CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE DE CHIMIE ANORGANICĂ

1.1. Atomul – structură şi proprietăţi
Foarte multă vreme s-a crezut că materia este alcătuită din particule
extrem de mici, indivizibile, numite atomi.
Numeroase descoperiri de la sfârşitul secolului al XIX-lea au dovedit
însă că atomul are o structură complexă şi el nu mai poate fi considerat ca
particulă indivizibilă, având o structură complexă. Particulele care alcătuiesc
un atom sunt: protonul, neutronul şi electronul şi sunt considerate particule
fundamentale.
Protonii (încărcaţi cu sarcini pozitive) şi neutronii formează partea
centrală a atomului, nucleul, ei mai numindu-se şi nucleoni. Numărul
protonilor din nucleu se notează cu Z şi se numeşte număr atomic.
Electronii (încărcaţi cu sarcini negative) se rotesc în jurul nucleului cu
viteze foarte mari, formând învelişul electronic.
Speciile de atomi care au acelaşi număr atomic Z formează un
element chimic.
Suma dintre numărul de protoni şi numărul de neutroni din nucleu
poartă numele de masă atomică şi se notează cu A.
Există atomi care au acelaşi număr atomic Z dar au masă atomică (A)
diferită. Ei se numesc izotopi, ocupă acelaşi loc în sistemul periodic, diferă
foarte puţin prin proprietăţile lor fizice şi chimice şi separarea lor se
realizează foarte greu, prin metode dificile şi cu aparatură specială.
Masa atomică relativă a unui element se exprimă în raport cu a 12-a
parte din masa izotopului C (numită unitate de carbon sau unitate de masă
12

1
atomică) şi depinde de masa atomică relativă a izotopilor şi procentul în care
se găsesc aceşti izotopi în compoziţia elementului.
1.1.1. Orbitali, straturi, substraturi
Totalitatea electronilor care gravitează în jurul nucleului unui atom,
formează învelişul electronic al atomului. Învelişul de electroni este format
la rândul lui din straturi electronice, iar un strat poate avea mai multe
substraturi.
Straturile electronice sunt numerotate de la 1 la 7 sau sunt notate cu
literele: K, L, M, N, O, P, Q.
În mişcarea lor în jurul nucleului, electronii nu urmează nişte
traiectorii precise. Cu toate acestea ei se pot găsi cu mare probabilitate, în
anumite regiuni ale spaţiului din jurul nucleului, formând nori de electricitate
negativă (nori electronici), numiţi orbitali.
Spre exemplu, atomul de hidrogen are un singur electron, care în
mişcarea sa neîntreruptă se poate apropia mai mult sau mai puţin de nucleu,
menţinându-se în interiorul unei regiuni de formă sferică numită orbital de
simetrie sferică.
Pe lângă mişcarea în jurul nucleului, electronul execută şi o mişcare în
jurul axei sale, numită mişcare de spin. Mişcarea de spin se poate produce
în două sensuri: în sensul acelor de ceasornic şi în sens invers.
Dacă un electron se roteşte într-un sens şi alt electron opus, atunci ei
au spin opus. Într-un orbital nu pot exista mai mult de doi electroni de spin
opus, numiţi electroni cuplaţi, şi ei sunt reprezentaţi astfel:

Se cunosc patru tipuri de orbitali:

a. Orbitali de tip s: au forma sferică şi conţin maxim doi electroni;

2
 b. Orbitali de tip p: au doi lobi egali, situaţi de o parte şi de alta a
nucleului ; într-un substrat sunt trei orbitali p, orientaţi în spaţiu după cele
trei axe de coordonate (x,y,z) notându-se cu px, py, pz (Fig. 1.1). Deoarece
fiecare orbital conţine maximum doi electroni, substratul de tip p se poate
completa cu până la maximum 6 electroni.

Fig. 1.1. Orbitalii de tip p

c. Orbitalii de tip d au o formă mai complicată, sunt în număr de cinci
şi se completează până la 10 electroni.
d. Orbitalii de tip f sunt în număr de şapte şi sunt ocupaţi complet
când au 14 electroni.
Energia electronilor este cu atât mai mică cu cât aceştia sunt mai
apropiaţi de nucleu. Astfel, energia cea mai mică o au electronii din stratul 1
(stratul K) iar cea mai mare energie o au cei din ultimul strat numit şi strat de
valenţă.
În cadrul aceluiaşi strat dispunerea în ordinea creşterii energiei
orbitalilor este s, p, d şi f.
În fig. 1.2. este prezentată dispunerea nivelurilor relative de energie ale
straturilor şi substraturilor ale elementelor din perioadele 1-6 ale sistemului
periodic.

3
 Fig. 1.2. Nivele de energie relativă a orbitalilor electronici
Distribuţia electronilor unui atom în straturi şi substraturi se numeşte
configuraţie electronică.
Atomul unui element se deosebeşte de atomul elementului precedent în
sistemul periodic prin faptul că posedă un electron mai mult în unul din
orbitalii lui. Acesta se numeşte electron distinctiv.
Ordinea ocupării cu electroni a straturilor şi substraturilor se stabileşte
ţinând cont de următoarele reguli:
• Electronul distinctiv tinde să ocupe în atom locul vacant de energie
minimă;
• Într-un orbital nu pot exista decât maximum doi electroni de spin
opus (principiul lui Pauli);

4
 • Un orbital nu poate fi ocupat cu doi electroni decât după ce toţi
orbitalii substratului respectiv sunt ocupaţi cu câte un electron (regula lui
Hund).
Există o strânsă interdependenţă între structura atomului unui element
şi locul pe care îl ocupă în sistemul periodic (Anexa 1).
Numărul grupei principale – coloana verticală care cuprinde
elementele cu aceeaşi configuraţie electronică pe ultimul strat – este egal cu
numărul de electroni de pe ultimul strat.
Numărul perioadei – şirul de elemente cuprins între două gaze rare
succesive - este egal cu numărul stratului periferic în curs de completare.

1.1.2. Sistemul periodic ale elementelor

Dimitri I. Mendeleev a descoperit legea periodicităţii elementelor
chimice si a conceput o reprezentare grafică complexă, dar perfect logică a
tuturor speciilor unice de atomi, proiectate apoi în acest tabel periodic al
elementelor cunoscut şi sub numele de sistemul periodic al elementelor
(Anexa 1), care a prezentat mai mult de 60 de elemente.
Versiunea finală a sistemului periodic din 1871 a lăsat spaţii libere
sugerând că alte elemente chimice vor fi descoperite mai târziu.

În secolul XX, sistemul periodic al elementelor a fost completat cu noi

elemente descoperite; în prezent sistemul periodic are 118 elemente.
Sistemul periodic modern seamănă cu cel realizat de Mendeleev, elementele
fiind aranjate în funcţie de masa atomica, la care s-a adăugat grupa gazelor
rare).

5
 Coloanele verticale, numite grupe, conţin elemente cu proprietăti
fizice si chimice asemănătoare, care au aceeaşi configuraţie electronică în
stratul de valenţă. Grupele principale sunt notate cu cifre romane de la I la
VIII şi litera A, iar grupele secundare sunt notate cu cifre romane de la I la
VIII şi litera B. Conform recomandarilor IUPAC din 1986 grupele din
sistemul periodic sunt notae cu cifre arabe de la 1 la 18.
Şirurile orizontale ale sistemului periodic, cuprinzând elementele
dintre două gaze rare succesive, se numesc perioade. Sistemul periodic
conţine 7 perioade corespunzătoare celor 7 nivele energetice notate cu cifre
arabe de la 1 la 7. Numărul perioadei în care se află un element este egal cu
numărul de nivele energetice (straturi) ocupate cu electroni, sau cu valoarea
numarului cuantic principal „n” pentru stratul exterior al atomului unui
element. Primele 3 perioade sunt scurte (2, respectiv 8 si 8 elemente), iar
următoarele 4 sunt lungi (18, respectiv18 si 32 elemente). Perioada a şaptea
este incompletă. Lantanidele (seria 4f) si actinidele (seria 5f) ocupă o poziţie
specială în sistemul periodic, în partea de jos, sub forma a două şiruri a câte
14 elemente.

Sistemul periodic al elementelor este într-o continuă schimbare

deoarece încă sunt descoperite elemente noi pe cale naturală sau artificială.

1.1.3. Variaţia proprietăţilor elementelor în sistemul periodic

În funcţie de modul în care variază, proprietăţile elementelor pot fi

clasificate în neperiodice şi periodice (Fig. 1.3.).

6
 Proprietăţile
elementelor

Neperiodice Periodice

Numar de ordine Fizice Chimice

Masa atomică Raze atomice Valenţa

Raze ionice Caracter metalic

(electropozitiv)

Energie de Caracter
ionizare nemetalic
( l t ti )

Fig. 1.3. Clasificarea proprietăţilor elementelor

Atât numărul de ordine Z cât şi masa atomică A variază continuu de la

primul element (hidrogenul), până la ultimul element (hahniu), fiind
proprietăţi neperiodice.
Proprietăţile fizice periodice variază astfel:
• Razele atomice cresc în grupă de sus în jos, o dată cu creşterea
numărului de straturi. În perioade, raza atomică scade de la elementul la cel
din grupa a VII-a principală.
• Razele ionilor pozitivi şi negativi cresc în grupă de sus în jos în
acelaşi sens cu razele atomice.
• Razele ionilor pozitivi scad în perioadă de la grupa I la grupa a
IIIa principală. Razele ionilor negativi scad în perioadă de la stânga spre
dreapta.
• Energia de ionizare reprezintă cantitatea de energie absorbită în
procesul de îndepărtare a unuia sau a mai multor electroni dintr-un atom în

7
faza gazoasă. În perioadă energia de ionizare cea mai mică o au metalele
alcaline şi cea mai mare, gazele rare. În cadrul aceleiaşi grupe, energia de
ionizare scade odată cu creşterea numărului straturilor electronice.
Din cadrul proprietăţilor chimice periodice cea mai importantă este
valenţa elementelor.
În cadrul interacţiilor chimice, atomii elementelor tind să realizeze pe
ultimul strat electronic configuraţia stabilă de dublet (1s2) sau de octet (ns2
sau np6), adică o configuraţie de gaz inert. Atomii pot realiza astfel de
configuraţii fie prin transfer de electroni (legături ionice) fie prin punere în
comun de electroni (legături covalente).
În tendinţa lor de a ajunge la configuraţia celui mai apropiat gaz rar
din sistemul periodic, metalele cedează electronii de pe ultimul strat
(electronii de valenţă), devenind ioni pozitivi, iar nemetalele acceptă
electronii, devenind ioni negativi.
În cazul grupelor I- IV valenţa este egală cu numărul grupei, iar de la
grupele V-VII valenţa se calculează ca fiind (8 – n), unde n este numărul
grupei.
În compuşii organici, atomii care sunt cei mai des întâlniţi, au
următoarele valenţe: H–1, C–4, N–3, O–2, S–2, halogenii (F, Cl, Br, I) – 1.
Caracterul electrochimic al elementelor poate fi electropozitiv (în
cazul metalelor) şi electronegativ (în cazul nemetalelor) şi reflectă afinitatea
cu care elementele pot forma ioni pozitivi respectiv negativi, fiind
determinat de structura lui atomică.
În sistemul periodic caracterul metalic scade în perioadă de grupa I la
grupa a VII a principală şi în grupă creşte de sus în jos. Caracterul nemetalic
creşte în perioadă de la grupa a I a la grupa a VII a principală şi scade în
grupă de sus în jos.

8
 1.2. Legături chimice
Legăturile chimice sunt interacţii care se exercită între atomii
elementelor care se unesc prin intermediul electronilor de valenţă şi care
conduc la formarea de molecule.
Molecula este cea mai mică particulă dintr-o substanţă care poate
exista în stare liberă şi care, în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune,
prezintă proprietăţile substanţei respective.
În funcţie de modul în care are loc formarea legăturilor chimice,
acestea pot fi clasificate conform schemei prezentate în fig. 1.4.

LEGĂTURI
CHIMICE

ionice covalente metalice

polare nepolare coordinative

Fig. 1.4. Tipuri de legături chimice

1.2.1. Legătura ionică a fost definită pentru prima dată de chimistul
german W. Kossel care a explicat formarea ei pe baza transferului de
electroni de la atomii elementelor cu caracter electropozitiv la atomii
elementelor cu caracter electronegativ.
Acest tip de legătură se întâlneşte la compuşii formaţi din elemente cu
caracter chimic opus: un metal (capabil să cedeze electroni) şi un nemetal
(capabil să accepte electroni).
Exemplu: formarea NaCl şi a Mg Cl2.

9
 Prin legături ionice se formează sărurile, unii oxizi bazici şi cei mai
mulţi hidroxizi.
Substanţele ionice au o structură cristalină perfect ordonată şi sunt
neutre din punct de vedere electric, deoarece sarcina ionilor pozitivi este în
totalitate neutralizată de cea a ionilor negativi.
Substanţele ionice nu sunt constituite din molecule, formula acestora
indicând raportul dintre ionii de semn contrar din reţea şi nu reprezintă o
moleculă ca în cazul compuşilor covalenţi.
1.2.2. Legătura covalentă a cărei teorie a fost elaborată de chimistul
G.N. Lewis, este formată prin punerea în comun a electronilor necuplaţi din
stratul de valenţă.
Legătura covalentă nepolară – este realizată atunci când atomii
participanţi la legătură sunt identici, de exemplu: H2, O2, N2, Cl2.
Spre exemplu, doi atomi de hidrogen, care au pe orbitalul 1s câte un
electron necuplat de spin opus, îi vor pune în comun realizând o covalenţă
printr-un dublet de electroni.

H . + H. H2

În procesul de formare a legăturii, cei doi orbitali s de sens opus se

întrepătrund şi formează orbitalul molecular de legătură. Cu cât
întrepătrunderea este mai mare cu atât legătura este mai puternică. În cazul
legăturii covalente nepolare, când atomii participanţi la legătură sunt
identici, densitatea norului legăturii este distribuită simetric între cele două
nuclee.

10
 Cei doi electroni puşi în comun (dublet comun) se reprezintă grafic
printr-o linie ce uneşte cei doi atomi legaţi, în cazul moleculei de hidrogen,
legătura formată este prezentată sub forma: H-H.
Atomii se pot uni şi prin mai multe covalenţe (legături multiple), ca de
exemplu în molecula de azot, N2: cei doi atomi de azot pun în comun câte
trei electroni (electronii necuplaţi din stratul de valenţă), ei formând trei
dublete comune, deci trei valenţe.

..N. . + ..N. . ..N ... ...N ..

. . N N N2

Molecule cu caracter nepolar se pot întâlni însă şi în cazul în care în

structură există atomi diferiţi, dar simetria geometrică a moleculei anulează
polaritatea, de exemplu: CH4, CCl4, CO2.
Legătura covalentă polară se realizează atunci când la formarea ei
participă atomi diferiţi. Atomul cel mai electronegativ atrage mai puternic
electronii puşi în comun şi îi menţine mai aproape de nucleul său, densitatea
norului electronic al orbitalului molecular fiind mai mare în apropierea
acestui atom. Molecula se alungeşte, are doi poli, unul pozitiv şi unul
negativ, şi se numeşte moleculă polară (dipol, prezentat în Fig. 1.5.).
În cazul moleculei de acid fluorhidric (HF), cei doi atomi cu câte un
electron necuplat, îl pun în comun, unindu-se printr-o covalenţă. Fluorul care
este mai electronegativ decât hidrogenul, atrage spre el electronii comuni,
astfel că orbitalul molecular de legătură are densitatea mai mare spre atomul
de fluor.
Deoarece electronii puşi în comun nu sunt complet deplasaţi la atomul
cu caracter electronegativ (ceea ce ar corespunde unei ionizări), sarcinile

11
care apar în dipol nu au valoare integrală ci fracţionară, pentru notarea lor
folosindu-se litera grecească delta - δ.

H - F
Fig. 1.5. Notarea schematică unui dipol de HF şi reprezentarea grafică
a dipolilor de HCl
Datorită deplasării electronilor se poate spune că legătura covalentă
are un caracter parţial ionic, fiind intermediară între legătura covalentă
nepolară şi legătura ionică.
Molecula apei este şi ea un dipol, şi datorită polarităţii moleculei apa
are proprietatea de a fi un bun solvent al substanţelor ionice şi al compuşilor
polari, ea neputând dizolva însă compuşii cu caracter nepolar.
Legătura covalentă coordinativă este un caz particular al legăturii
covalente, în acest caz punerea în comun de electroni se face de către un
singur atom, care posedă dublete neparticipante şi care funcţionează ca un
atom donor de electroni. Celălalt atom, care nu participă cu electroni la
formarea legăturii se numeşte acceptor de electroni.
În scrierea formulelor chimice, legătura covalentă coordinativă se
reprezintă printr-o săgeată care indică sensul deplasării electronilor de la
atomul donor spre atomul acceptor, pentru a fi puşi în comun între cei doi
atomi.
Legătura coordinativă este întâlnită la formarea ionilor poliatomici ca:
H3O+, NH4+, etc., şi la formarea unei clase importante de compuşi,
combinaţiile complexe.

12
 În cazul formării ionului de hidroniu (H3O+), dintre o moleculă de apă
şi un proton (H+), ionul pozitiv de hidrogen (acceptor) se leagă coordinativ
de atomul de oxigen din molecula apei printr-un dublet de electroni pus în
comun numai de atomul de oxigen (donor).
+
H .
O +H
+ H
O . H
H H

apa proton ion de hidroniu

Sarcina pozitivă se distribuie uniform în interiorul ionului poliatomic.

1.2.3. Legătura metalică este legătura care se stabileşte între atomii
metalelor din cristalele metalice. Chiar dacă în cazul atomilor liberi,
electronii sunt repartizaţi pe anumite nivele de energie, în momentul în care
atomii intră în componenţa unei reţele metalice, numai electronii mai
apropiaţi de nucleu s găsesc în orbitali atomici individuali, restul se
contopesc dând naştere unor orbitali care se extind pe toţi atomii de cristal.
Această structură explică proprietăţile caracteristice ale metalelor: luciu
metalic, opacitate, duritate, ductilitate, conductibilitate, etc.

1.3. Interacţii intermoleculare

Între molecule se stabilesc forţe de atracţie ce determină formarea de
legături intermoleculare a căror forţă este mult mai scăzută decât a
legăturilor chimice.
Interacţiile dintre molecule determină următoarele tipuri de legături:
• Legătura de hidrogen
• Legătura dipopl-dipol
• Legătura van der Waals

13
 1.3.1. Legătura de hidrogen
Este o legătură de natură electrostatică, caracteristică substanţelor care
conţin în moleculă atomi de hidrogen legaţi de atomi cu afinitate mare
pentru electroni şi cu volum mic (F, O, N).
În cazul moleculei de apă - H2O, legătura de hidrogen se datorează
unei atracţii pe care atomul de oxigen, parţial ionizat negativ, o exercită
asupra atomului de hidrogen, parţial ionizat pozitiv, din molecula vecină
(fig. 1.6.).
legatura de hidrogen

H .
O ......... H .
O ......... H .
H O
H
H

Fig. 1.6. Formarea legăturii de hidrogen în cazul apei

O consecinţă a legăturilor de hidrogen este formarea asociaţiilor
moleculare de tipul (H2O)n.
Legătura de hidrogen este cea mai puternică legătură din cadrul
interacţiilor intermoleculare, fiind însă de 10 ori mai slabă decât o legătură
covalentă.
1.3.2. Legătura dipol-dipol
Se întâlneşte între moleculele polare (ex. HCl, HBr, H2O). Polii de
semn contrar ai moleculelor polare se atrag prin forţe de natură electrostatică
(fig. 1.7).

δ+ δ
-
δ+ δδ --
-
δ δ+ δδ+
-
δ+
-

Fig. 1.7. Legătura dipol-dipol

14
 Cu cât polaritatea moleculei este mai mare, cu atât legătura este mai
puternică. Este o legătură mai slabă decât legătura de hidrogen.

1.3.3. Forţe de legătură van der Waals

Între moleculele nepolare (Cl2, O2, CH4) sau foarte puţin polare (SO2,
CO2) se exercită forţe de atracţie foarte slabe, numite forţe van der Waals.
Fiind forţele intermoleculare cele mai slabe, ele determină puncte de topire
şi fierbere scăzute. Cristalele în care se exercită acest tip de forţe au o
duritate mică.

1.4. Reacţii chimice

1.4.1. Stabilirea formulelor chimice pe baza valenţei
Numărul atomilor şi a radicalilor din compoziţia unei molecule este
determinat de valenţa acestora. În formula chimică a unei substanţe
compuse, produsul dintre valenţa şi indicele unui element sau radical este
egal cu produsul dintre valenţă şi indicele celuilalt element.
Întotdeauna valenţa se notează în dreapta sus iar indicele, care
reprezintă numărul atomilor dintr-o moleculă se scrie în dreapta jos, de
exemplu:
m
X n unde m = valenta
n = indice
Etapele algoritmului după care se întocmeşte o formulă chimică, pe
baza celui mai mic multiplu comun, sunt următoarele:
1. scrierea separată a simbolurilor sau formulelor părţilor
componente;
2. notarea valenţelor;

15
 3. determinarea celui mai mic multiplu comun;
4. stabilirea numărului de atomi sau radicali care participă la
compoziţia moleculei;
5. scrierea formulei chimice.
În cazul în care combinaţia este formată din două părţi distincte
(elemente sau radicali), valenţa fiecărei părţi devine indice pentru cealaltă
parte, astfel:

m n
X n Ym
Exemplu: FeCl3, Ca3(PO4)2, Na2CO3, etc.
1.4.2. Legile chimiei
Reacţiile chimice sunt procesele prin care unele substanţe chimice se
transformă în alte substanţe total diferite de cele iniţiale. Acestea sunt
reprezentate de ecuaţia reacţiei chimice, în care reactanţii şi produşii de
reacţie sunt prezentaţi cu ajutorul simbolurilor şi formulelor chimice.
Reactantul este substanţa chimică iniţială, care participă la reacţie, iar
produsul de reacţie este substanţa rezultată în urma desfăşurării reacţiei.
Legile generale ale chimiei stau la baza teoriei chimice. Descoperirea
şi verificarea lor experimentală a fost posibilă datorită folosirii pe scară largă
a determinărilor cantitative, atât a reactanţilor cât şi a produşilor de reacţie.
Legea conservării masei substanţelor a fost formulată de Lavoisier
în 1755 astfel: în natură nimic nu se pierde, nimic nu se creează, ci numai se
transformă. Aplicată la scară macroscopică, se defineşte astfel: ""într-o
reacţie chimică, suma maselor substanţelor chimice intrate într-o reacţie este
egală cu suma maselor substanţelor chimice rezultate din reacţie". Aplicată
la scară atomică ea se va enunţa astfel: "atomii participanţi în reacţie, din
compoziţia reactanţilor, se regăsesc în acelaşi număr în produşii de reacţie".

16
 Legea proporţiilor definite a fost elaborată de Proust în 1801 şi
precizează că în reacţiile chimic, substanţele se combină între ele în
proporţii de masă definite sau constante. De exemplu, 2g de hidrogen se
combină cu 16 g de oxigen şi formează 18 g apă: raportul de combinare este
1:8. Dacă unul din elemente se ia în exces, acesta va rămâne necombinat.
Legea proporţiilor multiple, enunţată de Dalton se defineşte astfel:
când două elemente chimice pot forma între ele mai multe combinaţii,
diferitele mase ale unui element care se combină cu aceeaşi masă a celuilalt
element, se găsesc între ele întotdeauna în raporturi de numere întregi şi
mici.
De exemplu, în cazul oxizilor formaţi din oxigen şi sulf (SO, SO2, şi
SO3), se observă că masele de oxigen din aceşti compuşi se găsesc în
raportul 1/2/3.
Legea proporţiilor echivalente, propusă de J.B. Richter este
cunoscută şi sub numele de legea echivalenţilor, se enunţă astfel: substanţele
simple sau compuse reacţionează între ele în cantităţi proporţionale cu
echivalenţii lor chimici.
Rezultă că în reacţiile chimice, întotdeauna un echivalent gram dintr-o
substanţă va reacţiona exact cu un echivalent gram dintr-o altă substanţă.

1.4.3. Clasificarea compuşilor chimici

Acizii – sunt compuşi în a căror structură intră, pe lângă atomi ai
altor elemente, unul sau mai mulţi atomi de hidrogen care pot fi substituiţi cu
atomi de metal, dând naştere la săruri.
Definiţie: Acizii sunt substanţe care au proprietatea de a ceda protoni (H+).
Acizii se pot scrie cu formula generală HmA.

17
Clasificare:
a. după compoziţie:
- hidracizi
Exemple: HF HCl HI H2S
acid acid acid acid
fluorhidric clorhidric iodhidric sulfhidric
- oxiacizi
Exemple: H2SO4 HNO3 H3PO4 H2CO3
acid acid acid acid
sulfuric azotic fosforic carbonic

H2SO3 HNO2 H3PO3

acid acid acid
sulfuros azotos fosforos
b. după numărul atomilor de H care pot fi substituiţi:
- monobazici (HF, HCl, HNO3)
- dibazici (H2S, H2SO4, H2CO3)
- tribazici (H3PO4)
Radicalul acid este atomul sau grupul de atomi care intră în
compoziţia moleculelor acizilor şi care în reacţiile chimice rămâne
neschimbat .

Bazele – sunt compuşi în a căror structură intră un atom de metal şi un

număr de grupări hidroxil, egal cu valenţa metalului. Printre baze se numără
hidroxizii metalelor alcaline, hidroxizii metalelor alcalino-pamântoase,
hidroxizii altor metale si amoniacul (NH3).

18
Definiţie: Bazele sunt substanţe care au proprietatea de a accepta protoni.
Clasificare:
a. baze solubile : NaOH, KOH
hidroxid hidroxid
de sodiu de potasiu
b. baze insolubile : Cu (OH)2, Fe (OH)3, Al(OH)3
hidroxid hidroxid hidroxid
de calciu feric de aluminiu
Bazele se pot scrie sub forma generală: M(OH)n
Sărurile – sunt substanţe compuse în a căror compoziţie intră atomi
de metal şi radicali acizi, şi se obţin prin reacţia de neutralizare dintre un
acid şi o bază. Sărurile se pot scrie sub forma generală: MnAm
Clasificare:
a. săruri neutre (înlocuirea totală a protonilor din formula
acidului)
- provenite de la hidracizi:
Exemple: NaCl, KBr, Na2S
clorură bromură sulfură
de sodiu de potasiu de sodiu
- provenite de la oxiacizi: Na2SO4, Na3PO4
Exemple:
Na2SO4 KNO3 AlPO4 MgCO3
sulfat azotat fosfat carbonat
de sodiu de potasiu de aluminiu de magneziu
H2SO3 HNO2 H3PO3
acid acid acid
sulfuros azotos fosforos

19
 b. săruri acide (înlocuirea parţială a protonilor din formula
acidului)
- provenite de la hidracizi: NaHS
sulfură acidă
de sodiu
- provenite de la oxiacizi: NaHSO4, K2HPO4
sulfat acid fosfat monoacid
de sodiu de potasiu

Oxizii – sunt compuşi binari ai oxigenului cu alte elemente, metale

sau nemetale.
Clasificare:
a. după compoziţie:
- oxizi de nemetal: CO2 SO2 P2O5
dioxid dioxid pentaoxid
de carbon de sulf de fosfor
- oxizi de metal: CaO Na2O
oxid oxid
de calciu de sodiu
b. după proprietăţi:
- oxizi acizi – în reacţie cu apa formează acizi (CO2, NO2,
P2O5)
- oxizi bazici – în reacţie cu apa formează baze (K2O, CaO)
Oxizii acizi, în reacţie cu oxizii bazici şi oxizii bazici în reacţie cu
oxizii acizi formează săruri şi apă. Unii oxizi acizi se pot combina cu
anumiţi oxizi bazici, formând săruri şi apă.

20
 1.4.4. Clasificarea reacţiilor chimice
Principalele tipuri de reacţii chimice sunt următoarele:
1. Reacţia de combinare – reacţia chimică prin care două sau mai
multe substanţe diferite se unesc pentru a forma o substanţă cu proprietăţi
noi.
2H2 + O2 H2O
2. Reacţia de descompunere – reacţia chimică prin care o substanţă
se descompune în două sau mai multe substanţe noi, cu proprietăţi deosebite
de ale substanţei iniţiale.

CaCO3 CO2 + H2O

carbonat
de calciu
3. Reacţia de înlocuire – reacţia chimică prin care o substanţă
simplă înlocuieşte un element chimic dintr-o substanţă compusă.
Fe + 2 HCl FeCl2 + H2
clorură
feroasă
4. Reacţia de schimb sau dublă înlocuire – reacţia chimică prin
care două substanţe compuse îşi schimbă între ele elemente chimice,
formând alte două substanţe compuse.
CuSO4 + 2NaOH Na 2SO4 + Cu(OH)2
sulfat de hidroxid sulfat de hidroxid
cupru de sodiu sodiu de cupru

21
 CAPITOLUL II

NOŢIUNI GENERALE DE CHIMIE ORGANICĂ

În urma izolării unui număr mare de substanţe din materiale de

origine vegetală, s-a constatat că aceste substanţe, provenite din organismele
vii, sunt destul de diferite de cele minerale. De aceea au fost denumite
substanţe organice, iar ramura chimiei care se ocupă de izolarea şi studiul lor
se numeşte chimie organică.
2.1. Structura compuşilor organici
Formula moleculară a unui compus organic precizează compoziţia sa
calitativă şi cantitativă dar nu informează cu nimic despre interacţiile dintre
atomii prezenţi. Pentru a înţelege semnificaţia acestei caracteristici a
moleculelor este necesară cunoaşterea posibilităţilor de legare chimică şi de
aşezare în spaţiu a atomilor componenţi.
2.1.1. Legături chimice în compuşi organici
Elementele organogene (C, H, N, O, S, halogenii) realizează legături
de tip covalent (vezi pag. 10).
Este de menţionat faptul că atomul de carbon participă la aceste
legături cu orbitalii în stare hibridizată.
Potrivit acestei noţiuni de hibridizare, un set de orbitali care se
angajează în procesul de hibridizare au energii apropiate, orbitalii îşi
modifică forma geometrică, energiile lor se egalizează (degenerează) şi
capătă noi orientări în spaţiu. Pe orbitalii noi obţinuţi numiţi orbitali hibrizi,
electronii se repartizează după principiul lui Pauli şi regula lui Hund (vezi
pag.7).

22
 În cazul atomului de carbon sunt prezentate trei tipuri de orbitali
hibrizi:
• Orbitalii de tip sp – la acest tip de hibridizare participă un
orbital de tip s şi unul de tip p, orbitalii hibrizi obţinuţi au un unghi de 180°
între ei, având o energie intermediară între orbitalul s şi orbitalul p.
• Orbitalii de tip sp2 – sunt coplanari, cu un unghi de 120° între
ei, la hibridizare participând un orbital s şi 2 orbitali p.
• Orbitalii de tip sp3 – are loc prin tranziţia unui electron din
orbitalul 2s într-un orbital 2p şi apoi hibridizarea unui orbital s şi a trei
orbitali p. La acest tip de hibridizare orbitalii sunt orientaţi între ei în spaţiu
cu un unghi de 109°28`ca şi cum nucleul atomului de carbon ar fi plasat în
centrul unui tetraedru iar orbitalii hibrizi sunt orientaţi spre vârfurile
tetraedrului.
Legăturile covalente care se pot realiza între atomi de acelaşi fel sau
atomi diferiţi pot fi simple, duble sau triple.
În cazul legăturilor covalente simple, atomul de carbon poate participa
la legătură numai în stare de hibridizare sp3, formându-se legături de tip
sigma (σ):

C C C N C H C O

Între doi atomi identici sau diferiţi, se pot pune în comun câte doi
electroni din partea fiecăruia, dacă în structura lor apar cel puţin câte doi
obitali monoelectronici. Astfel, se stabileşte o legătură dublă, realizată prin
patru electroni sau două dublete electronice de legătură, unul sigma (σ) şi
celălalt pi (π). Participarea atomului de carbon va fi posibilă numai dacă
adoptă starea de hibridizare sp2.

23
 C C C N C O

Când între doi atomi se pun în comun câte trei electroni din partea
fiecăruia, vor rezulta trei dublete electronice de legătură: unul de tip sigma
şi două de tip pi ceea ce corespunde formării unei legături triple. Atomul de
carbon participă la acest tip de legătură adoptând hibridizarea sp.

C C C N

În compuşii în care între atomii componenţi apar numai legături

covalente simple se numesc compuşi saturaţi, iar în cei în care pe lângă
legături simple mai apar şi una sau mai multe legături multiple (duble sau
triple), se numesc compuşi nesaturaţi.
Lungimea legăturilor covalente este prezentată în tabelul de mai jos:
Tipul legaturii Lungimea(Å) Tipul legaturii Lungimea(Å)
C-C 1,54 N-N 1,47
C=C 1,42 N=N 1,25
C≡C 1,21 N≡N 1,09
C-N 1,47 N-O 1,36
C=N 1,22 N=O 1,22

2.1.2. Lanţuri de atomi de carbon

Proprietatea atomului de carbon de a se lega în catene de carbon
(lanţuri de atomi de carbon) este un factor important care determină existenţa
structurilor chimice la moleculele organice.
În funcţie de numărul de legături covalente pe care un atom de carbon
le formează cu un alt atom de carbon, aceştia se pot clasifica în : atom de

24
carbon primar (o singură legătură), secundar (două legături), terţiar (trei
legături) şi cuaternar (patru legături).
După modul de dispunere al atomilor în cadrul catenei aceasta poate fi
de mai multe feluri: catenă liniară, ramificată, ciclică sau catenă mixtă.
Aceste tipuri de catene au dus la împărţirea compuşilor organici în
două clase: compuşi aciclici şi compuşi ciclici, clasificare ce stă la baza
sistematizării şi nomenclaturii în chimia organică.
În fig.2.1. sunt prezentate diverse tipuri de catene.
7C 5,7,8 - C primar
4 - C secundar
6C C8 1,3,6 - C tertiar
C C C C C 2 -C cuaternar
C C C C C
5 4 3 2 1

catena liniarã catena ramificatã

C C C C C C
C C C C
C

catenã ciclicã catenã ciclicã cu ramificatii

Fig.2.1. Exemple de catene de carbon

Compuşii organici care au aceeaşi formulă moleculară dar care au o
structură chimică diferită se numesc izomeri, iar existenţa lor, izomerie.
Datorită acestui fenomen, caracterizarea propriu-zisă a unui compus se
poate face numai prin precizarea structurii sale.

H H H H
H C C C O H C C C H
H H H H O H
aldehidã propionicã dimetilcetonã

25
 2.1.3. Formule structurale
Toate formulele folosite în reprezentarea structurii chimice a unei
molecule sunt denumite generic formule structurale şi ele caracterizează cât
mai exact substanţa pe care o reprezintă.
În funcţie de complexitatea moleculei şi de necesitatea punerii în
evidenţă a anumitor particularităţi structurale, formulele structurale pot fi:
formule plane obişnuite, de proiecţie, de configuraţie, de confomaţie sau
modele structurale.
2.2. Hidrocarburi
Hidrocarburile sunt compuşi în a căror compoziţie apar numai atomi
de carbon şi hidrogen. Ele sunt combinaţii de bază din care derivă toate
clasele de compuşi organici, formate prin înlocuirea unuia sau mai multor
atomi de hidrogen cu atomi sau grupări de atomi care conţin şi celelalte
elemente organogene.
În fig. 2.2. este prezentată clasificarea hidrocarburilor.

HIDROCARBURI

alifatice aromatice

saturate nesaturate mononucleare polinucleare

alcani Alchene

cicloalcani alcadiene

alchine

Fig. 2.1. Clasele de hidrocarburi

26
 2.2.1. Alcani
2.2.1.1. Definiţie, nomenclatură
Sunt hidrocarburi care au în structura lor numai legături simple
realizate între atomi de C şi de H, raportul numeric dintre cele două tipuri de
atomi fiind exprimat de formula generală: CnH2n+2

n=1 CH4 metan CH4

n=2 C2H6 etan CH3 CH3
n=3 C3H8 propan CH3 CH2 CH3
n=4 C4H10 butan CH3 (CH2)2 CH3
n=5 C5H12 pentan CH3 (CH2)3 CH3
n=6 C6H14 hexan CH3 (CH2)4 CH3
n=7 C7H16 heptan CH3 (CH2)5 CH3
n=8 C8H18 octan CH3 (CH2)6 CH3
n=9 C9H20 nonan CH3 (CH2)7 CH3
n = 10 C10H22 decan CH3 (CH2)8 CH3

Se observă că fiecare termen al seriei alcanilor se deosebeşte de

vecinii săi printr-o grupare metilen (–CH2-). O astfel de serie se numeşte
omoloagă, iar membrii seriei se consideră omologi unul în raport cu celălalt.
2.2. 1.2. Radicali
Dacă din molecula de alcan se îndepărtează un atom de hidrogen,
rezultă un rest de hidrocarbură cu o valenţă nesatisfăcută la un atom de
carbon, obţinându-se un radical alchil.
Radicalii alchil nu pot exista în stare liberă ca substanţe stabile; ei
apar în anumite reacţii chimice în care se şi consumă transformându-se în
substanţe stabile, cu valenţe satisfăcute.
Denumirea radicalilor se compune din denumirea alcanului de la
care provine, în care sufixul –an se va înlocui cu:
- il dacă se va îndepărtează un atom de hidrogen

27
- ilen dacă vor rămâne două valenţe libere
- in dacă radicalul este trivalent (trei valenţe libere)

CH4 CH3 CH2 CH

metan metil metilen metin

2.2.1.3. Izomerie
În cazul alcanilor izomeria se datorează ramificării catenei şi se
numeşte izomerie de catenă. Pentru alcanii cu mai mult de patru atomi de
carbon se pot scrie izomeri obţinuţi prin schimbarea locurilor atomilor de
carbon în catenă.
CH3 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH3
CH3
normal butan izobutan

Pentru a nu crea confuzii de nomenclatură izomerii de catenă ai

alcanilor se denumesc trecând prin următoarele etape:
• se stabileşte catena liniară cea mai lungă;
• se numerotează de la un capăt la altul atomii de carbon, în aşa
fel încât catena laterală să ocupe poziţia cu numărul cel mai mic. În cazul
izoalcanilor cu mai multe ramificări numerotarea catenei de bază trebuie să
se facă astfel încât suma indicilor care arată poziţia ramificărilor să fie
minimă.
• se denumesc ca radicali catenele laterale, indicând la început
poziţia lor prin cifre. Prezenţa mai multor radicali se indică prin prefixe: di-,
tri-, tetra-.
• Se adaugă la sfârşit numele alcanului cu catena liniară
stabilită.

28
 CH3
6 5 4 3 2 1
CH3 CH2 CH CH2 C CH3
CH2 CH3
CH3

4-etil-2,2-dimetil – hexan
2.2.1.4. Proprietăţi chimice
Reacţiile chimice la care participă alcanii se pot grupa după natura
legăturilor covalente care se desfac, astfel:
• Reacţii de substituţie, dehidrogenare, oxidare – ruperea
legăturii C-H;
• Reacţii de descompunere termică, de izomerizare, ardere –
rupere de legătură C-C.

a. Reacţii de substituţie – este reacţia în care, sub acţiunea unui

anumit reactant, unul sau mai mulţi atomi de hidrogen sunt înlocuiţi cu atomi
sau grupe de atomi proveniţi din reactant.
Dintre reacţiile de substituţie, în cazul alcanilor cea mai importantă
este halogenarea.
hυ

R H + X2 R X + HX
alcan halogen derivat hidracid
halogenat

+ Cl2 , hυ + Cl2 , hυ + Cl2 , hυ + Cl2 , hυ

CH4 CH3Cl CH2Cl2 CHCl3 CCl4
metan - HCl clorυra de - HCl clorυra de - HCl cloroform - HCl tetraclorυra
metil metilen de carbon

29
 b. Reacţii de oxidare
Sub acţiunea oxigenului alcanii pot suferii oxidări totale (arderi) sau
oxidări incomplete (oxidări).În cazul oxidării alcanilor produşii obţinuţi sunt
diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie. În funcţie de catalizatorii utilizaţi,
de presiunea şi de temperatura de reacţie se pot obţine din alcani prin
oxidare: alcooli, aldehide, acizi, etc.
De exemplu, din etan se pot obţine prin oxidare următorii compuşi:
metanol, etanol, aldehida acetică, şi acid acetic, conform reacţiilor prezentate
schematic mai jos.
CH3OH
metanol
oxidare
C2H6 CH3CH2OH
etan etanol
CH3CHO
aldehida aceticã

CH3COOH
acid acetic

Arderile sau oxidările totale conduc la formare de CO2 şi H2O. Aceste

reacţii sunt întotdeauna însoţite de o degajare mare de căldură Q, şi stau la
baza utilizării alcanilor drept combustibili.

c. Descompunerea termică are loc la temperaturi ridicate şi poate

decurge fie numai prin reacţii de dehidrogenare (rupere de legături C-H) fie
prin reacţii de cracare (rupere de legături C-C), în urma lor rezultând
molecule mai mici de hidrocarburi saturate şi nesaturate.

30
 2.3. Alchene
2. 3.1. Definiţie şi nomenclatură
Sunt hidrocarburi care conţin în molecula lor o legătură covalentă
dublă între doi atomi de carbon şi în care raportul dintre numărul atomilor
de carbon şi al celor de hidrogen este dat de formula: CnH2n
Faţă de alcanii cu acelaşi număr de atomi de carbon, alchenele au cu
doi atomi de hidrogen mai puţin, numele hidrocarburilor din această serie
fiind obţinut prin înlocuirea sufixului –an din denumirea alcanului cu sufixul
–enă.

C2H4 etenã CH2 CH2

C3H8 propenã CH2 CH CH3
C4H10 butenã CH2 CH CH2 CH3

În cazul în care catena este ramificată se ţine cont de regulile

prezentate la alcani. Numerotarea catenei sa va face astfel încât indicele care
va indica poziţia dublei legături să fie minim.
În componenţa catenei intră atomi de carbon hibridizaţi sp3 (cei care
participă la legături simple) şi atomi de carbon hibridizaţi sp2 (participanţi la
dubla legătură).
2.3.2. Izomerie
Tipurile de izomerie întâlnite în cazul alchenelor sunt datorate
ramificării catenei de carbon (izomerie de catenă), poziţiei dublei legături în
catenă (izomerie de poziţie) şi prezenţei dublei legături care conferă
rigiditate moleculei la acest nivel (izomerie geometrică sau cis-trans).
Izomeria geometrică este generată de faptul că atomii legaţi prin dublă
legătură au o poziţie rigidă în moleculă şi nu se pot roti unul faţă de celălalt
în jurul legăturii sigma - σ. Faţă de planul de referinţă (planul determinat de
legătura pi - π) substituenţii se pot găsi fie de aceeaşi parte a planului

31
legăturii duble (în cazul izomerului cis) fie de o parte şi de alta a dublei
legături (în cazul izomerului trans).

CH3 CH3 H CH3

C C C C
H H CH3 H
cis-2-butenã trans-2-butenã

2.3.2. Proprietăţi chimice

Datorită prezenţei dublei legături alchenele au o reactivitate mult mai
mare decât a alcanilor. Principalele tipuri de reacţie date de alchene sunt:
reacţii de adiţie, reacţie de oxidare şi reacţii de polimerizare.

a. Reacţii de adiţie
În reacţiile de adiţie are loc desfacerea legăturii π sub acţiunea unor
reactanţi, atomii de carbon care au fost angajaţi în dubla legătură fiind legaţi
de grupe de atomi proveniţi din reactanţi.
Schematic reacţia este reprezentată astfel:
π σ
C C + A B C C
σ
A B

La alchene se poate adiţiona hidrogen, halogeni, hidracizi şi apă.

32
 + H2
R CH2 CH3
alcan

+ Cl2 R CH CH2
Cl Cl
R CH CH2 derivat dihalogenat
alchenã + H OSO3H + H2O
R CH CH3 R CH CH3
- H2SO4
OSO3H OH
Regula lui
sulfat acid de alchil alcool Markovnikov
+ HCl
R CH CH3
Cl
derivat monohalogenat

La adiţia hidracizilor la alchenele nesimetrice atomul de halogen se

fixează la atomul de carbon mai sărac în hidrogen, legat la dubla legătură.
Această regulă, enunţată de Markovnikov este aplicată şi în cazul adiţiei apei
la alchenele nesimetrice, în prezenţa acidului sulfuric.
b. Reacţii de oxidare
În funcţie de natura agentului oxidant, alchenele se pot comporta
diferit:
• se desface legătura π din dubla legătură (oxidare cu
permanganat de potasiu în mediu apos sau slab bazic);
• se rupe dubla legătură, cu micşorarea catenei( oxidarea cu
permanganat de potasiu în mediu de acid sulfuric).
KMnO4
R CH CH2
Na2CO3 OH OH
R CH CH2 + [O] 1,2-diol
alchenã

KMnO4
R COOH + CO2
H2SO4
acid

33
 2.4. Alchine
2.4.1. Definiţie, nomenclatură, izomerie
Sunt hidrocarburi care conţin în molecula lor o legătură covalentă
triplă între doi atomi de carbon şi în care raportul dintre numărul atomilor
de carbon şi al celor de hidrogen este dat de formula: CnH2n-2.
În componenţa catenei intră atomi de carbon hibridizaţi sp3 (cei care
participă la legături simple) şi atomi de carbon hibridizaţi sp (participanţi la
tripla legătură).
Tripla legătură este formată dintr-o legătură sigma (σ) şi două
legături pi (π), ceea ce imprimă moleculelor în care apare un caracter
nesaturat mai accentuat decât dubla legătură.
Faţă de alcanii cu acelaşi număr de atomi de carbon, alchenele au cu
patru atomi de hidrogen mai puţin, numele hidrocarburilor din această serie
fiind obţinut prin înlocuirea sufixului –an din denumirea alcanului cu sufixul
–ină.

HC CH etinã

CH C CH3 propinã

CH C CH2 CH3 butinã

Prezenţa triplei legături în molecula alchenelor determină apariţia

izomerilor de poziţie, deosebiţi prin locul pe care îl ocupă tripla legătură.

2.4.2. Proprietăţi chimice

a. Reacţii de adiţie
Reacţiile de adiţie în cazul etinei (acetilenei), decurg în două etape. În
prima etapă se obţin produşi de adiţie cu o dublă legătură, iar în etapa a doua
se obţin produşi saturaţi.

34
Adiţia de hidrogen şi halogeni
Reacţiile decurg astfel:

+ H2 + H2
CH2 CH2 CH3 CH3
2+ Ni
Pd/Pb
etena etan
CH CH Br Br
acetilena +Br2 + Br2
CH2 CH2 CH CH
Br Br Br Br
1,2-dibrometena 1,1,2,2- tetrabrom
-etan

Adiţia de acizi
Reacţiile decurg astfel:

CH2 CH
+ HCl
Cl
CH CH HgCl2 / 170°C clorura de vinil
acetilena
CH2 CH
+ CH3COOH
O CO CH3
Zn(CH3COO)2 / 200°C acetat de vinil
+ HCN
CH2 CH
CuCl2 + NH4Cl / 80°C
CN
acrilonitril

35
 Adiţia de apă
Reacţia are loc în mediu de acid sulfuric, obţinându-se un alcool
intermediar instabil care tautomerizează la acetaldehidă. Tautomerii sunt
izomerii care se deosebesc prin poziţia unei duble legături şi a unui atom de
hidrogen.

CH OH CH2 CH3
H2SO4
+ C O
CH HgSO4 CH OH
H H
acetilena alcool vinilic acetaldehida

Procedeul este numit reacţia Kucerov.

c. Reacţii de oxidare
Cu agenţi oxidanţi slabi (KMnO4) se formează acid oxalic.

CH KMnO4 COOH
+ 4 [O]
CH COOH

acetilena acid oxalic

La oxidarea energică a acetilenei se degajă o cantitate mare de
căldură, conform reacţiei:

C2H2 + O2 CO2 + H2O + Q

d. Reacţii de substituţie
Datorită faptului că molecula de acetilenă este slab polară, având un
caracter slab acid, deci va ceda un proton uşor în reacţiile cu metale sau cu
substanţe cu caracter bazic.

36
 CH
+ Na
150°C CH
+ Na
200°C C : Na
- +

CH :
-1/2 H2 C -Na+ -1/2 H2
C: Na
- +

acetilena acetilura acetilura

monosodica disodica

2.5. Hidrocarburi aromatice

2.5.1. Definiţie, structură, clasificare

Se numesc arene sau hidrocarburi aromatice substanţele compuse din
carbon şi hidrogen, în structura cărora apar unul sau mai multe nuclee
benzenice.

În elucidarea structurii benzenului s-au elaborat două teorii, cea

elaborată de August Kekule în 1865 şi cea mai modernă care prezintă
abordarea din punctul de vedere al mecanicii cuantice (tabelul 2.1.).
În structura dată de Kekule, benzenul este reprezentat printr-un ciclu
de 6 atomi de carbon uniţi prin duble legături conjugate (legături simple şi
duble dispuse alternativ).
Teoria modernă elaborată pe baza mecanicii cuantice explică faprul că
starea dublelor legături prevăzute de formula Kekule este diferită de cea din
alchene. În structura benzenului, fiecare din cei 6 atomi de carbon este in
starea de hibridizare sp2, fiind unit prin legătură σ cu un atom de hidrogen
şi cu ceilalţi doi atomi de carbon vecini. Aceste legături sunt coplanare şi
formează un unghi de 120°.

37
 Fiecare atom de carbon are un orbital p nehibridizat ocupat de un
electron π, a cărui orientare este perpendiculară pe legătura σ. Prin unirea
acestor orbitali p se formează orbitali moleculari extinşi (Fig. 2.2), care sunt
comuni tuturor celor 6 atomi de carbon, astfel încât cei şase electroni π nu
sunt localizaţi între anumiţi atomi de carbon ci aparţin întregului ciclu,
formând sextetul aromatic. Din acest motiv, legăturile din molecula
benzenului nu sunt identice nici cu legăturile simple C-C din alcani nici cu
legăturile duble C=C din alchene.

Fig. 2.2. Dispoziţia orbitalului molecular al benzenului (preluat după

Albu şi colab.)

Tabel.2.1. Prezentarea teoriilor structurale ale benzenului

Structura Kekule
Confirmă că:
- raportul dintre numărul atomilor de
C şi cel de H este 1:1, benzenul - delocalizarea electronilor π cu
având un ciclu de 6 atomi
- în ciclu există 3 duble legături
- cei 6 atomi de hidrogen sunt
echivalenţi între ei
Structura bazată
pe teoria
mecanicii cuantice
Explică:
- echivalenţa celor 6 atomi de carbon
formarea unui orbital molecular
- existenţa caracterului aromatic care
determină preferinţa pentru reacţiile
de substituţie în locul celor de adiţie

38
- adiţia decurge cu reacţii energice şi oxidare.

Nu poate explica faptul că:

- benzenul dă uşor reacţii de
substituţie
- este foarte stabil la oxidare
- nu polimerizează
- nu există decât 3 derivaţi
substituiţi: orto, meta, para
- toate legăturile sunt egale.
După numărul şi poziţia nucleelor benzenice, hidrocarburile aromatice
se pot clasifica astfel:
a. Mononucleare – cu un singur nucleu benzenic

CH3 CH3 H3C CH CH3

CH3

benzen toluen orto-xilen izopropilbenzen

b. Polinucleare – cu mai multe nuclee benzenice izolate sau

condensate

difenil naftalina antracen

39
 2.5.2. Proprietăţi chimice
a. Reacţii la nucleu
Reacţii de substituţie
Particularitatea esenţială a caracterului aromatic este reprezentată de
uşurinţa cu care arenele participă la reacţiile de substituţie.

Cl

FeCl3
+ Cl2 + HCl

Când la reacţia de substituţie participă un omolog sau un derivat al

benzenului reacţia de substituţie decurge orientat, locul celui de-al doilea
substituent fiind determinat de natura substituentului iniţial.
Din acest punct de vedere, substituenţii pot fi clasificaţi astfel:
 Substituenţi de ordinul I care orientează substituţia în orto şi para,
ca de exemplu: -Cl, -Br, -OH, -NH2
Cl Cl Cl
Cl
FeCl3
+ 2Cl2 +
-2HCl

Cl
clorbenzen ortoclorbenzen paraclorbenzen

 Substituenţii de ordinul II care orientează substituţia ulterioară în

meta, ca de exemplu: - NO2, -COOH, -CHO, -SO3H
NO2 NO2

H2SO4
+ HNO3 + H2O
NO2
nitrobenzen meta- dinitrobenzen

Reacţii de adiţie

40
 Reacţiile de adiţie la benzen decurg foarte energic şi în prezenţa
catalizatorilor.

Ni
+ 3 H2
toC, p

benzen ciclohexan

Reacţiile de oxidare
Benzenul este stabil la reacţiile de oxidare, iar odată cu creşterea
numărului de nuclee creşte şi uşurinţa cu care dau reacţiile de oxidare.

b. Reacţii la catena laterală

Arenele care au ca substituent un radical hidrocarbonat pot suferi la
catena laterală atât reacţii de substituţie cât şi reacţii de oxidare.
Reactia de substituţie:
CH3 CH2Cl CHCl2 CCl3

+ Cl2 hυ + Cl2 hυ + Cl2 hυ

- HCl - HCl - HCl

tolυen clorυra de benzil clorυra de benziliden feniltriclormetan

Reacţia de oxidare:

CH3 COOH

KMnO4
+ 3[O] + H2O
H2SO4
toluen acid benzoic

41
 2. 3. Compuşi cu funcţiuni simple

Dacă în compoziţia unei substanţe organice, în afară de carbon şi

hidrogen participă şi alţi atomi ai unor elemente organogene (halogen, sulf,
oxigen, azot, etc.) substanţa aparţine unei clase de compuşi cu funcţiuni
organice.
Compuşii organici cu funcţiuni simple pot fi clasificaţi astfel:
compusi halogenati R-X

Compusi cu grupare alcooli R -OH

functionala monovalenta compusi hidroxilici
fenoli Ar - OH

amine R - NH 2

Compusi organici
cu functiuni
simple O
aldehide R C
Compusi cu grupare
functionala divalenta compusi carbonilici H
cetone R C R
O

Compusi cu grupare O
acizi carboxilici R C
functionala trivalenta OH

2.3.1. Compuşi halogenaţi

2.3.1.1. Definiţie, nomenclatură
Compuşii halogenaţi sunt compuşii organici care conţin în molecula
lor un atom de halogen legat printr-o covalenţă de un radical organic, şi sunt
reprezentaţi cu formula generală R-X unde X reprezintă atomul de halogen
(fluor, clor, brom, iod).

42
 Denumirea compuşilor halogenaţi se formează din numele
hidrocarburii de la care provin, precedat de prefixul care indică numărul şi
natura atomului de halogen:
Cl
CH3 C CH3 CH3 CH CH2
Cl Cl Cl
2,2 - diclorpropan 1,2-diclorpropan
compus dihalogenat compus dihalogenat
geminal vicinal

2.3.1.2. Proprietăţi chimice

Compuşii halogenaţi sunt extrem de reactivi datorită polarizării
legăturii carbon-halogen ca urmare a atracţiei puternice atomului de halogen
asupra dubletului electronic de legătură.
a. Reacţii de hidroliză
Produşii de hidroliză obţinuţi prin hidroliza în mediu bazic diferă în
funcţie de gradul de halogenare astfel:

+ NaOH
R CH2 X R CH2 OH + NaX
compus HOH alcool primar
monohalogenat

+2NaOH
R CHX2 R CH O + 2 NaX
compus HOH aldehida
dihalogenat

+3 NaOH O
R C X3 R CH OH + 3 NaX
compus HOH acid organic
trihalogenat

43
 b. Reacţia cu cianuri alcaline duce la formarea unei clase de compuşi
numiţi nitrili, care prin hidrogenare sau hidroliză pot genera clase diferite de
compuşi organici.

+ KCN
R CH2 X R CH2 CN + KX
compus nitril
monohalogenat
Reacţia este extrem de importantă deoarece permite formarea unei noi
legături C-C, deci o mărire de catenă.

c. Reacţia cu magneziu duce la formarea de compuşi organo-

magnezieni sau reactivii Grignard, care sunt frecvent utilizaţi în sinteza
organică.

C6H5 Br + Mg C6H5 MgBr

bromura bromura de
de fenil fenilmagneziu
d. Reacţia cu amoniacul

+ 2NH3
R CH2 X R CH2 NH2 + 2 NH4Cl
compus amina clorura de
monohalogenat amoniu

e. Reacţia cu eliminare de hidracizi

KOH
R CH2 X R CH2 OH + HCl
EtOH
compus alcool
halogenat

44
 2. 3.2. Compuşii hidroxilici
Compuşii hidroxilici sunt substanţele organice care conţin în molecula
lor gruparea funcţională hidroxil (-OH), legată de un radical alifatic (alcoolii,
cu formula generală R-OH) sau de unul aromatic (fenolii, cu formula
generală Ar-OH).

2.3.2.1. Alcooli
3.2.1.1. Nomenclatură, clasificare

Denumirea alcoolilor se formează din denumirea hidrocarburii de la

care provine la care se adaugă sufixul –ol.

CH3 OH CH3 CH2 OH CH3 CH2 CH2 OH

metanol etanol propanol

Clasificarea alcoolilor se poate face după mai multe criterii:

saturati CH3 CH2 OH

. dupa natura
radicalului
etanol

nesaturati CH2 CH CH2 OH

alcool alilic

aromatici C6H5 CH2 OH

alcool benzilic

45
 . dupa numarul
gruparilor functionale
monohidroxilici CH3 CH2 OH
etanol

polihidroxilici CH3 CH CH2 OH

OH
1, 2 propan-diol

. dupa natura
atomilor de carbon saturat
alcooli primari CH3 OH
( C primar) alcool metilic

alcooli secundari CH3 CH CH3

(C secundar)
OH
2-propanol
CH3
alcooli tertiari CH3 C CH3
(C tertiar)
OH
alcool tertbutilic
3.2.1.2. Proprietăţi chimice
Sunt determinate de prezenţa grupării hidroxil în structura alcoolilor,
iar reactivitatea cea mai pronunţată se remarcă la termenii inferiori ai seriei.
a. Reacţia cu metale alcaline – are loc cu înlocuirea hidrogenului de
către metal, alcooli având un caracter slab acid.
+ -
CH3 CH2 OH + Na CH3 CH2 O Na + 1/2 H2
etanol etoxid de sodiu

b. Reacţia de esterificare- este reacţia alcoolilor cu acizii:

 cu acizi minerali, rezultând esteri anorganici

CH3 OH + HOSO3H CH3 OSO3H + H2O

metanol sulfat acid de metil

46
  cu acizi organici, rezultând esteri organici
O
O
CH3 C + HO CH2 CH3 CH3 C O CH2 CH3
OH

acid etanol acetat de etil

acetic

c. Eliminarea apei din alcooli poate avea loc, în funcţie de condiţiile

de lucru, în două feluri:
 Intramolecular – dacă reacţia decurge la cald, în prezenţa acidului
sulfuric, cu formare de alchene:

H2SO4
CH3 CH2 CH2 CH3 CH CH2
- H2O
OH
1- propanol propena

 Intermolecular – dacă reacţia decurge în prezenţa unei cantităţi mici

de acid sulfuric, cu formare de eteri, substanţe lichide volatile cu mirosuri
caracteristice.

CH3 OH + HO CH3 CH3 O CH3 + H2O

metanol metanol eter metilic

d. Reacţia de oxidare decurge diferit, în funcţie de natura alcoolului şi

a agentului de oxidare:

47
 K2Cr2O7 + H2SO4 O
R C
oxidare blanda H
aldehida
R CH2 OH
alcool KMnO4 + H2SO4 O
primar R C
oxidare energica OH
acid

K2Cr2O7 + H2SO4 O
R C
R CH OH oxidare blanda R
cetona
R`
alcool secundar KMnO4 + H2SO4 O O
+ R C
oxidare energica R C OH OH
acid acid
2.3.2.2. Fenoli
3.2.2.1. Nomenclatură, clasificare
Fenolii au gruparea –OH legată de un radical aromatic, iar în
funcţie de numărul grupărilor pot fi clasificaţi în:
 monohidroxilici
OH CH3 CH3 CH3
OH

OH
OH
fenol orto-crezol meta-crezol para-crezol

 polihidroxilici
OH OH

OH
OH
hidrochinona rezorcina

48
 3.2.2.2. Proprietăţi chimice
a. Reacţii determinate de gruparea hidroxil
Aciditatea: fenolii au un caracter slab acid, dar spre deosebire de
alcooli care reacţionează numai metalele alcaline, fenolii reacţionează şi cu
hidroxizii alcalini, ceea ce demonstrează faptul că fenolii au un caracter mai
acid decât alcooli.
- +
OH O Na

+ NaOH + H2O

fenol fenoxid de sodiu

Reacţii de esterificare

- + C6H5 O C CH3 + NaCl

C6H5 O Na + CH3 C Cl
O O
fenoxid clorură de fenilmetilester
de sodiu acetil
c. Reacţii date de nucleul aromatic
Hidrogenarea fenolului este o reacţie de adiţie care duce la formare
de ciclohexanol.

OH OH

Ni
+ 3 H2
200 °C
fenol ciclohexanol

49
 2.3.3. Amine
2.3.3.1. Definiţie, nomenclatură, clasificare
Aminele sunt compuşi organici care conţin în structura lor grupări
funcţionale amino, -NH2, ceea ce le conferă un caracter bazic.
Denumirea aminelor se formează din denumirea radicalilor
hidrocarbonaţi urmat de cuvântul amină:

CH3
CH3 NH2 C2H5 NH CH3 C6H5 N
CH3
metilamina etil-metilamina fenil-dimetilamina

alifatice R NH2

dupa natura aromatice Ar NH2

radicalului
mixte R NH Ar

H
primare R N
H
R`
Clasificare dupa gradul secundare R N
de substituire H
R`
tertiare R N
R``
R` +
saruri cuaternare
de amoniu R N R``
R```

monoamine C6H5 NH2 fenilamina

dupa numarul
gruparilor
functionale diamine CH2 CH2 etilendiamina
NH2 NH2
poliamine

3.3.2. Proprietăţi chimice

Prezenţa dubletului de electroni neparticipanţi la nivelul atomului de
azot conferă aminelor un caracter bazic, ele fiind capabile să accepte protoni.

50
 a. Bazicitatea aminelor
Este o caracteristică generală a aminelor, în prezenţa acizilor acestea
fixând protonul la azotul aminic cu formare de clorhidraţi, solubili. Această
reacţie este utilizată pentru solubilizarea aminelor insolubile.
+ -
R NH2 + HCl R NH3] Cl
amina clorhidratul
aminei
b. Reacţia de alchilare
Este reacţia cu un compus halogenat, prin care aminele îşi măresc
gradul de substituire, cu posibilitatea formării sărurilor cuaternare de
amoniu. Această proprietate este tot o consecinţă a prezenţei dubletului
electronic neparticipant al atomului de azot.

R` +
H +R`-X R` +R``-X R` +R```-X
R N R N R N R N R`` X-
H -HX H -HX R``
R```
amina amina amina sare
primara secundara tertiara cuaternara de amoniu

c. Reacţia de acilare
Decurge prin înlocuirea atomilor de hidrogen din gruparea amino cu
radical acil (R-CO-) care pot proveni din acizi organici sau din cloruri acide.
Este o reacţie utilizată la protejarea grupării amino atunci când în
transformare urmează etape care ar afecta această grupare funcţională.

51
 O
O
R1 C OH
R NH C R1 + H2O
H acid organic
amina acilata
R N +
amina H O
O
R2 C Cl
R NH C R2 + HCl
clorura acida amina acilata

2.3.4. Compuşi carbonilici

2.3.4.1. Definiţie, clasificare, nomenclatură
Compuşii carbonilici sunt compuşi care conţin în structura lor
gruparea funcţională carbonil, în care un atom de carbon în stare de
hibridizare sp2 este dublu legat de un atom de oxigen:

C O

grupare carbonil

În cazul în care de atomul de carbon din gruparea carbonil este legat

cel puţin un atom de hidrogen compuşii se numesc aldehide, iar în cazul în
care ambii substituenţi sunt radicali hidrocarbonaţi compuşii se numesc
cetone.

R R
C O C O
H R
aldehida cetona

52
 Denumirea compuşilor carbonilici se formează din numele
hidrocarburii cu acelaşi număr de atomi de carbon şi sufixul –al în cazul
aldehidelor şi –onă în cazul cetonelor.
În cazul aldehidelor denumirea se mai poate forma şi de la acizii pe
care acestea îi formează prin oxidare, iar la cetone se alătură denumirea
radicalilor numele funcţiunii.

H H H
C O C O C O
H CH3 CH3 CH2

metanal etanal propanal

(aldehidă formică) (aldehidă acetică) (aldehidă propionică)

CH3 CH3
C O C O
CH3 CH3 CH2

propanonă butanonă
(dimetilcetonă) (etil-metil cetonă)

2.3.4.2. Proprietăţi chimice

a. Reacţii comune aldehidelor şi cetonelor
Reacţii de adiţie
 Adiţia de hidrogen - are loc la nivelul grupării carbonil cu
saturarea dublei legături şi formare de alcooli:

53
 H
+ H2
C O CH3 CH2 OH
CH3
etanal etanol

CH3
+ H2
C O CH3 CH OH
CH3 CH3
propanona 2- propanol

 Adiţia de acid cianhidric – duce la formarea de cianhidrine

H H
+ HCN
C O CH3 C CN
CH3
OH
etanal metilcianhidrina

CH3 CH3
+ HCN
C O CH3 C CN
CH3 OH
propanal dimetilcianhidrina

 Adiţia de acid clorhidric are ca produşi de reacţie clohidrinele

H H
+ HCl
C O CH3 C Cl
CH3
OH
etanal metilclorhidrina

CH3 CH3
+ HCl
C O CH3 C Cl
CH3 OH
propanal dimetilclorhidrina

54
 Reacţii de condensare – au loc cu eliminarea oxigenului carbonilic
sub formă de apă
 Condensarea cu amine:

C O + H2N R C N R + H2O
compus amina imina
carbonilic

 Condensarea cu fenoli – are o importanţă economică deosebită

datorită faptului că produşii (rezita şi bachelita) sunt insolubili, infuzibili şi
au proprietăţi electroizolante.
 Condensarea compuşilor carbonilici între ei are loc in cataliză acidă
sau bazică, una din componente participă cu o grupare carbonil (componentă
carbonilică) iar cealaltă cu gruparea metilen (componenta metilenică):

- OH
O HO O
CH3 C O + H CH2 C CH3 C CH2 C
H H H
H
componenta componenta
aldehidica metilenica aldol

O -
HO O
CH3 C O + H CH2 C CH3 C CH C
H H H
H
componenta componenta
aldehidica metilenica aldehida crotonica

b. Reacţii proprii aldehidelor – reacţii de oxidare

- agentul oxidant poate fi: oxigenul atomic, oxigenul molecular sau
reactivul Tollens

55
 [O]
R C O R C O
KMnO4
H H2SO4 OH
aldehida acid

R C O + 2 [Ag(NH3)2OH] R C O + 4 NH3 + H2O + Ag

H OH
aldehida hidroxid acid
diaminoargintic

2.3.5. Compuşii carboxilici

2.3.5.1. Definiţie, nomenclatură, clasificare
Acizii carboxilici sunt compuşii care au în structura lor o grupare
carboxil legată de un radical hidrocarbonat, şi au formula generală:

R C O
OH

Denumirea acidului se face adăugând sufixul –oic la denumirea

hidrocarburii cu acelaşi număr de atomi de carbon, iar în afară de aceste
denumiri ştiinţifice se mai utilizează şi denumiri uzuale:

H C O CH3 C O CH3 CH2 C O

OH OH OH
acid metan oic acid etanoic acid propanoic
acid formic acid acetic acid propionic

56
 saturati
dupa natura
radicalului
nesaturati
aromatici
Clasificarea
acizilor

monocarboxilici
dupa numarul
de grupari
-COOH
policarboxilici

2.3.5.2.Proprietăţi chimice
a. Ionizarea în soluţie apoasă
Acizi organici sunt acizi slabi, puţin ionizaţi, echilibrul fiind
deplasat mult spre stânga.
- +
RCOOH + H2O RCOO + H3O
ion ion
carboxil hidroniu

Acidul formic este un acid tare, iar odată cu creşterea catenei

hidrocarbonate tăria acizilor organici scade.
c. Reacţia de esterificare
O
O H2SO4
CH3 C + HO CH2 CH3 CH3 C O CH2 CH3
OH

acid etanol acetat de etil

acetic

c. Reacţia cu amoniacul – duce la formare de amide şi nitrili

57
 O + NH3 O t °C O
R C R C - + R C
OH O NH4 - H2O NH2
acid sare de amoniu amida

t °C
R C N
- 2 H2O
nitril

2.4. Derivaţi funcţionali ai acizilor organici

Derivaţii funcţionali ai acizilor organici sunt compuşii care prin

hidroliză generează acizii carboxilici din care s-au format. Aceştia sunt
reprezentaţi la modul general mai jos:
O
R C O
O O R C
R C Cl
O R` R C
O
ester anhidrida clorura acida

O
R C R C N
NH2
amida nitril

Derivaţii funcţionali sunt obţinuţi prin eliminarea unei molecule de

între două grupări funcţionale care conţin hidrogen ionizabil şi o grupare
hidroxil, intramolecular sau intermolecular.

58