiți cu privilegii.
Relațiile cu regele Ungariei s-au acutizat în jurul anului 1467. Pretendentul la tron, Petru Aron, era adăpostit de câțiva
ani în Ungaria, unde se refugiase după jurământul de vasalitate prestat de Ștefan față de Polonia.
Poziția regelui Matia față de Ștefan era neschimbată, anume pretenția omagiului și supunerii din partea domnului
moldovean. Acesta, închinat regelui polon, a profitat și de conflictul ivit între Cazimir al IV-lea și Matia Corvinul,
regele polon pretinzând pentru sine coroana Ungariei. În 1467 Ștefan a sprijinit răscoala sașilor și a marii nobilimi
transilvănene împotriva regelui Matia. După ce acesta a redobândit controlul asupra situației, unii dintre capii
răscoalei s-au refugiat la curtea lui Ștefan. Matia Corvinul a profitat de venirea sa din Ungaria în Transilvania însoțit
de o oaste compusă din 8.000 de călăreți și 4.000 de pedestrași, și a intrat în Moldova cu scopul de a tranșa problema
moldoveană în favoarea intereselor ungare. A adus cu el doi pretendenți la tron. În timpul campaniei regale ungare
împotriva sa Ștefan s-a confruntat și cu o răbufnire a opoziției partidei boierești ostile. După un moment de negocieri
la Roman, oastea regală a luat prăzi în animale și oameni din teritoriile prin care a trecut și s-a așezat la Baia, aproape
de trecătorile spre Ardeal.
Bătălia care s-a dat la Baia, în condiții neprielnice unei desfășurări de forțe – teren mlăștinos dominat de înălțimile din
jur, a fost câștigată de Ștefan cel Mare în noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467. Chiar și regele a fost rănit și o parte a
oastei a pierit în luptă. Victoria lui Ștefan i-a permis acestuia să tranșeze relațiile cu boierii infideli, care au fost uciși
după bătălie. Puterea suzerană, Polonia, nu a intervenit direct în conflict, ci doar pe plan diplomatic, cerând explicații
regelui maghiar care a dus o campanie împotriva unui vasal al său. S-a apelat la Scaunul Papal împotriva regelui
maghiar.
În anul următor Ștefan a confirmat printr-un nou jurământ supunerea față de regele polon, prin delegați, dar a refuzat
să se prezinte personal la Lvov să presteze omagiul, invocând pericolul unui atac otoman, maghiar sau muntean. În
1469 a jefuit regiunile Rodnei și Băii Mari, ca represalii împotriva Ungariei pentru sprijinirea pretendentului Petru
Aron. In replică, pretendentul la tron a fost trimis de unguri cu un corp expediționar să ocupe tronul Moldovei, dar a
fost înfrânt în bătălia de la Orbic. Prin îndepărtarea acestui pretendent periculos, a fost consolidată domnia și
autoritatea lui Ștefan. Acțiunile antiotomane au început prin conflictul dintre Ștefan și Radu cel Frumos. Încă în 1468
se zvonea despre iminența unui război. Conflictul a început din cauza Chiliei, iar el a fost transformat într-o dușmănie
deschisă între cei doi domni. Ștefan a ars târgurile muntene de graniță în 1470 și 1471. Punctul culminant a fost atins
în campania din 1473, când oștile moldovene au ajuns până la cetatea Dâmboviței și l-au alungat pe domnitor. Familia
lui a fost capturată și adusă în Moldova. L-a înscăunat pe Laiotă Basarab, care a fost alungat după o lună de Radu,
venit cu o armată turcească. Regele polon a încercat să medieze pacea între cei doi domni, însă Ștefan a refuzat. O
nouă campanie l-a înscăunat pe același Basarab, care după scurt timp s-a închinat turcilor și efortul lui Ștefan a fost
zădărnicit. În 1474 a încercat să își impună voința în Muntenia, luptând contra lui Basarab, distrugând cetățile
muntene. Intervențiile în Țara Românească au atras reacția otomană. Prima campanie s-a desfășurat sub conducerea
unui pașă, Soliman. Turcii l-au somat să plătească tributul restant și să predea cele două cetăți maritime. Victoria de
la Vaslui din ianuarie 1475 l-a lansat în fruntea cruciadei, fiind considerat un urmaș al lui Iancu de Hunedoara, un
adevărat atlet al lui Hristos, cum îl numea papa.
Așteptându-se la o nouă confruntare decisivă cu turcii, în condițiile în care polonezii nu erau pentru război, Ștefan s-a
închinat prin delegați regelui maghiar, Matia Corvin. Omagiul față de regele maghiar a fost materializat prin ajutorul
dat de unguri în a doua mare confruntare cu turcii. În 1476 Ștefan a fost înfrânt de armata sultanului, dar acesta s-a
retras după ce nu a reușit să ocupe cetățile din nordul țării, nu a mai avut aprovizionare cu hrană pentru oaste și din
cauza apropierii oștii maghiare. Ideea de cruciadă s-a reaprins la curtea maghiară, regele fiind angrenat și pe frontul
bosniac. La sfatul domnului moldovean, Matia l-a înscăunat pe Vlad Țepeș în Țara Românească, care a sfârșit tragic
după scurt timp.
Ștefan a primit de la Matei două feude în Transilvania, Cetatea Ciceului și Cetatea de Baltă, unde și-a numit proprii
pârcălabi. În 1483 s-a negociat o pace între sultan și Matia Corvin, în care, din neatenția redactorului maghiar,
cancelarul, a fost uitată o clauză care să protejeze Moldova. Încheierea păcii între turci și unguri l-a readus pe Ștefan la
obediența față de polonezi. Spera să poată rezista presiunilor otomanilor, care doreau cele două cetăți de la Marea
Neagră. În 1480 a fost încheiat un acord cu turcii, prin care Ștefan a acceptat plata tributului. În ciuda acestui fapt,
turcii au ocupat cele două cetăți în 1484. Ștefan a sperat în ajutorul regelui polonez și a prestat personal omagiul la
Colomeea în septembrie 1485. În acest timp o oaste otomană a adus în țară un pretendent, care nu a reușit să se
impună. În cele din urmă în 1487 Ștefan a acceptat din nou plata tributului către Poarta Otomană.
După 1489 relațiile lui Ștefan cu Polonia s-au înrăutățit din cauza supunerii domnului moldovean față de regele
Ungariei. Chiar dacă după 1490 în Ungaria era un rege din dinastia poloneză a Iagellonilor (Vladislav al II-lea), regele
polonez Ioan Albert nu a renunțat la planurile de a readuce Moldova sub obediența sa. În 1494 el a plănuit înlocuirea
lui Ștefan cu Sigismund, fratele mai mic al regelui Poloniei. Pretextul oficial al campaniei poloneze din Moldova din
1497 era eliberarea cetăților Chilia și Cetatea Albă. Asediul Sucevei a eșuat. În același timp, Ștefan a fost ajutat de
2000 de ostași turci și de 12000 de ostași maghiari. În fața presiunilor militare și diplomatice, Ioan Albert al Poloniei a
abandonat planul de înlăturare a domnitorului moldovean. Pe drumul de retragere, Ștefan l-a atacat pe regele polonez
la Codrii Cosminului în 26 octombrie 1497. Ca represalii, în anul următor Ștefan și-a trimis oștile pentru pradă
în Polonia. După repetate schimburi de solii și cu medierea Ungariei, între Moldova și Polonia s-a încheiat o pace în
1499.
Victoriile militare și lunga domnie, care a asigurat stabilitate și dezvoltare țării, l-au consacrat pe Ștefan cel Mare ca
cel mai mare domnitor al Moldovei. El a știut adesea să profite de conjunctura internațională pentru a oferi țării și
domniei o poziție favorabilă în contextul transformărilor politice și militare care s-au succedat în această parte a
Europei în a doua jumătate a secolului al XV-lea.

4. Politica externă a Țării Moldovei pe timpul lui Ștefan cel Mare. Lupta antiotomană a lui Ștefan și
consecințele sale

Caracteristica generala a domniei. Domnia lui Stefan cel Mare (1457-1504) a fost perioada cea mai
glorioasa din istoria medievala a romanilor, punctul culminant al luptei lor pentru independenta si
afirmare in contextul civilizatiei europene in secolul al XV-iea. Reusind sa instaureze in tara un echilibru
social, marele domnitor a pus capat luptelor dintre fractiunile boieresti si a creat o baza sociala pentru
consolidarea puterii domnesti, care intrunea boierimea dregatoare, slujitorii (curtenn, vitejii etc.),
taranii chemati la oaste, orasenii.

in politica sa externa Stefan Voda a demonstrat inalte calitati de diplomat, evitand sa aiba concomitent
doi inamici puternici. Aceasta i-a permis sa pastreze independenta tarii, alternand relatiile pasnice cu
conflictele militare cu puternicile state vecine, aflate in ascensiune - Ungaria, Polonia si Imperiul
otoman. Cand relatiile cu aceste tari aduceau la razboaie, Stefan a stiut sa utilizeze pe deplin metode
specifice de lupta (pusteirea teritoriului in calea dusmanului, hartuirea in continuu pe masura inaintarii
lui in interiorul tarii, folosirea cu iscusinta a avantajului reliefului etc.), care minimalizau superioritatea
numerica a inamicului. Disproportia sau asimetria dintre fortele moldovene si dusmane nu numai ca nu
asigura victoria invadatorilor, ci dimpotriva, darorita iscusintei domnitorului se termina aproape
intotdeauna cu infrangerea lor.

Victoriile repurtate de domnitor au permis Moldovei sa devina un factor politic si militar de un prestigiu
extern incontestabil. Pilda de vitejie, intelepciune, profunda credinta a marelui domnitor a ramas
intruchipata in folclor, in opere scrise si de arta.

Lunga domnie a lui Stefan cel Mare cunoaste cateva etape. Prima etapa: 1457-1473 - corespunde
consolidarii domniei in plan intern si extern prin impunerea independentei tarii in relatiile cu Polonia si
Ungaria; a doua etapa: 1473-1486 -perioada marilor confruntari cu Imperiul otoman; si a treia etapa:
1486-1904 - noua orientare a Moldovei (dupa "rascumpararea pacii" cu turcii prin plata tributului), spre
un sistem de aliante (in primul rand cu Ungaria), menit sa contracareze tendintele de dominatie ale
Poloniei asupra statului moldovenesc si sa bareze expansiunea otomana in Europa.

Politica interna. Stefan cel Mare, fiul lui Bogdan al Il-lea (1449-1451) si al Mariei (sau Oltea), fiica de
boier din neamul Basarabilor, nepotul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), vine la domnie in primavara
anului 1457 fiind sustinut de un corp de oaste, pus la dispozitia lui de Vlad Tepes. Reuseste sa-i
inlature de la domnie pe Petru Aron si este uns ca domn "la locul ce se cheama Direptate" pe Siret, la
14 aprilie 1457 in prezenta Mitroplitului, boierilor si ostenilor.

Politica interna a noului domn s-a deosebit de la bun inceput de cea a predecesorilor sai, prin faptul ca
el a chemat la colaborare boierii din anturajul fostului domn, inzestrandu-i cu proprietati funciare si
acordandu-le inalte dregatorii. Boierii care urmase pe domnul pribeag Petru Aron in Polonia s-au intors
in tara. O alta masura intreprinsa de domn a fost intarirea institutiilor centrale ale statului: Sfatul
domnesc, administratia locala, oastea si sistemul de aparare a tarii.

in Sfatul domnesc Stefan a numit numai boieri cu dregatorii, inlaturand pe cei care erau inclusi in acest
organ numai in calitate de mari detinatori de domenii; Sfatul

a fost micsorat de la 30 la 16 membri, in fruntea cetatilor a numit parcalabi din randurile boierilor lui
de incredere, a creat dregatoria portarului de Suceava, comandantul ostirii.

Domnitorul a refacut domeniul domnesc, cumparand sau confiscand de la boierii care se dovedeau
tradatori proprietati funciare. Cu aceste mosii era inzestrata biserica si cei care se dovedeau credinciosi
in lupta impotriva dusmanilor. Stefan ridica la rang de "viteji" osteni care se distingeau in lupta,
acrodandu-le proprietati

funciare si privilegii.

Domnul a acordat, de asemenea, privilegii oraselor, a aparat interesele negustorilor locali in tara si
peste hotarele ei, a protejat caile comerciale internationale care treceau prin teritoriul Moldovei,
aducandu-i venituri considerabile.

O deosebita atentie a acordat Stefan organizarii militare a tarii. El a intarit "oastea cea mica" (10.000-
15.000 ostasi), marind rolul garzii domnesti si a curtenilor in componenta ei, s-a preocupat de
pregatirea "oastei mari a tarii" (30.000 ostasi), in care se inrolau taranii, echipati cu armamentul lor
propriu. Cavaleria si arcasii moldoveni s-au ridicat la nivelul celor mai bune ostiri ale vremii. Domnul a
intarit si inzestrat cu artilerie cetatile tarii: Suceava, Neamt, Hotin, Chilia, Cetatea Alba, Orhei, Soroca
(fortificatie anterioara celei actuale). Politica interna activa si chibzuita a lui Stefan cel Mare a servit
drept baza pentru impunerea Tarii Moldovei pe plan extern ca un stat puternic si prosper. Concentrarea
puterii de stat in mainile domnitorului i-a permis sa opuna cu succes rezistenta expansiunii tarilor
vecine.

Politica externa in perioada 1457-1473. Obiectivul principal al politicii externe in primii ani de

domnie a lui Stefan cel Mare a fost normalizarea relatiilor cu Polonia si neutralizarea pretentiilor de
suzeranitate ale Ungariei asupra Moldovei. Cele preconizate de voievodul moldovean aveau sorti de
izbanda datorita faptului ca regele polonez era angajat in conflictul indelungat cu cavalerii teutoni, iar
regele maghiar -in lupta pentru obtinerea coroanei sale, la care pretindea imparatul Frideric al III-lea
de Habsburg.

Cu scopul de a impune Polonia sa nu dea azil lui Petru Aron, Stefan in 1458 intreprinde o incursiune in
regiunea sudica a acestei tari. Regele Cazimir al IV-lea este nevoit sa inceapa tratative cu Moldova.
Prin tratatul de la Overchelauti (pe Nistru) el il recunoaste pe Stefan domn si interzice lui Petru Aron de
a se apropia de hotarele Moldovei. Domnul moldovean, la randul sau, recunoaste formal suzeranitatea
regelui polon, in 1463 Stefan se casatoreste cu Eudochia, fiica cneazului Kievului Simion Olelcovici.
Deoarece Ucraina se afla atunci in componenta Poloniei, aceasta casatorie a apropiat si mai mult pe
domn de regatul polon.

In aceeasi perioada se incordase relatiile moldo-ungare. Regele maghiar pretindea sa fie recunoscut ca
suzeran al domnului Moldovei. La curtea lui Matei Corvin se retrage din Polonia Petru Aron. Ungaria
continua sa ocupe cetatea Chilia. Dupa incercarea nereusita din 1462, la 1465 Stefan ocupa Chilia,
fiind sprijinit de locuitorii ei. Drept raspuns Matei Corvin hotaraste sa-i scoata pe Stefan din domnie.

in 1467, in fruntea unei armate de 40.000 oameni Matei Corvin patrunde in Moldova. La Baia, in
noaptea de 14 spre 15 decembrie, tabara regelui este atacata de oastea lui Stefan. Cu pierderi mari,
ranit, regele se retrage. Numai un act de tradare a vornicului Crasnas i-a permis lui Mateas sa scape cu
viata.

Victoria de la Baia a consolidat pozitiile lui Stefan in interiorul tarii si si-a ridicat prestigiul sau in
relatiile cu alte state.

in 1469, in urma unei incursiuni in Transilvania, Stefan il prinde acolo pe Petru Aron si il pedepseste
pentru uciderea tatalui sau Bogdan al Il-lea.

in anul urmator, la Lipnic Stefan ataca o oaste tatareasca, care savarsise o incursiune la nordul
Moldovei. Tatarii sunt macilariti, iar domnul ia masuri de intarire a hotarelor rasaritene ale tarii,
fortificand si cetatea Orheiului.

Marile razboaie de aparare duse de" Stefan cel Mare impotriva Imperiului otoman, in anii 70
ai secolului al XV-lea incepe o noua perioada in domnia lui Stefan cel Mare, care se cracterizeaza prin
organizarea rezistentei in fata agresiunii otomane si afirmarea Tarii Moldovei in politica europeana.

Un preludiu al marilor confruntari armate cu otomanii au fost incercarile lui Stefan de a instaura pe
tronul Tarii Romanesti un domn ostil turcilor.
La inceputul anilor 70 teritoriul Tarii Romanesti devine teatru de razboi intre oastea moldoveneasca si
turcii, care il sustineau pe domnul favorabil sultanului, in 1473 Stefan inlatura de la tronul muntean pe
Radu cel Frumos si aduce la domnie pe Laiota Basarab. Domnul Moldovei inceteaza de a mai plati
turcilor tribut (primul a platit tribut turcilor Petru Aron, la 1456).

Actiunile domnului moldovean erau dictate de situatia internationala favorabila luptei antiotomane.
incepand cu anul 1472 sultanul era angajat in razboiul din Asia cu statul turcmen Akkoyunlu, care era
in alianta cu o coalitie antiotomana din Europa, condusa de Venetia. Stefan se alatura coalitiei. Dar
incercarea lui de a se intari la Dunarea de Jos nu reuseste. Laiota Basarab trece de partea turcilor.
Stefan inscauneaza un alt domn - Basarab cel Tanar, dar pentru o scurta durata de timp.

Pentru Poarta teritoriul Moldovei avea o mare importanta strategica, mai ales datorita cetatilor Chilia si
Cetatea Alba, care nu permiteau turcilor de a preface Marea Neagra in "lac turcesc" si a stabili controlul
lor asupra regiunii Dunarii de Jos. Turcii doreau sa puna stapanire pe caile comerciale, care treceau
prin Moldova, sa acapareze bogatiile acestei tari.

In iarna anilor 1474-1475 o mare armata otomana de 100.000-120.000 ostasi, condusa de Soliman
Pasa, favoritul sultanului Mehmed al Il-lea, patrunde in Moldova. Stefan aplica tactica "pamantului
parjolit" pe tot drumul parcurs de dusman, in fruntea "oastei mari" a tarii (40.000 ostasi moldoveni,
5.000 secui si 2.000 polonezi) Stefan asteapta pe pasa la sud de Vaslui intr-o vale ingusta a raului
Barlad, cu dealuri apropiate unul de altul, ce excludea desfasurarea trupelor inamice. 58

in dimineata cetoasa de 10 ianuarie 1475 oastea otomana s-a ciocnit cu pedestrimea moldoveneasca.
Semnalul din trambitele moldovenilor din partea opusa i-a facut pe turci sa creada ca sunt incercuiti.
Turcii trec Barladul pe la Podul inalt, dar sunt atacati din spate de cavaleria moldoveneasca. Stefan
obtine o stralucita victorie, iar Soliman scapa prin fuga.

Vestea izbanzii lui Stefan Voda a avut un mare rasunet la curtile europene. Papa Sixt al IV-lea i-a
atribuit lui Stefan titlul de "atlet al lui Hrist".

Victoria de la Vaslui a spulberat sperantele sultanului de a supune rapid Tara Moldovei. Era clar ca
ofensiva otomana in directia Moldovei va fi reluata. Dar, ca si in cazul lui lancu de Hunedoara, fortele
europene, ocupate cu razboaie intre ele, raman indiferente fata de lupta cu turcii. Unica reusita a lui
Stefan este incheierea in iulie 1475 a unui tratat de alianta cu Ungaria. Domnul Moldovei a acceptat
suzeranitatea formala a regelui maghiar.

Intre timp otomanii ocupa portul Caffa din Crimeea, iar un an mai inainte ocupase principatul Mangup
de acolo (domnul moldovean era casatorit, dupa decesul Eudochiei, cu Maria, sora carmuitorilor
Mangupului). Sultanul impune si pe hanul Crimeii sa-i devina vasal. Tatarii devin un pericol permanent
pentru hotarele de vest ale Moldovei. Ca urmare, echilibrul de forte din bazinul nordic al Marii Negre se
schimba in favoarea otomanilor.

in vara lui 1476, insusi sultanul Mehmed al Il-lea in fruntea unei oaste de 100.000-150.000 oameni
patrunde in Moldova. Dinspre rasarit Tara Moldovei este atacata de tatari - noii vasali ai sultanului,
care jefuiau populatia. Stefan Voda este nevoit sa permita ostenilor - tarani chemati la "oastea mare" -
sa se intoarca la satele lor si sa le apere de tatari. Voievodul ramane numai cu "oastea mica". El
utilizeaza tactica "pamantului parjolit", creand mari dificultati in aprovizionarea oastei otomane. Stefan
incearca sa-i opreasca pe sultan, dand la 26 iulie 1476 batalia de la Valea Alba (numita apoi Razboeni)
langa Neamt. Cu tot eroismul de care au dat dovada ostenii Moldovei, Stefan a fost nevoit sa se
retraga in munti. Acolo el cheama " oastea mare". Turcii ard imprejurimile cetatilor Suceava, Neamt,
Hotin, dar nu le pot cuceri. Oastea otomana, slabita de lipsuri si hartuita in continuu de moldoveni, a
inceput sa se retraga, parasind Moldova "fara isprava", dupa cum afirma cronicarul Grigore Ureche.
Campania otomana s-a soldat, astfel, cu un esec politic al sultanului. Dorind sa obtina ragaz, in 1476
Stefan incheie pace cu turcii, in anii care au urmat Stefan isi cauta aliati. El trimite la Venetia o solie,
care avea drept scop sa demonstreze rolul strategic al Moldovei de avanpost al lumii crestine in fata
expansiunii otomane si sa avertizeze ca viitorul atac al turcilor va fi asupra cetatilor Chilia si Cetatea
Alba. Dar apelurile lui Stefan au ramas fara raspuns, in 1479 venetienii, iar in 1483 Matei Corvin
incheie pace cu Poarta.

De situatia internationala favorabila pentru turci profita sultanul Baiazid al Il-lea (1481-1512), care in
1484 cucereste cetatile Chilia si Cetatea Alba. Astfel, Marea Neagra se transforma in lac turcesc, iar
Moldova devine permanent amenintata si supravegheata de otomani. Stefan Voda nu s-a putut
resemna cu pierderea acestor principale bastioane de rezistenta ale Moldovei, "cheile" drumurilor
comerciale de la mare spre centrul Europei.