Georgiana Lungu Badea

Tendinţe în cercetarea traductologică

8
 Partea întâi
Cercetarea traductologică. Repere teoretice

Prefaţă

9
 Introducere

Ambiţia esenţială a acestei lucrări este evident traductologică: încearcă sa situeze

şi să definească traducerea în termenii care gestionează realităţile sociale şi practicile
culturale. Pentru a răspunde provocării mai multe condiţii se cer satisfăcute. Astfel,
teoriile traducerii sunt prezentate sintetic, pentru a contura în mod logic imaginea
complexă a acestei ştiinţe încă în devenire, şi analitic, pentru a identifica elementele de
infrastructură ale fiecăreia.
Asociată ştiinţelor de graniţă şi ştiinţelor complementare, traductologia are
tendinţa divizării în mai multe traductologii: traductologie comunicativă, traductologie
cognitivă, literară, ştiinţifică, sociolingvistică, normativă, descriptivă, productivă,
inductivă, ştiinţifică, divizare susţinută de varietatea obiectelor de studiu —cuvânt,
frază, enunţ, text, condiţii de (re-)producere a sensului, procese cognitive, procedee de
traducere, intenţii de comunicare, decalare temporală şi spaţială între condiţiile de
producere şi cele de receptare etc. Termenul traductologie pare a se impune ca termen
federator, în dauna unor termeni ca traductiologie, translatologie, traductoterapie,
practico-traducere, praxeologie, ştiinţă a traducerii, ştiinţă a observaţiei,
traductosofie, teoria traducerii etc.
Acestea sunt coordonatele constituente ale cadrului din care se naşte şi în care
funcţionează cercetarea noastră. „Sectorizarea‖ susţinută de unii traductologi (care vin
dinspre discipline variate: terminologie (Gouadec), interpretare (Gile), practica
traducerii (Plassard), sociologie (J.-M. Gouanvic), ş.a.m.d.), confirmă, paradoxal,
unitatea şi complexitatea traductologiei, rezultate din perspectiva globală asupra
fenomenului traductiv. Divizarea traductologiei pe câmpuri de activitate —în funcţie de
specializarea de bază a traductologului (literatură, semiotică, lingvistică,
psiholingvistică, sociologie etc.)— nu exclude corelarea eforturilor şi rezultatelor de
cercetare pentru dobândirea unei imagini de ansamblu.
Multitudinea pistelor de cercetare reprezintă un argument implacabil, în acest
sens „legitimează‖ fluctuaţia centrului de interes şi a aspectelor predominante în
cercetare. Desigur, traducerea, în complexitatea ei, permite dezbateri dintre cele mai
înflăcărate. Astfel, pe tema obiectului (-telor) de studiu şi a obiectivului (-velor)
traductologiei se vor aprinde încă multă vreme spiritele, fiecare teoretician încercând să
îşi promoveze teoria –mai mult sau mai puţin— în dauna celorlalte (v. Jean-Marc
Gouanvic, Peter Gallagher, Hans Vermeer ş.a.), abandonate, înlăturate sau
marginalizate.1
După ce, vreme îndelungată, teoreticienii traducerii şi mai ales traducătorii s-au
consolat cu ideea existenţei intraductibilului2, s-a ivit ocazia asocierii acestei realităţi
insondabile cu evidenţa caracterului ambiguu al textului. Un text echivoc poate fi tradus
într-unul univoc din punct de vedere semantic. Strategia şi intenţia traducătorului sunt

1 Conform teoriei popperiene, o teorie autentică la un moment dat —demonstrată, deci— îşi poate pierde
gradul de verosimilitate, dobândind unul de falsiabilitate atunci când apare o altă teorie —mai
avantajoasă— care o înlocuieşte, eliminând-o completat. Nu împărtăşim decât parţial punctul de vedere al
epistemologului austriac. Interesul pentru promovarea propriilor teorii reduce considerabil, uneori,
obiectivitatea cercetării. Pare periculos cultul —probabil involuntar— al acestei pseudocreativităţi, atunci
când este negată cu înverşunare, uneori, creativitatea traducătorului.
2 Intraductibilitatea unei opere însemna —şi mă întreb dacă nu continuă sa însemne— că o semnificaţie

specifică, inerentă operei nu poate fi tradusă. Aşa cum afirma W. Benjamin (2000: 46), o traducere oricât
de bună ar fi poate să fie lipsită de semnificaţie pentru original.

10
fie motivate de constrângeri externe şi extralingvistice, independente de voinţa lui
(politică, ideologie, raţiuni comerciale şi/sau editoriale, estetica receptării etc.). În
aceste circumstanţe, chiar dacă impardonabilă din punct de vedere auctorial3,
atitudinea lui fie este impusă de o raţiune superioară, pentru că exterioară celei strict
traductive, fie este o greşeală flagrantă şi orice analiză a ei s-ar reduce la prescripţii
traductive negative.
Obiectivul traductologiei nu constă nici în a stabili un tipar normativ de
traducere, nici în a oferi un reţetar traductiv, ci în a reflecta asupra procesului şi asupra
produsului finit, aşa cum se prezintă ele. Modelele de evaluarea a traducerii sunt şi ele
variabile şi adaptabile strategiei şi funcţiei textului tradus. Semnalarea erorilor sau a
alterărilor semantice din traducere nu urmăreşte ofensarea traducătorului —prin
sesizarea limitelor—, dimpotrivă observă transformările traductive şi analizează textul
ţintă în scopul detectării modificărilor de sens /de receptare astfel produse.
Ca ştiinţă a traducerii, traductologia studiază noţiunile şi conceptele cheie
împrumutate din ştiinţele limbii, concepte indispensabile înţelegerii aspectelor
lingvistice ale traduceri, precum şi conceptele traductologice fundamentale cu care
operează analistul traducerii şi care constituie metalimbajul esenţial pentru
identificarea şi analizarea problemelor de traducere. Abordarea traducerii în diacronie şi
în sincronie permite surprinderea reperelor evoluţiei traducerii, de la teorii la strategii şi
tehnici de traducere. Teoriile contemporane de traducere constituie un obiect de studiu
particular, iar critica traducerilor, în esenţă normativă, uneori, descriptivă, alteori
cognitivă şi, rareori, prospectivă, stabileşte criteriile de evaluare a traducerii şi le aplică
în consecinţă după tipologia şi funcţia textelor. Traducerea (re)produce un sens; nu
neapărat sensul textului sursă; traductologia studiază condiţiile de (re)producere a
sensului prin traducere şi condiţiile de receptare prin raportare la matricea culturală a
textului sursă.

3 De neiertat este şi punctul de vedere — subiectiv şi el— declarat prescriptiv al criticilor traducerii,
conform căruia se admite doar o traducere ideală, minimalizându-se gradul de scientificitate,
incontestabil, al traductologiei. Aceasta nu speculează, nu reduce fenomenul traducerii la absurd, nici la
extreme, adică la existenţa traducerii bune sau a traducerii proaste.

11
 Capitolul I
Despre traductologie

Without translation, there is no history of the world

(L. G. Kelly)

1. Obiect de studiu şi statut

Analiza procesului de traducere şi a textului de tradus, ca parte integrantă a
traductologiei, explică dificultatea specialiştilor de a defini univoc traducerea. Artă,
ştiinţă sau tehnică? Traducerea, ca proces, se înscrie firesc în codul lingvisticii, este o
operaţie ştiinţifică şi nu una artizanală, dar, ca rezultat, se poate înscrie şi în literatură,
estetică, textologie, stilistică etc., deoarece problemele şi dificultăţile de traducere au un
spectru larg, mergând de la aspectele practice la cele estetice.
Aflată sub semnul unei necesităţi culturale şi al unui interes imediat, exigenţa
informării la toate nivelurile, traducerea are scopuri variabile în funcţie şi de
(in)traductibilitate: traducerea literară aspiră la recrearea frumosului în limba ţintă,
traducerea ştiinţifică, la retransmiterea adevărului, traducerea generală, perfect
integrată în epocă, asemeni traducerii jurnalistice, reprezintă o literatură rapidă,
actuală, care tratează probleme politice, economice, culturale şi sociale actuale.
Traductibilitatea este o variabilă dependentă de structura diferită a limbilor şi de
realităţile psiho-socio-etnologice. Obstacolul cultural este considerabil când nu există un
sistem de descriere etnografică a diferenţelor care caracterizează atitudinile şi
comportamentele spaţiilor lingvistice în relaţie de traducere. Obstacolul pur lingvistic
cunoaşte soluţii variate, şapte, după Vinay şi Darbelnet (1958/1966), mai multe, după
Delisle (1980 şi 1993), G. Garnier (1985) ş.a., deoarece limbile, după cum afirmă R.
Jakobson (1963), se deosebesc mai puţin prin ceea ce pot spune şi mai mult prin ceea ce
trebuie să spună. Traducerea este o căutare —care se vrea fidelă— a echivalentului cel
mai apropiat de mesajul (care trebuie) transferat dintr-o limbă în alta.
Conceptul de fidelitate cunoaşte o diversificare de formule şi de accepţiuni:
 fidelitate faţă de limba sursă (LS) vs. fidelitate faţă de limba ţintă (LŢ);
 fidelitate faţă de autor vs. fidelitate faţă de destinatarul traducerii;
 fidelitate faţă de epoca de creaţie, situaţia sursă de comunicare sau producere a
sensului vs. fidelitate faţă de epoca, situaţia ţintă de traducere, de receptare
ş.a.m.d.
Care sunt factorii care determină şi justifică un anumit tip de fidelitate în dauna
altuia ? „Variabile variabile‖ (Larose, 1998), de la un traducător la altul, de la un
traductolog la altul şi, nu în ultimul rând, de la un editor la altul. Traducerea ideală ? O
iluzie, spulberată, în primul rând, de subiectivitatea exprimării. De aceea critica
traducerii are sau ar trebui să aibă în vedere şi subiectivitatea traducătorului, semiotica
lecturii şi semiotica traducerii, strategiile de traducere folosite, istoricitatea şi efectele
distanţei temporale şi culturale dintre textul de origine şi textul tradus, traducerile
interne, funcţionalitatea tipului de text tradus, mediile culturale şi lingvistice sursă şi
ţintă.

12
 Traducerea este obiectul de studiu al traductologiei, disciplina al cărei scop constă în
a face teoria traducerii (Ladmiral, 1997: 11, 13). Stadiile şi orientările traductologiei sunt
structurate de Ladmiral în patru etape: normativă, descriptivă, funcţională şi productivă
(1997: 11-42). Definită drept o praxeologie, o ştiinţă a acţiunii, a practicii de traducere,
ea descrie o practică ce are două tipuri de referenţi, de-o parte lingvistica, de cealaltă
psihologia şi filozofia (1997: 15), pe care îi exploatează pentru a se constitui ca disciplină
autonomă, cu rolul de a răspunde problemelor ridicate de practica traducerii. După
Ladmiral, traductologia îşi fixează ca obiectiv studierea modalităţilor de a traduce un
text şi reflectarea asupra diverselor forme de actualizare a traducerii nu compararea
textelor traduse (Ladmiral 1997: 36).
Adept al teoriei lui Walter Benjamin, teorie care postulează „dezinteresul‖ operei de
artă faţă de reacţia omului (2000: 45), Antoine Berman, partizan al traducerii literale şi
elitiste (1985: 58), defineşte traductologia ca o reflecţie a traducerii asupra ei însăşi.
Pornind de la starea ei de experienţă, el subliniază diferenţa dintre traductologie şi
filozofia traducerii, precizând că traductologia, cu rădăcini în gândirea filozofică, nu se
rezumă la autoexplicitare şi nici la fenomenologia naivă a actului de traducere.
Statutul traductologiei constituie încă o problemă. Lingvistica, mai ales lingvistica
aplicată la traducere, metodologia şi terminologia traducerii, dar şi filozofia traducerii,
implicit dimensiunea psihologică a practicii traducerii, reprezintă o parte din sursele pe
care se bazează discursul teoriilor traducerii, realizate în circumstanţe proprii
comunicării interculturale:

Ainsi lřépistémologie du discours traductologique nous renvoie-t-elle dřabord

essentiellement au triangle interdisciplinaire que constituent la linguistique, la
philosophie et la psychologie. A quoi ne devra pas manquer le complément de sciences
sociales qui viennent apporter les informations assurant le remplissement dřune
sémantique concrète et approfondie (…) Par ailleurs, il est vrai quřil y a aussi un savoir et
un habitus propres aux littéraires (…) En sorte que (…) cřest lřensemble des sciences
humaines qui sont convoquées (…) cela correspond à une tendance épistémologique
générale, qui va faire éclater les grandes sciences traditionnelles en autant de sous-
disciplines ou « approches » quřil y a dřobjets spécifiques, quitte à y réintroduire une part
importante dřinterdisciplinarité (Ladmiral, 1997: 18).

Pentru reprezentanţii primei etape din dezvoltarea traductologiei (Walter Benjamin,

Georges Mounin, Henri Meschonnic, George Steiner ş.a.), dimensiunea
complementarităţii acesteia este dată de filozofie, de literatura comparată şi istoria
literaturii. Are totuşi şi o dimensiune pedagogică, prescriptivă (Ladmiral, 1997: 23-25).
Adepţii traductologiei descriptive (Vinay şi Darbelnet, Guillemin-Flescher, Ballard,
Mounin, Efim Etkind, J.C. Catford, Wolfram Wilss ş. a.) înscriu traductologia în sfera
lingvisticii aplicate, alături de alte cercetări complementare care ţin de didactica limbilor
(Ladmiral, 1997: 26). Cercetarea traductologică inductivă sau ştiinţifică (Hans P. Krings,
Danica Selesckovitch, Marianne Lederer, Erika Dihel ş.a.) abordează fenomenul
traducerii din perspectiva psihologiei cognitive cu intenţia de a studia „ceea ce se
petrece în mintea traducătorilor‖ (Ladmiral, 1997: 32, 35, trad. ns.) şi posibilităţile de
informatizare a profesiei de traducător.
Analizele contrastive, care confruntă echivalenţele la nivelul sistemului limbii, nu
oferă soluţii pertinente pentru echivalenţele textuale, întrucât este imposibilă stabilirea
unei liste complete a echivalenţelor dintre două limbi, aşa cum este imposibil să se
fixeze în liste exhaustive limbajul sau gândirea umană. Studiile traductologice
descriptive recunosc lingvisticii rolul de ştiinţă-mamă şi instituie o rigoare metodologică
în analiză.

13
 Teoreticianul francez arată mai departe că traductologia „productivă‖ exploatează o
psihologie globală —nici psihocognitivă, nici psiholingvistică, dar în orice caz o
psihologie a personalităţii— şi îşi propune să sistematizeze ansamblul de concepţii şi
principii după care se derulează procesul de traducere în vederea anticipării
problemelor de traducere şi a facilitării procesului în sine (Ladmiral, 1997: 36). Aşa s-ar
contura traductologia viitorului care nu îşi mai stabileşte ca obiectiv elaborarea unui
discurs ştiinţific despre traducere (produs traductiv sau activitate), ci armonizarea unui
ansamblu de concepte şi de principii, capabile de a anticipa si de a uşura practica de
traducere.
Traductologia speculativă şi filozofică, cea de-a cincea etapă identificată de Ladmiral
(1997: 41-42), este o ştiinţă umanistă şi se înrudeşte cu filozofia. După A. Moles (1995),
traductologia, ca toate disciplinele umaniste, este una dintre ştiinţele „imprecise‖,dar
are o valoare specifică şi nu este cu nimic mai prejos, valoric vorbind, de ştiinţele exacte
şi nici mai puţin necesară construirii ştiinţei şi civilizaţiei. Totuşi, traductologiei i se
recunoaşte un anumit tip de scientificitate, altul decât cel al ştiinţelor exacte.
O anumită confuzie între aspectul calitativ şi cel cantitativ, afirmă G. Garnier (1985:
16), a dus la considerarea traductologiei ca disciplină nouă. E adevărăta că, abia în a
doua jumătate a secolului al XX-lea, se produce o proliferare a studiilor efectuate asupra
traducerii (proces şi produs finit). În 1963, Georges Mounin putea, încă, să afirme că nu
există o bibliografie generală. După această dată însă, s-a înregistrat o creştere continuă
a volumului lucrărilor dedicate traducerilor: E. A. Nida, Toward a Science of
Translation, 1964, Nida şi Taber, The Theory and Practice of Translation, 1969, George
Steiner, After Babel, 1975 etc.
Ampla dezvoltare a traductologiei a fost determinată de creşterea spectaculoasă a
numărului de traduceri, de exigenţele comunicării într-o lume în continuă transformare.
Ca orice formă de comunicare, traducerea este o activitate complexă, dependentă, în
sensul larg, de intersubiectivitate şi de intercultural, dar şi generatoare a unui sistem de
echivalenţe dinamic şi deschis. Traducerea se înscrie într-o cultură care depăşeşte
lingvisticul. O asemenea formare, bazată pe ştiinţele cognitive, născute din logica
matematică şi din cibernetică, dar şi pe neuroştiinţe, reaccentuează ideea de
interdisciplinaritate (M. Voisin, 1997: 69-78).
Aceste aspecte, analizate din perspectiva implicaţiilor lor practice, se regăsesc în
discursurile variate despre traducere, împărţite, simplist în două categorii:
 discursuri ale traducătorilor (cu două sub-categorii, discursuri valorizante şi
discursuri non valorizante)
 şi discursuri ale ne-traducătorilor (lingvişti, critici ai traducerii, traductologi).
Prima categorie, a discursurilor tradiţionale, demonstrează că, în majoritatea
cazurilor, traducătorii refuză teoria, concentrându-se asupra practicii traductive.
Refuzul teoriei nu este, neapărat, rezultatul dezinteresului de a teoretiza, ci, mai
degrabă, o criză de timp care îi împiedică să vorbească „traductologic‖despre acest
lucru. Şi totuşi, atitudinea traducătorilor faţă de activitatea lor este tranşantă. Unii o
estimează ca fiind echivalentă activităţii de creaţie şi o valorizează ca atare,
nemulţumindu-se cu rolul de intermediar transparent. Alţii se consideră simplii
tehnicieni şi, astfel, îşi devalorizează munca. Discursul devalorizant se construieşte în
jurul ideii de mimetism lingvistic. Metafora oglinzii surprinde perfect atitudinea acestor
traducători.4

4 Ei sunt oglinda ideilor, a gândurilor autorilor. Dar sunt departe de fidelitatea faţă de formă sau faţă de
conţinut. Orice traducere care se vrea transparentă — şi poate chiar să fie—nu este automat inocentă,
întrucât, vehiculând o anumită ideologie, traducerea devalorizantă duce la hipertrofierea operei. Orice
imagine reflectată de o oglindă este inversul realităţii pe care o oglindeşte. Limbile aflate în relaţie de

14
 Creativitatea traducătorilor consolidează contribuţia traducerii, ca suport neologic,
la îmbogăţirea limbii şi rolul ei, ca mijloc de transmitere a informaţiei, în realizarea
aculturaţiei universale, în asigurarea raporturilor interculturale. Ştiinţă relativ recentă,
traductologia aduce un spor de înţelegere în chestiunile filologice respective, deoarece
traducerea nu oglindeşte numai cultura limbii sursă, spiritul poporului sursă, ci şi
cultura limbii ţintă, precum şi atitudinea acestuia faţă de alte culturi, concepte, idei,
fenomene.
2. Obiectivele prezentei cercetări traductologice
Dacă privim fenomenul traducerii prin prisma rolului pe care îl joacă în comunicare 5
şi în cultură, înţelegem că doar fragmentarea în obiecte şi sub-obiecte de studiu poate
oferi tabloul real al complexităţii abordărilor. Pentru a crea o imagine de ansamblu, în
cadrul prezentării sintetice a teoriilor traducerii, inserăm sistematizarea orientărilor
traductologice româneşti, pentru a consacra ultima parte identificării şi stabilirii
problemelor specifice de traducere.
În acest sens, prin traducere comparată, propunem câteva modele de evaluare a
traducerii, de abordare şi, eventual, de rezolvare a problemelor de traducere. Accentul
va cădea pe atmosfera culturală-sursă proprie epocii de creaţie şi atmosfera culturală-
ţintă, specifică epocii de traducere şi de receptare, pe influenţa lor asupra limbii
traducerii interne, dar şi a versiunii, pe schimbările lingvistice pe care le determină.
Întrucât traducerea nu vizează limba, ci o manifestare anume a acesteia, nu vorbirea, ci
stilul unui autor, vom ilustra străduinţele traducătorului de a restitui un stil individual,
o variantă personalizată a limbii sursă.
Se cuvine să reamintim un adevăr, chiar dacă a devenit de mai multă vreme un loc
comun, şi anume că, indiferent de unghiul din care privim lucrurile, fenomenul
traducerii este prea complex şi proteiform pentru a putea fi fixat în tipare definitive.
Traducerea este un act de cultură în care traducătorul vorbeşte în numele altcuiva,
facilitând întrezărirea culturii străine, dar fără să poată înlocui trăirea istorică şi
culturală a autorului. Astfel, dincolo de inerentele echivalenţe de sens, ne vom focaliza
atenţia şi pe ceea ce este considerat cvasiimposibil de tradus dintr-un sistem cultural
sursă în altul ţintă.
Pentru că, din confruntarea cu implicitul cultural al intenţiei autorului, traducătorul
nu iese întotdeauna „învingător‖, în faţa actului de re-creaţie, el ajunge, uneori
involuntar, să rescrie tocmai implicitul. „Rezistenţele la traducere‖ ţin mai ales de
dialogul intercultural. Cu cât acesta este mai intens, cu atât este mai mică tentaţia
explicitării, cu atât mai puţine tensiuni vor apărea în traducere (Cordonnier, 1995: 178-
179). Amputarea textului original se produce adesea din raţiuni funcţionale, comerciale
uneori, educative alteori. În astfel de situaţii, limita dintre traducere şi adaptare este
destul de perfidă, este, în fapt, o confiscare ideologică, dar şi o manipulare dictată de
motive simplificatoare, ce stau sub semnul accesibilităţii ori al stereotipiei culturale sau
sociale6. În diferenţa esenţială dintre a scrie şi a traduce rezidă şi justificarea dezvăluirii

traducere se completează reciproc, în înseşi intenţiile lor. Traducătorul va distinge, deci, obiectul
intenţionat de modul de a intenţiona specific limbilor sursă şi ţintă.
5 Deosebirea de statut dintre TS (text-sursă) şi TŢ (text-ţintă) este clară. TŢ se adresează cititorilor LŢ

(limbă-ţintă) care nu înţeleg LS (limbă-sursă), pe când TS se adresează tuturor cititorilor care înţeleg LS,
oricare le-ar fi limba maternă.
6 J.L. Cordonier se referă în special la literatura pentru copii şi dă exemplul traducerii din engleză a

poveştii Alice în Ţara minunilor (1995), la care adăugăm Viaţa nemaipomenită a marelui Gargantua,
tatăl lui Pantagruel şi uimitoarea viaţă a lui Pantagruel, feciorul uriaşului Gargantua povestită pentru
copii de I. şi R. Vulpescu (1989).

15
implicitului7, a inefabilului atmosferei culturale în care semnifică culturemul. Întrucât,
între culturile limbilor în relaţie de traducere, există şi zone ―umbroase‖, pentru a
transpune într-un univers lingvistic şi cultural determinat litera şi spiritul creaţiilor
produse într-un alt sistem cultural, traducerea şi comentariul îşi împletesc eforturile în
vederea „îmblânzirii‖ sensurilor.8
Separarea vocilor (a textului şi a metatextului), împletirea lor reprezintă când o
dilemă, când o contradicţie. Din acest impas, practic şi teoretic totodată, traductologia
—interesată de studiul proceselor mentale individuale care îl determină pe traducător
(în funcţie de condiţiile de producere şi receptare a sensului) să opteze pentru anumite
soluţii— încearcă să iasă, dezvăluind partea durabilă de general din expresia concretă,
manifestată verbal. Traducerea între limbi înrudite9 reevaluează echivalenţa dinamică,
axată pe receptorul textului ţintă şi realizabilă în funcţie de orizontul lui de aşteptare.
Această abordare subliniază legătura dintre traducere, ca activitate lingvistică, şi
problemele de ordin cultural şi social, raportul dintre limbă, mai ales lexic, şi cultura
populară „materială‖, corelaţia dintre limbaj şi context social (E. Coşeriu, 1994: 133) şi
reflectarea acestora în traducere.
Prezentarea interdisciplinară, mai mult semnalată, decât tratată global şi
complementar, se impune, aproape firesc, tocmai prin statutul pe care l-a dobândit
traducerea. Situată în centrul epistemei secolului nostru, ea reprezintă unul dintre cele
mai folosite mijloace de informare şi comunicare şi incarnează, în toate spaţiile
lingvistice, epistemele de dincolo de ele.
Astfel, obiectivul cercetării traductologice devine intenţia de a înţelege raţiunea
culturii —o structură funcţională exterioară obiectelor şi care guvernează folosirea
limbii— şi raţiunile traducerii determinate de această cultură.

7 Prin implicit înţelegem ceea ce rămâne nespus, ceea ce culturemele, spre exemplu, conţin, dar şi ceea ce
este şi trebuie să rămână implicit pentru a putea păstra bogăţia de semnificaţii latente din textul sursă,
fără a oferi o eventuală cheie de lectură.
8 Ceea ce se şi întâmplă în cazul traducerii erudite precum aceea efectuată de R. Vulpescu Poeziilor lui

Charles d’Orléans (1975).

9 (Dez)Avantajele existenţei unui nucleu lexical romanic în procesul de traducere nu cunosc o abordare

teoretico-practică suficient de bogată pentru concretizarea unor principii generale, care să se aplice
perechilor de limbi romanice între care se stabileşte un raport de traducere. Trăsăturile comune nu sunt
toate moştenite, iar inovaţiile lexicale nu sunt toate comune, pentru că limbile neoromane nu au cunoscut
o perioadă de dezvoltare „comună‖. Prin urmare, nu există un paralelism între etapele dezvoltării lor
lingvistice şi culturale. Perspectiva descrierii raporturilor dintre filologia romanică şi traductologie ar
putea avea în obiectiv atât raporturile lingvistice şi extralingvistice, care se stabilesc între limbile română
şi franceză, cât şi prezentarea imparţială a ipotezelor emise asupra acestui aspect, inedit şi extrem de util.
Nu intenţionăm să demonstrăm cât de apropiate sunt limbile neolatine între ele. Reţinem însă că latina
este o limbă artificială, a oamenilor culţi, cu o gramatică ce nu se supune alterării continue a limbilor.
Spre deosebirea de aceasta, celelalte limbi trăiesc trecerea timpului (C. Tagliavini, 1977: 3-4), întrucât:
oricât de intime pot fi punctele de contact dintre istoria limbilor şi istoria literaturilor, nu mai
există astăzi aproape nici un cercetător care să stăpânească complet şi în acelaşi mod istoria
limbii şi istoria literaturii, cu atât mai puţin pe aceea a tuturor literaturilor romanice
(Tagliavini, 1977: 56).

16
 Capitolul II

Teoriile traducerii. Prezentare sintetică

Tout langage est déjà infidèle par rapport au mental

Vivier, Traditore, Palais des Académies,
Bruxelles (1960: V)

1. Generalităţi.
Abordările diferite ale problemelor traducerii pun în evidenţă aspecte diferite şi
soluţii inedite, fără ca vreuna dintre ipotezele ori teoriile emise să le anihileze pe
celelalte; dimpotrivă, ele se completează şi conturează viziunea de ansamblu a
fenomenului traducerii. Reflecţiile asupra traducerii se multiplică după 1949, ca urmare
a creşterii importanţei rolului pe care aceasta îl are în comunicare, într-o lume în
continuă transformare. Pentru că textele traduse nu mai aparţin cu predilecţie
domeniului literar, în traducere şi în traductologie se vehiculează frecvent termeni
precum comunicare şi informativitate —atribute ale textualităţii—, aparţinând
lingvisticii computaţionale.10
Începând din 1960, cercetarea ia amploare şi noile teorii încep să se dezvolte. Din
1970, cercetarea traductologică se diversifică, obiectivele ei variază de la o instituţie la
alta, după centrele de interes prioritar, dar şi în funcţie de tradiţiile şi factorii dominanţi
extralingvistici şi politici (teoria polisistemică, în Israel, psiholingvistica traducerii în
Finlanda şi Germania etc.). Mai întâi descriptive, teoriile traducerii integrează cercetări
din domenii adiacente: lingvistica, psihologia, psiholingvistica, sociologia, etnologia ş.a.
Alte analize traductologice sunt întemeiate pe tipurile de texte supuse traducerii; teoriile
funcţionale au în vedere când funcţia textului sursă, când destinatarul textului ţintă;
teoriile axate pe estetica receptării operei literare refuză traducerii rolul de intermediar
în comunicare, pretinzându-i să fie artistică, iar traducătorului, creator.
Rezultatele cercetărilor în domeniul traductologiei pot fi grupate în lucrări al căror
obiect de studiu, traducerea — activitate şi produs finit —, este investigat din unghiuri
diferite, cu intenţii specifice. Precizăm că studiile descriptive vizează textul ţintă
(=rezultat al procesului de traducere) şi contextul traducerii, în timp ce studiile
normative se fundamentează pe proces (=operaţie) şi pe normele pe care traducătorul
trebuie să le respecte, iar cele prospective vizează funcţia pe care trebuie să o
îndeplinească traducerea (= proces), în raport cu textul ţintă sau în raport cu
destinatarul ţintă.
 Raportul dintre traducere şi lingvistică
Dintre cele mai cunoscute contribuţii menţionăm: R. Jakobson, Aspecte lingvistice
ale traducerii (1959)11 ; G. Mounin, Problèmes théorique de la traduction12 (1963,

10 În aceste condiţii, traducerea comunicativă (axată pe destinatar/cititor/receptor) are ca obiectiv

transmiterea unei informaţii, în opoziţie cu traducerea literară, care e mai mult decât transmiterea unui
conţinut.
11 Articolul este inclus în Essais de linguistique générale (1963). Jakobson stabileşte trei tipuri de

traducere, pe baza a trei moduri de interpretare a semnului lingvistic: traducerea intralinguală sau
reformularea, constând în interpretarea semnelor lingvistice cu ajutorul altor semne ale aceleiaşi limbi
sursă; traducere interlinguală sau traducerea propriu-zisă ori transfer interlingvistic, referindu-se la

17
1972) ; Charaudeau, Problématique linguistique de la traduction (1972) ; M. Pergnier,
Traduction et théorie linguistique (1972) ; Dyrul, Problèmes de lřaspect linguistique de
la traduction (en moldave), Schmitt, Traduction et linguistique, Georges Garnier,
Linguistique et traduction13 (1985) ş.a.;
 Traducerea şi contrastivitatea limbilor în relaţie de traducere
Reţinem câteva nume: Vinay şi Darbelnet; Stylistique comparée du françias et de
lřanglais14 (1958/1966); E. Cary, Comment faut-il traduire ? (1959) ; E.A. Nida, Toward
a Science of Translation (1964); Hélène Chuquet şi M. Paillard, Approche linguistique
des problèmes de la traduction (1987); J. Guillemin-Flescher, Syntaxe comparée du
français et de lřanglais. Problèmes de traduction (1993) ş.a. Jean-Claude Chevalier,
Marie-France Delport, L'Horlogerie de saint Jéróme, problèmes linguistiques de la
traduction (1995), Germaine Forges, Alain Braun, Didactique des langues,
traductologie et communication (De Boeck Université, 1998);
 Traducerea şi filozofia limbajului
J.-R. Ladmiral, Traduire: théorèmes pour la traduction15 (1979); Peter Newmark,
Approaches to Translation16 (1981); Philippe Forget, Il faut bien traduire (1994);

interpretarea semnelor lingvistice dintr-o LS cu ajutorul altor semne lingvistice dintr-o LŢ. Traducerea
sau transpunerea (inter)semiotică (1963: 79) —de exemplu transpunerea muzicală a unui poem sau
coloristica folosită în semnalizarea rutieră—, constă în interpretarea semnelor lingvistice cu ajutorul altor
semne non lingvistice.
12 G. Mounin consideră teoria traducerii o ramură a lingvisticii, deoarece, afirmă el, problemele teoretice

ridicate de traducere nu pot fi rezolvate decât de lingvistică. Mărginirea operaţiei de traducere în

lingvistica internă a textului şi ignorarea componentelor extralingvistice nu pot oferi o imagine de
ansamblu, dar nici norme care să funcţioneze în procesul mult prea complex al traducerii. Astfel se explică
şi ezitarea lui Mounin între descrierea dificultăţilor (lingvistice) şi reglementarea activităţii de traducere,
căci, fără să prezinte o teorie, ci doar o abordare strict lingvistică a problemelor de traducere, se întreabă
ce soluţie există pentru rezolvarea problemelor traducerii. Georges Mounin observă că :
la linguistique contemporaine aboutit à définir la traduction comme une opération, relative dans
son succès, variable dans les niveaux de la communication quřelle atteint (1963: 278).
După Mounin, lingvistica şi lingviştii pot oferi traducătorilor soluţii pentru rezolvarea problemelor de
traducere, dar el însuşi nu reuşeşte să depăşească limitele problemelor cu care se confrunta în epocă
lingvistica contemporană.
13 G. Garnier reia nuanţat (1985) problematica analizată de Mounin (1963), fără să îşi axeze însă

cercetarea pe limbă şi fără să pretindă de la traducere aceea transparenţă care impune restituirea „unui
acelaşi mesaj‖ ca în TS. El analizează mesajul în funcţie de factori lingvistici şi extralingvistici, de
contextul de comunicare.
14 J-.P. Vinay şi J. Darbelnet compară limbile din punct de vedere lexical, gramatical şi al mesajului. Cele

şapte procedee de traducere, definind metodele de traducere literală şi oblică, pot fi folosite cu succes în
funcţie de specificul limbilor aflate în relaţie de traducere (Vinay şi Darbelnet, 1958: 48). Ei privilegiază o
singură traducere căreia îi conferă caracter fix, permanent, şi, fără să analizeze demersul cognitiv care face
posibilă traducerea, fac estimări apriorice asupra rezultatului traducerii. Deşi compararea stilisticilor
limbilor franceză şi engleză este o abordare monoaspectuală (v. şi Hurtado Albir, 1990: 26), lucrarea este
piatra de temelie a tratatului de traducere, în continuă construcţie.
15 J.R. Ladmiral este preocupat de identificarea şi definirea fenomenului traductiv (prima parte încearcă

să răspundă la întrebarea „ce este traducerea?‖), de pedagogia traducerii (dar fără să releve finalităţile
traducerii gramaticale —tema— în formarea traducătorilor şi în învăţarea limbilor străine), de examinarea
argumentelor polemice istorice şi teoretice are au subminat şi ocultat practica traductivă, atribuind
traducătorilor exclusivitate în discursul despre traducere (1979: 86). În ultima secţiune, se concetrează
asupra raportului dintre traducere şi conotaţie, cu intenţia de a propune câteva teoreme de traducere,
adică
[des] acquis théoriques que lřon peut retirer des disciplines comme la linguistique pour
conceptualiser les aléas de la pratique traduisante (1979: 203).
Teoreme pe care le enumără mai departe:
Choix de traducteur, citation ponctuelle, co-auteur (ou ré-écrivain), compensation, connotateur,
conservatisme linguistique du traducteur, contresens minima, dissimilation, entropie, (traduction)
épigonale, illusion de la transparence traductive, incrémentalisation, interprétation minimale,
intraduction, langue-culture, (primat de lřimpératif de) lisibilité, médiation herméneutique de la

18
  Traducere şi interpretare:
D. Seleskovitch şi M. Lederer, Interpréter pour traduire (1986/1993), A. Hurtado
Albir, La notion de fidélité en traduction (1991);
 Traducere şi teorii literare
Dintre numeroasele lucrări consacrate traducerii literare şi traducerii de poezie le
amintim pe cele ale lui H. Meschonnic, Pour la poétique II. Epistémologie de l'écriture.

subjectivité traduisante, mise en locution, (syntagmatisation), périlangue, péri-paraphrase, quasi-

perfection, phénomène terminologique, quodité traductive, (sur-)terminologiser, transcodage, etc.
(1979: 213-214).
Principala teoremă, referitoare la conotaţie, accentuează distincţia dintre conotaţia semantică (=
aspecte ale semnificaţilor sau ale semnificaţiilor secundare) şi conotaţia semiotică (hjelmsleviană),
derivată din funcţionarea textului. Conotaţia semiotică ridică probleme particulare de traducere la nivelul
infra-individuel dřune sémiotique qui analyse le double fonctionnement du signe linguistique dans le
texte (1979 : 197). Observaţiile sale fără să ignore funcţia textului şi tipologia textelor se întemeiază mai
ales pe opoziţia texte literar (aparţinând ştiinţelor limbajului) vs. texte tehnice (incluzându-le aici şi pe
cele juridice, ştiinţifice etc., adică tot ce se află în opoziţie cu primele, 1979 : 14). În schema traductivă
triunghiulară pe care o propune Ladmiral, traducerea filozofică iese de sub incidenţa domeniului
ştiinţelor limbii şi a traducerii literare pentru a se situa între traducerea literară şi traducerea neliterară.
Teoremele, principii traductologice, ar trebui să contribuie la elaborarea lingvisticii inductive a
traducerii, definită de cercetătorul francez ca act de comunicare ce ţine de domeniului vorbirii (1979: 23),
şi drept o operaţie lingvistică. Traducerea este, în accepţia traductologului francez, o practică semiotică cu
două etape: lectură-interpretare şi rescriere. Aşadar traducerea cvasiperfectă are o relaţie asimptotică cu
originalul. Prin teoremele sale, Ladmiral conceptualizează caracteristici ale traducerii ignorate de alţi
traductologi: caracterul de act de vorbire, intervenţia traducătorului (=subiectivitatea), interpretarea,
alegerea lexicală, lipsa de asemănare la nivelul semnificantului. Între teoremele lui Ladmiral şi studiile de
poetica traducerii (Meschonnic) se instaurează o relaţie de adversitate. Ladmiral se plasează printre
semanticienii traducerii, unde îl include şi pe Mounin.
16 Influenţa teoriei şi gândirii lui Nida este evidentă, mai ales, în prezentarea opoziţiei binare traducere

semantică, aplicabilă textelor literare, şi traducere comunicativă, valabilă în cazul textelor

neliterare/pragmatice. Orientată spre sintaxa şi conţinutul limbii sursă —spre „sourcisme‖ în accepţia lui
Ladmiral—, traducerea semantică se concentrează pe fidelitatea literală a semnificanţei TS, respectă
constrângerile sintactice şi gramaticale ale LŢ, dar şi inteâţionalitatea TS, realizându-se graţie
echivalenţelor literală, lingvistică, paradigmatică, semantică, uneori chair funcţională.
„Echivalenţa efectelor‖ lui Nida înlesneşte înţelegerea şi reacţia cititorului ţintă, respectiv ceea ce
identifică Ladmiral sub numele de „ciblisme‖, şi este aplicabilă textelor pragmatice, în special. Traducerea
comunicativă intenţionează transmiterea unui mesaj. Este o atitudine universalistă în această orientare
focalizată pe mesaj, adaptare, idiomatismul limbilor şi funcţionalitate. Newmark, pornind de la teoria lui
Nida, deosebeşte, ulterior, strategia de traducere comunicativă de traducerea funcţională, care caută
echivalenţa efectelor, şi contribuie major la dezvoltarea teoriei traducerii prin divizarea elementelor
analizei componenţiale în componente esenţiale şi secundare şi prin subordonarea traducerii teoriei
informaţiei.
Cea de-a doua parte a lucrării lui Nida tratează problemele particulare ale traducerii —ambiguitatea
gramaticală, lexicală şi referenţială, clişeul, citatul, desemnări instituţionale şi culturale, metafora, numele
proprii, sinonimia. Larose consideră că relativismul reflecţiilor traductive pe care le emite Nida îl
împiedică să acorde o atenţie particulară problemelor echivalenţei de traducere (Larose, 1989: 183). În
critica teoriei lui Nida, Newmark apreciază că traducerea trebuie să evite instaurarea unei metode unice şi
să aibă în vedere toate tipurile de texte, criteriile şi variabilele specifice fiecăruia. Dar terminologia lui
Newmark este ambiguă, pentru că semantic şi comunicativ nu se opun. Pentru Nida, traducerea
semantică este centrată pe autor şi exclude ameliorarea sau corectarea TS contrar traducerii
comunicative, centrate pe receptor, în care traducătorul încearcă să scrie mai bine decât autorul,
corectează sau ameliorează, la nevoie, logica TS, alege o sintaxă mai uşoară şi, prin aceasta, funcţională în
TŢ, elimină repetiţiile şi tautologiile supărătoare, clarificând jargonul etc. (Nida, 1982: 42). În aceste
condiţii, nedumerirea lui Larose trebuie risipită. El se întreabă (1989) dacă traducerea citatelor este
semantică, pentru că traducătorul nu poate fi responsabil de efectul lor asupra cititorului ţintă. Ca şi Nida,
Newmark estimează că traducerea semantică este mai obiectivă decât traducerea comunicativă. Deşi nu
studiază unitatea de traducere, Newmark propune procedee de traducere pentru restituirea numelor
proprii, a instituţiilor care desemnează instituţii istorice sau culturale.

19
Poétique de la traduction17 (1973), Poétique et traduction (1999); Efim Etkind, Un art
en crise. Esssai de la traduction poétique (1982); A. Berman18, Lřépreuve de lřétranger
(1984), Pour une critique de la traduction (1995); H. Meschonnic, Poétique du
traducteur (1999), M. Wandruszka, Sprachen vergleichbar und unvergleichliclich
(1969), Die Mehrssprachigkeit des Menschen (1979); M. Riffaterre, Semiotics of Poetry
(1978), Inès Oseki-Depré, Théories et pratiques de la traduction littéraire (1998) ş.a.;
 Traducere şi transfer cultural
Studiile culturale aplicate la traducere au stârnit un interes punctual sau mai larg.
Dintre autorii care au consacrat lucrări întregi fenomenului îi reţinem pe J. C. Margot,
Traduire sans trahir19 (1979); M. Pergnier, Les fondements sociolinguistiques de la
traduction20 (1978/1980); Els Oksaar, Kulturemtheorie. Ein Beitrag zur

17 Pornind de la necesitatea de a elabora o teorie translingvistică a traducerii (a traduce la fel ca şi a scrie

este o activitate translingvistică), Henri Meschonnic (1973) stabileşte treizeci şi şase de propoziţii şi teze —
cam tot atâtea câte versiuni cunoştea Eneida în franceză— necesare unei poetici a traducerii, insistând pe
înscrierea traducerii în domeniul poeticii şi nu în cel al lingvisticii aplicate. (D)enunţurile sale privesc
subiectivitatea traducătorului şi cvasitransparenţa traducerii fată de original, căci traducerea este un act
de renunţare (reverbalizare), specific subiectului istoric —traducătorului—, care se deplasează între două
poetici fără să importe sau să exporte (traducere exotopică vs. traducere empatică). Unghiul de reflecţie
asupra naturii şi procesului de traducere propus de Meschonnic ar permite măsurarea cu obiectivitate a
complexităţii activităţii de traducere şi a sarcinii traducătorului prin îmbinarea celor trei niveluri de
analiză: al gândirii, al semanticii şi al esteticii cărora li se adaugă vocile traducătorilor, cititorilor, criticilor
şi teoreticienilor traducerii. Contribuie traducerea de literatură la realizarea schimburilor culturale sau
trebuie să rămână la cele strict literare? Trebuie să naturalizeze TS sau să îl păstreze ca atare, exotic? Să
primeze stilul autorului sau cel al traducătorului? Exactitatea sau frumuseţea? Toate aceste aspecte sunt
abordate pentru a crea o teorie a traducerii care să nu fie o activitate speculativă, ci o practică teoretică
necesară cunoaşterii istorice a procesului social de textualizare (Meschonnic, 1973). În accepţia lui
Meschonnic, limba, literatura, limba-cultură, sensul, forma nu sunt disociabile, nici eterogene. Un text
trebuie tradus ca un tot. Nici teoria comunicării, nici lingvistica traducerii, aşa cum utilizează ea
gramatica transformaţională şi semantica structurală, nu pot tratata textul în ansamblu, deoarece sunt
concepţii dualiste. Doar o poetică a traducerii ar putea teoretiza reuşita/eşecul traducerii (Meschonnic,
1973: 340).
18 În centrul modelului pozitivist al procesului de traducere, desprins din romantismul german, calchiat

după Walter Benjamin, stau concepte ca „adevărul textului‖, „fiinţa textului‖. A. Berman încearcă să se
detaşeze de semiotică, promovând o teorie a traducerii care se remarcă prin discursul hermeneutic.
Traductologul respinge perspectiva socio-culturală a traducerii şi cantonează procesul traductiv în câmpul
precis al determinismului (1995: 15), dar recuză şi participarea semioticii în cadrul procesului de
traducere, întrucât consideră că, din cauza opacităţii şi ermetismului, limbajul de lemn al semioticii este
inadecvat în critica traducerii. Literalismului bermanian i se reproşează, pe de-o parte, elitismul implicit,
dar reproşurile vin dinspre cei care concep traducerea ca un intermediar în comunicare; şi, pe de altă
parte, intoleranţa faţă de alte tipuri de traducere.
19 De la diferenţa lingvistică, J. C. Margot (1979) trece la diferenţa culturală şi formulează concis câteva

deziderate ale traducătorului textelor biblice: să se facă înţeles, să redea mesajul oricare ar fi dificultăţile.
Refuză opoziţiile fidelitate-claritate ori literalitate-trădare. Obiectivul traducătorilor Bibliei trebuie să fie
obţinerea unei traduceri fidele atât textului sursă (care să impună exegeza textului, ţinând seama de
dificultăţi lingvistice, culturale şi teologice), cât şi structurilor limbii ţintă şi mediului/publicului receptor
(ceea ce presupune cunoaşterea limbii şi culturii receptoare). Fidelitatea este definită de J.C. Margot în
raport cu destinatarul traducerii. Cu toate că nu analizează echivalentele dinamice, teoreticianul aduce în
discuţie elemente neanalizate de cei ce s-au ocupat de comparaţia limbilor: importanţa contextului, rolul
cititorului traducerii, non-identitatea lingvistică dintre original şi traducere (1979: 47), respectul limbii şi
culturii ţintă. Validitatea observaţiilor sale este restrânsă la textul biblic, inaplicabilă tuturor tipurilor de
text.
20 Abordările textuale şi teoriile care s-au dezvoltat pornind de aici pun accentul pe mesaj. Maurice

Pergnier, în Les fondements sociolinguistiques de la traduction (1980), preluând de la Benveniste

distincţia semnificaţie-desemnare (174-180), semantism (= sistem al semnificaţiilor noţionale) –
semiotism (=materialitatea instrumentelor de comunicare dintr-o limbă), analizează consecinţele pe care
le are noţiunea de valoare în traducere (în clasicul , de-acum, exemplu, mouton/sheep). Clivajului
semnificaţie (formă) desemnare (substanţă), Pergnier îi alătură problema semantică a sinonimiei. Pentru
a înţelege traductibilitatea semnului şi/sau intraductibilitatea lui (neputinţa de a-l transfera

20
Sprachverwendungsforschung (1988); H. Vermeer şi H. Witte, Kultureme în Text
context. Môgen Sie Zistrosen ? (1990); J.-L. Cordonnier, Traduction et culture (1995);
 Strategii şi procedee de traducere
Modalităţile de analizare a traducerii şi didactica traducerii textelor literare,
ştiinţifice şi tehnice continuă să fie obiectul de studiu al multor lucrări de traductologie:
J. Delisle, Lřanalyse du discours. Méthode de traduction21 (1980), Traduction raisonée
(1993), Christine Durieux, Fondements didactiques de la traduction technique (1988),
R. Larose, Les théories contemporaines de la traduction (1989), H. Chuquet, Pratique
de la traduction (1990), J. Dancette, Parcours de traduction (1998), R. T. Bell, Teoria şi
practica traducerii (2000) şi mulţi alţii.
 Istoria şi teoria traducerii
Consideraţiile teoretice despre traducere şi metalimbajul caracteristic, abordate de
critica traducerii şi a teoriilor traducerii de la origini până în prezent, se concretizează
abordări variabile: G. Steiner, Après Babel. Une poétique du dire et de la traduction22

interlingvistic), valoarea structurală —semnificaţia sau invariantul semantic care constituie unitatea
semnificatului— trebuie separată de valoarea contextuală —desemnarea sau legătura simbolică dintre
semnificant şi concept. Prin urmare transferul semnelor descriptive, a căror desemnare este raportată la
realitate, ridică mai puţine probleme decât transferul semnelor non descriptive sau logice, raportate la
limbajul însuşi care le vehiculează. Pergnier consideră că a traduce înseamnă a înlocui un mesaj/o parte a
unui mesaj enunţat într-o limbă sursă printr-un mesaj echivalent într-o limbă ţintă (1980: 26). El
deplasează problemele teoretice ale traducerii de la limbă spre mesaj, defineşte, şi el, traducerea ca act de
comunicare sau interschimb lingvistic. Analiza traducerii se înscrie în sociolingvistică, iar criteriul inerent
de apreciere a unei traduceri este determinat de destinatarul traducerii. Aprecierea se realizează la nivelul
situaţiei de restituire (re-emitere a mesajului), întrucât situaţia conferă întotdeauna un sens (M. Pergnier,
1980: 423).
21 Concepută ca o iniţiere —explicaţie conţinută în subtitlu— în traducerea a textelor pragmatice —termen

preferat de teoretician în dauna altora ca funcţionale, utilitare sau informative—, lucrarea lui Delisle se
concentrează pe texte care vehiculează o informaţie —nu în măsura în care orice text este informativ, ci
texte al căror aspect nu este predominant estetic, aşadar texte neliterare. Sistematizarea predării
traducerii cuprinde două părţi —una teoretică, alta practică— şi se adresează atât formatorilor, cât şi
studenţilor sau traducătorilor. În încercarea de a ridica traducerea la rang de disciplină autonomă, Delisle
o scoate de sub incidenţa lingvisticii generale tradiţionale pentru a o plasa în cadrul textologiei sau al
lingvisticii textului pentru că, motivează el, traducerea nu se poate practica fără analiza discursului şi fără
pragmatică (1980: 23-24). Traducerea este definită ca un proces de interpretare şi reexprimare care se
bazează pe două cunoaşteri, lingvistică şi enciclopedică, de aceea în decursul analizelor sale Delisle se
axează pe procesul cognitiv de traducere interlinguală şi nu pe rezultatul procesului (textul ţintă). Deşi
subliniază importanţa contextului în traducere pe două planuri —al cuvântului şi al enunţului—, el nu
descrie modul în care contextul actualizează sensul cuvântului sau al enunţului şi nici gradele de
dependenţă sau de interacţiune dintre contexte care —aşa cum preciza Mounin— fac parte dintr-un
ansamblu mai mare. Cuvântul se înscrie într-un context lingvistic, o materie brută, contextul unei pagini
dintr-un roman este romanul, al romanului contextul romancierului, adică totalitatea operelor
romancierilor, pe de-o parte din CS, care se raportează la totalitatea romancierilor din CŢ, apoi din lume
ş.a.m.d., pentru a se înscrie dintr-un moment precis într-o istorie şi într-o evoluţie continuă a unei
civilizaţii, apoi a civilizaţiei (Cary, 1958: 6). Pentru a demonstra caracterul cognitiv al procesului de
traducere, Delisle îl reduce la trei mari operaţii. Înţelegerea, reformularea şi justificarea, adică o
retraducere sau o reinterpretare spre LS cu scopul de a verifica exactitatea traducerii.
22 L-am înscris aici pe George Steiner, deşi el nu aparţine unei anumite şcoli de traducere, iar poetica

traducerii pe care o construieşte —un eseu de filozofia limbajului, mai degrabă— este consacrată stabilirii
unui raport între ceea ce este indicibil—în toate civilizaţiile— şi limbaj. Traducerea este atât transferul de
la un sistem de desemnare la altul, cât şi o cale de acces la studiul limbajului însuşi, o parte din
comunicare, aşa cum este ea realizată în orice act de vorbire (1978: 56):
Aucune forme sémantique ne se place hors de la durée. Chaque fois quřon utilise un mot, on
réveille les échos de toute son histoire antérieure. Un texte est toujours pris dans lřépaisseur dřun
période historique donnée ; il jouit de ce que les linguistes appellent une structure diachronique
(1978 : 34)
Demersul filologic intuitiv se observă şi mai departe :

21
(1978); M. Ballard, De Ciceron à Benjamin. Traducteurs, traductions, réflexions
23(1992), Lřunité de traduction… (1993, 1999); R. Larose, Les théories contemporaines

de la traduction (1989); A. Hurtado Albir, La notion de fidélité en traduction (1990); E.

Coşeriu, Lo Errñneo y lo acertado en la teoria de la traducciñn (în El hombre y su
lenguaje: estudios de teorìa y metodologìa. Madrid, Gredos, 1977); 24 R. Larose
(1989)25; A. Hurtado Albir (1991)26; J.-R. Ladmiral, 1997), Jean Delisle (dir.), Portraits

Tout ne peut être traduit aujourdřhui. Certains contextes ont disparu, des faisceaux de référence
qui, dans le passé permettaient dřinterpréter un texte maintenant opaque (1978 : 234).
Abordarea hermeneutică pe care o practică G. Steiner urmăreşte proiectarea empatică a sensului
intenţionat de autor, cu transferul lui în LŢ în patru timpi: încrederea, agresarea TS, adică pătrunderea
în el şi smulgerea sensului acestuia, incorporarea sau apropierea sensului în vederea restituirii.
Traducerea ideală (numită şi cuvânt cu cuvânt) este în concepţia lui Steiner fidelă atât sensului, cât şi
formei. Traductologul rămâne, totuşi, circumspect în privinţa traducerii ideale, perfecte.
23Unele dintre cele mai comentate şi controversate aspecte analizate de Ballard sunt: conceperea
traducerii ca revelaţie şi posibila origine dublă a limbajului (divină şi umană). Ele sunt sursa temerilor de
deformare a cuvintelor sacre şi au dus la naşterea tradiţiei hermeneutice a textelor biblice, extinsă, mai
târziu, şi la traducerea textelor artistice. Concepţiile de mai sus constituie nucleul multor critici ale
traducerilor din secolul al XX-lea. Importanţa investigaţiei istorice în traductologie este indiscutabilă, iar
Ballard arată că această necesitate a fost intuită şi de alţi teoreticieni, precum Fedorov:
Comme il n'existe pas de science qui puisse ne pas tenir compte et ne pas tirer parti de
l'expérience du passé, des travaux des savants qui se sont déjà penchés sur les mêmes
problèmes, en premier lieu, il est indispensable d'employer et de généraliser les données de
l'histoire de la traduction et les idées des traducteurs du passé, de dresser le bilan de la
confrontation des vues et des opinions relatives aux problèmes de la traduction. Cela signifie
que la théorie de la traduction doit comprendre un historique du problème (Fedorov, 1958: 33,
citat de Ballard, 1992: 13).
24 E. Coşeriu critică anumite modalităţi de a analiza traducerea şi propune ca teoria traducerii să fie o

ramură a lingvisticii textului. În critica teoriilor traducerii, Coşeriu se referă la eroarea de a trata
problemele de traducere drept probleme de limbă şi de a le analiza prin raportare la limbile în relaţie de
traducere. Limbile, afirmă el, nu se traduc, nu se traduc cuvintele şi, cu atât mai puţin, conţinutul limbii,
deoarece traducerea nu se referă la planul limbii, ci la texte, în structura cărora intră atât parametrii
lingvistici, cât şi parametrii extralingvistici. Pentru o abordare globală a fenomenului, teoria traducerii şi
lingvistica textului ar trebui să îşi împletească rezultatele:
Y en cuanto al estado de la investigaciñn, la tarea no es fácil porque la teorìa de la traducciñn
deberìa, en rigor, ser una secciñn de la lingüìstica del texto y ésta, a pesar de los progresos de
los últimos aðos, se encuentra todavìa en sus comienzos (1977:215).
Pentru a distinge limba ca sistem de vorbire ca realizare individuală sistemului, Coşeriu introduce
conceptul de normă (1982: 98), care a permis o nouă abordare a limitelor traductibilităţii dialectale,
idiolectale, sociolectale:
En segundo lugar, el lenguaje puede emplearse con funciñn designativa y al mismo tiempo
Ŗsintomáticaŗ (es decir, con la funciñn de describir o caracterizar los hablantes que lo
producen). Asì, en un texto en alemán literario, un personaje puede hablar con rasgos bávaros o
en bávaro. Y si hay que traducir tal texto, lo que el personaje dice puede, en principio,
traducirse, mas no Ŗlo bávaroŗ de su hablar. Pero Ŗlo bávaroŗ quizá tenga precisamente como
tal una funciñn determinada en el texto en cuestiñn, a haber, la funciñn a la que Hjelmslev llama
Ŗconnotaciñnŗ y que serìa mejor llamar Ŗevocaciñnŗ: en este caso la funciñn de evocar
asociaciones que en la comunidad lingüìstica alemana suelen relacionarse con los bávaros. […]
En tales casos, no es posible una traducciñn sino únicamente una adaptaciñn; sì, si el
mantenimiento del sentido depende precisamente de esto, habrá que elegir en la lengua de
llegada un dialecto que, en la comunidad lingüìstica correspondiente, pueda evocar lo mismo ŕ
o más o menos lo mismoŕ que el bávaro en la comunidad lingüìstica alemana. Pero la medida
en que tales adaptaciones son posibles depende de la configuraciñn Ŗdiatñpicaŗ (dialectal),
Ŗdiastráticaŗ (sociocultural) y Ŗdiafásicaŗ (estilìstica) de la lengua de llegada y de las
asociaciones que con tal configuraciñn se relacionen en la comunidad que habla esta lengua
(Coşeriu, ―Lo erróneo y lo acertado en la teorìa de la traducción‖, 1977: 230-231).
25 Teoriile contemporane ale traducerii sunt disecate de traductologul canadian cu scopul de ale arăta

limitele, mai mult sau mai puţin asumate. Limitele nu reprezintă eşecuri ale cercetării, ci o circumscriere
exactă a obiectului de studiu declarat, dintr-o perspectivă, de asemenea, bine definită. Aprecierea
metalimbajului traductologic, a utilităţii acestuia, dar şi rediscutarea modelelor de concepere a procesului

22
de traducteurs (Presses de l'Université d'Ottawa - Artois Presses de l'Université, 1999),
Henri van Hoof, Histoire de la traduction en Occident (1991) ş.a.
 Critica traducerii.27
Rezumând limitările metodelor critice şi/analitice, monoreferenţiale, lingvistice,
culturale ş.a., lucrările de critică a traducerii sunt consacrate principiilor traductologice
moderne şi propun, pentru momentul apariţiei, sinteze inedite şi de o utilitate
incontestabilă în evoluţia traductologiei. G. Mounin, Les belles infidèles (1955); T. Eliad,
Les secrets de lřadaptation (1981); A. Berman, Pour une critique de la traduction: John
Donne (1995) ş.a.
 Sociologia şi sociolingvistica traducerii
Sociologia traducerii, o nouă orientare în cercetarea traductologică (Jean-Marc
Gouanvic, Canada), este o abordare non-descriptivă, ea nu studiază rezultatele
procesului de traducere. Noţiunea cheie, în jurul căreia gravitează teoria sociologică a
traducerii, este habitus-ul traducătorului. Conform acestuia, traducătorul se află închis
într-un câmp şi are relaţii cu acesta, lumea cunoştinţelor şi reprezentărilor
traducătorului este dependentă şi se construieşte în funcţie de acest câmp. 28 Câmpul
este primul producător al textului sursă, adică cel care solicită de fapt traducerea (şi care
poate fi uneori beneficiarul traducerii); acesta nu poate exista decât în raport cu
habitus-ul traducătorului. Prin urmare, eficacitatea habitus-ului traducătorului depinde
de realizarea pe care activitatea sa traductivă o va avea în câmp (finalitatea TŢ), pentru
solicitant. Maurice Pergnier, Les Fondements socio-linguistiques de la traduction,
Presses universitaires de Lille, 1993, Peeters, La Médiation de l'étranger : une
sociolinguistique de la traduction (Presses de l'Université d’Artois 1999)
 Metatraducerea şi retraducerea
Deşi credem că traducerea înglobează autotraducerea, retraducerea şi
metatraducerea, toate aceste forme „secundare‖ de transfer interlingvistic, supunându-
se aceloraşi legi şi principii de traducere, nu putem să trecem cu vederea noile direcţii de
cercetare care sunt consacrate studierii acestor forme particulare de traducere.
Noile obiecte de studiu ale traductologiei derivă din noile abordări şi şi din (re-
)construirea poeticilor cunoscute. Analizarea traducerilor în succesiunea lor istorică a
dus la utilizarea conceptului de retraducere29 pentru a desemna traducerile consecutive.

de traducere —care se regăseşte şi la Garnier (1985) şi la Hurtado Albir (1990), constituie alte aspecte
tratate în această lucrare prestigioasă.
26 Traductologul spaniol prezintă teoriile contemporane de traducere, asemenea lui Larose (1989), dar,

spre deosebire de acesta, insistă mai puţin pe dezbaterile asupra metalimbajului traductologic şi mai mult
asupra obiectului de studiu specific fiecărei teorii. În accepţia sa, aprecierea traducerii trebuie să ţină cont
de factorii traductibilităţii (istoricitate, fidelitate, funcţionalitate, coerenţă, coeziune, textualitate,
intertextualitate) şi, deşi nu este menţionată explicit, de finalitate. A se vedea şi Skopostheorie promovată
de Reiss şi Vermeer şi traduction téléologique a lui Larose.
27 Uneori critica traducerii devine raţiunea de a fi a retraducerii. Concepută ca o experienţă traductivă de

gradul doi, nu ca o întoarcere la original —sinonimă cu retrotraducerea sau retroversiunea, practică

traductivă ce serveşte la verificare sau măsurarea distanţei dintre TS şi TŢ—, ea presupune că traducătorul
porneşte de la o traducere deja existentă în LŢ. În această accepţie, termenul de retraducere, deşi folosit
de ceva vreme, se bucură de o standardizare restricitvă, nu citim încă pe vreo pagină titlu. *retraducere
de… sau* retradus din… ori de… Despre necesitatea şi raţiunile retraducerii, a se vedea Berman, La
retraduction comme espace de la traduction (1990), Gambier, La retraduction, retour et détour (1994),
Brisset, Retraduire ou le corps changeant de la connaissance (2004).
28 Este vorba despre polisemie, nu de o abordare particulară a traducerii, dinspre un domeniu care

operează cu alt metalimbaj decât cel consacrat în traductologie. Desemnează, oare, noua terminologie
universul cultural al traducătorului, bagajul său cognitiv şi orizontul de aşteptare, care se autodetermină
şi se întrepătrund? Dar constrângerile de diferite tipuri?
29 Se impune a semnala polisemia conceputului şi a face distincţie aici între 1) retraducere sau

retrotraducere, accepţiune utilizată în traductologie şi, în special, în didactica traducerii, pentru a descrie

23
Această perspectivă diacronică elimină, ignoră ori neglijează traducerile simultane, a
căror existenţă este incontestabilă. „Perspectivele simultaneităţii‖ (re)traducerii
(Gumbrecht, 1997) ar putea ajuta la stabilirea factorilor care determină apariţiile
simultane ale traducerilor uneia şi aceleiaşi opere sursă, în una şi aceeaşi LŢ. Noile
traduceri sau retraducerile se raportează atât la original cât şi la traducerile anterioare,
preexistente. Împărtăşim opinia lui Brisset (2004: 61) referitoare la principiile care
guvernează traducerea şi retraducerea. O poetică a retraducerii nu se bazează pe alte
repere decât poetica traducerii ori istoria traducerii, deoarece traducerea înglobează
retraducerea (şi, lexicologic vorbind, este determinată de aceasta, fiind un derivat al ei),
ele se conformează aceloraşi probleme epistemologice fundamentale pe care le ridica
actul creator, scriitura, (re)scrierea.
Polisemia termenului retraducere, ca şi a rădăcinii sale, traducere, ale cărei sensuri
sunt decelabile contextual cu uşurinţă30, suscită controverse. Ea exploatează, de fapt,
polisemia prefixului re-, indicând o acţiune în sens invers (a retraduce ca şi a reveni, a
reîntoarce), o acţiune care se repetă (a retraduce ca şi sreface, a relua), o acţiune
repetată de cel care a întreprins-o şi prima dată, dar nu în aceleaşi circumstanţe:

în traducerea la Colombine, din Les fêtes galantes de Verlaine mi-am zis că din
comoditate, adică: din raţiuni de rimă pot să dispun ad libitum de melodia indicată de
Verlaine [do mi sol mi fa] (…) ştimele acestea nu sunt decât un topos (simbolist?), nişte
convenţii pur decorative (…)L-am auzit, însă, pe Georges Brassens, interpretând poema lui
Verlaine (…) el îşi compusese şansoneta pe însăşi melodia amintită, pe care o luase drept
ceea ce era: o frază muzicală gata scrisă…, eu m-am simţit dator să retraduc întreaga
strofă (Foarţă, 1980: 126-127, subln.ns.)

Termenul de retraducere este folosit în sensul de „traducere nouă‖, (re)formată pe

traducerile anterioare ale aceluiaşi text sursă de Guylène Dhormes, în articolul Don
Quichotte: une "retraduction" remarquée, apărut în PointCom, 1998:

La parution du chef-d'oeuvre de Cervantès, dans une nouvelle traduction d'Alice Schulman

(traductrice attitrée de Juan Goytisolo), a suscité un certain émoi dans la presse. Fait
suffisamment rare pour être remarqué, le nom de la traductrice apparaît dès le titre des
articles consacrés à cette nouvelle édition !

Necesitatea efectuării unei noi traduceri este explicată de traducătoarea însăşi, Aline
Schulman:

[la] mission n'était pas de faire une édition savante, mais une traduction au plus près de la
sensibilité des lecteurs d'aujourd'hui, en restant fidèle à l'esprit du texte original (Point,
25/10/97).

traducerea efectuată, din LŢ spre LS, cu scopul de a măsura distanţarea faţă de original, dar, mai ales, de a
sublinia subiectivitatea reexprimării, dependentă de circumstanţele comunicării şi reproducerii sensului;
şi 2) retraducere adică o traducere consecutivă altei traduceri a aceleiaşi opere în LŢ, accepţie, dacă nu
oarecum contestabilă, relaziv vulnerabilă. După părerea noastră, atunci când o retraducere (=traducere
consecutivă) are ca punct de plecare o traducere anterioară, nu mai avem de-a face cu o (re)traducere, ci o
revizuire a unei traduceri deja existente care urmăreşte o actualizare fonetică, lexicală, şi nu o
reformulare, un transfer interlingvistic. Funcţia primordială a unei revizuiri —care porneşte de la o
traducere— este deci de a corecta eventualele erori, de a diminua posibilele distanţări, denaturări,
entropii.
30 1. Activitate, proces sau operaţie; 2. produs, rezultat, text tradus, text ţintă; 3. calitate în procesul

semiotic; 4: disciplină predată în universităţi.

24
Alţi cercetători şi traducători disting corecturile, revizuirile aduse unei traduceri de
retraduceri, care uneori desemnează traducerile prin text intermediar alteori sunt
traduceri erudite filologice determinate de noile interpretări făcute operelor literare:

l'écriture faulknérienne. Cette expérience de retraduction est encadrée par une réflexion
portant sur l'œuvre de Faulkner, la pratique traductionnelle du groupe de recherche et
le conflit des réceptions (Faulkner. Une expérience de retraduction, Sous la direction
d'Annick Chapdelaine et Gillian Lane-Mercier, 2001).

Termenul de retraduction descentrée este folosit în special în traductologia

canadiană, după accepţia pe care Meschonnic şi Berman o atribuie descentralizării
traducerii. În informatică, retraducerea codurilor de program în alte coduri se numeşte
şi recompilare.31

În Pourquoi donc retraduire ?, Paul Bensimon şi Didier Coupaye folosesc

alternativ conceptul de retraducere şi pe cel de traducere nouă. Două volume din
revista „Palimpsestes‖, a Centre de recherche en traduction et communication
transculturelle anglais-français et français-anglais, sunt consacrate retraducerii. Primul
volum conţine opinii ale specialiştilor, relative la fenomenul retraducerii textelor
marilor autori clasici şi contemporani din literatura engleză (Dickens, Faulkner,
London, Joyce) şi din literatura franceză (Nabokov, Camus, Chateaubriand) şi încearcă
să răspundă la câteva întrebări. Este retraducerea necesară ? În ce măsură ? Ce aduce
nou în receptarea operei ? Cum poate o retraducere să fie fidelă stilului auctorial şi
totodată epocii de retraducere? Cel de-al doilea volum conţine o prezentare comparată a
traducerilor textelor de referinţă la care au apelat specialiştii.
De ce să retraducem? O raţiune ar fi trecerea timpului:

„Aceasta [Mémoires dřoutre-tombe de Chateaubriand] (…) este cea mai bună

autobiografie scrisă vreodatăŗ. Nu ştiu dacă mai crezi asta, dar probabil nu-i nevoie să
îţi spun că de la apariţia cărţii, în 1848, n-au existat decât două traduceri complete.
Una în 1849 şi una în 1902. Nu crezi că ar fi momentul să se apuce cineva de alta? (Paul
Auster, Cartea iluziilor, Iaşi, Polirom, 2004: 74-75, traducere de Dana Crăciun).

Observăm că retraducere vine să dubleze inutil traducere în sintagme ca

retraducere sau versiune de gradul doi, retraducere internă, retraducere externă,
retraducere prin intermediar, retraducere sau retrotraducere, tehnică utilizată pentru
evaluarea exactităţii, preciziei unei traduceri (Vinay şi Darbelnet, 1958, Peter Newmark,
1982 : 145-146), deşi mai recent:

Dans la pratique, au lieu de procéder par retraduction ou traduction - retour

(back – translation, double translation ou re-translation) pour déterminer la
valeur dřune traduction, on demande au lecteur dřexpliquer ce quřil a compris du
message traduit (Larose, 1989 : 83, subln.ns.).

Specialiştii nu au răspuns încă la o întrebare previzibilă: autorul retraducerii este un

*retraducător?
31Reţinem câteva colocaţii colective care atestă accepţiunea de traducere înapoi spre limba sursă: exercice
de retraduction, retraduction du texte en français et révisions grammaticale, la version française de ce
questionnaire a nécessité une première traduction de l'anglais au français, suivie d'une retraduction en
anglais de la… retraduction, justification grammaticale…,
sau
opération de recombinaison/retraduction menant jusquřà son contraire (Edithe Warthon, Les lectures
plurielles, ouvrage électronique).

25
  Autotraducerea
În cercetarea traductologică actuală acestei forme de traducere, situată între
bilingvism consecutiv şi rescriere, i se acordă o atenţie particulară (Steiner, 1979,
Oustinoff, 2001). Teoria traducerii literare nu se reduce la lingvistica aplicată, ea
reprezintă o nouă dimensiune a teoriei şi practicii literare (cf. Meschonnic, 1973),
întrucât un autor bilingv care se traduce el însuşi produce în acelaşi timp un text şi o
traducere —sau, cum o califică Meschonnic, o „traducere text‖—, şi nu o banală
traducere, simplă, de la care uneori se speră, alteori se pretinde să fie rezultatul
manifestării unei empatii între scriitor şi traducător. Autorul şi traducătorul sunt una şi
aceeaşi persoană, problema empatiei pare să fie rezolvată, chiar dacă, aşa cum ne
demonstrează practica autotraducerii, adesea este greu să fii în empatiei cu tine însuţi.
Întrebările cărora încearcă să le răspundă teoreticienii autotraducerii şi scriitorii-
traducători ar fi următoarele:
o Poate fi considerat un text autotradus sau tradus de autorul său o
traducere?
o Textul autotradus este un original de gradul doi ori un text secundar,
graţie rezolvării problemei empatiei, intenţia auctorială rămânând intactă
?
o Autotraducerea este o nouă creaţie (Oustinoff, 2001: 13) ?
Traducerea literară complică schema simplei comunicări. Conţinutul textului
tradus se raportează atât la universul semnificaţiilor autorului cât şi al cel al
semnificaţiilor traducătorului, cvasi simultan cititor şi autor (de gradul doi) al textului
tradus. Când traducătorul este chiar autorul textului, universul mental al autorului şi cel
al traducătorului coincid. Preocupările cercetărilor urmăresc latura cognitivă a
procesului de autotraducere, statutul activităţii, traducere sau rescriere, şi clasificarea
tipurilor de autotraducere.
Definită ca transferul interlingvistic al unui text, dintr-o limbă sursă într-o limbă
ţintă, traducerea este, cel puţin teoretic, spaţiul de întâlnire dintre două ego-uri —legate
de procese de semnificare paralele. Ca şi retraducerea, autotraducerea este o variantă a
traducerii. Definiţia dată traducerii include cele două manifestări particulare. Nu se
precizează nicăieri, în definiţia traducerii, că traducătorul unui text literar nu poate fi
autorul însuşi, creatorul textului. În aceste circumstanţe, statutul autorului-traducător
este altul, privilegiat. E mai uşor să fii în empatie cu sine decât cu altul. Pentru că
autotraducerea se plasează mai ales în câmpul literar al experienţei scriiturii, autorul
care se autotraduce este scutit—fără nici o justificare traductivă, alta decât dreptul de
proprietate intelectuală— de obligaţiile traducătorului literar. Autotraducerea devine
spaţiul unei rescrieri, al unei re-corectări libere.
Ca rescriere, autotraducerea asigură autorului dreptul de a oferi mai multe
variante succesive ale aceluiaşi text, uneori cu diferenţe considerabile de conţinut şi de
intenţie (Bernard Dupriez, Gradus. Les procédés littéraires, Editions10/18,
1984/2004 : 389), reprezintă posibilitatea care se oferă autorului pentru a elimina o
imperfecţiune, autorul beneficiind de toate drepturile, inclusiv de acela de a se trăda
după bunul plac (Michaël Oustinoff, Bilinguisme dřécriture et autotraduction,
L’Harmattan, 2001 : 8). Infidelitatea faţă de propriul textul se judecă după alte criterii.
Cu toate acestea, orice formă de traducere, efectuată sau nu de autor, este o variantă
şi o variaţie care se manifestă cvasi simultan pe două axe, a textului de origine şi a
traducerii (A se vedea Anexa 2: Discursuri ale scriitorilor despre traducerea
intrapersonală şi traducerea interpersonală).
 Intraductibilitatea
Sub toate aspectele ei; intraductibilitatea apare, de regulă, în studiile consacrate
traductibilităţii, ca element necesar al comparaţiei. Practica traductivă ne arată că

26
traducerea nu poate să fie oglinda textului sursă din cauza diversităţilor gramaticale, a
conotaţiilor, a diferenţelor culturale, sociale, etnografice etc. (Mounin, 1976: 44). Din
fericire, traducerea nu cere întotdeauna păstrarea strictă a sensului şi a formei, astfel
devine posibilă şi înseamnă transfer de informaţie sau transmitere a mesajului,
presupunând totodată acceptarea micilor imprecizii de limbaj, a divergenţelor
sintactice, a unor echivalenţe parţiale.
Se spune că traducerea este imposibilă în cazul unor jocuri de cuvinte, proverbe,
sloganuri etc., întrucât sensul lor depinde şi de formă. Astfel, jocul de cuvinte cerf-cerb,
serf- şerb, rob

TS: Je ne suis son cerf, ne son biche (Villon)

TŢ: Nu-i sunt nici cerb, nici cărpiorară (Neculai Chirică)

este restituibil în română prin rostirea moldovenească a lui cerb, spune Chirică (v.
argument, nota de la pagina 203 în Villon, 1983), dar prin rostirea moldovenească a lui
şerb, susţine R. Vulpescu (Villon, 1983: 203).
Trecerea celei de-a doua părţi a enunţului în română reprezintă unul dintre cazurile
în care traducerea distruge efectul jocului omonimic de cuvinte sau nu reuşeşte să redea
nuanţele de sens exprimate în structura fixă din limba sursă. Astfel de transferuri sunt
predestinate entropiei. Structura în discuţie nu implică lexicul decât în ceea ce are ca
referenţial şi denotativ, deci cuvintele, ca semne ale altor lucruri, trimit prin prezenţa lor
în axa sintagmatică la referinţele direct corespunzătoare, fără să implice interferenţa
altor referinţe. Traducerea omonimelor şi omofonelor este un impas. 32 Metaforele,
închipuite prin analogie, au, însă, un grad de traductibilitate superior, fiindcă se
construiesc pe baza interpunerii referinţei cuvintelor utilizate, a interferenţei între ceea
ce este spus şi ceea ce este semnificat. De exemplu:

TS: Les livres dřaujourdřhui sont en papier. Les livres dřhier étaient en peau. La Bible est le
seul livre dřair Ŕ un déluge dřencre et de vent (C. Bobin, 1992: 13);
TŢ: Cărţile de azi sunt de hârtie, cele de odinioară erau din piele. Biblia este singura carte
din aer Ŕ un potop de cerneală şi de vânt (trad. studenţi).

Apar firesc întrebările: de ce o astfel de interferenţă nu modifică traducerea ? De ce

nu se pune în discuţie folosirea denotativă şi directă a cuvintelor ? Traducerea acestui
pasaj ne permite să remarcăm în ce măsură unităţile lexicale pot avea aceeaşi exploatare
în alt sistem lingvistic, dar şi să respingem teza conform căreia traducerea de poezie ar fi
imposibilă din cauza intraductibilităţii figurilor de stil.
Un efort colectiv enorm în studierea intraductibilului din filozofie a fost materializat
în vocabularul filosofic european (Barbara Cassini (coord.), 2004), în a cărui prezentare
este definit conceptul, definiţie care se constituie, totodată, şi într-o declaraţie
metodologică:

Nous avons pris pour objet des symptómes de différences, les « intraduisibles », entre un
certain nombre de langues européennes dřaujourdřhui, en régressant aux langues
anciennes (grec, latin et en passant par lřhébreu, par lřarabe (…) Parler dřintraduisibles
nřimplique nullement que les termes en question, ou les expressions, les tours syntaxiques et
grammaticaux, ne soient pas traduits et ne puissent lřêtre ŕ lřintraduisible, cřest plutót ce
quřon ne cesse pas de (ne pas) traduire. Mais cela signale que leur traduction dans une
langue ou dans une autre, fait problème, au point de susciter un néologisme ou lřimposition
dřun nouveau sens sur un vieux mot : cřest un indice de la manière dont, dřune langue à

32 V. Ghiţă, capitolul consacrat traducerii, echivalării, paronomazei etc. (2005: 45-52).

27
 lřautre, tant les mots que les réseaux conceptuels ne sont pas superposables (Cassin, 2004:
XVII- XVIII).

 Traducerea automată, traducerea asistată de calculator, cu ajutorul dicţionarelor

on line33
După cel de-al doilea război mondial, practica traducerii a cunoscut o creştere
însemnată, direct proporţională cu interesul pentru problemele contemporane ale
cunoaşterii şi comunicării, cu intensificarea raporturilor dintre naţiuni şi cu dezvoltarea
tehnicii şi tehnologiei34. Traducerea automată35 şi traducerea asistată de calculator
întâmpină încă dificultăţi mari la nivelul semnificaţiilor (parafraze, sinonimie,
conotaţii), care îi demonstrează lipsa de autonomie şi subordonarea indispensabilă
traducătorului uman. Toţi aceşti factori, care influenţează cantitatea traducerilor
efectuate, reprezintă tot atâtea motive pentru dinamizarea cercetărilor în domeniul
traductologiei.
Tratarea problemele ridicate de traducere, numeroase şi variate, se efectuează în
funcţie de tipul de abordare: 1) problematica traducerii textelor literare (contemporane
creaţiei şi traduse în altă epocă decât cea de apariţie, unde trebuie să se ţină cont de
evoluţia internă a textului sursă şi evoluţia externă a limbii ţintă, de gusturile publicului
receptor; 2) problematica textelor neliterare sau tehnico-ştiinţifice; 3) problematica
traducerii textelor didactice (în învăţarea limbilor străine) ş.a.m.d. În conturarea
oricărei teorii a traducerii, sunt luate în discuţie relaţiile traductologiei cu lingvistica,
antropologia, teoria comunicării, sociologia, psihologia şi istoria, ştiinţele economice,
teoria literaturii etc., iar traducerea automată şi traducerea asistată de calculator sunt
dependente de ştiinţele exacte (matematica, informatica şi cibernetica). Uneori,
discipline distincte ca lingvistica şi teoria literaturii, teoria culturii, sociolingvistica etc.
îşi aproprie teoriile traducerii. O dezbatere asupra ponderii acestor discipline poate fi
discutată, dar nu prezintă interes (F. Miko, 1970: 61) pentru că determină o stagnare a
cercetării printr-o rerutare pernicioasă.

2.Tipologia teoriilor traducerii

Tipologia teoriilor traducerii înregistrează finalizări distincte. Interesul pentru
cunoaştere şi înţelegerea activităţii de traducere (proces) şi pentru stabilirea etapelor
acesteia i-a determinat pe cercetători să stabilească modele de traducere, pe baza unor
cunoştinţe şi informaţii care conjugă datele teoretice anterior menţionate şi pe cele din
diverse domenii de activitate: comunicare, cibernetică, semiotică, literatură,
psihomecanică, cultură.
Clasificarea lui E.A. Nida (1964) se raportează la variaţiile în timp ale centrului de
interes al analizelor şi descrierilor şi se prezintă astfel:
a) teoria filologică, cu accent pe textele literare;
b) teoria lingvistică, interesată în special de corespondenţele gramaticale, lexicale
etc.

33 Iată adrsa unui site care oferă informaţii complete despre traudcerea autoamtă, despre limitele şi
atuurile utilizării unui program de traducere automată şi componentele lui, despre dicţionarleor on line şi
pe CD-ROM ş.a.,.d. www. softissimo. com/products/infotrad.htm#rub21.
34 Documentaţiile referitoare la tehnica de vârf trebuie reactualizate periodic şi conţin un număr enorm de

pagini.
35 Traducerea automată reprezintă obiectul multor proiecte ambiţioase informatico-lingvistice, dintre ale

căror obiective, G. Garnier menţionează: aplicarea modelelor statice de descriere şi analizarea elementelor
din limbajul uman sub forma limbilor naturale; analiza automată a structurilor limbilor naturale şi
artificiale, dar şi a raporturilor dintre acestea; stabilirea „ajutoarelor‖ mecanice, automate necesare
traducătorilor, sub forma dicţionarelor automate; traducerea automată propriu-zisă (1985: 21-22).

28
 c) şi teoriile sociolingvistice care concep traducerea ca element al unui proces de
comunicare mai complex.
Deoarece limitele teoriilor traducerii nu sunt clar prescrise, se înregistrează încălcări
ale ariilor specifice. Chiar dacă, pentru unii teoreticieni, aspectul lingvistic este cel mai
important, celelalte aspecte nu sunt nici auxiliare, nici facultative. Edmond Cary (1959)
socoteşte că traducerea literară este o operaţie literară, nu una lingvistică:

Une opération qui cherche à établir des équivalences entre deux textes exprimés en des
langues différentes, ces équivalences étant toujours et nécessairement fonction de la
nature des deux textes, de leur destination, des rapports existants entre la culture de deux
peuples, leur climat moral, intellectuel, affectif, fonction de toutes les contingences propres
à lřépoque et au lieu de départ et dřarrivée (Edmond Cary, 1985: 85)

Efim Etkind avansează în aceeaşi direcţie de cercetare şi conchide că drama

traducătorului decurge din obligaţia şi constrângerea constante de a renunţa la
restituirea globalului. După părerea lui, traducătorul-artist se angajează să furnizeze o
„traducere-re-creaţie‖, în fapt o traducere artistică, prin care ansamblul este recreat, dar
strucutra originalului e păstrată (Etkind, 1982: 22). Deşi Etkind descrie traducerea
drept un act de creaţie de gradul doi, aceasta nu poate ignora, subliniază el, problemele
lingvistice. Ca orice activitate artistică, traducerea literară se bazează pe alegeri şi
conţine, prin urmare, o parte, deloc neglijabilă, de creaţie. Cum se poate, însă, împăca o
activitate creativă cu exigenţele criteriului de fidelitate (a nu se confunda cu servilismul)
? Este o întrebare care aşteaptă încă un răspuns mai puţin opac.
Louis G. Kelly (1979: 1) depăşeşte, cel puţin teoretic, frontierele teoriei traducerii
înscrise într-un câmp de referinţă predefinit, precis, şi promovează o teorie globală,
concepută pe trei paliere:
I. specificarea funcţiilor şi a scopurilor traducerii; componentă care
anticipează, în această formă a enunţării, teoria funcţionalistă a traducerii
(Reiss, Reiss şi Vermeer)
II. descrierea şi analizarea operaţiilor;
III. critica relaţiilor dintre scopuri şi operaţii.
Întrucât orice traducere interlinguală implică procese de transformare de natură
lingvistică, constituirea unei teorii ar trebui, în accepţia lui Kelly, să ţină seama de teoria
lingvistică generală, de aplicarea ei la descrierea limbilor considerate în relaţie de
traducere, de analizarea proceselor de transformare dintr-o limbă în alta şi de
problemelor specifice, legate de natura textului de tradus.
Alexander Ljudskanov mizează pe teoria comunicării în demersul său traductologic
şi propune o tipologie a teoriilor traducerii,36 (1968: 48) în care este clar paralelismul
dintre teoria universală a traducerii şi traducerea semiotica, teoria generală a traducerii
şi traducerea interlingvistică sau interlinguală, teorii speciale de traducere si traduceri
intralingvistice. 37

36 A se vedea în acest sens şi definiţia şi clasificarea traducerii, realizate de Galisson şi Coste, pe temeiul
definiţiei lui R. Jakobson, în funcţie de cod, traducere semiotică, interlinguală si intralinguală:
« interprétation des signes dřune langue au moyen des signes dřune autre langue. Interprétation des
signes d’une langue naturelle au moyen d’une autre langue naturelle (…) Traduction interlinguale.
Interprétation des signes d’une langue naturelle au moyen des signes de cette même langue (…)
Traduction intralinguale ou reformulation (Jakobson) Interprétation des signes d’une langue naturelle
au moyen de signes non linguistiques (langages artificiels)» (R. Galisson, D. Coste, 1976 : 566-567, subln.
ns.).
37 Prin subcod sociolingvistica desemnează dialectele şi stilurile diferite dintr-o limbă pe care vorbitorii

acesteia le utilizează în anumite situaţii de comunicare.

29
 Situându-se la graniţa dintre lingvistică, cibernetică şi matematică, Ljudskanov arată
că orice act de comunicare este compus din schimbări intersemiotice asemănătoare
celor din procesul uman de memorizare, celor specifice mecanismului biologic al
percepţiei vizuale ori procesului de înregistrare a sunetului pe un disc: toate presupun
multiple transformări (semnale acustice, impulsuri electrice, oscilaţii mecanice).
Elementul comun al tuturor acestor transformări este informaţia invariantă din care se
nasc conceptele de fidelitate şi fiabilitate. Pentru că este dificil de garantat că informaţia
nu a variat în timpul transformării din textul sursă în textul ţintă, se impune definirea
riguroasă şi univocă a informaţiei şi precizarea mijloacelor care o vehiculează.
Ljudskanov concepe traducerea interlinguală în cocnordanţă cu analiza sa
comunicaţională: operaţia de traducere este constituită dintr-un ansamblu de
transformări, de substituiri de semne ale mesajului de intrare în semne aparţinând unui
alt cod, păstrând, atât cât este posibil, din cauza entropiei, o informaţie invariantă în
raport cu sistemul de referinţă dat (1968: 43). Astfel, teoria universală a traducerii este
situată la nivel semiotic general, teoria generală a traducerii (traducerea interlinguală),
la nivel lingvistic (semiotica limbilor naturale), iar la nivel stilistic (al subcodurilor
limbilor naturale), se situează teoriile speciale ale traducerii (eventual şi traducerea
intralinguală).
Alexander Ljudskanov plasează teoria traducerii în semiotica generală şi
preconizează un model de traducere inspirat de semiotică, în care mesajul sursă este
purtătorul informaţiei, traducătorul, receptorul, cel care percepe acest mesaj în limba
sursă, îl decodează şi îl înţelege, adică extrage informaţia vehiculată respectând anumite
reguli. Această informaţie poate exista doar într-o anumită formă, iar traducătorul
substituie elementelor formei iniţiale elementele limbii ţintă, obţinând astfel rezultatul
procesului de traducere.
Termenul de informaţie trebuie înţeles în sensul lui curent —valabil şi în teoria
traducerii—, de conţinut al textului sursă, şi nu în sensul vehiculat în teoria informaţiei.
După Ljudskanov, informaţia nu poate exista decât într-o anumită formă şi, o dată
eliberată de diferenţele condiţionate de modurile diverse în care limbile naturale
segmentează realitatea şi de trăsăturile naţionale specifice, reprezintă un conţinut
universal şi determinat de paradoxul că legile gândirii sunt unice şi comune pentru toţi
oamenii. O observaţie asemănătoare emite G. Garnier când se referă la universaliile
limbajului (1985: 110): problema universaliilor este fundamentală pentru teoria
traducerii, la fel ca şi definirea unei limbi ca mijloc de conceptualizare a universului
experienţei.38
Această teorie traductivă a limbajului aminteşte de definiţia traducerii intralinguale,
dată dă Jakobson şi reluată de Steiner pentru a întări afirmaţia conform căreia în
interiorul unei limbi sau dintr-o limbă în alta orice formă de comunicare este o
traducere (1978: 56). Prin urmare o traducere interlinguală este, de fapt, transpunerea
unei traduceri intralinguale şi intrapersonale.
2.1. Teoria traducerii inspirată de teoriile literare şi studiile culturale
Teoria traducerii de tip literar este puternic marcată de ideile semioticienilor
referitoare la lecturile plurale (R. Barthes) sau la opera deschisă (U. Eco), teorii care
postulează reconstruirea sensului prin intermediul cititorului, respectiv al
traducătorului şi al cititorului-ţintă. În Statele Unite, aceste teorii, marcate intens de
Ezra Pound, au luat naştere în Writing and Creativity Workshops şi Translation

38G. Mounin (1963, chapitre XII, Les universaux du langage) descrie mai multe de tipuri de universalii
(cosmogonice, biologice, psihologice), înainte să abordeze universaliile lingvistice propriu-zise, care sunt
inserate în universaliile culturale.

30
Workshop. Nucleul teoriei lui Pound este conceptul de energie a limbii, o energie
particulară creată de sedimentarea experienţelor şi trăirilor istorice ale unei culturi.
Traducerea textelor poetice —a iconicităţii semnului estetic— este rezultatul unei
creaţii paralele şi autonome. Dincolo de etapele clasice ale procesului de traducere,
intervine recrearea textului de origine structurată implicit pe o privilegiere a formei
rareori egală conceptului, alteori în dauna conceptului:

The perception of the intellect is given in the word, that of the emotions in the cadence
(Pound, 1984:23)

Teorie a traducerii derivată din teoria şi ciritca literară a dus la crearea şcolii de
traducere de la Amsterdam, Polysystem Theory, condusă de Holmes. În accepţia
teoreticienilor acestei şcoli şi a partizanilor ideilor lor (de exemplu, S. Bassnet, 1980),
literatura tradusă devine un gen literar, studiat din perspectiva contribuţiei pe care o
aduce în cultura traducătoare, în limba ţintă.
Teoria traducerii de tip literar desprinsă din practica traducerii de poezie, lansată şi
practicată de Şcoala cehă, este clădită pe principii structurale şi pe teorii poetice.
Potrivit acestora, particularităţile şi trăsăturile stilistice au o existenţă în sine, deci se
pot separa de conţinut. Aşadar, traducătorul va izola conţinutul poeziei de forma
acesteia, îl va traduce şi, abia apoi, va „transfera‖ elementele stilistice, adică va înlocui
procedeele stilistice specifice limbii sursă cu procedee stilistice proprii limbii ţintă.
Traducătorul se confruntă cu două tipuri de dificultăţi concrete: unele materiale,
relative la restituirea fidelă a conţinutului raţional şi a armoniei fonice, adecvată textului
sursă, altele, să zicem aşa, imateriale, vizând transpunerea inefabilului.
În cazul unei traduceri „infidele‖ —oricare ar fi natura infidelităţii, formală,
expresivă, de conţinut—, şansa receptării obiective —atât cât este posibil— a poetului
tradus se risipeşte. De aceea frumoasele infidele, răstălmăciri în fapt, nu sunt de
preferat urâtelor fidele. Datoria traducătorului constă în a îmbina conţinutul expresiei
poetice şi sunetele evocatoare de imagini poetice. Orice text este unic şi reprezintă, în
acelaşi timp, o traducere a unui alt text, al cărui limbaj este el însuşi o traducere a
materiei non-verbale într-o materie verbală şi a acesteia —a fiecărui cuvânt, a fiecărei
fraze— într-un alt semn, într-o altă frază:

All texts are original, because every translation is distinctive. Every translation, up to a
certain point, is an invention and as such it constitutes a unique text (Octavio Paz în
Traducciñn literatura y literalidad, 1971: 9, citat de Susan Bassnett,1980: 38)

Conform preceptelor teoretice (v. A. Berman, J.-S. Holmes, Leon Robel, Jacques
Roubaud39), un mare poet ar trebui să traducă un mare poet, întrucât o traducere
literară este un act de mare afinitate între doi scriitori (scriitor sursă şi scriitor ţintă sau
scriitor traducător). Traducerea de poezie este un dialog între două personalităţi (M.
Voisin, 1997: 70).
Teoria traducerii inspirată de teoria şi critica literară reactualizează două concepte
consacrate îndomeniu: empatia40, desemnând în traducere capacitatea traducătorului

39 Jacques Roubaud (poet, dramatrug, membru al grupului Oulipo, traducător) s-a ocupat de raportul
dintre traducere şi factura poetică, pentru a explora modificările formei. V. "Mètre et vers : deux
applications de la métrique générative de Halle Keyser", Poétique, 7, 1971, p. 366-38, "Pursuing "The
Voice of Poetry in the Conversation of Mankind", Translation and Literature, 6 (1), 1997, p. 8-22.
40 Termenul de empatie, preluat în traductologie de la Bahtin prin Todorov, defineşte în literatură şi în

estetica receptării facultatea sau capacitatea romancierului de a se identifica cu personajele sale; se referă
în traductologie la capacitatea traducătorului de a se identifica cu autorul.

31
de a se identifica cu autorul, şi exotopia41, descriind plasarea traducătorului în rolul
intermediarului (1995: 139-140). Pornind de la ideea că înţelegerea —ca şi
neînţelegerea, de altfel— este interculturală, Bahtin declară că dialogul se realizează în
continuitatea diferenţei culturale şi nu trebuie să determine identificarea absolută.
Îmbogăţirea se produce, deci, sistematic în aceeaşi limbă, dar şi în altele.
Mişcarea culturală a marcat numeroase aspecte ale vieţii, deci şi traducerea, practică
expresivă şi recreativă interlingvistică şi interculturală care pune în discuţie culturile şi
societăţile pe care le reprezintă. Studiile culturale aplicate la traducere influenţa ei
auspra intenţiei culturii traducătoare (=cultură ţintă) atât la nivelul reprezentărilor
cognitive particulare, cât şi la nivelul reprezentărilor cognitive permanente (= memorie
colectivă), oferind societăţilor în continuă devenire soluţii, alternative la criza sensului
pe care aceste mutaţii le-ar putea determina:

There needs to be a pooling of resources to extend research into intercultural training and
the implication of such training in today's world (Bassnett in Bassnett, Lefevere, 1998:
138).

Itamar Even-Zohar (1979) aplică modelul „polisistemului‖ unei literaturi naţionale

concepută ca un ansamblu format din subansambluri aflate în interacţiune şi în
continuă evoluţie. În cadrul ansamblului, există şi un subansamblu reprezentat de
literatura tradusă. Literatura de tradus determină literatura şi discursul culturii
traducătoare, aşa cum literatura traducătoare determină şi influenţează modelul de
traducere. Ulterior, rolul sociocultural şi istoric al traducerii este remarcat şi de
Meschonnic (1999: 61).
Mai mult decât o comparare bilingvă sau plurilingvă a traducerii cu originalul (-lele)
pentru a aprecia sau critica unele soluţii de traducere, metoda comparativă, aplicată de
culturalişti, de polisistemişti, îşi fixează ca obiectiv să desluşească funcţionalitatea şi
raţionalitatea soluţiilor alese de traducător, sub imperiul constrângerilor exercitate de
cultura sursă, de situaţia de traducere, de mediu, de editor ş.a.m.d. Prin urmare se
compară atât operele traduse cu originalele lor, dar şi cu texte paralele din LŢ, pentru a
putea identifica raţiunile culturale ale traducerii. Cercetarea traductologică s-ar putea
înscrie în studiile cognitive, pentru că nu stabileşte norme, nu prescrie reţete de
traducere, ci descrie — aşa cum îl percepe—procesul de traducere, îi studiază normele
explicite sau implicite.
Teoria traducerii literarer a lui James S. Holmes (1988: 9-33) îşi dobândeşte
înţelesul şi ientitatea ca urmare a observării celor două planuri de realizare a traducerii:
unul al literalităţii, al traducerii cuvânt cu cuvânt, sintagmă cu sintagmă, şi altul
structural, în care oricărei scheme structurale din textul sursă îi va corespunde o schemă
structurală formulată în textul ţintă. Analiza lui Holmes se limitează strict la procesul de
traducere şi nu ţine cont, în mod evident, nici de autor, nici de cititorul traducerii. Deşi
demersul cognitiv al traducătorului este clar (receptarea textului de tradus, trecerea la
un nivel mai abstract prin aplicarea regulilor de derivare, aplicarea regulilor de
corespondenţă pentru a accede în planul structural al textului ţintă, proiectarea şi
formularea textului ţintă), analiza nu acordă nici un spaţiu ezitărilor şi întoarcerilor pe
care, fără să vrea, traducătorul le practică în timpul operaţiei de traducere. Un alt aspect
vulnerabil al teoretizării sale este trilogia regulilor derivare, corespondenţă, proiectare,
căreia nu i s-a acordat atenţia meritată. Cu toate că nu se bazează pe o teorie lingvistică
specială, modelul a fost propus pentru analizarea textelor literare în faza pre-traducerii.

41Exotopia se opune empatiei şi, literalmente, înseamnă "a se situa în afara personajelor" pentru a le
permite să existe, pentru a le asigura autonomia, independenţa,

32
 Modelul studiilor culturale aplicate în studierea traducerea porneşte de la un corpus
de texte variate, pentru a permite degajarea regulilor generale care guvernează o
cultură, prin identificarea frecvenţei de repetare a unora dintre soluţiile de traducere.
Reflecţia asupra modului de desfăşurare a procesului de traducere ar permite revelarea
principiilor care gestionează funcţionarea societăţii şi culturii traducătoare. Obiectivul
studiilor culturale aplicate la traducere este de a găsi motivaţia care determină
predominarea unor idei/reprezentări sau teme/motive în dauna altor comportamente
traductive. Se încearcă astfel detensionarea conflictului dintre adecvare —respectul
culturii sursă şi al sistemului sursă— şi acceptabilitate — conformarea la sistemul şi
cultura ţintă în detrimentul CS.
Dincolo de influenţa TS şi a transferului intercultural de la CS la CŢ, traducătorul şi
traductologul au în vedere şi influenţa altor texte asupra LŢ şi asupra TŢ —transfer
intracultural, deoarece în traducerea unui romantic francez, de exemplu, traducătorul
este marcat de caracteristicile auctoriale, dar şi de un anumit tip de scriere romantică
românească.

2.2.Teorii ale traducerii inspirate de semiotică (teorii interpretative)

Constructivismul, conceput ca o abordare epistemologică, nu ca o doctrină,

beneficiază de avantajul clarităţii, de interdependenţa dintre obiect şi subiect: ceea ce
există şi se cunoaşte poate fi construit de observatorii care devin, astfel, zămislitorii
sensului. În cadrul paradigmei constructiviste, realitatea este o construcţie socială şi
subiectivă, limba nu mai este considerată o unealtă preexistentă folosirii ei, ci o materie
vie, care suferă mutaţii: se naşte, moare şi se transformă; iar textul prezintă o
dimensiune verticală care transcende secvenţialitatea orizontală a frazelor,
corespunzătoare înlănţuirii ideilor, argumentelor, elementelor descriptive, prescriptive
etc. (C. Durieux, 1997: 469-470).
Fraza este incontestabil un obiect lingvistic, textul, un obiect hermeneutic. Cititorul
participă, construindu-şi propria interpretare, îşi proiectează în text personalitatea,
bagajul cognitiv, viziunea sa asupra lumii (U. Eco, 1992: 22). Relaţia de
interdependenţă, de interactivitate, instaurată între cititor şi text permite sensului să se
formeze ca urmare a fuziunii realizate în mintea cititorului, între cunoştinţele —
competenţele—sale lingvistice şi cunoaşterea condiţiilor de enunţare a textului, a
subiectului tratat şi a subiectelor conexe. Sensul rezultă, deci, dintr-o interpretare,
proces activ şi constructiv, în care cititorul —iar în traducere, şi traducătorul— îşi
proiectează propria subiectivitate:

Din moment ce traducerea este o formă proprie, sarcina traducătorului poate fi şi ea

concepută ca o sarcină proprie şi riguros deosebită de cea a scriitorului. Ea constă în a
găsi, în limba în care se traduce originalul, acea intenţie care trezeşte în ea ecoul acelui
original. Această trăsătură a traducerii o deosebeşte în mod fundamental de opera
poetică, deoarece „intenţia” celei din urmă nu se raportează niciodată la limbă
în sine, la totalitatea ei, ci exclusiv şi în mod nemijlocit la anumite corelaţii de
conţinuturi de limbă (…) Nu numai intenţia traducerii se deosebeşte de cea a operei
literare ŕadică se îndreaptă către o limbă în ansamblul ei, pornind de la o operă de artă
singulară, scrisă într-o limbă străinăŕ, dar şi ea, în sine, este cu totul altceva: intenţia
scriitorului este naivă, primară, intuitivă, cea a traducătorului este
derivativă, ultimă şi ideatică (Benjamin, 2000: 50-51, traducere de Catrinel Pleşu,
subl. ns.)

33
 Walter Benjamin (2000: 45-55) se întreabă, pe bună dreptate, dacă rolul operei
literare este de a-şi predefini publicul, dar nu vom analiza aici (i)legitimitatea conceperii
operei literare în funcţie de cititorul său.
Potrivit dezideratelor acestei teorii, traducătorului îi revine sarcina de a depista
intenţia autorului (sensul), pornind de la ce este spus (cuvintele care compun textul),
astfel încât să redea inteligibil în limba ţintă textul de origine. Sensul este deci obiectul
traducerii, traducerea fiind asimilată unui act de comunicare.
Adepţii acestei teorii consideră textul sursă ca fiind libera manifestare a intenţiei
autorului (şi intenţionalitatea TS), iar, dincolo de aspectul hermeneutic, se preocupă de
aspectul cultural şi de strategia de adaptare —aflată la jumătatea distanţei dintre normă
şi creaţie—, urmată de traducător. Din teoria interpretativă a traducerii a luat naştere
teoria adaptării, fundamentată pe ideea traducerii ca act de comunicare. Teoria
adaptării îşi structurează interesul pe doi factori esenţiali: destinatarul şi destinaţia sau
misiunea textului, acceptabuiliattea substituindu-se inteţionalităţii.
Modelele de traducere au, prin urmare, diferite forme şi îşi regăsesc originile în
activitatea de bază a teoreticienilor. De exemplu, modelele de traducere propuse de J.
Lévy şi L. Bonnerot, inspirate din teoria comunicării, ţin şi de etnologie şi de semiotică.
Modelul lui J. Lévy (1966), construit integral pe teoria comunicării, are meritul de a
evidenţia aspectele specifice traducerii, dar şi dezavantajul de a nu oferi răspunsurile la
numeroasele întrebări pe care teoreticianul şi le pune. Traducătorul este socotit un
intermediar între autor (emiţător în limba sursă) şi cititorul ţintă. În paralelismul dintre
lanţurile comunicării sunt incluşi, pe lângă autor şi cititorul sursă, traducătorul şi
cititorul ţintă.
Autor Traducător Cititor
Realitate → alegere / formulare →lectură / transfer →lectură / concretizare
 
Text în limbă străină Text în limba traducătorului

Prima operaţie efectuată de traducător este aceea de a alege. Decizie importantă

pentru analizarea actului de limbaj, alegerea este condiţionată de intenţia discursivă a
locutorului (autorul este din punct de vedere lingvistic locutor). Similitudinea
operaţiilor efectuate de traducător şi cititorul-ţintă este marcată de lectură. Lévy
foloseşte doi termeni pentru a desemna activităţile efectuate de autor şi de traducător,
formulare, respectiv transfer. Cel din urmă, mai general, include oricum o operaţie de
formulare, mai precis de reformulare.
Georges Garnier (1985) nota că modelul lui L. Bonnerot (1963), oricât sumar, face
referire, implicit, la aproape toate elementele care intervin în procesul de traducere.
SC T. LD S’ C’ T’ LA S’’ C’’

Punctul de plecare, S, este scena, obiectul gândirii, sentimentul care animă creierul
(C) locutorului (= autor/orator) în timpul exploatării limbajului (=scrierii/vorbirii).
Obiectul de gândire sau simţire se materializează sub forma unui text exprimat în limba
sursă (LD).42 Sř este obiectul gândirii sursă aşa cum este el perceput din textul sursă de
creierul traducătorului (C’), care îl transmite unui nou text formulat într-o nouă limbă
(LA). Ultima etapă a schemei este reprezentată de obiectul gândirii „obţinut‖ de creierul
cititorului (Cřř) textului ţintă (Tř LA).
Autorii recunosc că deficitul acestei analize este definirea ambiguă a lui S, iniţială de
la scenă, care face referire şi la „obiectul gândirii‖ sau la sentiment. Cele trei posibile

42Langue de départ sau langue source, pentru limba sursă, langue dřarrivée / cible pentru limba ţintă,
respectiv texte source / de départ şi texte cible / dřarrivée pentru text sursă, respectiv text ţintă.

34
definiţii pentru S nu se situează la acelaşi nivel, S ar putea fi tot atât de bine şi situaţia
sursă. Deşi, în privinţa mecanismelor de transfer, schema nu este explicită, modelele lui
Lévy şi Bonnerot-Malblanc iau în considerare cele trei intervenţii succesive: a autorului,
a traducătorului şi a cititorului. Precum Vinay şi Darbelnet, Bonnerot şi Malblanc nu se
îndoiesc de existenţa universaliilor şi insistă pe raportul dinte text şi situaţia de
referinţă.
2.3. Teorii ale traducerii de tip lingvistic
Teoriilor traducerii de tip lingvistic constituie tot atâtea teme fertile d edezbatere
aprinsă. Se cunosc mai multe sub-tipuri, în funcţie de aspectul cercetat (lingvistică
contrastivă, paralelism între traducere şi interpretare, pragmatică, psiholingvistică),
materializate în numeroase lucrări de referinţă. G. Mounin se inspiră în Les problèmes
théoriques de la traduction (1963) din lucrările lui Fedorov, Introducere în teoria
traducerii (1953) şi Principiile unei teorii generale de traducere (1968); Vinay şi
Darbelnet, Stylistique… (1958/1966); Catford, A Linguistic Theory of Translation
(1965); K. Reiss şi H. J. Vermeer, Grundlegung einer Translationstheorie (1984) ş.a.
Unele teorii ale traducerii se axează pe aspectul fonologic, altele se ocupă de
realizările traductive la nivel lexico-semantic, un interes particular prezentându-l
numele proprii şi jocurile de cuvinte (în care se valorifică rolul semnificanţilor, ale căror
semne se aseamănă, dar ai căror semnificaţi sunt diferiţi), altele se localizează la niveluri
de comparaţie diverse, sintactico-morfologic, stilistic, „funcţionalist‖-pragmatic, psiho-
cognitiv etc. Constanta teoriilor traducerii de inspiraţie lingvistică este dată de
conceperea traducerii ca operaţie eminamente lingvistică (Vinay şi Darbelnet, 1958: 23).
Toate teoriile încearcă să reglementeze modele, prototipuri tipologice de
conceptualizare şi să releve particularităţile reprezentărilor individuale:

Entends, que chascune langue a ses proprietés, translations en diction, locutions, subtilités,
et uehemeces à elle particulieres. Lesquelles si le traducteur ignore, il faict tort à l'autheur,
qu'il traduit: et aussi à la langue, en laquelle il le tourne (Étienne Dolet, La manière de bien
traduire d'une langue en aultre, 1540 )

2.3.1. Teoriile traducerii întemeiate pe contrastivitate

În traductologie, în conformitate cu paradigma pozitivistă, elaborarea unei teorii

începe cu observarea obiectelor independente, existente doar în dimensiunea lor
orizontală —textul sursă şi textul ţintă, reductibile la secvenţe de fraze, chiar cuvinte. În
aceste circumstanţe, traducerea este spaţiul privilegiat de realizarea a contactului
lingvistic dintre două limbi, altfel spus conversiunea unui cod lingvistic într-un alt cod
lingvistic. Teoria se clădeşte pe analiza procesului prin care se trece dintr-o limbă în
alta.
În virtutea axiomei ontologice, realitatea —pentru noi orice obiect lingvistic— este
tangibilă şi fragmentabilă. Atunci limba este o realitate obiectivă, iar textul o entitate
închisă, vehiculând un singur sens. Prin urmare, nu există nici o relaţie între subiect
(cititor) şi obiect (text). Textul este o realitate exterioară cititorului, independentă de el,
care precede actul lecturii (C. Durieux, 1997: 477). Fiindcă doar ceea ce este spus este
luat în considerare (P. Newmark, 1988: 73), traducătorul păstrează distanţa faţă de
realitatea obiectivă şi execută o transcodare scrupuloasă a secvenţelor de cuvinte care
alcătuiesc textul sursă; iar traductologului îi revine sarcina de a compara textul sursă şi
traducerea acestuia pentru a concepe legi, pornind de la o abordare fragmentară
(cuvintele şi corespondenţele lor), şi pentru a urmări atât relaţia dintre normă şi uz, cât
şi modul specific de manifestare în limba sursă şi de transfer în limba ţintă. El va
încerca să sistematizeze traducerile posibile (observarea corespondenţelor, evidenţierea

35
divergenţelor şi calcularea valorilor de frecvenţă) şi să aplice proiectele de legi unor
texte netraduse, pentru a vedea dacă rezultatele sunt cele scontate (Durieux, 1997: 468).
Vinay şi Darbelnet şi-au proiectat lucrarea (1958) ca pe un tratat practic de stilistică
comparată şi ca pe o metodă capabilă să asigure calitatea traducerii. În manualul lor de
traducere, considerat cel mai bun la acea dată, autorii întrebuinţează noţiunile de
cuvânt-semn, cuvânt-imagine, transpoziţie, unitate de traducere, subiectivism,
vehiculate deja de Alfred Malblanc din 1944, în lucrarea Pour une stylistique comparée
du français et de lřallemand. Essai de représentation linguistique comparée et étude de
traduction. De la Bally vor împrumuta clasificarea metaforelor şi distincţia intelectual
vs. afectiv (1958: 67). În lucrarea lor, sunt supuse comparaţiei —pe diferite niveluri:
lexical, morfo-sinctactic, textual— traduceri în engleză şi în franceză cu intenţia de a
degaja principiile care dirijează transferul interlingual. În opinia celor doi lingvişti,
pătrunderea legilor şi principiilor de traducere le-ar permite traducătorilor să acceadă la
un număr superior de soluţii unice, nestandardizate (1958: 24).
Din păcate, stilistica sau gramatica contrastivă nu poate înlocui ştiinţa traducerii.
Legile traducerii frastice, desprinse din acest tip de cercetare43, diferă substanţial de
legile traducerii textuale. Aspectul normativ al lucrării este subminat de limitele
intrinseci ale cercetării.
În general, studiilor de lingvistică contrastivă li se impută insuccesul echivalenţelor
textuale. Obiecţiile aduse strategiei de traducere prescrise de Vinay şi Darbelnet privesc
unitatea de traducere, exegeza textului, exclusă din procesul de pretraducere, şi
cantonarea în frază. Mai târziu, Darbelnet avea să revină asupra raportului sens Ŕ formă
ca să sublinieze importanţa idiotismelor, pretinzând ca sensul să predomine forma.
Metalimbajul folosit în lucrare stă la baza metalimbajului traductologic de azi, dar, de-
atunci, a suferit modificări şi precizări.44 Taxonomiile şi clasificările distanţelor
lingvistice şi ale dificultăţilor de traducere nu pot întemeia bazele teoriei traducerii
(Efim Etkind, 1976: 26).
Catford reliefează imperativul insituirii unei teorii a traducerii pe teoria limbajului.
În centrul teorie lui Catford, inspirată de teoria lingvistică a lui M.A.K. Halliday
(Categories of the theory of grammar. Word 17, 1961), se situează noţiunea de
echivalenţă formală, pe care fiecare traducător o tratează subiectiv şi presonalizat
pentru a propune, în cele din urmă, soluţii care decurg firesc din examinarea
întreprinsă:

Orice teorie a traducerii postulează o teorie a semnificaţiilor; aceasta implică la rândul ei,
o explorare a înţelegerii a cărei sarcină este de a concepe ansamblul de instrumente
necesar comparării semnificaţilor (Richards, apud Mounin, 1964, Machine à traduire, p.
33, apud G. Garnier, 1985: 40, trad. ns.).

Catford afirmă că echivalenţa textuală este realizabilă dacă sunt satisfăcute anumite
condiţii situaţionale în cele două limbi, adică atunci când TS şi TŢ funcţionează în
aceeaşi situaţie.
Nida îi reproşează lui Catford că se ocupă doar de parole, în sensul saussurian al
termenului, ca şi Vinay şi de Darbelnet; pentru că —deşi sensul este deosebit de stil—
sintaxa şi stilul sunt cercetate ca două maniere de transmitere a mesajului, şi nu drept
elemente lingvistice intrinsece acestuia. Nivelurile de traducere concepute de Catford
43 A se vedea în acest sens şi studiile diferenţiale realizate de Jacqueline Guillemin-Flescher (1986) sau
Georges Garnier (1985).
44 Procedeele de traducere stipulate de Vinay şi Darbelnet nu constituie un ansamblu de operaţii de

traducere întrebuinţate în procesul de traducere, ci denumiri ale produsului obţinut, prin ele etichetându-
se rezultatul. Traducerea literală, calcul, împrumutul sunt termeni care definesc raporturile instituite
între termenii echivalenţi ai limbilor în relaţie de traducere, LS şi LŢ (v. şi Ladmiral, 1979: 20).

36
sunt, în realitate, categorii de echivalenţă: echivalenţă lingvistică sau traducere cuvânt
cu cuvânt, echivalenţă paradigmatică sau a elementelor gramaticale, echivalenţă
stilistică sau traductivă, de fapt o echivalenţă funcţională a elementelor din TS şi TŢ,
orientate spre o nouă identitate. Critica teoriei lui Catford şi modelului său de traducere
este alimentată de ignorarea analizei implicitului contextual în favoarea analizelor
decontextualizate, care minimalizează circumstanţele de producere a discursului.
În traducere, entropia este iminentă. Infirmarea acestei certitudini şi susţinerea
ipotezei adverse, conform căreia traducerea nu poate admite pierderea de informaţie,
înseamnă a promova o teorie desuetă, potrivit căreia traducerea şi comunicarea sunt
imposibile (Larose, 1989: 109).45 Cu toate acestea, entropia nu afectează în egală măsură
textele traduse, ea variază de la un tip de text la altul: gradul de entropie dintr-o
traducere de poezie va fi superior entropiei pe care am putea-o constata în traducerea
instrucţiunilor de folosire a unui aparat sau utilaj.46
E. A. Nida analizează activitatea traducătorului prin prisma teoriei informaţiei, dar şi
a preocupărilor sale legate de problemele traducerii Bibliei, de etnologie şi antropologie.
Modelul lui, fundamentat pe teoria comunicării şi informaţiei, este inserat în contextul
preocupărilor sale proteiforme. Insistenţa cu care susţine că transferul sensului este
primordial este determinată de decodarea textelor vechi al căror limbaj nu poate fi
înţeles decât într-o contextualizare adecvată, în alte condiţii, forma arhaică rămânând,
practic, inaccesibilă destinatarului.
Modelul de traducere prefigurat Nida este comunicativ (Nida şi Taber,1969: 484):

Because translating always involves communication within the context of interpersonal

relations the model for such activity must be a communication model, and the principles
must be primarily sociolinguistic in the broad sense of the term. As such, translating
becomes a part of the even broader field of anthropological semiotics (Nida, 1976: 78)

TEXT ÎN LS TRADUCERE ÎN LŢ
(ex. : Vindeţi cămăşi47?) (ex. Do you sell any shirts ?)
↓ ↑
Analiza Restructurare
(solicitare de informaţie) (Alegere dintre diferite formule pe care le
oferă limba).
↓ Transfer ↑

În sânul oricărei culturi, operaţia de traducere se desfăşoară după nişte şabloane

obişnuite, pe care Nida le rezumă astfel: un stimul produce un mesaj care, la rândul lui,
declanşează un răspuns. Modelul său, mai elaborat decât altele, ia în considerare şi
dimensiunea metalingvistică sau socio-culturală, dar fără să furnizeze informaţii
suplimentare, referitoare la procesul de traducere propriu-zis. Este meritul lui Nida de a
fi atras atenţia asupra rolului pe care îl are receptorul/cititorul/destinatarul, de a fi
diminuat ponderea echivalenţei formale/lingvistice în traducere, consolidată de studiile
de lingvistică contrastivă, şi de a fi extras din teoria informaţiei bazele modelului său de
traducere.

45Nu există identitate de semnificaţie interlinguală. Exemplul menţionat de Larose (1989: 109) porneşte
de la echivalenţa aparent perfectă care se stabileşte între père/father/Vater. El arată că, în limba
indienilor Mohave din vestul Arizonei, traducătorul are de ales între doi termeni care se exclud reciproc —
nu două variante stilistice de tipul père /papa— „tată cu referent masculin‖ şi „tată cu referent feminin‖.
Unde Nida şi Taber ar folosi compensaţia, Catford se mulţumeşte să confrunte empiric două texte şi două
realităţi şi să se axeze pe decontextualizare.
46 Şi atunci ar fi o greşeală enormă, pentru că în astfel de texte pragmatice entropia trebuie să fie zero.
47 Cu variantele ţineţi/aveţi cămăşi?

37
 Modelul lui Nida, marcat de teoria semnului lingvistic a lui Ferdinand de Saussure,
conţine elemente care apar frecvent în toate celelalte modele de traducere. Operaţia
traductivă pune în discuţie trei instanţe: autor, cititor şi traducător în poziţie de
intermediar; cultura x este societatea biblică, cultura y este cultura traducătorului şi
cultura xř este cultura publicului destinatar, o comunitate vorbind o limbă non-indo-
europeană. În aceste cazuri, traducătorul nu stăpâneşte foarte bine nici limba, nici
cultura ţintă şi trebuie să lucreze asistat de calculator.
Din teoria informaţiei, raţiunea aplicării informaticii în lingvistică şi în traducere,
reţinem din elemente care apar în modelul lui Nida şi al celorlaţi teroreticieni care s-au
ocupat, în special, de traducerile biblice: 1) informaţia, comunicată printr-un limbaj
oarecare, este direct legată de gradul său de nepredictibilitate. Prin urmare, cu cât
elementele mesajului sunt mai puţin predictibile, cu atât informaţia este mai preţioasă,
iar asiduitatea în scopul înţelegerii —şi reformulării în traducere—, mai riguroasă decât
în cazul unui mesaj predictibil; 2) semnificaţia şi informaţia vehiculată de mesaj nu
coincid. Informaţia este nepredictibilă. Ceea ce este predictibil, fiind semnificant, nu
aduce informaţie.
Clivajul predictibilitate vs. neperdictibilitate, dublat de opoziţia clasică dintre
apărătorii literalităţii şi partizanii rescrierii —libertăţii recreatoare—, calchiază relaţia
celor două curente antagoniste: teza contrastivistă şi teza interpretativă:

Fidelitate şi libertate sunt conceptele tradiţionale în orice discuţie despre

traduceriŕfidelitatea restituirii conform cu sensul şi, în slujba acestei libertăţi,
fidelitatea faţă de cuvânt (…) Desigur, în lumina folosirii lor tradiţionale aceşti termeni
apar într-o disociere permanentă (Benjamin, 2000: 51, trad. de C. Pleşu, subl. ns.).

Analizele şi metodele de evaluare preconizate de lingvistica contrastivă sunt

posterioare procesului de traducere; opuse procesului cognitiv, ele se aplică rezultatului
procesului. Teza contrastivistă pune accentul pe transcodarea lingvistică a spusului, pe
fidelitatea faţă de literă, în timp ce teza interpretativă recomandă căutarea intenţiei
autorului, interpretarea sensului, fidelitatea faţă de spirit (C. Durieux, 1997: 463 - 464).
O altă abordare interesantă, derivată din originalitatea decupajului ligvistic afirmat
de Saussure, preluat şi nuanţat de structuralişti, reiese din aplicarea teoriei relativităţii
lingvistice la traducere. Ipoteza Worf-Sapir48 porneşte de la presupoziţia că vorbitorii
unei limbi fac distincţii lexicale determinate (de exemplu, arabii pentru numele de cai,
eschimoşii pentru numele zăpezii şi pentru nuanţele de alb etc.), ceea ce le-ar permite să
vorbească mai uşor despre aceste lucruri decât o fac vorbitorii limbilor în care aceste
distincţii nu există.
Este plauzibilă ipoteza corespunzător căreia absenţa acestor idiosincrazii culturale
limitează comportamentul non-lingvistic al vorbitorilor? Conform teoriei relativităţii
lingvistice, viziunea pe care o avem despre lume este dictată de modul în care limba ne
arată lumea, ne-o descrie, ceea ce ar presupune existenţa unei corelaţii între structurile
lingvistice şi structurile experienţei obiective. Dar Larose cerde că:

Il est douteux quřon puisse considérer lřabsence des distinctions lexicales dans une langue
comme une contrainte linguistique qui produirait un comportement non linguistique
particulier auquel on la suppose associée, plutót que comme reflet de lřarrière-plan
socioculturel du locuteur (Larose, 1989 : 46).

Malblanc, Vinay şi Darbelnet şi, într-o măsură mai mică, Steiner împărtăşesc teoria
relativităţii lingvistice, atât de contestate, şi vorbesc de structura fiziologică a limbilor

48 V. B.L. Whorf, Language Thought and Reality, Cambridge, 1965 şi E. Sapir, Antropologie, Paris, 1967.

38
bazată pe reprezentărilor personale despre lume, despre propria modalitate de a–şi
reprezenta viaţa. Teza relativităţii lingvistice este greu de susţinut pentru că taxonomiile
semantice dintr-o limbă ţin de evoluţia limbajului:

Le fait quřon ne se représente plus le boucher comme abattant du bouc (changement

culturel) nřa pas entraîné de changement linguistique (substitution à boucher, soit de
lřancien mot macelier, soit dřun mot à inventer, Dubois, 1973 :514).

Pe lângă decuparea diferită a aceloraşi realităţi, trebuie cercetate coabitarea în

interiorul unei culturi a mai multor culturi materiale, precum şi faptul că structura
lexicului, a limbajului nu reflectă, în mod necesar şi automat, structura universului, iar
structuri lingvistice diferite —variaţii lexicale arbitrare de la o limbă la alta— pot
desemna fapte identice. Intraductibilitatea este deci lingvistică şi culturală, prima
rezultă din diferenţele structurale existente între LS şi LŢ, cea de-a doua, din absenţa
unor elemente dintr-o cultură, dar prezente în cealaltă cultură.

2.3.2. Teorii ale traducerii structurate pe lingvistica textului

În gramatica — lingvistica sau teoria— textului, textul este definit, în paralel şi/sau
în opoziţie cu discursul, dialogul, scrierea ca tipăritură, informaţia, comunicarea, ca o
unitate abordabilă din trei perspective, cu rezultate diferite:
1) perspectiva sintactică atrage atenţia asupra conectivităţii secvenţiale a structurii
sintactice de suprafaţă (formarea gramaticală a propoziţiilor, recurenţa, elipsa,
joncţiunea, articolul paralelismul);
2) perspectiva semantică se concentrează pe factorii care contribuie la realizarea
coerenţei, a unităţii textului la nivel semantic (relaţiile logice, spaţio-temporale
dintre unităţile textului);
3) perspectiva pragmatică ia în calcul procesul de comunicare şi funcţionare a
textului pornind de la atributele sociale şi pragmatice reprezentate de cei doi
factori ai textualităţii, situaţionalitatea şi intertextualitatea49(v. şi supra).
Observăm că fiecare dintre direcţiile de cercetare de mai sus acordă o atenţie
predilectă anumitor factori ai textualităţii şi că tratate independent rezultatele nu oferă
o imagine completă a fenomenului traducerii. Fiindcă, în analiza unui text, atributele
textualităţii—coeziune, coerenţă, intenţionalitatea, acceptabilitatea, situaţionalitatea,
intertextualitatea, informativitatea— nu trebuie izolate, ci judecate în interactivitate,
abordarea „funcţionalistă‖ pare integrală.
2.3.2.1. Funcţionalismul incipient identificat la Nida şi Taber stabileşte
priorităţile: întâi sensul, apoi stilul. Echivalenţa efectelor postulată de Nida este
ipotetică, condiţia care i-ar asigura realizarea — dacă şi numai dacă există o relaţie de
echipolenţă perfectă între intenţionalitatea autorului, intenţionalitatea traducătorului şi
acceptabilitatea cititorilor sursă şi ţintă— nu este plauzibilă. Cititorul traducerii nu
împărtăşeşte informaţiile cititorului sursă, aşa cum acesta nu le împărtăşeşte, în egală
măsură, pe cele ale autorului. Distingem accente funcţionaliste şi la Cary:

la qualité dřune traduction est toujours fonction de la fin poursuivie plutót que des critères
abstraites tirés dřune définition a priori (…) dès que lřon parle de fin, on en est tenu de faire
entrer en ligne de compte le public pour lequel travaille le traducteur (1963 : 27).

49David Lodge arată, în The Art of Fiction, Penguin Books (1992: 98-99), că mijloacele prin care un text
face trimitere, aluzie la altul sunt nenumărate: aluzia, pastişa, citatul, paralelismul structural, şi atrage
totodată atenţia asupra statutului intertextualităţii, condiţie sine qua non a literaturii. Textele se
determină reciproc cu sau fără voia autorilor lor, transgresând graniţele spaţio-temporale.

39
 Teoriile funcţionaliste ale traducerii dezvoltate în Germania au demonstrat că
aplicabilitatea se restrânge la traducerea textelor ştiinţifice şi pragmatice, cele literare se
sustragându-se modelului.
Katarina Reiss (1972) propune a o teorie a traducerii fundamentată pe tipologia
textelor astfel încât să se efectueze o critică a traducerii pe baze obiective. Din păcate
generalizarea acestui model este pernicioasă. Sesizând limitele aplicabilităţii modelului
său, valabil doar în momentul în care traducerea respectă datele care determină
producerea textului sursă, fapt oarecum utopic, Reiss realizează împreună cu Hans J.
Vermeer un nou model bazat pe funcţia textului ţintă. Sunt luaţi în considerare factorii
care independentizează textul ţintă în noua teoria numită Skopostheorie (Vermeer şi
Reiss, 1984).
Skopostheorie şi teoria interpretativă a Şcolii din Paris (Seleskovitch, Lederer) vor
aprofunda aceste priorităţi, prima din perspectivă funcţionalist-pragmatică, cealaltă din
perspectivă psiho-cognitivă, şi vor accentua atribute psihologice ca intenţionalitate şi
acceptabilitate, fără a ignora motivaţia funcţională a restituirii TS în LŢ.
În absenţa unui context minim, orice enunţ este a priori ambiguu. Lingvistica
textului a dus la conştientizarea faptului că traducerea se face în context (= mediul
textual), că se traduce modul de folosire a limbii, vorbirea, cuvintele contextualizate,
deoarece acestea nu au un sens dat odată pentru totdeauna, ci au sensuri contextuale.
Conform acestor teorii, sensul textului nu este în text, el vine către text în urma
receptării lui de către cititor. Teoria traducerii bazată pe lingvistica textului, tributară
teoriei acţiunii, conform căreia sensul oricărei acţiuni depinde de scopul, de finalitatea
acesteia, a evoluat spre Skopostheorie (Reiss, Vemeer, 1984) care acordă atenţie egală
circumstanţelor de enunţare şi de traducere.
Conceptele-cheie cu care operează această teorie de traducere sunt: funcţia textului,
finalitatea acestuia, tipul de text. Într-o tipologie a textelor pertinentă pentru traducător
, Reiss identifică trei tipuri de texte de bază: informative, estetice şi apelative, fiecare
determinând alegerea unor strategii specifice. Există însă şi constrângeri obiective sau
externe, de natură materială sau editorială, care pot interveni şi modifica funcţia unui
text, finalitatea acestuia, impunând o strategie de traducere adecvată obiectivului nou
determinat. De altfel, orice text vehiculează o informaţie, mai puţin textul poetic.

2.3.2.2. Teoria interpretativă a traducerii50

Teoria traducerii care exploatează teoria interpretativă, reprezentată de şcoala
pariziană, E. S. I. T.51, se dezvoltă de la observaţiile înregistrate în timpul traducerilor
orale (interpretare simultană, interpretare consecutivă etc.), în care memoria joacă rolul
principal în reţinerea sensului. Pentru că traducerea nu există dacă sensul nu este
reţinut, cercetătoarele au disecat natura sensului —implicit şi explicit— şi au analizat
traducerile la nivel de cuvânt, frază, text, în funcţie de bagajul cognitiv şi de
complementele cognitive (Lederer, 1994: 37). Conform acestei teorii, structurile TS şi TŢ
sunt explicate în raport cu modul în care emiţătorul (=autorul/oratorul) percepe
50 A nu se confunda cu teoria interpretării de natură semiotică. Interpretarea este o formă de manifestare
a traducerii, traducere orală, şi cunoaşte mai multe realizări: interpretare simultană, la cască în cabină,
interpretare consecutivă, bazată pe luare de notiţe şi citire a acestora după încetarea discursului
oratorului, interpretare ad-hoc, mediere a discuţiilor dintre parteneri de afaceri, alternând limbile de
lucru, interpretare prin şuşotire, formă de interpretare simultană, fără cască, se traduce la urechea
destinatarului etc.
51 Ecole Supérieure d’Interprétation et de Traduction. Orientarea ştiinţifică a cestei instituţii se bazează pe

primele cercetări efectuate în 1971 de D. Seleskovitch. Centrul de cercetare traductologică, format din
cercetători care dispun de o cunoaştere empirică a traducerii profesionale, a dezvoltat şi aprofundat teoria
interpretativă a traducerii, cunoscută şi sub numele de teoria şcolii din Paris.

40
realitatea extralingvistică şi o conceptualizează, în raport cu propria experienţă şi cu
bagajul său cognitiv.
Abordarea cognitivă are în vedere două perspective —semantică şi pragmatică—, din
cele trei luate în considerare în lingvistica textului, şi urmăreşte să precizeze conexiunile
dintre condiţiile de conceptualizare şi de exprimare, structura semantică şi condiţiile de
concepere şi de performare a textului/discursului. Stabilirea unor eventuale modele
cognitive de traducere ar putea explica variaţiile tipologice ale traducerilor în raport cu
prototipul prin identificarea factorilor cognitivi care afectează intenţionalitatea
emiţătorului sursă şi acceptabilitatea traducătorului (= prim receptor ţintă),
intenţionalitatea emiţătorului intermediar (= traducător) şi acceptabilitatea receptorului
ţintă.
Teoria interpretativă a deschis calea unei metodologii inovatoare prin valorificarea
inedită, la cea dată, a laturii comunicative şi cognitive a procesului de traducere, în
detrimentul celei lingvistice. Nici strategiile de redactare nu sunt neglijate. Metodologia
acestei şcoli de traducere reconsideră, din perspectivă traductologică, conceptele
utilizate în ştiinţele cognitive, ale limbajului şi comunicării: sens/semnificaţie;
corespondenţă/echivalenţă; limbă/vorbire/discurs; bagaj cognitiv şi context cognitiv.
2.3.2.3.Teorii ale traducerii marcate de psiholingvistică
Psiholingvistica a influenţat numeroase orientări în cercetarea ştiinţifică, dintre
aceste teorii menţionăm teoria experimentală a traducerii şi etnotraducerea.
Teoria experimentală a traducerii, fundamentată pe psiholingvistică (H. P. Krings,
1986), intenţionează să înţeleagă ceea ce se întâmplă în mintea traducătorului pe baza
metodelor de observaţie introspectivă aplicate fenomenului traducerii. Studiile de acest
gen au dus la o nouă perspectivă de cercetare traductologică: etnotraducerea.
Studiile experimentale stau la baza multor tipuri de cercetări. Dezvoltarea
etnoştiinţei (Garfinkel, 1967, 1970, 1984) a determinat apariţia unor noi perspective în
cercetarea fenomenelor lingvistice: etnolingvistică, etnometodologie, etnosemiotică
(Greimas şi Courtès, 1979: 134-136), etnosemantică (Ducrot, Todorov, 1972: 86),
etnotraductologie (B. Stefanink, 2000: 26) etc. Etnotraductologia analizează concepţii
latente, interiorizate şi semi-conştiente, prejudecăţi traductive, idei preconcepute
despre un fenomen sau o activitate încă necunoscută sau încă nepracticată, dar şi
efectul lor asupra activităţii în sine (B. Stefanink, 1999: 76-100). Nu este vorba despre
un refuz al principiilor general acceptate de traducători şi clar formulate de comunitatea
traductologilor, ci despre presupunerile speculative pe care le poate avea şi, eventual,
emite o persoană —în cazul nostru traducător în devenire— despre un proces sau despre
un produs (rezultat) cu desăvârşire necunoscut emiţătorului de presupoziţii, de
prejudecăţi traductive. Etnotraductologia exploatează rezultatele din domeniul
etnosţiinţei şi le aplică în traducere, concentrându-se pe actantul acestui proces,
studentul-traducător (Stefanink, 1995: 265-293).
Intraductibilitatea nu derivă din constatarea absenţei unor procedee gramaticale ori
lexicale din LŢ, pentru că se urmăreşte transferul total al conţinutului informaţiei
cognitive vehiculate de TS şi se recurge la compensare:

Dans sa fonction cognitive, le langage dépend très peu du système grammatical, parce que
la définition de notre expérience est dans une relation complémentaire avec les opérations
métalinguistiquesŕlřaspect cognitif du langage, non seulement admet mais requiert,
lřinterprétation au moyen dřautres codes, par recodage, cřest à dire la traduction.
Lřhypothèse des données cognitives ineffables ou intraduisibles serait une contradiction
dans les termes (Jakobson, Aspects linguistique de la traduction, în Jakobson, 1963: 84).

În elaborarea unui model de traducere, psihomecanica se foloseşte de teoriile

lingvistice. Din punct de vedere lingvistic, traducătorul este o fiinţă complexă, cu o

41
sorginte dublă, pentru că aparţine celor două comunităţi, vorbeşte şi înţelege, produce şi
recunoaşte limbile în relaţie de traducere. Activitatea lui este cu atât mai complexă cu
cât operaţia de recunoaştere se produce într-o limbă, iar operaţia de restituire se
efectuează în altă limbă decât limba receptării.
Restituirea (= reformulare) este un act de limbaj care se dezvoltă de-a lungul a două
stări succesive ale unui fenomen unic. Punctul de plecare este reprezentat de elementele
semantice minime din a căror combinaţie se naşte cuvântul, iar punctul de sosire este
unitatea discursului, a frazei. Traducătorul stabileşte punctul de plecare al transemului52
(fr. transème, G. Garnier, 1985: 116), aşa cum îl identifică în enunţ, prin operaţia de
traducere, îi demontează mecanismele de structurare —în termeni psihomecanici,
mecanismele intrafrastice— pentru a sesiza elementele semantice minimale al căror
caracter universal este bine precizat. Garnier îşi dă seama că reducerea procesului de
traducere la unitatea de traducere (traductem, transem etc.) definită ca echivalent
lingvistic al unităţii conceptuale, situat la un nivel intermediar între cuvânt şi frază, dar
neasimilabil sintagmei, este un model simplificat, incapabil să surprindă întreaga
complexitate a fenomenului. Activitatea traducătorului pare constituită alternativ dintr-
o serie de acte de limbaj-recunoaştere în sistemul lingvistic sursă şi o serie de acte de
limbaj-producere în sistemul lingvistic ţintă. Acest model se poate aplica atât traducerii,
cât şi interpretării.

Concluzie. Am propus o sinteză a teoriilor traducerii în care am încercat să

surprindem varietatea —nu putem pretinde totalitatea— aspectelor pe care le cercetează
traductologia. Analiza a constat în examinarea amănunţită —pe cât ne-a stat în
putinţă— a discursurilor traductive, în ceea ce au variabil, dar şi invariabil. Teoria unică
este de neconceput şi o dovadă în acest sens este dată de artificialitatea clivajelor
traducere semantică vs. traducere comunicativă., individual vs. colectiv, etc. O
traducere este şi trebuie să fie atât cât este necesar de comunicativă, de semantică,
individuală şi colectivă

52 Unitatea de traducere este desemnată prin varii concepte, tocmai din cauza absenţei unui referent
concret şi a decupării subiective operate de traductologi. Astfel pe lângă conceptul propus de Garnier, mai
întâlnim: traductem (Larose, Ghiţă), unitate de traducere (Vinay şi Darbelnet, cu unitate de tradus şi
unitate tradusă, M. Ballard, T. Cristea, A. Cuniţă, 1999), unitatea de gândire (D. Seleskovitch) etc. (v.
supra).

42
3. Perspective traductologice româneşti
3.1. Orientări în cercetarea traductologică românească
Deşi nu se poate vorbi despre o tradiţie a disciplinei riguros teoretice a traducerii
în spaţiul românesc, contribuţiile teoretice aduse de cercetătorii români —traducători
şi lingvişti— sunt numeroase şi variate (v. Anexa 1: (Pre)texte traductologice).
Diversitatea studiilor care au ca obiect de cercetare traducerea proces şi/sau produs
finit, modalităţile ei de realizare şi critica textului tradus apare în mod logic din
numărul mare de traduceri efectuate în limba română. În funcţie de parametrii
lingvistici şi extralingvistici, critica traducerii de la noi se înscrie într-o direcţie
teoretică sau în alta, prin lucrări ample ori studii succinte.
Cercetările româneşti dedicate traducerii se focalizează pe aspecte dintre cele mai
diferite, în funcţie de obiective şi ele diverse. Menţionăm doar câteva, grupate pe
patru axe de cercetare, stabilite pe criteriul diacronic şi comparativ, a cincea fiind
destinată tezelor recente de doctorat care tratează fenomenul complex al traducerii.
Reperele asupra cărora ne-am oprit în cele ce urmează sunt determinate de
constrângeri materiale, dar sunt în egală măsură rezultatul unei alegeri subiective,
deşi sunt în mod evident grăitoare, legitime,.
3.1.1. Traducere, lingvistică contrastivă şi didactica traducerii Asupra
acestei orientări considerată indirect aparţinătoare traductologiei, o etapă revolută în
dezvoltarea traductologiei de azi, ne-am oprit mai puţin, deşi tradiţia cercetării
româneşti este copleşitoare (A. Baciu şi V. Baciu, 1980, L. Blaga, 1957; T. Cristea,
1981, 1987, 1998; A. Cuniţă, 1999 a, 1999 b; J. Drăghicescu, 1989; I. Eliade, 1970,
1971, 1973; L. Leviţchi, 1975, M. Ţenchea, 1994, 1999a, 1999b, 2001).
Finalitatea lucrărilor legitimează conţinutul. După scurte introduceri în teoria
traducerii, autorii proupun, de regulă, studenţilor exerciţii de traducere în care se
cere aplicată o anumită strategie de traducere, care, la rândul ei, impune alegerea
procedeelor de traducere specifice.
Normative, cu rădăcini în lingvistică contrastivă, dar aplicabile în traductologie,
studiile îşi afirmă clar obiectivul:

essentiellement pratique: proposer des solutions pour lřactivité traduisante (M.

Ţenchea, Etudes contrastives (français-roumain), 1999: 6),

pentru a ameliora competenţa traductivă a traducătorilor în formare.53

Depăşind modelele autohtone, lucrarea lui Leon D. Leviţchi, intitulată prea
modest Îndrumar pentru traducătorii din limba engleză în limba română, este, într-
adevăr, un vademecum al traducătorului, la baza căruia stă experienţa de traducător
şi profesor a autorului. Acest mic tratat de efectuare a traducerii reprezintă una dintre
cele mai solide şi subtile pledoarii pentru conjugarea eforturilor de rafinare a limbilor
cu care operează traducătorul, astfel încât citirea textului sursă să fi făcută „cu un
ochi lingvistic‖ (Leviţchi, 1975: 252). Sugestiile de abordare a traducerii cuprind toate
dimensiunile şi formele textuale. Analiza, complexă şi globală, porneşte de la
sensurilor denotative, gramaticale, stilistice, conotative, trece prin omonimie şi
polisemie (: 29-36), sinonimie relativă, contextuală, echivalenţe posibile şi imposibile
(: 289), contextualizare şi decontextualizare (: 111-123), modalitate exprimată

53 A se vedea în acest sens şi studiul Explicitation et implictation… (2001: 59-77), în care M. Ţenchea
cercetează două procedee de traducere simetrice şi complementare: explicitarea şi implicitarea,
analizate în legătură cu transpoziţia (schimbarea categoriei gramaticale) şi modularea, procedee de
traducere fundamentale. Lingvista studiază schimbările de natură cantitativă (adaos vs. suprimare),
materializate la nivelul semnificanţilor, dar şi schimbările ce vizează semnificatul (adaos vs. suprimare
de seme).

43
fonologic, lexical, gramatical, stilistic (: 155-164), se opreşte asupra conotaţiilor în
încercarea de a le clasifica (: 177-195), urmăreşte realizarea coerenţei explicite şi
implicite (: 203-208). O atenţie specială este acordată valorii stilistice a cuvintelor,
stilurilor funcţionale (: 218-249), pentru a propune, în cele din urmă, o etapizare
fazelor procesului de (pre)traducere (: 250-256).
Scopul acestor studii, cu accente normative, este de a perfecţiona actul de
traducere în sine şi de a ridica nivelul calitativ al traducerii, prin demontarea
procesului de transfer lingvistic.
3.1.2. Teoria traducerii, reflecţii teoretice asupra fenomenului
traducerii şi statutului traducătorului şi traductologiei, critica traducerii
Specialişti în diferite domenii şi oameni de cultură şi-au exprimat opiniile relative
la traducere: N. Cartojan, 1925, D. Chiţoran, 1981; E. Ghiţă, 1976, 1980, 1982, 1983,
1999, G. Ionescu, 1981; T. Ionescu, 1989, 2000; H. Jacquier, 1991, I. Kohn, 1978,
1983; I. Mavrodin,1981, 1994, 1998, Pop-Corniş, 1980 şi mulţi alţii.
Încă din 1925, Cartojan observa limitele traducerii. Criticarea traducerii prin
intermediar (practică frecventă în secolele trecute) efectuată în secolul al XX-lea,
avea să se dovedească îndreptăţită, deoarece subiectivitatea traducătorului şi
constrângerile limbii ţintă modifică oarecum receptarea originalului. Când traducerea
devine la rândul ei sursa altei traduceri, denaturările şi deturnările sunt inevitabile.
Cartojan identifică drept sursă occidentală a Istoriei Troadei (1766) prelucrarea
latinească a romanului în versuri Le Roman de Troie de Benoît de Sainte-Maure (sec.
XII), prelucrată în proză de italianul Guido delle Colonne (sf. sec. XIII) şi semnalează
inadvertenţe faţă de original în traducerea românească, efectuată după un
intermediar, probabil, grecesc (N. Cartojan, în Legendele Troadei în literatura veche
românească, Bucureşti, 1925, Academia Rom. Memoriile secţiunii literare, seria III,
tomul III, mem.3). Această versiune românească se distinge, de cele care avuseseră
surse bizantine, prin atenţia acordată aspectelor vieţii occidentale medievale,
detaliilor arhitecturale, atmosferei de curtoazie faţă de femei ş.a. Istoricul român
emite observaţii similare în legătură cu toate textele vechi traduse în limba română
printr-o limbă intermediară, subliniind succint neajunsurile prelucrărilor după
prelucrări:

Versiunea românească [a romanului Troiei] este (…) mai simplificată chiar decât a lui
Guido [traducătorul italian după care se presupunea că s-a efectuat traducerea în
română], căci înlătură episoadele oarecum străine de subiectul principal, după cum în
alte părţi are episoade dislocate. Aceste deosebiri ne-au făcut să credem că între
prelucrarea lui Guido şi versiunea românească au fost redacţiuni intermediare. Fiindcă
până la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, contactul între
cultura italiană şi cea română este redus, cred că traducerea [susţine cercetătorul] s-a
făcut după un original grecesc (Cartojan, 1971: 407-408).

Reflecţiile de natură descriptivă asupra neajunsurilor traducerii (rezultat al

procesului) indirecte sunt completate de reflecţiile cognitive referitoare la derularea
procesului de traducere. Pornind de la „străvechiul mit al turnului Babel‖ şi de la
învăţămintele variate pe care le transmite, Jacquier (1991: 124-150) identifică etapele
procesului de traducere. Astfel, prima treaptă a problematicii traductive constă în
„adecvaţia formelor limbajului cu conţinutul conştiinţei‖ (1991: 124-125), cea de-a
doua treaptă se referă la „operaţia corelativă sau inversă‖ adică la „prinderea sau mai
curând cuprinderea de către alţii a conţinutului comunicării, a înţelesului ei total‖ (:
125). Cercetătorul investighează specificul operaţiei traductive, dar şi al activităţii
traducătorului (:126-127, 147-150), interferenţele dintre traducere şi lingvistică (:127-

44
135) şi semnalează particularităţile traducerii de poezie (:135-142) cu exemplificări
din traducerile franceze din Eminescu (:142-147).
Trecem de la limitele traducerii la limitele traductologiei, de fapt la o încercare de
a le fixa. În acest sens putem vorbi despre o tradiţie traductologică în România. E.
Ghiţă se opreşte în studiile sale atât asupra statutului traductologiei (1980: 443-447,
1999: 5-15), tendinţelor şi orientărilor din cercetarea traductologică, cât şi asupra
obiectul de studiu (traductibilitatea şi nu traducerea (1999: 5), chiar dacă afirmă că:

Mais comme depuis toujours la traduction a suscité un commentaire de cette nature

(praxéologique) il nous faudra admettre que cřest là quřon peut trouver les approches
les plus dignes dřintérêt (Ghiţă, 1999: 7).

Cercetătoarea subliniază variabilitatea obiectivelor traductologiei, precum şi a

conceptelor care formează metalimbajul traductologic (Ghiţă, 1982: 63-72, 1983: 61-
67) şi sintetizează strategiile de traducere (Ghiţă, 1982: 193-198). Observaţii
referitoare la limitările şi limitele traductologiei, teorie, ştiinţă sau disciplină, regăsim
şi la Tudor Ionescu (1989, 2000).
3.1.3. Traducerea din perspectivă diacronică şi sincronică. Critica
traducerii, mai ales a textelor biblice, cu accente specifice tezei contrastiviste, are în
vedere şi aspectele referitoare la lexicologie, terminologie etc. T. Maiorescu, Olga
Cosco, N.Cartojan (v.infra), P. Cornea, N. A. Ursu, 1962, 1986, A. Belu, 1985, E.
Coşeriu, E. Munteanu, 1995, I. Seranficean54 sunt doar câţiva dintre cei care
abordează traducerea şi din perspectivă diacronică şi sincronică totodată.
Încă din secolul al XIX-lea, Maiorescu ia atitudine faţă de traducerile care se
efectuau în epocă, dar şi faţă de modalităţile, adică de strategiile, de a traduce şi de
efectul pe care acestea îl puteau avea asupra limbii române. Deoarece geniul limbii
era pus în pericol, prin năpădirea bruscă a unor construcţii nefireşti, de genul *trenul
pleacă pentru B., reacţiile nu întârzie să apară:
 ridiculizarea acestor obişnuinţe verbale de import de către scriitori de renume
ca Alecsandri, Caragiale, Faca;
 promovarea limbii poporului de scriitori precum Creangă, Ispirescu,
Odobescu;
 abordări teoretice, asemenea celei a lui Titu Maiorescu, „În
contraneologismelor‖ din Convorbiri literare, 1881 prezintă criteriile de
admisibilitate / inadmisibilitate a neologismelor).
Însă traducerea nu se reduce la neologisme, iar restituirea neologismelor prin
cuvinte româneşti nu este întotdeauna recomandabilă (ex.: răzvădit pentru
"evident"), deoarece neologismele vechi, înrădăcinate în limbă de mai multe decenii,
nu mai suportă traducerea (ex.: fraternitate tradus cu "frăţie", sepcializări semantice
pentru dubletul etimologic în discuţie). Aşadar, absolut necesar în epoci de mari
prefaceri, neologismul trebuie întrebuinţat întru valorificarea bogăţiei naţionale.
Maiorescu amenda germanismele introduse în presa din Transilvania (Albina,
Transilvania, Familia), prin traducerea cuvânt cu cuvânt, stilul confuz şi greşelile de
folosire a cuvintelor care duc la alterarea sensului. Articolul „Beţia de cuvinte. Studiu
de patologie literară‖ (1873) critică pleonasmele, neglijenţele stilistice, barbarismele,
pseudo-oratoria. Consideraţiile sale despre traducere şi influenţa acesteia supra
limbii nu se reduc doar la condamnarea literalismului, ca strategie de traducere, ori la

54Ioan Seranficean analizează un câmp al traducerii specializate, traducerea medicală: Alegerile lui
Ippocrat, Proimion de Fr. Kiraly, Iasi (Arad), 1997. Manuscrisul, descoperit de Serafincean la
Biblioteca Universităţii din Iaşi, la mijlocul secolului al XX-lea, se înscrie într-o tradiţie a traducerilor
medicale, alături de Meşteşugul doftoriei (1760) şi a doua carte din Oxisternu (1780).

45
remarcarea infidelităţilor faţă de autor, text, cititor, cultură. Criticul înţelege care
sunt exigenţele traducerii literare şi îi îndeamnă pe Eminescu (Morella) şi Caragiale
(Le masque de la mort rouge şi La bouteille d'Amontillado) să traducă din E. A. Poe.
Traducerile lor sunt promovate în paginile "Convorbirilor literare".
Continuarea firească a unor astfel de proiecte a dus la deschiderea seriei
traducerilor din Baudelaire de V. Pogor (în Convorbiri literare, nr. 3/1870 cu Ţiganii
călători şi Don Juan în Inferne). Însă, până în 1912, când apar fragmente traduse din
volumul Petits poèmes en prose, de Al. T. Stamatid şi Şerban Bascovici, se
înregistrează doar versiuni minore. Contactul nemijlocit cu literaturile străine abate
atenţia de la traduceri aproape douăzeci de ani, favorizează apariţia imitatorilor, dar
permite şi asimilări fecunde (la T. Arghezi, G. Bacovia). O traducere remarcabilă din
Baudelaire, Prefaţa (Au lecteur) la Les Fleurs du mal, apărută înaintea traducerii
volumelor, făcută de Arghezi în cea mai prolifică perioada a creaţiei sale, dădea
impresia de congenialitate între poet şi traducător. Deşi părea să fie traducătorul
legitim al lui Baudelaire, transpunerea autorului francez în limba română avea să
coincidă cu depărtarea de original şi declararea propriei originalităţi. Considerată re-
creatoare de unii, traducerea ar putea fi judecată ca interpolare, de alţii (v. infra
traducerea de poezie)55.
Olga Cosco (1934) arată că, în pofida lipsurilor, traducerile noastre din clasicii
creştini pregătiseră în secolul al XVIII-lea terenul pentru receptarea unei ideologii cu
semnificaţii mai profunde. Primele traduceri româneşti din beletristica străină
dovediseră o sevă pe care traducerile de după 1850 nu aveau să o mai cunoască,
deoarece lupta dintre expresia fondului străvechi al limbii române şi expresia bogată
a universalităţii se dăduse în acea perioadă. Traducerile româneşti din clasici creştini
vor fi pregătit terenul pentru receptarea unei ideologii mai profunde, mai subtile;
lucru demonstrat şi de primele traduceri de carte franceză în limba română, unde
lipsa de corespondenţă dintre neologismul grec şi cel francez indică direcţia
viitoarelor dezvoltări ale limbii noastre. Astfel, alături de neologismele greceşti (a
afanisi "a ruina", epistemie "ştiinţă" etc.), încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea
intraseră în română neologismele romanice bagatelă, bombă, exerciţiu, parlament,
publicaţiune, relaţie, apoi afront, complimenturi, comisie, delicat, pact, minut etc,
unele dintre ele înfăţişând chiar forma actuală (1934: 102-114).
P. Cornea arată că problema fidelităţii este imperceptibilă în secolele al XVII-lea
şi al XIX-lea când elasticitatea noţiunii de proprietate literară şi grija de a nu speria
cititorul predominau (1966: 56). Traducătorii îşi permiteau mari libertăţi —
interpolări— faţă de textul sursă: omisiuni de pasaje, interpolări, temperări stilistice,
interpretări. Este epoca în care traducerea şi trădarea încă se mai însoţeau cu bună
ştiinţă.
N. A. Ursu prezintă şi el limitele traducerii realizate printr-o limbă intermediară
şi se opreşte asupra traducerii pe care o face Gherasim Confesiunilor lui Voltaire, dar
si asupra traducerii unei istorii a Americii. Atrage atenţia asupra faptului că
traducătorii se lasă influenţaţi de limba originalului, dar si de limba greacă (limba
intermediară). Astfel, în cazul traducerii istorice, textul tradus, Istoria Americii,
susţine ipoteza conform căreia textul sursă ar putea fi franţuzesc (ex.: Capul
Tampetei –împrumut şi Capul de Bună Nădejde (Cap de Bon Esperans), calc (N. A.
Ursu, 1986: 4).
Virgil Cândea, interesat de originile istoriei traducerii, dedică un studiu acestui
aspect şi unuia dintre cărturarii români de prestigiu: Nicolae Milescu şi începuturile

A se vedea şi studiile de poetică contrastivă, lămuritoare prin studierea textelor „în oglindă‖, Paul
55

Miclău (1978), Elena Loghinovschi (1989), Elena Ghiţă (2005).

46
traducerii umaniste în limba română, (p. 79-224). Referindu-se la aventura textului
biblic tradus de Milescu, cercetătorul arată că textul final a fost clarificat graţie
interpretării corecte a versiunilor preliminare ale traducerii Vechiului Testament.
Traducătorul a utilizat ca text de bază versiunea grecească a Septuagintei (ediţia
Frankfurt pe Main, 1587) şi, ca versiuni auxiliare de (auto)control, traducerea slavonă
a Bibliei (Ostrog, 1581), Vulgata latină şi alte traduceri latineşti efectuate după
originalul ebraic. Primul traducător-revizor al traducerii lui Milescu este Dosoftei. Al
doilea revizor şi copist este un traducător independent, probabil Daniil Andrean
Panoneanul, după N. A. Ursu, traducătorul lucrării Îndreptarea legii (Târgovişte,
1652).
Despre evoluţia lingvistică a limbii prin traduceri vorbeşte şi E. Coşeriu (1994a).
Texte româneşti ale Tatălui nostru apăruseră în culegerile occidentale încă din 1580.
Coşeriu îi menţionează în „Stiernhielm, limba română şi ciudatul destin al unui Tatăl
nostru. Un capitol din istoria cunoaşterii (şi necunoaşterii) românei în Europa
occidentală‖ (1994a: 45-63) pe Gilbert Genebrard, Cronographiae libri quator, Paris,
Andréas de Poza, 1587, Bilbao, Calude Duret, 1613, Cologny, Martin Opitz, 1623,
Stephen Skinner, 1671.
Cea mai importantă consemnare o datorăm, spune lingvistul, părintelui poeziei
suedeze, savant şi lingvist, Georg Stiernhielm. În prefaţa De linguarum originae —la
traducerea sa din Ufilia (1671)—, Stiernhielm prezintă Tatăl nostru în latină şi în alte
şapte limbi romanice (italica, hispanica, gallica, rhaetica, sardica, sardica vulgaris,
walachico), fiind singurul care consideră limba română (walachico) limbă romanică
de sine stătătoare şi nu un dialect al vreunei alte limbi romanice (: 45-63). Sursa lui
Stierhielm, care prezintă un Tatăl nostru relativ corect, chiar mai corect decât
celelalte variante româneşti apărute în străinătate până la 1817, ar fi, se pare, Nicolae
Milescu, cancelarul domnitorului Gheorghe Ştefan, care a şi locuit la Stockholm. E.
Coşeriu consideră că asemănarea frapantă dintre varianta lui Stiernhielm şi un Tatăl
nostru al lui Milescu întăresc această afirmaţie (1994: 52).
În Studii de lexicologie biblică (1995), o lucrare de istoria traducerii dintre cele
mai ample, E. Munteanu are în vedere interferenţele lingvistice care se actualizează în
traducerea textului religios din secolul al XVII-lea (secolul marilor traduceri
religioase), între limba română şi limbile clasice. E. Munteanu subliniază punctul
culminant pe care îl atinge creativitatea lexicală, impusă de lexicalizarea obligatorie a
unor concepte noi, în spaţiul intertextual al traducerii, aplicând în analiza sa
lexicologică teoria lui Eugen Coşeriu despre desemnare, semnificaţie şi sens
(=conţinut particular al unei unităţi textuale/al unui text sau concretizarea în acte de
vorbire a desemnării ca dimensiune universală a limbajului şi a semnificaţiei ca
formă particulară şi istorică de semantizare a realităţii, E. Munteanu, 1995: 6).
Cercetătorul ia în considerare împrejurările culturale ale producerii şi receptării
traducerilor biblice, confruntă traducerile cu textele originale (greceşti, slavone,
latine), observă că traducerile româneşti din secolul al XVII-lea al căror conţinut este
exclusiv sau aproape exclusiv religios consacră strategia de traducere literală ca unică
salvatoare a sacralităţii integrale a textului biblic (1995: 11). Practica traducerii în
limba română se înscrie astfel în tradiţia traducerilor biblice din evul mediu: limba
română vernaculară se înnobila prin literalism, o imitare autorizată de practica
liturgică (Munteanu, 1995: 11) care a dus la crearea unui idiom de traducere artificial.
Precizăm, înainte de continua prezentarea acestei valoroase lucrări de istoria
limbii şi istoria traducerii, că textele analizate comparativ sunt de fapt traduceri după
traduceri din limba ebraică.
Obiectivele declarate ale cercetătorului sunt:

47
  Studierea interferenţelor lingvistice dintre limba română şi limbile de cultură
clasice ale momentului—greaca, slavona şi latina—manifeste în lexicul
traducerilor religioase din secolul al XVII-lea.
 identificare modalităţilor — transferul integral (=împrumutul lexical)
creativitatea lexicală liber manifestată legitimată de vidul conceptual (1995: 7-
8), traducerea integrală a Bibliei din 1688, adaptări, interpolări, evoluţii
semantice— prin care traducătorii români desemnează realiile percepute în
greacă cu ajutorul semnificaţiilor pe care limba română le oferea la momentul
istoric dat (1995: 6)
Metoda de cercetare este comparativă, iar evaluarea traducerilor, derivată din
modelul textual (1995: 8-9), urmăreşte inovaţiile semantice şi evoluţia lor în
variantele succesive ale textului biblic, caracterul popular sau cărturăresc al unora
dintre inovaţii, precum şi specializarea semantică a altora.
Pornind de la premisa că orice traducere este rezultatul reprezentării pe care
traducătorul şi-a făcut despre textul sursă şi, totodată, un text care atestă gradul de
cunoaştere a propriei tradiţii literare, cercetătorul recurge la investigarea comparativ-
interlingvistică şi a altor factori extralingvistici: orizontul cultural al traducătorului,
competenţele sale lingvistice şi familiarizarea cu tradiţia literară românească, gradul
de fidelitate faţă de litera textului de origine, concepţia despre funcţia culturală şi
specificul traducerii, utilizarea unui instrumentar filologic ediţii diverse, lexicoane
etc., pentru a sesiza toate evoluţiile semantice. E. Munteanu defineşte transferul
lingvistic astfel:

un proces, condiţionat de contactul lingvistic la nivelul textului, [colingivsm] de

preluarea de către un idiom scris a unor structuri semantice şi sintactice proprii
unui alt idiom, luat ca etalon literar. Rezultatul procesului de transfer lingvistic se
concretizează în constituirea unui instrument lingvistic apt pentru comunicarea
scrisă a unor conţinuturi noţionale complexe (1995: 13, v. şi 1995: 35).

Dintre soluţiile de traducere menţionate de E. Munteanu amintim câteva tipuri,

însoţite de exemplificările aferente:
 Aproximarea unor concepte biblice specifice, azāřzēl, interpretat de exegeţii
moderni ca o desemnare a unui demon, Azazel, sensul ritualic fiind transpus
literal în greacă, explicitat în latină, legat actualmente de „ţapul ispăşitor‖, deşi
tradiţia talmudică dă o explicaţie circumstanţială „munte prăpăstios‖ (E.
Munteanu, 1995: 41-42)
 Traducerea literală generalizată la exces duce la redundanţe care îngreuiază
receptare sensului sau îl ocultează (E. Munteanu, 1995: 47-53), miros de bună
mirosire (Biblia de la 1688) faţă de mireasmă plăcută (1990)
 Calcuri frazeologic după ebraică (E. Munteanu, 1995: 53-58) în veţi sâmbăta
sâmbetele sau veţi sâmbători sâmbetele voastre (: 56) pentru a restitui
semnificaţia complexă a sabatului la evrei, traducătorul recurge la un material
morfematic autohton cu sensul de „a ţine —adică a respecta, deci a nu lucra—
sâmbăta‖
 Echivalare automată sau „impact etimologic contextual‖ adică alegerea unui
lexem românesc sub presiunea etimonului său grecesc, latin sau slavon, fără să
se ţină cont de eventualele mutaţii de sens, de desemnare pe care le-ar putea
suferi termenul în discuţie. De exemplu: den coşniţa săvârşirii, faţă de
panerul cu pâinile, (Biblia, 1990 în E. Munteanu, 1995: 58)
 Sensuri false sau contra sensuri (E. Munteanu, 1995: 72-75), sintagma vei
greşi fără voie, restituită fie vei greşi cu omisiunea circumstanţialului,

48
 omisiune justificată de absenţa din textul intermediar pe care s-a bazat
traducerea, ori vei greşi de bună voie.
Fapt foarte important pentru evoluţia limbii române literare, afirmă
Munteanu, dar şi pentru istoria traducerii, Biblia de la Bucureşti (1688) este prima
ediţie integrală a textelor sacre într-o limbă populară în spaţiul oriental-ortodox (E.
Munteanu, 1995: 17). Graţie competenţei lingvistice, trilingve sau quadrilingve,
intuiţiei lingvistice şi erudiţiei, traducătorii români din secolul al XVII-lea au depăşi
dificultăţi ce păreau de netrecut, Biblia de la 1688 reprezentând o versiune
tradiţională de referinţă în practica traducerii textelor biblice româneşti, care a
influenţat toate ediţiile biblice ulterioare (E. Munteanu, 1995: 38-40). Compararea
textelor traduse în română, în secolul al XVII-lea cu textele greceşti, texte
intermediare, traduse din ebraică, certifică supoziţia conform căreia

traducătorilor medievali le lipsea o concepţie clară, coerentă, precisă şi metodică

asupra principiilor traducerii (E.Munteanu, 1995: 36).

Totuşi traducătorii români ai Bibliei, Milescu şi cei doi revizori ai săi, arată
cercetătorul, au respectat tradiţia strict literală a traducerii Bibliei. Milescu este un
precursor involuntar al traducerilor filologice, savante, pentru că a colaţionat ediţii
diferite în scopul clarităţii şi al inteligibilităţii. Pe lângă aceste analize comparative, în
lucrare apar şi mărturii ale traducătorilor, luări de poziţie incipiente, încercări timide
de justificare, nu de reglementare, a procesului traducerii (V. mărturia lui Dosoftei
consemnată în E. Munteanu, 1995: 93).

3.1.4. Teoria traducerii şi influenţa teoriei literaturii. Scriitori celebri,

critici, teoreticieni, traducători au meditat asupra acestei experienţe artistice
particulare, traducerea literară: Blaga, 1957, Perpessicius, 1957, Flora, 1970,
Gheorghe, 1972, Ghiţă, 1979, 1994, 1998, 2005; Irina Mavrodin, 1981; Kohn, 1979, P.
Miclău, 1981, 1983; E. Loghinovschi, 1989; S. Marcus, 1984; V. Streinu, 1978.
Studiile dedicate teoriei şi practicii traducerii au fost dominate de ceea ce putem
numi, pe de-o parte, lingvistica contrastivă, iar, pe de alta, poetica contrastivă.
Eficienţa aplicării principiilor şi procedeelor în câmpul poeziei este incomparabil mai
problematică decât aceea înregistrată în proză ori roman. Uneori romanul a fost
tradus, ai este încă, pentru valoarea subiectului, ca şi cum tehnica nu ar fi (fost) un
factor elementar, ci unul suplimentar, estetic, formal, în orice caz facultativ pentru
esenţă şi conţinut. În cazul poeziei, subtilitatea şi diversitatea procedeelor de analiză
au permis condiţionarea „transcreaţiei‖ prin raportare la ordonarea elementelor
formale, prozodice, de ritm şi versificaţie, etc. Dar aşa cum remarcă David Lodge
(Limbajul romanului, Editura Univers, 1998:12-13), nici poezia, cu discursul ei
intensv, şi nici romanul ori proza, cu discursul funcţional-expresiv, nu se reduc la
suma tehnicilor de construcţie şi depăşesc venerabila dispută cu privire la formă şi
conţinut, întrucât ceea ce se comunică nu trebuie să contrazică modul în care se
comunică.
Prin Virtuţile compensatorii ale limbii române în traducere, Ioan Kohn îşi
propune să restabilească echilibrul dintre scrierile consacrate limitelor traducerii,
scrieri care formează „literatura de contestare a traducerii‖ (1979: 5), şi cele
consacrate îmbogăţirii textelor prin traducere,

câştiguri[lor], pe care opera literară le poate dobândi prin traducere, datorită cărora se
compensează, parţial sau chiar în totalitate, minusurile obligatorii (I. Kohn, 1979: 5),

49
demonstrând că:

problema reală nu constă în afirmarea sau negarea unei activităţi pe care practica
traducţională ŕimpresionantă atât calitativ cât şi numericŕ o confirmă (infirmările,
oricât de subtile şi „riguroaseŗ, rămân pur teoretice), ci în relevarea limitelor şi
dificultăţilor procesului de traducere, în determinarea probabilităţilor eşecurilor şi
explicarea, pe baze ştiinţifice, a principiilor traductibilităţii (Kohn, 1979: 39).

Pentru a cunoaşte şi, mai ales, pentru a depăşi problemele şi dificultăţile de

traducere, Kohn clasifică paradoxurile legate de (in)traductibilitate în două categorii,
dintingându-le după natură lor, estetice şi lingvistice, acestea din urmă divizate, la
rândul lor, în strict lingvistice, determinate de diferenţele de decupare a realităţii, şi
extralingvistice sau culturale (Kohn, 1979: 39, 45). Subscriind opiniei lingvistului şi
traductologului francez, Georges Mounin:

Intraductibilitatea nu trebuie privită ca un mister sau ca o sperietoare: ea este o noţiune

statică (Mounin, „Intraduisibilité comme notion statistique‖, in Babel, 3, 1964:122, citat
de Kohn, 1979: 50),

Kohn arată că actualizarea expresivităţii unui cuvânt nu se poate face decât în

context, singurul capabil să recompună „lanţul funcţional‖ de origine şi să
reactualizeze resursele latente ale limbii traducătoare, acele „virtualităţi care devin
elemente compensatorii de mare eficienţă‖ (Kohn, 1979: 52, subln.a.). Deşi este
partizanul traductibilităţii absolute şi al (re) creaării prin traducere, Kohn conchide:

Conservarea tuturor nuanţelor stilistice în versiunea tradusă nu este posibilă: fiecare

idiom dispune (la nivelul sunetului, al structurii gramaticale, al lexicului etc.) de valori
estetice (motivate, frecvent extralingvistic) a căror aidoma recompunere este cu
neputinţă. Totodată, datorită virtuţilor noii substanţe limba de receptare, (…) mesajul
artistic primar dobândeşte în tălmăcire o forţă superioară, pe alocuri, modelului,
compensând prin aceste „biruinţeŗ neîmplinirile din altă parte (Kohn, 1979: 259).

Argumentele, valabile şi astăzi, pe care traductologul român îşi întemeiază teoria

traducerii, bazată pe procedeul compensării şi pe recrearea expresivităţii idiolectului,
permit consolidarea unui sistem de evaluare care să distingă între traductibilitatea
sensului general şi compensaţia valorilor stilistice (v. Kohn, 1979: 258 şi supra
modelele de evaluare), prin abordarea complementară, pluriunghiulară, a aspectelor
traducerii, şi nu doar din perspectivă strict lingvistică.
În Traducerea o practico-teorie, Irina Mavrodin (1981: 191-209) arată cum
„lecturii unice, definitive‖ i se opune lectura „totdeauna situată istoric‖ şi, prin
urmare, traducerii unice i s-ar opune traducerea care ţine cont de istoricitate (adică
aceea care se actualizează prin raportare la funcţionalitate şi fidelitate), deoarece este
o activitate practică, determinată valoric de orizontul cultural şi lingvistic al
traducătorului, precum şi de intuirea corectă a soluţiilor pentru că nu se poate aplica
mecanic o teorie generală, ignorându-se particularităţile de redactare, circumstanţele
de creare şi destinatarul virtual.
În definiţia dată traducerii, o practico-teorie, I. Mavrodin porneşte de la demersul
inductiv, de natură practică, pe care îşi construieşte propria teorie, din care îşi deduce
practica. Un continuu du-te-vino între teorie şi practică, între sursă şi ţintă.
Traducerea este neapărat o modalitate de lectură plurală şi dacă actualizează doar
una dintre aceste lecturi devine infidelitate faţă de operă, faţă de cititorul privat de
latentele interpretări pe care se construieşte intenţia de comunicare a autorului.

50
 Din discursul valorizant emis de I. Mavrodin reiese că traducerea trebuie să
afirme şi subiectivitatea traducătorului, adică să se regăsească în ea atât vocea
auctorială, cât şi vocea traducătorului. Credem că traducerea devine astfel
purtătoarea unei „erori de intenţionalitate", fixând o lectură posibilă şi nu un text
deschis, care să suporte şi să susţină interpretări posibile în accepţia funcţiei textului
literar, pentru că se acceptabilitatea şi traducerea interpretativă rup echilibrul unui
text literar. Caducitatea traducerii este încă şi mai pronunţată atunci când
traducătorul ia în considerare doar criteriul funcţionalităţii, gândindu-se în primul
rând la destinatar. Asemenea traduceri, rezultate ale strategiei comunicative,
favorizează îndesirea traducerilor reactualizate şi demonstrează, dacă mai era cazul,
că traducerea definitivă este o utopie. În această ordine de idei, ni se pare important
să subliniem că semiotica traducerii literare se află în căutarea cititorului-ţintă
virtual, care să aibă trăsăturile cititorului-sursă astfel încât să poată percepe intenţia
autorului, chiar dacă prin intermediar.
În discursul valorizant al traducătorilor de poezie este accentuată congenialitatea
care se cuvine să existe între traducător şi autor. În conformitate cu tradiţia amintită,
Paul Miclău (1981: 71-78), conştient de prioritatea pe care poetul o acordă
semnificatului în defavoarea semnificantului, stabileşte ca primă etapă în traducerea
de poezie păstrarea realizărilor semantice ale creatorului, iar ca etapă secundară
revizuirea aspectelor prozodice în vederea recuperării structurilor de versificaţie,
rimă şi măsură. Acest demers, mărturiseşte el, l-a aplicat şi în traducerea poeziei lui
Blaga. Justifică această alegere-compensaţie sacrificarea semanticii autorului în
scopul salvării prozodiei ? Dar reciproca ?
Aprecierea traducerii —proces şi rezultat—, cu o atenţie preponderentă pe textul
tradus, şi studiul contrastiv al poeziei constituie câteva dintre obiectivele pe care şi le
stabileşte P. Miclău în Signes poétiques. Lingvistul întăreşte ideea conform căreia
acceptarea lecturii plurale ne situează în contextul globalităţii, al totalităţii, iar lectura
astfel concepută este un aspect al totalităţii (1983: 6). Traducerea în versuri
presupune o formă specială de lectură (: 6), „un travail de réflexion, d’interprétation,
de réflexion et de rédaction‖ (1983: 10). Cercetătorul român cantonează traducerea
de poezie în câmpul poeticii, respectiv al semioticii (1983: 223). Dacă poetul „écoute
la langue du cœur‖, traducătorul se va concentra pe o „transposition en code
linguistique du flux de la sensibilité‖ (1983: 230).
Alt aspect al cercetării traductologice româneşti îl reprezintă dependenţa textului
de tradus de limba în care a fost scris. În virtutea acestei afirmaţii, S. Marcus (1984:
288-296) demonstrează că elementele şi structurile univoce, cu un grad ridicat de
determinare, suportă trecerea de la o limbă la alta, rămânând intacte fie că e vorba de
traducere sau de retroversiune. Pe lângă textele oarecum independente de limba
română (de exemplu textul lui M. Sorescu), S. Marcus menţionează (: 290) textele
marcate de geniul limbii române şi considerate intraductibile (ca poezia
eminesciană). (In)traductibilitatea variază însă şi în funcţie de gradul de ospitalitate
al limbii ţintă (de exemplu Eminescu este mai bine primit de germană decât de
franceză).
Loghinovki arată că problema traductibilităţii, în plan artisitic, mai ales,
depăşeşete aspectele strict ştiinţifice, coroborând şi nuanţe etice (1989: 9, 10).
Relativele echivalenţe dintre limbi, ca sisteme, amintind de teoria echivalenţelor lui
Nida, permit într-o oarecare măsură transpunerea dintr-o limbă în alta, prin
renunţarea la punctul de vedere formalist şi orientarea spre extralingvistic,
macrolingvistic, prin deschiderea către domenii adiacente, abordate comparativ
(1989: 14). În acest cadru se plasează şi studiile de poetică contrastivă, pe care le
dezvoltă în analizele consacrate versiunilor în limba rusă ale poeziei eminesciene.

51
 În domeniul poeticii contrastive se înscrie şi Mic tratat despre limbajul poeziei
(2005), în care Elena Ghiţă reia teme abordate anterior în teza de doctorat (1979),
consacrată echivalenţelor româneşti ale poeziei simboliste franceze. Mic tratat
despre limbajul poeziei nu răspunde, nici nu îşi propune, de altfel, la întrebări de
tipul „Cum să devii poet ?‖, „Dar critic ori traducător de poezie?‖ „Să urmezi
cursuri?‖, „Să ai încredere în har?‖. În orice caz, aduce lumină în domeniul traducerii
de poezie tocmai prin studiile de poetică contrastivă, oferind un model rezistent de
metodă critică, în care noutatea se află în primul rând în aplicarea pe tărâmul poeziei
a evaluării la nivelul gramatical al exprimării corecte, la nivelul didactic al exprimării
coerente, coezive, la nivelul retoric al artei, talentului de a spune cu eleganţă şi stil, şi
la nivelul poetic al inefabilului. Declaraţia metodologică din Cuvânt înainte este
demonstrată cu rigurozitate. Sunt studiate texte în oglindă, raportul cod poetic-cod
retoric (2005: 18), funcţia discordanţei (divergenţei) semantice în formarea idiostilul
baudelairian (:19), consecinţele netraducerii, soluţiile explicitante şi efectul lor,
dezvăluind uneori:

Pierderea efectului de contrast [care] dovedeşte un dezacord între două poetici. Poetica
pitorescului şi cea a corespondenţelor (în termenii şcolii franceze de poetică), o practică
„palsticizantăŗ şi una „revelatorieŗ (în termenii blagieni referitori la efectul metaforic
(Ghiţă, 2005: 20).

Cercetătoarea analizazează diferitele realizări ale traducerii de poezie (v. Poezie şi

Prozodie, 2005: 29-45), în versuri, liberă, în proză,etc., aşa cum preconizează şi
Meschonnic (1999), folosind un metalimbajul traductologico-retoric (textem,
prozodem, traductem, echivalenţă ritmnică etc.), acentuând implicit limitele
traducerii şi criticii de poezie:

Orice lucrare prin care verbalizăm, intelectualizăm, ceea c e se produce în contact cu ea

(…) rămâne neterminată, indiferent câte cunoştinţe adăugăm şi cât instrumente avem
la dispoziţie, indiferent de transparenţa sau opacitatea limbajului (Ghiţă, 2005: 89).

3.2. Noi orientări. În România postdecembristă, dezvoltarea activităţii de

traducere a fost impulsionată de instituţii culturale internaţionale, cât şi de tendinţa
de mondializare care a determinat decisiv dezvoltarea traducerii automate. Scopul
acestor organisme culturale, precum Fundaţia SOROS, Institutul Francez din
Bucureşti, The British Council, Centrele culturale franceze şi germane, viza, pe de-o
parte, promovarea operelor occidentale considerate —de aceste instituţii—
semnificative (pentru modelul lor cultural, social, instituţional etc.), iar, pe de altă
parte, urmărea traducerea operelor din ţările Europei Centrale şi de Est.
Amploare pe care a înregistrat-o traducerea a determinat reglementarea
aparatului ei critic. În funcţie de obiectul cercetării, putem grupa tezele de doctorat în
teze care (re-)abordează subiecte clasice, studiind limbile în contrast şi în contact,
atât în realizările poetice, cât şi dincolo de acestea56, şi, începând din anii ’90, teze în

56 Elena Ghiţă, în Equivalences roumaines de la poésie symboliste française (1978), realizează un

studiu comparativ al versiunilor româneşti din poezia simbolistă franceză, în care este focalizat
rezultatul traducerii, dar implicit şi modalităţile de traducere şi analiza influenţei acestora la nivel
textual. Cristina Margareta Stanciu consacră teza sa, Teoria traducerii aplicată la studiul comparativ
al limbilor germană şi română (1978), studierii metodice a limbilor română şi germană în relaţie de
traducere. Analiza microstructurilor semantice complexe, din perspectiva entropiei informaţionale şi
stilistice, porneşte de la transpunerea arhaismelor şi regionalismelor. Spre deosebire de teza
precedentă, în teza de doctorat Teoria compensaţiei în stilistica traducerii (1979), Ioan Kohn se ocupă

52
care cercetătorii plasează propria cercetare în cadrul teoretic general al
traductologiei. E. Iordache, în Semiotica traducerii (1993), prezintă sintetic teoriile
traducerii din anii ’50 până la începutul anilor ’90. Studiu de caz pe versiunile în
limbi străine ale unor poezii româneşti. Abordare similară, la C. Petrescu,
Traducerea între realizare poetică şi semiotică (1999). Introducere succintă în
istoria traducerii şi în traductologie, urmată de o analiză comparativă bilingvă şi
punctuală a traducerii unui poem şi a traducerii de proză.
Teza Mioarei Codleanu, Implications socio-culturelles dans lřacte traductif:
lřadaptation (2002), este consacrată adaptării ca procedeu de traducere şi are în
vedere inventarierea diferitelor ei modalităţi de realizare, modalităţi impuse de
diferite contexte şi conţinuturi ale noţiunilor de transferat. Autoarea abordează un
concept controversat în traductologie din cauza absenţei strictei specializări.
Obiectivul Iuliei Mihalache, în Traduction et représentations : discursivité du
« modèle occidental » dans la Roumanie post-communiste (2002, Universitatea din
Laval, Canada), este de a arăta ca traducerea negociază atât sensul, cât şi investiţiile
socio-culturale, economice, politice ale societăţilor în relaţii de transfer intercultural.
Autoarea studiază modelul occidental de traducere împrumutat în România post
decembristă. Corpusul cercetat multidisciplinar (articole de presă, cărţi, lucrări
editate în colaborare franco-română ori anglo-română etc.) este întrbuinţat pentru a
demonstra că modelul descriptiv de traducere este singurul care, în opinia autoarei,
poate permite înţelegerea şi descrierea modului de funcţionare a actului de traducere
şi de scriitură, fără pretenţia de a emite judecăţi de valoare.
În Contextul extralingvistic în traducerea culturemelor. Cazul limbilor franceză
şi română, 2003 şi ulterior în Teoria traducerii, teoria culturemelor (2004) am
examinat traducerea din perspectivă „comparativ-culturalistă‖ (latura descriptivă a
cercetării) şi am propus nu doar o sumă de reflecţii punctuale (aspectele normative
ale cercetării), ci o tratare unitară şi legată pe baza unui suport teoretic adecvat
obiectivului cercetat (traducerea ca proces şi ca produs finit), pe cât posibil riguros şi
delimitat. Am subsumat evaluarea traducerilor din perspectiva transferului cultural
teoriei culturemului şi am plasat culturemul şi problemele ridicate de traducere lui în
cadrul general al disciplinei, încercând să degajăm un model/prototip de traducere
(latura prospectivă a cercetării noastre). Traductologia este global interesată să-l
incorporeze, întrucât pornind de la acest concept se poate dezvolta un demers teoretic
concret şi cuprinzător, relativ autonom, dar care în acelaşi timp poate fi conectat, în
măsura în care se impune interdisciplinaritatea, la teoria literaturii şi semiotica
lecturii pe de-o parte ori la diversele ramuri ale lingvisticii, pe de altă parte. În
preambulul modelului, figurează studiu al diverselor accepţiuni ale conceptului de
culturem, în alte domenii decât traductologia, şi al delimitărilor lui faţă de alte
concepte funcţionale în traductologie. Cercetări teoretice legate de definirea
conceptului de culturem în relaţie cu traducerea au efectuat E. Oksaar, 1988,
Vermeer şi Witte, 1990, P. Sandrini 1999, H. Vermeer 1997, A. Chesterman 1999 57.

de problemele estetice şi stilistice ale traducerii, de latenţele cuvântului şi de posibilitatea de a

îmbogăţi un text sursa printr-o traducere bine făcută.
57 Conceptul de mem cu care operează Andrew Chesterman a fost introdus de Richard Dawkins (1976,

The Selfish Gene) pentru a descrie evoluţia fenomenelor culturale. Dawkins defineşte memul ca fiind o
unitate de transfer cultural sau de imitare (idei, moduri, fraze standard sau fraze tip etc.) care
constituie o formă de cunoaştere obiectivă (ideile primite şi/sau recepţionate ar afecta direct
reprezentările mentale individuale şi indirect lumea fizică a obiectelor). În accepţia lui Chesterman
(1999), memul este o alternativă la metafora tradiţională a traducerii ca transfer. Memele pot apărea în
grupuri de meme numite memome. Astfel, teoria traducerii poate fi concepută ca un complex de meme
interdependente, un ansamblu de idei primite care se propagă în diverse forme şi variază sau se
schimbă cu trecerea timpului. Chesterman identifică opt meme dominante în fenomenul traducerii: 1)

53
Am încercat să oferim o imagine completă a fenomenului culturemelor în traducere
prin prezentarea lor în sistem, cu descrierea legăturilor dintre elementele
componente ale sistemului: definire şi definiţie; accepţiile termenului în alte
domenii; funcţionarea acestuia în domeniul concret, traducerea; delimitarea teoretică
şi practică şi înscrierea în disciplină, în traductologie, alături de alte tipuri de teorii de
traducere.

În încercarea de a identifica situarea faţă de traducere se disting două tipuri de

discurs: al traducătorilor consacraţii —Miclău, Vulpescu, Philippide, Hodoş etc. — şi
al netraducătorilor —lingvişti, cercetători, critici ai traducerii, de obicei traducători
ocazionali. Prima categorie de discurs, de tip tradiţional, demonstrează că, în
majoritatea cazurilor, traducătorii refuză teoria, concentrându-se asupra practicii
traductive. Dar orice practică este rezultatul unei teorii sau al unei etnoteorii
(etnotraduceri, ca să-l parafrazăm pe B. Stefanink, 1992: 68). Lipsa teoriei ori refuzul
acesteia constituie deja o atitudine teoretică, uneori mai nocivă decât o teorie eronată
care se manifestă ca atare. Refuzul teoriei trădează o lipsă de preocupare specială
pentru o expunere ca atare. Procesul mental al traducerii cere o reflecţie de tip
etnoteoretic. Cât despre atitudinea traducătorilor faţă de activitatea traductivă,
putem observa că unii dintre ei o consideră echivalentă activităţii de creaţie şi o
valorizează ca act de recreaţie, nemulţumindu-se cu rolul de intermediar transparent;
alţii se consideră simplii tehnicieni şi, ca atare, îşi devalorizează munca (v. Anexa 2).
Creşterea numărului de traduceri, necesitatea de a fi în contact cu tot ceea ce este
nou, curiozitatea intelectuală, dar mai ales obligaţia de a ne informa au dus la
implementarea şi dezvoltarea sectorului traducerii automate. Traducerea automată,
activitate relativ autonomă, îşi defineşte metalimbajul, redefinind, în contextul ei
specific, termeni împrumutaţi din lingvistică şi traductologie ca: unitate de
traducere, traducere parţială, traducere exactă, pre-traducere, verificare, din
informatică, memorie de traducere, bază de date etc.58
(http://ecolore.leeds.ac.uk/xml/materials/overview/tools/translation_memory.xml?
lang=ro).

Concluzie
Teoretizarea în traductologie, ca şi în lingvistică, poate fi riscantă, sfârşind,
adesea, prin enunţarea unei serii de legi posibile, probabil aplicabile în circumstanţe
care reprezintă ele însele un ansamblu deschis, dar nu permite limitarea cazurilor în
care o anumită lege s-ar aplica mai mult decât alta. Unele discursuri generalizează,
altele nu, lingvistica şi critica traducerii se opresc la jumătate de drum, presupunând
o atenţie mereu trează pentru particularităţi, fără extrapolări. Aluziile la

cuvintele; 2) cuvântul lui Dumnezeu; 3) retorica; 4) logosul, 5) lingvistica; 6) comunicarea; 7) cultura

ţintă sau cultura traducătoare; 8) cunoaşterea. Conform memului cunoaşterii, traducerea este o
reflecţie, deoarece comunicarea umană funcţionează prin inferenţă: memele asimilate influenţează
ceea ce urmează a fi spus, aşadar mentalul este marcat de fenomenele mentale şi ambientale.
58 Informaţii despre traducerea automată, în general, şi traducerea paginilor web, în special, despre

programele şi tehnologiile de ultimă oră se găsesc pe site-urile în limba română care „iniţiază‖
traducătorul în descoperirea şi, eventual, parcurgerea etapelor de traducere automată (v. proiectul de
traducere automată GNOME, http://gnomero.sourceforge.net/tmanager/), atrăgând atenţia asupra
limitelor traducerii automate care nu cunoaşte decât un număr limitat de contexte de utilizare şi care
este realizată fără verificare unui traducător uman. Pe lângă traducerile automate clasice, IASSID
(Institutul pentru Analiza si Sinteza Sistemelor Informatice Deschise) încearcă să personalizez
traducerile după exigenţele clientului, domeniului său de activitate, nivelului şi registrului de limbă
specifice. În acest fel, procesarea informaţiei de tradus se realizează pe baza cercetării tematice şi
terminologice prealabile. Această abordare va duce cu siguranţă, şi din fericire, la redefinirea şi
adaptarea traducerii automate.

54
intraductibilitate ar trebui să se limiteze la restituirea semnificanţei, necesară
reconstruirii contextului sursă. Ca într-un mozaic polifonic, teoriile traducerii se
determină reciproc, sunt cântărite — ca şi traducerile — după gradul de adecvare, de
valabilitate adjudecat, în funcţie de nivelul de generalitate sau de particularizare
enunţat.

55
 Partea a doua

Probleme specifice de teoria şi practica

traducerii

56
 Capitolul I
Texte, traduceri, echivalenţe. Tipologii

1. Tipologia textelor şi strategiile de traducere

Pentru a putea stabili tipurile de text, cercetătorii pornesc de la textualitate, adică
de la ansamblul de caracteristici esenţiale pentru atribuirea statutului de text:
coeziunea (legătura dintre propoziţii), coerenţa (legătura dintre afirmaţii),
intenţionalitatea (emiţătorului, orator, vorbitor, scriitor), gradul de acceptabilitate
(modul în care reacţionează receptorul), caracterul informativ (ceea ce propune
textul), relevanţa (scopul enunţării textului), intertextualitatea (similitudinile cu alte
texte).
Textul nu este o simplă acumulare de fraze, ci o unitate logică determinată şi de
limitele articulării sale: introducere, cuprins, concluzii; este manifestarea materială,
concretă a actului de comunicare realizat într-o situaţie dată, în care un locutor
(emiţător) dat produce (emite) un act de vorbire. Elementele componente ale textului
sunt astfel îmbinate încât să-i asigure o structură proprie susţinută şi de îmbinarea
sintactică a frazelor (Adam, 1999, Genette, 1999). Textul are o anumită funcţie
pragmatică, o forţă ilocuţionară, care depinde de intenţia comunicativă a
emiţătorului, a autorului (de a povesti, de a explica, de a apăra un punct de vedere şi
de a-l argumenta, de a propune o acţiune, de a determina o reacţie/un răspuns/efect
etc.) şi care depinde de contextul de comunicare.
Adesea, un text prezintă mai multe trăsături, putând îndeplini mai multe funcţii.
Deoarece raportul dintre ideile vehiculate în text nu este liniar, structura sa profundă
permite reperarea trăsăturilor pertinente şi predominante care îl caracterizează şi îl
individualizează: la nivel sintactic, coeziunea (recurenţa, paralelismul, parafraza,
elipsa, joncţiunea, aspectul, intonaţia etc.), la nivel semantic, coerenţa (co-
referenţialitatea, semnificaţia etc., Ducrot, Schaeffer, 1996: 384-385, Bidu-Vrânceanu
ş.a., 2001: 536-537).
Clasificarea textelor se poate face în funcţie de domeniu (text administrativ,
juridic, comercial, ştiinţific etc.), de gen (raport, prefaţă, manual, roman, nuvelă etc.),
de finalitate (text argumentativ, explicativ, descriptiv, narativ etc.) sau combinând
mai multe criterii, de exemplu finalitatea TS şi funcţionalitatea lui în LŢ (cf.
Skopostheorie, Reiss şi Vermeer, 1984):

Mais il ne faut confondre le texte ni avec le mode de diffusion unilatéral quřest

lřimprimerie, ni avec le support statique quřest le papier, ni avec une structure linéaire et
fermée des messages. La culture du texte, avec ce quřelle implique de différé dans
lřexpression, de distance critique dans lřinterprétation et de renvois serrés au sein dřun
univers sémantique dřintertextualité, est, au contraire, appelée à un immense
développement dans le nouvel espace de communication des réseaux numériques. Loin
dřanéantir le texte, la virtualisation semble le faire coïncider à son essence soudain
dévoilée (P. Lévy, Quřest-ce que le virtuel ?, Paris, La Découverte, coll. "Essais",
1988 :48).

Ne oprim succint, în cele ce urmează, asupra caracteristicilor textelor

argumentativ, explicativ-infornmativ, descriptiv şi narativ. Textul argumentativ
încearcă să orienteze gândirea/comportamentul receptorului prin propunerea unei

57
noi teze care înlocuieşte o teză anterior admisă, pe baza unui circuit argumentativ.
Scopul acestui tip de text este de a convinge cititorul, de a-l face să creadă. Forţa
ilocuţionară şi, mai ales, funcţia conativă—persuasivă/retorică— caracterizează textul
argumentativ prin orientarea enunţului către destinatar. Axat pe o anumită luare de
poziţie, vehiculează un vocabular apreciativ, dar prezintă o mai mare flexibilitate în
privinţa regimului temporal şi se regăseşte în articole de ziar şi politice, povestiri
filozofice, satire, pamflete, polemici, reclamaţii şi cereri, în unele texte publicitare,
precum şi în unele texte literare sau filozofice (Pascal, Bossuet, Montesquieu,
Voltaire, Rousseau). Indicii de enunţare sunt foarte importanţi (Cine vorbeşte? Cui
?), ca şi folosirea exemplelor sau a întrebărilor retorice, a modalizatorilor de
certitudine şi de evaluare (de exemplu: se crede că, se ştie că, se apreciază că, se
estimează că, cu lexicalizările aferente de tipul (de-)sigur că, negreşit că etc.
Amploarea ritmică a frazelor, forţa imaginilor şi a contrastelor, aspectul de pledoarie
destinată unui public ce urmează a fi convins prin folosirea imperativelor,
vocativelor, persoanei a doua a pronumelor şi a verbelor, intonaţiei,
exclamative/interogative, întrebărilor oratorice trezesc în cititor spiritul critic sau
emoţia receptării mesajului. Mai mult decât în cazul altor tipuri de text, acesta ridică
numeroase probleme traducătorului prin atenţia exclusivă acordată echivalenţei de
efect/reacţie/răspuns din partea destinatarului/cititorului-ţintă.
În general, în orice tip de text se vehiculează o informaţiem dar textul explicativ
sau informativ transmite informaţii, expune obiectiv în scopul realizării analizei şi
sintezei reprezentaţiilor conceptuale. Este caracterizat de prezenţa prezentului sau a
imperfectului şi întâlnit în discursuri didactice, manuale şcolare, articole de
vulgarizare, dicţionare şi articole de dicţionare şi de enciclopedii, dar şi literatura
erudită a secolului al XVII-lea etc. Efortul de a fi obiectiv este evident, remarcându-se
registrul didactic. Funcţia referenţială a limbajului —denotativă sau informativă care
trimite la context, la referent (v. Bühler, Jakobson)— este predominantă în enunţurile
neutru-informative (date obiective, cifre, definiţii), autorul încearcă să explice
obiectiv şi impersonal fenomenele (folosirea pronumelor la persoana a 3-a, vocabular
tehnic etc.). Cititorul poate dovedi un interes documentar, dar va trebui să selecteze
pasajele în care subiectivitatea autorului este manifestă. Aceste nuanţe argumentative
fac din textul explicativ un text interesant şi din punct de vedere literar.
Textul descriptiv, întâlnit în literatură, în romane (Balzac, Zola), poeme în proză
sau în versuri, texte documentare, publicitate, ghid turistic, catalog de vânzări,
anunţuri etc., se caracterizează prin prezenţa verbelor —din punct de vedere
semantic— de percepţie şi a indicatorilor spaţiali, a verbelor de stare şi de mişcare,
folosirea imperfectului, a metaforelor şi a sensurilor figurate. Acţiunea nu se
derulează în timp, descrierea, organizându-se în jurul un câmp lexical. Descrierea
poate interveni şi în cursul unei naraţiuni după care aceasta îşi poate continua cursul.
Registrul —non-tehnic, din punct de vedere al discursului, şi specific limbii scrise, din
punct de vedere al mijloacelor şi modului— poate fi contemplativ, liric (în armonie cu
starea sufletească), critic sau satiric (portrete), realist (cu funcţie narativă netă) sau
poetic. Focalizarea determină o descriere obiectivă (documentară) sau subiectivă,
prezenţa naratorului fiind implicită sau explicită. Cititorul poate demonstra un
interes documentar, poate avea o perspectivă strict estetică asupra textului sau un
interes legat de derularea naraţiunii.
În naraţie se disting trei instanţe: emiţătorul —povestitor, autor sau, rar,
personaj—, mesajul—textul, discursul, narativ şi destinatarul—ascultător sau cititor.
Cea de-a doua instanţă, textul narativ (romane precum cele ale lui Flaubert,
Stendhal, Claude Simon, nuvelă, poveste, povestire— istorică, politică—, benzi
desenate, reportaj, jurnal intim, memorii, epopee etc.) este caracterizat de prezenţa

58
perfectului simplu, a prezentului istoric şi a imperfectului; redă fapte reale sau
imaginare derulate într-o anumită perioadă în care se trece de la o stare iniţială la o
stare finală printr-un proces de transformare. Gradele de focalizare situează
naratorul şi nivelul lui de percepere a evenimentelor. Astfel, focalizarea de gradul
zero indică naratorul omniscient, focalizarea internă arată că naraţiunea se limitează
la punctul de vedere al unui personaj, focalizarea externă transformă naratorul într-
un martor indiferent şi ignorant. Aceste perspective asupra evenimentelor presupun
că personajele sunt judecate implicit sau explicit de către narator. Prin urmare,
participarea cititorului la acţiune variază în funcţie de registrul comic, fantastic,
realist sau patetic: nerăbdare, identificare cu personajele etc., dar şi de alternarea
stilurilor direct, indirect, indirect-liber. Funcţia narativă specifică îşi asumă
elementele organizatoare ale discursului—inter relaţiile dintre factorii constitutivi ai
naraţiei—şi gestionează totodată raporturile marcate formal dintre narator şi
receptorul enunţului narativ.
Identificarea tipului de text în care se înscrie TS nu echivalează cu stabilirea
tipului de text ţintă. Aşa cum vom vedea, aceasta este influenţată de factori diverşi.
Prin conceptul de finalitate se desemnează scopul care a stat la baza producerii
unui text, discurs, enunţ sursă. Întrucât un text poate avea o finalitate (text
informativ) sau mai multe (text argumentativ), traducătorul îşi fixează obiectivele în
strânsă legătură cu aspectul predominant în text (A. Hurtado Albir, 1990: 212-219).
În practica redactării şi receptării, în general, şi în practica traducerii, în special,
problematica stabilirii finalităţii unui text decurge din stabilirea relaţiei dintre
situaţia de comunicare (sursă) şi situaţia de receptare (ţintă), de identificarea
intenţiei de comunicare a autorului, de forţa sa ilocuţionară. În traducerea textelor
neliterare, accentul cade adesea pe înţelegerea TŢ de către cititorul-ţintă,
traducătorul fiind nevoit să distingă între finalităţile reale şi finalităţile false,
privilegiindu-le, cel puţin teoretic, pe primele, optând adesea pentru o strategie
comunicativă de traducere.
Intenţionalitatea modifică puţin datele problemei de traducere. Noţiunea, care se
referă la emiţător, întâi la autor, apoi la traducător, ca emiţătorul de gradul doi, se
află în relaţie de complementaritate, de reciprocitate cu noţiunea de acceptabilitate şi
presupune că un text coeziv şi coerent trebuie creat în mod intenţionat pentru a putea
fi utilizat în procesul interactiv al comunicării. În lingvistica aplicată, acceptabilitatea
depinde de diverşi factori dintre care cel mai important este cel gramatical. Există
diferite grade de acceptabilitate a unui text sau a unui enunţ. În traducere,
acceptabilitatea TŢ este determinată de gramaticalitatea acestuia, de restituirea
integrală a denotaţiilor TS în limba ţintă —la nivel semantic— de inteligibilitatea TŢ
care trebuie să se situeze, din punct de vedere estetic, între calitatea adaptării şi
calitatea traducerii. Acceptabilitatea şi intenţionalitatea inferează atunci când scopul
TŢ este lejer modificat faţă de scopul pentru care a fost conceput TS (un discurs
politic poate deveni un text explicativ/informativ în LŢ, cf. teoriei Skopos-ului, TŢ
devine independent ca finalitate de TS):
Katharina Reiss crede că o tipologie a textelor fundamentată pe variabilele de
formă, conţinut şi finalitate ar permite o critică obiectivă şi constructivă a
traducerilor (2001: 31-32) precum şi o evaluare judicioasă bazată pe confruntarea TS
cu TŢ şi justificată de criterii adecvate: analizarea TS în vederea determinării genului,
domeniului căruia îi aparţine şi identificării finalităţii. Această metodă de evaluare

59
este, după Reiss, aplicabilă oricărui de tip de text, literar sau neliterar 59. Critica
clasificării bipartite continuă cu aceea a clasificărilor tripartite, prea simpliste sau ale
căror criterii variază de la o categorie la alta ori generalizează ori exclud alte tipuri
limitându-se doar la textele literare; textele filosofice şi textele tehnice şi ştiinţifice. În
aceeaşi situaţie se află şi clasificarea propusă de Fedorov:
1) texte de actualitate (documentare, comerciale, administrative, ştiinţifice);
2) texte sociologice şi politice (textele marxiste, editorialele, discursurile)
3) textele literare (Fedorov, citat de Reiss, 2002: 35).
Nici cele şapte grupuri de texte propuse de Mounin (1976, 161-171) nu corespund
exigenţelor specifice traducerii, clasificarea se dovedeşte eterogenă şi insuficientă
determinării tipului de text (Reiss, 2002: 39, 41). Clasificarea propusă de Mounin
este realizată pe grupuri de texte, nu pe tipuri de texte şi cuprinde:
1) textele religioase, în funcţie de conţinut
2) textele literare, în funcţie de limbă,
3) poemele, în funcţie de formă
4) literatura pentru copii, în funcţie de public-ţintă
5) piesele de teatru, în funcţie de suportul de difuzare
6) filmele, în funcţie de constrângeri tehnice
7) texte tehnice, în funcţie conţinut.
Se observă că grupurile 5 şi 6 se înscriu în cel de-al patrulea tip de text identificat
de Reiss.
Reiss (2002: 42, 44) stabileşte o tipologie pe trei niveluri cu mai multe sub-
niveluri, pornind de la marea varietate de forme textuale variabile după conţinut,
obiectiv/scop şi formă care dau naştere unei alte varietăţi, justificate în aceste
condiţii, de forme ale traducerii. Caracterul predominant al conţinutului nu exclude
importanţa formei, observă Reiss, şi nici cel esenţialmente formal nu anihilează
conţinutul. Forma şi conţinutul sunt indisociabile, dar relevanţa lor este variabilă.
Tipologia pe care o stabileşte Reiss îşi păstrează încă gradul de aplicabilitate
parţială:
1) texte informative, cu caracter neutru, centrate pe obiect/referent, traducerea
lor concentrându-se pe conţinut şi pe funcţia simbolică a actului de
comunicare. În categoria textelor explicative/informative, Reiss situează
următoarele genuri: ştirile din ziare, editorialul, reportajul, corespondenţa
comercială, instrucţiunile de folosire, documentele, actele oficiale, lucrările
didactice, monografiile, rapoartele, tratatele, textele aparţinând domeniilor
ştiinţelor umane, matematice, tehnice (2002: 44);
2) texte expresive, centrate pe formă şi autor/emiţător (poemele, de exemplu),
traducerea vizând restituirea în egală măsură a formei şi a conţinutului, şi
funcţia simptomatică (exprimarea unei stări sau a unei proprietăţi a
emiţătorului/autorului);
3) texte apelative sau operaţionale, centrate pe destinatar/receptor, cu funcţie
dominant apelativă (propaganda, anunţ publicitar etc.), traducerea fiind
preocupată de obţinerea echivalenţei de efect extralingvistic.
Un al 4-lea tip de text este cel scripto-sonor (2002: 44), textul „fixat‖ în scris, dar
care este destinat receptării orale.

59Reiss critică dihotomia literar-neliterar, prea generală şi învechită, preluată de la Schleirmacher şi

promovată de Antoine Berman. Cele două mari categorii cunosc multe subdiviziuni, într-adevăr. Chiar
F.D.E. Schleirmacher menţionează implicit trei categorii atunci când afirmă că:
nu toate discursurile sunt în aceeaşi măsură obiect al artei interpretării. Unele nu au pentru
aceasta nici o valoare, altele au o valoare absolută; cele mai multe se situează între aceste
două extreme (2001: 29, traducere de Nicolae Râmbu).

60
 Ulterior, celor trei funcţii –de reprezentare sau referenţială (1), expresivă sau
emotivă (2) şi de interogare sau conativă (3), preluate de la Bühler (Sprachtheorie,
Iena, 1934, capitolele 2 şi 4) şi Jakobson (Essais de linguistique…, 1963, capitolul 11),
Reiss le adaugă funcţiile poetică, metalingvistică şi fatică, iar Dupriez, funcţia
situaţională (1980: 182-183).
Ladmiral (1979: 14) contestă precedenta tipologie a textelor şi propune revenirea
la o tipologizare pe două planuri, literar şi neliterar. În categoria textelor literare
include toate textele aparţinând ştiinţelor limbajului şi în categoria textelor tehnice
înscrie toate celelalte texte aparţinând altor domenii decât cel menţionat mai sus,
juridic, ştiinţific etc. El examinează (1981) textele expresive şi apelative (conative) ca
texte complementare şi beneficiare ale unei strategii de comunicare globală.
Dar orice enunţ este orientat în trei direcţii, având o funcţie informativă (Reiss)
sau referenţială (Jakobson), adică un conţinut comunicat; o funcţie apelativă,
operativă (Reiss) sau o funcţie conativă (Jakobson), adică un destinatar; o funcţie
expresivă (Reiss) sau o funcţie emotivă (Jakobson), adică un emiţător/locutor. Prima
funcţie —de reprezentare (Bühler), informativă (Reiss) sau referenţială (Jakobson)—
este funcţia centrală, prezentă în orice mesaj în orice text. Celelalte două (expresivă şi
conativă) variază, pot fi prezente simultan, în proporţii variabile sau doar câte una.
Cercetătorii au observat (Jakobson, Reiss, funcţionaliştii) că funcţiile unui text pot fi
complementare, traducătorului revenindu-i rolul de a găsi echilibrul între funcţiile
simbolică, simptomatică şi signaletică ale mesajului. Prin urmare fiecare text conţine
în structura sa, delimitabilă formal —prin unităţi textuale de toate tipurile, de la cele
fonematice la cele parafrastice— şi organizabilă tematic, unele secţiuni, fragmente,
părţi care pot fi traduse semantic, altele revendicând o traducere comunicativă
(Newmark, 1983: 4).
Complexitatea operaţiei de traducere, elaborată pe mai multe planuri, face ca
teoria traducerii să nu se înscrie într-o teorie lineară, cum ar fi aceea derivată din
lingvistica contrastivă. Traducătorul are în vedere atât modurile de combinare a
unităţilor limbilor —adică sintaxa limbilor în relaţie de traducere—, cât şi relaţiile
dintre cuvinte, sintagme, fraze şi obiectele lumii —adică semantica lor—, precum şi
relaţiile dintre semne şi utilizatori —pragmatica. Or studierea traducerii solicită o
îmbinare a mai multor informaţii lingvistice—centrate pe unitatea frastică şi
semnificaţia ei— şi extralingvistice —care, într-un context extralingvistic dat,
exploatează semnificaţia aptă să producă sensul enunţului sau să ducă la sensul
enunţului prin aprecierea forţei ilocuţionare şi a intenţiei de comunicare a
emiţătorului.
Aşadar orice text poate fi rezumat, contractat, redus, restrâns, sintetizat.
Rezumarea este o activitate practicată cotidian şi constă în ierarhizarea informaţiei,
eliminarea redundanţelor până la „scheletul‖ planului compoziţional al sensului,
dezvoltat şi dezambiguizat prin raportare la efectele contextuale, la referenţi şi la
forţa ilocuţionară. Potrivit teoriei informaţiei, interpretările unui text sunt cu atât mai
multe, cu cât densitatea textului este mai mare. Apoi, cu cât redundanţa temelor este
mai scăzută —adică un număr mic de semne comunică o mare cantitate de
informaţii—, cu atât evantaiul interpretărilor este mai amplu (de exemplu, în poezie,
în filosofie), traducătorul trebuind să filtreze cu grijă soluţiile de traducere ce i se
oferă. Spre deosebire de un text redundant, foarte explicit, în care unităţile lingvistice
sunt previzibile, iar soluţiile de traducere limitate.
Cu toate că traducătorul lucrează „cu textul‖, activitatea devine posibilă doar prin
constantă referire la extralingvistic şi la structura logică a microstructurilor care
alcătuiesc macrostructura sintactică şi macrostructura semantică a textului.
Parafrazând exemplul lui Newmark, unitatea Preşedintele României nu are un

61
echivalent unic în franceză, le Président de la Roumanie, ci echivalente posibile în
funcţie de referentul extralingvistic, de context şi de macrostructură: Le Président
roumain, Traian Băsescu, Băsescu, Monsieur le Président. Echivalenţa se alege şi ea
în funcţie de anumiţi factori: natura textului, situaţia de comunicare, natura
contextului traducerii, tipul de discurs care condiţionează, la rândul lui, alegerea
vocabularului ş.a.m.d.60
S-a atras atenţia, în nenumărate rânduri, asupra complementarităţii funcţiilor
unui text, asupra impurităţii funcţiei predominante a textului. În traducere, tipologia
textelor operaţională pentru traducător distinge 1) obiectul textului (care duce la
clasificări după domeniu: traducere economică, traducere politică, traducere juridică
etc.), 2) funcţiile textului şi 3) mijloacele de exprimare folosite în text pentru a enunţa
un mesaj, mijloace strâns legate de intenţiile de comunicare. Aspectul referenţial nu
este un criteriu foarte sigur pentru clasificarea textelor (Larose, 1989). Insuficienţa
lui fusese remarcată şi de Reiss (1972), care îşi stabilea tipologia textelor după formă,
conţinut şi finalitate (v. infra), motiv pentru care împreună cu Vermeer (1984)
introduce noţiunea de Skopos (< gr. sg. skopos, pl. Skopoi, „scop‖ sau „obiectiv‖),
inspirându-se din teoria acţiunii de traducere (translatorisches Handeln). Conform
acestei teorii, orice acţiune are un scop. Tot aşa şi traducerea. Procesul de traducere
este o acţiune şi trebuie să aibă un scop. Acţiunea de traducere generează un text,
numit de Vermeer translatum. Vermeer întrebuinţează termenul de skopos pentru a
desemna scopul textului ţintă, translatum, şi al acţiunii de traducere. Dacă în teoria
lui Reiss, scopul TS şi al TŢ era identic, de unde şi limitele teoriei şi modelului, în
teoria lui Vermeer scopul TS şi scopul TŢ sunt independente sau pot fi independente,
deoarece două acţiuni diferite —creaţia şi traducerea— le generează.

2. Tipologia traducerilor
Tipologia textelor se află în corelaţie cu tipologia traducerilor. Pentru îndeplinirea
misiunii, traducătorul decide strategia de traducere apropriată TS. Calitatea TS este
condiţia primordială pentru a asigura calitatea traducerii, dependentă de rigoarea
redactării în LS, de coerenţa şi de omogenitatea terminologică a TS. Dintre
parametrii de calitate menţionăm: precizia semantică, precizia temporală, coerenţa
logică, omogeneitatea, descrierea textuală, actualizarea limbii (eventuala traducere
internă), data apariţiei TS, data la care s-a efectuat traducerea internă, parametrii
utilizatorului etc. după hătărârea strategiei, tradcuătorul legitimează obiectivele TŢ61,

60 În altă situaţie de comunicare şi în alt context extralingvistic, Băsescu ar fi putut fi desemnat prin
Ministrul Transporturilor sau prin sintagma Primarul capitalei, iar referentul Preşedintelui
României ar fi putut fi Ion Iliescu ori Emil Constantinescu. Funcţia numelui propriu nu mai este strict
denotativă, numele propriu este identificat cu funcţia administrativă deţinută de cel desemnat. Un alt
exemplu, structura gramaticală relativă care este poate fi tradusă în franceză, după context, variabil şi
nu reprezintă o problemă de traducere, nici măcar o dificultate, procedeele de corespondenţă sau
echivalenţă lingvistică fiind transparente. În contextul noilor alegeri municipale, pentru desemnarea
primarului capitalei, PSD a propus drept candidat, pe Marian Vanghelie. Cum? Care este?! Primar la
capitală?! Nu este o greşeală cauzată de confundarea pronumelor interogativ şi relativ. Structura
relativă care este a devenit supranumele susnumitului candidat, o marcă sociolectală care oferă
informaţii suficiente despre categoria socială căreia îi aparţine şi pe care o reprezintă numitul, despre
şcolarizarea delicată căreia i-a fost supus. Pentru a traduce, cunoaşterea situaţiei de comunicare şi a
contextului extralingvistic este esenţială (v. infra pied noir).
61 Textul obţinut în urma procesului de traducere. Produs finit al operaţiei de traducere, denumit şi

text tradus sau versiune, textul ţintă sau traducerea este redactat în conformitate cu normele de
redactare specifice limbii ţintă. Pentru a asigura calitatea TŢ, traducătorul privilegiază sursa,
finalitatea, forma şi destinatarul. În ceea ce priveşte traducerea textelor pragmatice, codul unei bune
traduceri va privilegia întotdeauna utilitatea (funcţie a finalităţii) fidelităţii. Un TŢ bine tradus
înseamnă, în cazul traducerii textelor neliterare, un text în care adaptarea s-a realizat în funcţie de

62
precum şi tipul de traducere (=rezultat) obţinut. De aceea ansamblul de elemente non
lingvistice specifice contextului în care a fost produs enunţul sursă, denumit situaţie
de comunicare sau situaţie sursă (SS) este esenţial. În etapa de reformulare a
sensului vehiculat de enunţul sursă, traducătorul reconstituie mental SS, în care sunt
activate elementele care condiţionează construirea sensului, se raportează la
realitatea evocată astfel încât să o redea în consecinţă, răspunzând condiţiilor de
receptare, deci de producere a unui sens în situaţia de receptare/de traducere sau
ţintă (SŢ). În etapa de interpretare, traducătorul reconstituie mental situaţia
enunţului, se raportează la realitatea evocată de enunţurile TS.
Tipologia traducerilor se poate realiza în funcţie de cod, proces şi rezultat.
I.a. În funcţie de cod, R Jakobson (1963: 79); identifică următoarele tipuri de
traduceri:
 traducerea intralinguală (în interiorul unei limbi date constând în
interpretarea semnelor lingvistice prin intermediul altor semne care aparţin
aceleiaşi limbi)
 traducerea interlinguală sau traducerea propriu-zisă (constă în interpretarea
semnelor lingvistice date într-o limbă a cu ajutorul unei alte limbi b) şi
 traducerea intersemiotică (traducere mecanică bazată pe interpretarea
semnelor lingvistice cu ajutorul sistemelor de semne non-lingvistice;
I.b. Tot în funcţie de cod, ca transfer intra- şi interlingual reţinem:
 traducerea internă (reactualizare a codului de la o epocă la alta în interiorul
aceleiaşi limbi), iar ca transfer interlingual,
 traducerea externă (între două limbi),
 traducerea indirectă sau prin intermediar (se traduce din limba a, rară,
exotică sau foarte puţin cunoscută, în limba b prin intermediul unei limbi c în
care există deja traducerea textului supus (re-)traducerii, traducere după
traducere).
În cazul traducerii interne, istoricitatea este esenţială. Acest concept desemnează
un aspect al fidelităţii textelor vechi (Hurtado Albir, 1990: 149-175). Pentru
traducerea şi evaluarea lor, traducătorul şi traductologul studiază traducerea internă
(actualizarea TS în LS contemporană) şi examinează intenţia culturii sursă, care a
determinat producerea TS, adică gusturile estetice ale epocii autorului, tabuurile şi
principiile ideologice specifice etc. Traducerea externă, care valorifică o traducere
internă, nu se va limita doar la starea limbii contemporane traducătorului, se va
raporta şi la o serie de elemente de ordin extralingvistic, reprezintând tot atâtea
constrângeri în alegerea strategiei celei mai adecvate pentru restituirea TS în LŢ
Clasificările traducerilor ca proces şi rezultat se suprapun, se completează (I.a.).
În funcţie de rezultatul procesului de traducere, de aprecierea produsului finit,
se disting următoarele tipuri de traduceri: traducere-adaptare, traducere
comentată, traducere erudită, filologică, traducere liberă, traducere profesională cu
următoarele sub-tipuri: traducere signaletică, traducere rezumat, traducere
sinoptică, traducere înregistrată pe casetă audio, deci un suport electronic,
traducere integrală sau selectivă (Hurtado Albir, 1990: 230-231, Gouadec, 1989: 21-
28).
După cum este respectat TS, deci după criteriul calităţii (I.b.), se poate vorbi
despre traducere fidelă sau traducere infidelă, traducere completă, traducere
pertinentă. Calitatea unei traduceri trebuie să respecte, cel puâin în teorie, cât mai
mult posibil, intuiţia presupusă a autorului TS (se judecă exactitatea TŢ în raport cu

cerinţele şi aşteptările cititorului. Parametrii de calitate sunt identici cu cei menţionaţi mai sus pentru
TS.

63
fondul) şi a cărei formulare în LŢ este compatibilă cu normelor de folosire a limbii şi
stilisticii acestei limbi (se judecă calitatea legată de formă). Criteriile de fidelitate
variază în funcţie de strategiile de traducere (liberă, literală, semantică, comunicativă
etc.) şi după domeniul, genurile şi funcţiile textelor. Dimensiunile fidelităţii:
subiectivitatea (intenţia autorului), istoricitatea (intenţia culturii), funcţionalitatea
(intenţia cititorului, implicit a traducătorului) produc unor sub-criterii de clasificare.
Fidelitatea (A. Hurtado Albir, 1990: 211, 218), condiţia de existenţă a traducerii,
apreciabilă numai prin raportare la original, nu prin comparaţia cu o altă
(re)traducere (v. metoda comparativă cu mai multe TŢ are obiective punctuale),
poate avea diferite instanţe:
- Când cititorul ţintă este instanţa supremă, acceptabilitatea este elementul
cheie în stabilirea strategiei de traducere, materializată într-o traducere
comunicativă;
- Când autorul TS deţine rolul esenţial, primează intenţionalitatea şi rezultă
o traducere semantică;
- Când autorul şi cititorul-ţintă. în proporţii variate şi variabile, îşi dispută
alternativ prerogativele de element cheie în procesul de emitere–receptare,
obţinem, după caz, o traducere comentată, erudită, cvasi-adaptare
ş.a.m.d.
Toate sunt dependente modul în care traducătorii decupează realitatea
extralingvistică şi o recodează în LŢ.
Noţiune cheie în reflecţiile asupra traducerii, fidelitatea este proteiformă, îmbracă
formule şi accepţiuni diversificate (Mounin, 1955, Zuber, 1995): fidelitate faţă de
autor/de text, fidelitate faţă de LS, dar şi faţă de LŢ, faţă de destinatarul traducerii62
şi epoca de creaţie, fidelitate faţă de intenţia autorului etc. Orice ierarhizare a
priorităţilor se dovedeşte a fi aleatorie. Traducerea este ceea ce vrea traducătorul ca
ea să fie.
Analiza oscilaţiilor între traducerea sensului şi traducerea literei reliefează
pluralitatea formelor pe care le îmbracă fidelitatea. Victimă a canoanelor estetice şi
literare ale timpului său, traducătorul şi traducerea trec prin distrugere pentru a găsi
salvarea intenţiei autorului într-o altă limbă. Fidelitatea trebuie judecată atât în
funcţie de finalitatea TS, cât şi de finalitatea pe care traducătorul o atribuie TŢ, în
urma constrângerilor de diverse tipuri care acţionează asupra lui (Gile, 1982: 34-36).
În funcţie de finalitatea atribuită, se aleg strategia şi procedeele de traducere
pertinente atingerii obiectivului: respectarea fidelităţii declarate uneia sau alteia
dintre instanţele menţionate mai sus.
Tot în funcţie de rezultat/proces, după prioritatea acordată autorului sau
cititorului-ţintă, sunt recunoscute traducerea semantică şi traducerea comunicativă,
realizate prin echivalenţă formală, literală au lingvistică, respectiv prin echivalenţă
dinamică, funcţională.
Pentru a obţine o traducere este însă necesar să se parcurgă mai multe etape de
pre-traducere: analiza textuală, analiza discursului şi analiza justificativă. Analiza
62 Comunicativă, etnocentrică (Berman, 1985), anexionistă (Meschonnic, 1978), naturalizarea sau
traducerea *ţintistă (Ladmiral, 1986) caută echivalenţele culturale. Bazată pe primordialitatea
sensului, traducerea etnocentrică apreciază limba traducătoare ca fiind superioară limbii sursă, tot
ceea ce este străin fiind naturalizat, adaptat astfel încât TS să apară ca fructul limbii ţintă. Cele două
principii ale traducerii etnocentrice sunt corelative: 1) opera străină trebuie tradusă astfel încât
cititorul ţintă să nu îşi dea seama că este o operă străină; 2) traducerea trebuie să fie efectuată astfel
încât să creeze impresia că este ceea ce ar fi scris autorul dacă ar fi ştiut să scrie în LŢ. Prin urmare,
traducerea trebuie să şteargă orice urmă a LS, să nu şocheze prin bizarerii lexicale sau sintactice.
Consecinţa majoră a acestor două principii este transformarea traducerii într-o operaţie în care
intervin masiv metascrierea literaturizată.

64
textuală, etapă necesară a pregătirii traducerii, constă în analiza textului sursă în
vederea stabilirii tipului de text, a finalităţii acestuia şi a destinatarului prezumtiv
(Delisle, 1980, Reiss, 2002). În funcţie de răspunsurile obţinute, traducătorul îşi
stabileşte strategia de traducere şi procedeele de traducere prin care va transfera
intenţia autorului în textul ţintă, pentru a produce un efect similar asupra
destinatarului acestuia (v. şi Bantaş, 1978: 341-346). Strategiile de traducere au
finalităţi distincte şi corespund funcţiilor pe care traducătorii le atribuie textului
tradus (v. Vermeer, 1984): unele (interpretative sau comunicative, semantice, de
adaptare, etnocentriste sau de naturalizare) insistă mai mult pe noua situaţie de
comunicare, pe raportul dintre emiţător (autor şi traducător) şi noul destinatar
(cititorul în limba ţintă; altele (exotizante sau documentariste) pun accentul pe
situaţia de comunicare sursă, dintre autor şi receptorul-sursă, iar traducerea
păstrează amprenta exoticului, caracterul specific culturii sursă. Deci, nu atât tipul de
text este cel care determină sau influenţează alegerea strategiei de traducere, ci mai
ales funcţia pe care trebuie să o îndeplinească textul tradus (C. Nord, 1991). Această
funcţie a textului determină alegerea cuvintelor potrivite, a sensului contextual
adecvat, deoarece sensul :

dřune forme linguistique se définit par la totalité de ses emplois, par leurs distributions
et par les types de liaisons qui en résultent (…) La réponse nřest jamais donnée dřavance.
Elle ne peut être fournie que par une étude de lřensemble des contextes où la forme est
susceptible dřapparaître. On nřa pas le droit de la présumer, positive ou négative, au
nom de la vraisemblance (E. Benveniste, 1993 (1): 290).

Fără context, traducerea este accidentală, se face pe dibuite. Însă, atunci când
situaţia—în sens bloomfieldian, de ansamblu de condiţii care determină emiterea
unui enunţ— este traductibilă, deci restituibilă, apare aproape firesc şi întrebarea
referitoare la legitimitatea unei traduceri arhaizante, istorice, a temeiului întoarceri
artificiale în timp.63

Ce qui est mort est mort, archaïser selon les procédés usuels, cřeût été courir les périls du
style marotique, dont le moindre est dřaccumuler les disparates (Bédier citat de Horguelin,
1982 : 182).
Există factori externi care pot modifica finalitatea TŢ, independent de intenţia
traducătorului (Hurtado Albir, 1990). Prin analiza discursului, traducătorul înţelege
procesele mecanice care permit descoperirea organizării semantice a textelor extinse
(Ducrot, Schaeffer, 1996: 315, 385) şi depăşeşte aparenţa formală şi literală a TS,
decupându-l atât în elemente sintagmatice (clase de echivalenţe), în propoziţii logice
simple, cât şi în macrostructuri argumentative, narative etc.
Traducătorul examinează coerenţa textului produs (=TŢ), prin analiza justificativă
sau retraducere (v. infra), verificând totodată dacă frazele scrise sunt înţelese de
comunitatea lingvistică-ţintă căreia îi aparţine şi i se adresează traducătorul. Aşa se
asigură că versiunea sa nu este marcată de formele şi structurile LS, judecă
exactitatea soluţiei alese pentru redarea sensului enunţului sursă. Controlul lingvistic
are ca obiectiv corectarea eventualelor greşeli reperate în TŢ, astfel încât validarea

63 Cui se adresează traducerea în limba oil, folosită în secolul al XIII-lea, traducere pe care Littré o face
Divinei Comedii, chiar dacă Dante încercase să scrie în occitană ? Diacronia contextului face inutilă o
astfel de traducere care dovedeşte erudiţia traducătorului şi ignoră evoluţia limbii şi a acceptabilităţii
cititorilor, oferindu-le torturi agreabile, cum spunea Rivarol despre traducerea literală pe care abatele
Garnier o face operei lui Dante (citat de Horguelin, 1981: 145).

65
finală să devină posibilă. Se urmăreşte forma lingvistică, dar şi ortosintaxa64,
pertinenţa redacţională şi traductivă (fidelitatea semantică), verificarea terminologică
şi frazeologică, stilistică şi sociolectală, adecvarea textuală (Delisle, 1980: 82).

64 Chevalier şi Delport desemnează prin ortosintaxă o anumită ordine a cuvintelor, considerată

firească de emiţător. În această ordine de idei, cei doi lingviştii dau ca exemplu traducerea unui
fragment din Flaubert în spaniolă, portugheză şi italiană: Enfin, des poires parurent, et le verger avait
des prunes. Confruntarea traducerilor cu originalul, permite cercetătorilor să observe că în
subconştientul traducătorilor cuvântul verger a fost clar asociat cu funcţia sa de locativ şi toţi au recurs
la o perifrază de genul dans le verger, în livadă. Altă tendinţă des întâlnită la traducători constă în a
opta pentru al doilea termen al alternanţelor perfect simplu-imperfect, construcţii pasive-construcţii
active. Dintre procedeele pe care traducătorii le aplică involuntar autorii menţionează: adaosul,
suprimările, alunecările de sens, comentariile etc. (Chevalier, Delport, 1995: 108).

66
 3. Echivalenţa de traducere: definiţie şi tipologie

3. 1. Tipologia echivalenţelor de traducere

Practica definiţiilor demonstrează că acestea variază de la un domeniu la altul. În
matematică, echivalenţa defineşte relaţia simetrică, reflexivă şi tranzitivă dintre
elementele unei mulţimi, în timp ce în logică, desemnează raportul existent între
două enunţuri care sunt adevărate sau false împreună. În lingvistică, echivalenţa are
două sensuri, unul general şi altul specializat. În sens general, echivalenţa
desemnează relaţia de identitate dintre două unităţi de sens de limbi diferite, având
aceeaşi sau aproape aceiaşi denotaţie şi aceeaşi conotaţie 65. Echivalenţa descrie şi
rezultatul operaţiei de traducere, stabilind o relaţie de sinonimie cu termenul
traducere literală. În sens restrâns, echivalenţa defineşte procedeul de traducere
care restituie o expresie fixă din LS printr-o alta din LŢ, diferită, dar corespunzând
aceleaşi realităţi. Echivalenţele se stabilesc între texte care se integrează într-o
cultură, într-o situaţie de comunicare precisă şi care sunt percepute ca produse ale
interacţiunii dintre traducător şi text.
Se disting mai multe tipuri de echivalenţe (Seleskovitch, Lederer, 1993: 25 şi
Lederer, 1994: 49-83, J. Delisle, 1993: 28): cognitivă (decurgând din semantismul
textului şi complementele noţionale aduse de traducător, bazate pe experienţe reale
sau nu) şi afectivă, intuitivă, la M. Lederer; denotativă (transmiterea informaţiei pe
care TS o vehiculează despre extralingvistic), conotativă (respectarea stilului,
registrului de limbă, sociolectului, extinderii geografice a expresiilor etc.), standard
sau normativă (conformă genului textului tradus, publicitar, tratat sau manual etc.),
pragmatică, dinamică (Nida, 1964: 5, Newmark, 1988: 48). Aşa cum arată Basnnett,
corespondenţele sau echivalenţele lexicale nu pot înlocui echivalenţele pragmatice,
raportate la realitatea extralingvistică pe care o desemnează:

When translating butter into Italian, there is a straightforward word-for-word

substitution: butter-burro. Both, butter and composer of music is better describe
the product made from milk and marketed as a creamy-coloured slab of edible grease
for human consumption. And yet within their separate cultural contexts butter and
burro cannot be considered as signifying the same. In Italy, burro normally light
coloured and unsalted, is used primarily for cooking and carries no associations of high
status, whilst in Britain butter, most often bright yellow an salted, is used for
spreading on bread and less frequently in cooking. Because of the high status of butter,
the phrase bread and butter is the accepted usage even where the product used is
margarine. So there is a distinction both between the objects signified by butter and
burro and between the function and value of those objects in their cultural context. The
problem of equivalence here involves the utilisation and perception of the object in a
given context. The butter-burro translation, whilst perfectly adequate on one level,
also serves as a reminder of the validity of Sapirřs statement that each language
represents a separate reality (Susan Bassnett-McGuire, 1980: 19; subln. autoarei).

Tipologia echivalenţelor şi a denumirilor acestora variază uneori de la un

teoretician la altul, aşa cum variază statutul şi funcţia atribuită textului tradus, de
unde şi varietatea tipurilor de traducere (= rezultat, v. infra). Astfel se explică şi
legătură strânsa şi incontestabilă instaurată între echivalenţe şi procedeele de
traducere. Acestea din urmă formează tehnica (-cile) de traducere şi caracterizează
activitatea traducătorului în timpul procesului de traducere, proces structurat pe

65A se vedea în acest sens şi noţiunile de corespondenţă (M. Lederer, 1994: 50,51), traducere literală
(Delisle, 1993: 48), transcodare (T. Cristea, 1981: 57-67).

67
tradiţionalele trei etape: lectură-înţelegere66, deverbalizare67 şi restituire sau
reformulare68.
Descrierea procedeelor de traducere nu presupune „diagnosticarea‖ tipului de
echivalenţă corespunzător şi individualizat fiecărui tip de text. Traducătorul
stabileşte tipul de echivalenţă, de fapt o alege şi operează cu ea în traducere, în
funcţie de finalitatea atribuită TŢ de traducătorul însuşi, impusă traducătorului de
beneficiarul sau de clientul traducerii:

Lřutilisation de fish pour désigner des crustacés ou des mollusques nřest donc pas une
extension abusive du sens de ce mot. Elle ne peut apparaître telle que dès lors quřon veut
transférer sur lui la signification du mot français qui le traduit le plus souvent. La
signification du lexème anglais (et sa différence avec celle du mot français) apparaît
dřailleurs bien quand on regarde ses emplois verbaux (to fish, to fish out, etc.). On voit
que non seulement lřutilisation de fish pour désigner lřécrevisse, le homard ou le
bigorneau ne préjuge en rien des connaissances zoologique recouvertes par ce mot chez
tel ou tel locuteur, mais que, dřautre part, elle nřimplique nullement que la langue lui
impose une façon de voir les choses. Le classement sur critères purement
linguistiques n’empêche pas la faculté abstraite de classement sur critères
cognitifs (Pergnier, 1980 : 223-224, subln. ns.).

Dintre cele mai vehiculate şi analizate echivalenţe de traducere menţionăm:

 echivalenţa dinamică (ED)
 echivalenţa fromală (EF)
 echivalenţa funcţională (EFcţ)
 echivalenţa lingvistică (EL)
 echivalenţa paradigmatică (EPrd)
 echivalenţa pragmatică (EP)
 echivalenţa referenţială (ER)
 echivalenţa semantică (ES)
 echivalenţa stilistică (ESti)

1.1. Echivalenţa dinamică (ED) se sprijină pe principiul de răspuns echivalent,

diferit de

66Prima etapă a procesului de traducerea, lectură-înţelegere sau înţelegere realizată, după Brauns
(1981), cvasisimultan cu lectura sau după lectură (Hurtado Albir, 1990: 48-52, Gile, 1995: 37-38), îi
pretinde traducătorului să apeleze la o serie de elemente, precum contextul situaţional (reprezentând
contextul de emitere / producere a textului de origine, semnificanţa sursă), contextul cognitiv,
contextul verbal, contextul socio-verbal general sau extralingvistic (Seleskovitch, Lederer, 1986,
Krings, 1986, Hurtado Albir, 1990), pentru a distinge înţelesul sau sensul TS.
67 Deverbalizarea, a doua etapă a traducerii, desemnează procesul cognitiv de decodare / depăşire a

semnelor lingvistice prealabile şi necesar sintezei sensului (Hurtado Albir, 1990: 45-59, 229, Gile,
1995: 91, 196). Situată între înţelegerea unui text şi restituirea sa în LŢ, deverbalizarea se
caracterizează prin dematerializarea semnelor lingvistice concomitent cu sesizarea sensului cognitiv şi
afectiv. Ea este procesul cognitiv în care datele senzoriale devin cunoştinţe dezgolite de formele lor
sensibile. În memoria cognitivă se naşte o cunoaştere efemeră, aptă să restituie un sens deverbalizat,
creat din cuvinte, dar care nu se confundă cu ele. Deverbalizarea unităţilor de sens şi de traducere,
etapă non verbală, mentală, se produce în ultimul moment al înţelegerii şi în primul moment al
reformulării, reconstruirii sensului prin traducere.
68 Reformularea, a treia etapă a procesului de traducere, constă în reconstruirea sensului în TŢ, în

restituirea sau reexprimarea acestuia cu ajutorul mijloacelor LŢ, diferite de modalităţile de exprimare
proprii LS, mai mult sau mai puţin asemănătoare acestora, dar în conformitate cu normele şi
convenţiile de redactare specifice LŢ (Hurtado Albir, 1990). Îndeplinirea corectă a acestei etape este
dependentă de precizia cu care este dusă la bun sfârşit etapa de înţelegere

68
efectulul echivalent —reperabil în planul emoţional, psihic— care desemnează
intenţia atribuită TS şi reprodusă cu maxim de fidelitate posibilă în TŢ. Răspunsul
echivalent, situat în planul fizic al atitudinilor, vizează (re)producerea aceloraşi
gesturi, poziţii, atitudini. Autorul îşi incită cititorii la ele. În cazul ED, prin efect
echivalent se înţelege restituirea fidelă a intenţiei atribuite TS în TŢ, astfel încât
efectele trezite, mai ales în planul fizic (gesturi, atitudini), de TŢ asupra cititorilor-
ţintă să fie analoage celor produse de autor asupra cititorilor-sursă.
Astfel, un text publicitar (sursă şi ţintă) incită, manipulează destinatarul —
consumator, cititor—, determinându-l să cumpere produsul sau serviciul căruia i se
face publicitate. Tot aşa, afişul Intrarea oprită sau Accesul interzis/oprit opreşte
intrarea acolo unde apare. Oricare ar fi limba în care este redactat acest mesaj, efectul
este acelaşi. Conform acestui principiu traducerea ar trebui să producă asupra
cititorilor săi (ţintă) un efect cât mai apropiat de cel produs de TS asupra cititorilor-
sursă.
Un exemplu ilustrativ este traducerea instrucţiunilor de folosire a diverselor
aparate electromenajere (asamblare şi/sau folosire propriu-zisă) care arată
necesitatea şi importanţa reproducerii aceloraşi efecte în traducerea comunicativă a
textelor injonctive (avize, instrucţiuni, texte publicitare, texte de propagandă
electorală, texte persuasive, cf. Reiss, 2002: 42-43, 85-86, 108-109, Newmark, 1988:
48-49). Falsul sens este determinat de modificările structurilor sintactice care
transformă relaţia cauză-efect:

TS:Ces paramètres sont remplacés par les paramètres initiaux lors dřune reprise à froid.
TŢ: Aceşti parametri sunt înlocuiţi de parametrii iniţiali printr-o repornire la rece.

Faţă de
TŢ: În cazul unei reporniri la rece, aceştia sunt înlocuiţi cu parametrii iniţiali.

Clasificare textelor după tip şi funcţie antrenează si o clasificare a diferitelor tipuri

de traducere (=strategie) propuse în traductologie (Berman, Meschonnic, Newmark,
Reiss şi Vermeer ş.a.) şi în practica traducerii (Gouadec, 1989), dar şi a traducerilor
ca produs finit, TŢ în funcţie de restituirea efectului echivalent posibil sau dezirabil.
Efectul echivalent —esenţial în traducere— este de fapt un rezultat dorit, dar nu
scopul primordial al traducerii, deoarece el se modifică o dată cu modificarea funcţiei
TŢ —dacă aceasta se modifică bineînţeles— sau atunci când există mari deosebiri
între mentalităţile reprezentanţilor culturii sursă (CS) şi culturii ţintă (CŢ) 69 pentru al
căror transfer simpla traducere literală este insuficientă.
Nida (1969: 154-168) defineşte traducerea prin echivalenţă şi înţelege prin ED
modalitatea de stabilire a unui raport între text şi cititori săi. Pornind de la aceste
premise, raporturile TS -cititori sursă şi TŢ- cititori ţintă trebuie să fie identice
întrucât obiectivul traducerii bazate pe ED este de a reda o exprimare naturală care să
ofere cititorilor posibilitatea de a se regăsi în tipurile de comportament specifice CŢ.
Spre deosebire de EF, ED este etnocentrică şi naturalizată, nu îşi propune să
împărtăşească cititorilor-ţintă alte mentalităţi, nu este exotizantă, nici elitistă
(Berman, 1985 a, 1985 b), ea facilitează înţelegerea prin adaptarea culturală,
gramaticală şi lexicală, strategie de referinţă în traducerea comunicativă din care

69A se vedea în acest sens publicitatea mărcile belgiene de bere, Bergenbier în România, Prietenii ştiu
de ce, în raport cu aceea la Stella Artois, în Belgia, Les hommes savent pourquoi, accent pe valorile
general umane (RO), accent pe valorile masculine (BE).

69
traducătorul exclude orice interferenţă străină prin folosirea echivalentului natural
(Nida, 1969:154-168). Astfel:

Lorsquřon traduit le mot anglais Parliament par le mot français « parlement », on

laisse au lecteur le soin de connaître les différences de structure, de fonction, de
représentativité, etc., de ces institutions. La véritable question consiste à savoir si le
traducteur doit devenir lřinterpres des divergences culturelles ou sřil doit laisser
lřinterprétation à ses lecteurs (Larose, 1989 : 51).

1.2 Echivalenţa funcţională (EFcţ) este procedeul prin care traducătorul caută
în LŢ
elemente lingvistice, culturale şi contextuale capabile să contribuie la restituirea unui
text funcţional —în accepţia pragmatică— în CŢ şi LŢ, adică un text care să reproducă
actele de limbaj ale TS (locuţionare, ilocuţionare şi perlocuţionare).
Soluţiile de traducere sunt adesea controversate şi contestate întrucât reduc
traducerea la o activitate analogică şi traductologia la o ştiinţă care nu beneficiază
încă de o terminologie precisă şi univocă, ci de una aproximativă, inegală şi
echivalentă. EFcţ, folosită mai ales în traducerea proverbelor şi expresiilor
idiomatice, este ireductibilă la echivalenţa elementelor componente ale unităţii de
tradus sau la imaginea conţinută de aceasta. Prin EFcţ se restituie funcţia, unităţile de
tradus vor fi înlocuite în LŢ cu unităţi traduse similare—proverb/expresie
idiomatică— ce îndeplinesc aceeaşi funcţie. Denotaţia expresiei englezeşti once bitten,
twice shy, analizată de Leviţci (1975: 119), este he who has been cheated is likely to be
cautious afterwards. Această metaforă plastică are ca echivalent românesc, prin
traducere idiomatică, expresia cine s-a fript cu supă/borş suflă şi în iaurt.70
În acest sens şi traducerea metaforelor este reprezentativă. Metafora este o
noutate şi pentru LS ceea ce explică lipsa de echivalent imediat în LŢ. Competenţa
lingvistică a traducătorului îi permite acestuia să constate prezenţa sau absenţa unor
structuri metaforice imediate şi să decidă în favoarea restituirii ad litteram sau ad
verbum ori în favoarea unei restitui semantice şi stilistice parţiale. EFcţ îl
îndepărtează pe traducător de traducerea literală sau echivalenţa lingvistică ori
formală (neproductivă în traducerea insultelor, injuriilor, blestemelor etc.), ea
presupune căutarea unor structuri echivalente în LŢ care să şocheze cititorul-ţintă.
Susan Basnett (1991) consideră că traducerea funcţională corectă se bazează pe
respectarea relaţiilor dintre:
1) semnele lingvistice;
2) dintre semnele lingvistice şi sensul lor;
3) dintre semne, sens şi utilizatorii lor (latura pragmatică)
Traducerea prin EFcţ, traducerea proverbelor, de exemplu, pretinde un efort de
căutare, dar unul redus, fiindcă LŢ oferă soluţii de-a gata, consemnate în dicţionarele
frazeologice bilingve sau în alte surse similare. În alte cazuri însă, EFcţ presupune
eforturi complexe, pentru soluţionarea problemelor de traducere. În acest scop,
traducătorul examinează semantic atât TS, cât şi propunerile preliminare pe care le
găseşte în LŢ. Uneori, doar consultarea unor persoane calificate, specialişti într-un
domeniu, aduce rezolvarea problemei de traducere. Validitata acestor echivalenţe
funcţionale este limitată la contextul care le produce, atâta timp cât nu sunt
reglementate lingvistic, ele apraţin jargonului profesional, dar nu şi vocabularului
tehnic specific domeniului.

70În acelaşi scop menţionăm aici echivalentele idiomatice pentru: engl. when two Sundays come
together, fr. à la saint Glin-Glin; rom. la paştele cailor, la sfântul aşteaptă, lat. at calendas grecas.

70
 Gradul de realizare a echivalenţei funcţionale cotează pertinenţa soluţiei. În
anumite domenii (matematica, fizica, chimie, etc.), echivalenţele se realizează
aproximativ universal, indiferent de limbă, dar în textele de natură legislativă sau
juridică, se observă că terminologia şi conceptele nu corespund decât parţial de la o
societate la alta. Traducerea unui articol despre sistemele electorale reclamă
studierea lor comparativa şi acordul ori recomandarea specialiştilor.
Capacitatea traducătorului de a restitui funcţional un concept juridic este
determinată de înţelegerea conceptului (documentare tematică sau competenţă
tematică şi terminologică) şi de cunoaşterea implicaţiilor, consecinţelor juridice pe
care acesta îl are. Unii termeni pot fi consideraţi echivalenţi, chiar dacă, din punct de
vedere legal, sunt diferiţi de sistemele juridice ale căror limbi se află în relaţie de
traducere. În acest caz, se spune că diferă consecinţele, nu conceptele. Tipul de TS
determină/impune acceptarea EFcţ şi responsabilitatea traducătorului faţă de TS
(variabilă şi ea după natura textului, adică după tip, juridic aici, şi după gen: text
legislativ, contract, acord internaţional, text ideologic etc.). Gradul de fiabilitate al
EFcţ este ilustrat de corespondenţa referenţilor în CS şi CŢ, deoarece, între
conceptele care le desemnează, există deosibiri considerabile.
Adaptarea, în sens restrâns, este procedeul de traducere corespunzător
echivalenţei funcţionale, deci traducerii non literale care constă în înlocuirea unei
realităţi socio-culturale a LS printr-una specifică socioculturii LŢ, în adaptarea
culturală a TS la intenţia culturii ţintă (Bastin, 1990: 215, 1993: 473-478). Ex.: (FR)
ciclism, (USA) base-ball, (Ro) oină, fr. Embrassons-nous, Folleville (JD nov 2000) în
raport cu rom. vrei nu vrei bea Grigore aghiasmă, fr. gâteau électoral (Kapferer,
1987: 237) şi rom. ciolan electoral. Din punct de vedere funcţional, merci, thank you,
bitte, mulţumesc, gracias sunt, echivalente pentru o aceeaşi situaţie de comunciare,
cel puţin în teorie şi în afara contextului. În practica vorbirii, intonaţia, situaţia de
comunicare etc. le pot conferi conotaţii surprinzătoare. Adaptarea facilitează accesul
la sens şi, în virtutea acestui credo, realităţile LS erau înlocuite odinioară cu cele
cunoscute cititorilor LŢ (frumoasele necredincioase criticate de Mounin, le
corespunde principiul, după care s-a condus şi Dacia literară, de „naturalizare a
acestei plante străine care este originalul‖). Echivalenţa funcţională funcţionează şi în
cazul traducerii siglelelor (engl., rom., NATO, fr. OTAN), al traducerii titlurilor de
documente (rom. Declaraţia drepturilor omului, fr. Déclaration des droits de
lřhomme), al unor funcţii etc. Soluţiile de traducere nu trebuie inventate, ci căutate în
limba ţintă ori în instrumentele de care dispune traudcăporul, dicţionare, texte
paralele, glosare, specialişti etc.
Dacă în cazul dicţionarelor descriptive, al căror scop primordial este informarea,
este suficientă o definiţie parţială, în dicţionarele de specialitate al căror scop este
standardizarea terminologică, tendinţa prescriptiva, normativă este netă.
1.3 Echivalenţa lingvistică (EL), formală (EF) sau textuală, sintagmatică,
structurală este
folosită pentru restituirea literală a conţinutului şi a formei TS, cu obiectivul şi
speranţa —deşartă!— că cititorii-ţintă vor recepta acelaşi mesaj ca formă şi conţinut
precum cititorii-sursă. Acest tip de echivalenţă care corespunde traducerii literale
(Berman, 1985a, 1985b) ar trebui să asigure respectarea identităţii culturii şi limbii
sursă, fiind orientată către TS devenit referinţa normelor de fidelitate (*sursim,
exotizare). Porcedeele de traducere prin care se realizează EL, EF/ sintagmatică/
structurală sunt: traducerea literală ori cuvânt cu cuvânt, calcul, corespondenţa,
transcodarea. În măsura în care echivalenţa lingvistică priveşte lexia simplă, iar
conţinutul semantic, semnificatul, şi complexul său sonor, semnificantul, sunt

71
traductibile indeferente de insaturarea (de)contextualizării, El şi ES se suprapun şi se
confundă.
În traducerea comentată, erudită, savantă sau filologică, acest tip de echivalenţă
este frecvent. Relaţia de identitate este realizată în afara contextului între cuvinte,
sintagme sau fraze care nu au decât virtualităţi de sens. De exemplu: fr. littérature
>rom. literatură. Corespondenţele sunt foarte exploatate în învăţarea limbilor
străine, şi în lingvistica contrastivă, lexicologie, terminologie. Corespondenţa se
stabileşte a priori între elemente lingvistice, ca într-un dicţionar bilingv, între
elemente izolate (cuvinte, sintagme) sau forme sintactice (M. Lederer, 1994: 50-51).
Conceptul de corespondenţă este utilizat în lingvistica contrastivă —care
studiază deosebirile generale şi specifice dintre limbi cu scopul ameliorării învăţării
limbilor străine—pentru a desemna un fenomen diferit de cel identificabil prin
echivalenţă şi anume pentru a descrie frazele şi structurile care corespund în limbile
sursă şi ţintă. Echivalenţa vizează, mai degrabă, gradul în care un cuvânt, o frază, un
text pot fi considerate în LŢ ca echivalente ale unităţilor corespunzătoare din LS.
Corespondenţa se situează la nivelul sistemului, al limbii, echivalenţa la nivelul
discursului, al vorbirii.
Corespondenţele numerelor —transcodarea— şi termenilor tehnici sunt date a
priori, celelalte corespondenţe, pe care le poate detecta studiul contrastiv există doar
a posteriori. Corespondenţele se instituie între elemente lingvistice, cuvinte,
sintagme sau forme sintactice:

fr. le plan Marshall, rom. planul Marshall

fr. En avril 1974, un professeur de Leningrad…,
rom. În aprilie 1974, un profesor din Leningrad…71(FM)

1.4. Echivalenţa paradigmatică

Această echivalentă (EPrd), realizată mai ales prin transpoziţie, se bazează pe
analogia planurilor gramaticale ale textelor aflate în relaţie de traducere, TS şi TŢ.
Constatarea asemănării lor permite înlocuirea unor elemente gramaticale din TS cu
altele în TŢ fără ca sensul enunţului vehiculat în TŢ să se modifice în vreun fel.
În traducere apar modificări impuse de stilul şi registrul LŢ, astfel prezentul
textelor de specialitate, caracterizate drept registre pure „nepoluate‖—textele juridice,
de exemplu—, ori perfectul simplu în naraţiune, caracteristic textelor literare, pot fi
substituite în altă limbă. Transpoziţia constă în stabilirea unei echivalenţe prin
schimbarea categoriei gramaticale (Chuquet, Paillard, 1989). În interiorul unei limbi,
posibilitate de a transpune este dependentă de registrul de limbă. De exemplu: je le
lui dirai dès quřil arrivera (SV)— realizare colocvială şi je le lui dirai dès son arrivée
(SN), exprimare îngrijită, standard. În traducere, transpoziţia este foarte frecventă
(Gile, 1995: 76-77). Ex:

fr. Le retour de la peste brune (Quo, 2000),

rom. Nazismul revine,
fr. de la santé des hommes qui les gouvernent,
rom. despre sănătatea guvernanţilor;
fr. de ce quřil proclame publiquement,
rom. declaraţiile sale publice
fr. en se promenant auprès de (Voltaire, 1979: 41)
rom. pe când se plimba prin preajma (Voltaire, 1993: 100)
rom. în timpul plimbării prin preajma

71 Sunt doar câteva elemente formale transcodate, nume proprii, numerale, cărora li se adaugă siglele.

72
 1.5. Echivalenţa pragmatică (EP)
Apropiată oarecum de echivalenţa dinamică, EP reprezintă modalitatea prin care
traducătorul intenţionează să producă asupra cititorilor săi un efect identic celui
provocat de TS asupra cititorilor-sursă, astfel încât relaţiile TS—cititorii-sursă şi TŢ—
cititori-ţintă să fie simetrice.
Efectul perlocuţionar desemnează orice efect, răspuns, consecinţă pe care un text
le (poate) produce asupra unui cititor, de la simpla înţelegere la reacţiile interne (de
ex.: bucuria, suferinţa psihică) şi la reacţiile externe (dorinţa de a ucide). Desigur că
actele de vorbire şi efectele sunt corelate: dacă un act de vorbire are ca scop
prezentarea unui reproş, traducerea trebuie să utilizeze în LŢ actele de vorbire care
produc efectul similar celui produs de actele de vorbire din TS asupra cititorilor-
sursă. EP sau perlocuţionară restituie efectele perlocuţionare studiate amănunţit de
pragmatică. EP este foarte frecventă în adaptarea textelor literare.
Efectele perlocuţionare nu sunt reale (domeniul psihologiei), ci potenţiale şi,
pentru a fi restituite în LŢ, traducătorul estimează, aproximează intenţiile
comunicative ale autorului —intenţii subiective, dar obiectiv prezente în actul
locuţionar constituit de TS— ca să repereze în efectele pe care autorul urmăreşte să le
producă asupra cititorilor, în general (inclusiv traducători, reprezentanţi ai altor
universuri culturale şi lingvistice), şi asupra cititorilor-sursă, în special (împărţind cu
autorul acelaşi univers cultural şi lingvistic). Nu există însă o legătură directă,
intrinsecă între TS şi efectul produs/perlocuţionar. Estimările relative la efectele
perlocuţionare sunt ipotetice. Dacă destinatarul prezumtiv al TS, text de specialitate,
este medic, jurist, astrofizician etc., nu înseamnă că în mod necesar, destinatarul
prezumtiv al TŢ va fi unul care aparţine unei categorii socio-profesionale analoage;
dar, chiar dacă ar fi, categoriile socio-profesionale/comunităţile de specialişti
specifice CS şi CŢ se deosebesc, teoretic şi practic, prin formare, educaţie,
mentalitate, tradiţie ş.a.m.d., ajungându-se la producerea unui efect diferit în LŢ.
EP se referă la similaritatea de efecte produse de TS şi TŢ asupra cititorilor lor,
dar nu şi la eventualele efecte perlocuţionare pe care traducătorul le poate dezvolta
(in)voluntar în TŢ (de exemplu formarea unor cuvinte, după o regulă doar de el
ştiută). În traducerea literară, echivalenţa pragmatică, dintre TS şi TŢ, este
„măsurabilă‖ şi se vorbeşte, în aceste condiţii, despre reproducerea parţială/totală a
efectului TS, prin alegeri lexicale mai mult/mai puţin inspirate, echilibru,
muzicalitate, mişcare, ton, atmosfera locurilor sau epocilor, dar şi despre
reproducerea nivelelor de lectură, restituirea intenţiilor de comunicare ale autorului
(actul locuţionar), nici sărăcirea, dar nici îmbogăţirea lor. Observăm deci ca EP este o
componentă a esteticii operei literare şi este imperios necesară. Astfel, atmosfera
operei lui Rabelais este, după părerea noastră, perfect surprinsă în traducerea-
adaptare a lui R. şi I. Vulpescu. Unele actualizări sunt nejustificate, vizează mesajul
global şi nu nuanţele prin care se poate păstra culoarea locală ori stabili legătura cu
contextul extralingvistic şi lingvistic sursă: fr. en mauresque şi în rom. în limba
arabă (Hodoş) şi pe limba agarenilor (Vulpescu).
Este apreciabil demersul traducătorilor care au adaptat textul lui Rabelais şi au
consultat în acest sens atât textul actualizat, cât şi textul scris în franceza medievală.
Credem că traducerea prin arabă, şi nu limba maură sau a maurilor, şi alegerea
prepoziţiei în, este prea neutră şi depărtează textul ţintă mult prea mult de textul
sursă şi de atmosfera acestuia. Adaptarea face ca textul să curgă într-o română
firească, la fel de pitorească, cu acelaşi efect ilar ca şi în textul de origine, fără să fie
vorba de naturalizare sau de etnocentrism.
EP antrenează ambiguitatea, rezultată din interpretarea dată textului juridic
(situaţie similară în traducerea literară dar cu implicaţii şi consecinţe de altă natură)

73
de avocaţi, după cum se constituie ei, în apărare sau în acuzare, aceeaşi lege fiind
interpretată diferit (procedeul modulării). Rămâne certitudinea că este greu de
stabilit dacă cititorii-sursă şi cititorii-ţintă (re)simt acelaşi efect sau dacă
ambiguitatea (re)produce acelaşi efect perlocuţionar asupra lor.
1.6. Echivalenţa referenţială (ER)
Prin ER traducătorul are grijă să trateze în TŢ aceeaşi realitate, acelaşi subiect la
care se face referire în TS, evitând tratarea unei realităţi posibil analoage. Dacă în TS
se vorbeşte despre greva textiliştilor care pretind creşterea salariilor de la 2033 EUR
la 2600 EUR, în TŢ nu se va converti moneda europeană în lei printr-o echivalenţă
dinamică. ED ar putea fi folosită doar dacă s-ar urmări o comparaţie între salariile
din UE şi din România. În alte cazuri, traducerea conotaţiilor, a metaforelor ridică
dificultăţi în diagnoza referentului şi ceea ce trece drept o echivalare referenţială
devine o greşeală de traducere: tortul electoral pentru gâteau électoral are echivalent
funcţional şi referenţial în română ciolanul electoral. Referentul este comun,
„puterea‖, semnificantul diferă în franceză şi în română, gâteau électoral, respectiv
ciolan electoral.
1.7. Echivalenţa semantică (ES), caracterizează raportul dintre TS şi TŢ,
atunci când au
acelaşi conţinut semantic sau semiotic (=semnificat). Pentru că se situează în planul
cuvintelor şi nu în planul paragrafului sau al textului ca ansamblu, ES este
considerată o corespondenţă lexicală, conform căreia unui cuvânt din TS şi
echivalentului lui semantic ori corespondentului sau lexical din TŢ le corespunde
acelaşi câmp semantic. Pe aceeaşi axă putem situa transcodarea sau transcodajul (v.
Cristea, 1981: 57-67), operaţie ce constă în stabilirea corespondenţelor dintre două
limbi, fie la nivel lexical, fie la nivel de frază izolată (Ballard, 1992, 2001).
Pirn ES se traduc şi cazul numele proprii care denotă, numerelele, valorile
aritmetice în general. Se mai numeşte şi traducere de gradul zero. Ex. fr. Claude
Frémont, rom. Claude Frémont, fr. All Blacks, rom. All Blacks. Iată un exemplu de
traudcere de gradul zero:

TS: ils se mirent tous à genoux en jetant leurs armes, et en demandant au corsaire une
absolution in articulo mortis (Voltaire, 1994: 171).
TŢ: soldaţii papei adică aruncă armele şi cad în genunchi cerând corsarilor iertare in
articulo mortis. (Voltaire, 1993: 121).

În ceea ce priveşte explicarea colocaţiei in articulo mortis, J. Goldzink face

următoarea remarcă: „à l’article de la mort; ils demandent (à un corsaire musulman)
l’absolution aux mourants‖ (: 80, nota 4). Traducătorul inserează, în intertext,
menţiunea „oraş din Maroc al cărui port era pe vremuri un cuib de piraţi‖. Cum le-ar
putea ierta păcatele un musulman ? Interpretarea revine în mod cert cititorului,
traducătorul nu este în mod obligatoriu ghidul de lectură, dar poate facilita
înţelegerea unei opere dacă ne aminteşte reperele ei contextuale de semnificare. S-ar
putea adăuga (piraţi) musulmani şi astfel discrepanţa dintre practicile religioase şi
absurdul situaţiei, cererea iertării păcatelor în faţa unui musulman, ar fi probabil mai
clară.
ES este o modalitate de conservare a diversităţii culturale şi sociale; ea se situează
într-o relaţie de adversitate cu traducerea etnocentrică sau naturalizată ori
comunicativă. Procedeul utilizat pentru a obţine o echivalenţă semantică este
traducerea literală. Dacă în TS se vorbeşte despre grève des cheminots care pretind
creşterea salariilor de la 2033 EUR la 2600 EUR, în TŢ nu se va traduce prin

74
adaptare greva ceferiştilor, chiar dacă şi lucrătorii români ar putea avea cereri
similare şi exprimate, probabil, în acelaşi timp.
1.8. Echivalenţa stilistică (ESti)
Echivalenţa stilistică nu face referire la figuriele de stil ori la tropii, ea descrie o
relaţie funcţională între elementele stilistice ale TS şi cele ale TŢ cu scopul de a obţine
o identitate expresivă sau afectivă între TS şi TŢ, fără ca sensul enunţului să suporte
modificări. Stilul TŢ poate varia în funcţie de natura TS, literară sau pragmatică. În
traducerea juridică, stilul TŢ trebuie să corespundă normelor sistemului juridic al
culturii şi limbii ţintă.

TS: Je soussigné Docteur Pascal Delacroix, inscrit à lřOrdre des Méddecins sous le
numéro 14461, certifie avoir examiné Madame Delport Edith, demeurant au 149 rue du
Bac à Giverny. Celle-ci est en bonne santé physique et mentale et peut accueillir en vue
dřadoption des enfants chez elle.
TŢ: Subsemnatul doctor Pascal Delacroix, înscris laOrdinul Medicilor sub nr. 14461,
declar că am examinat-o pe doamna Delport Edith, domiciliată în Giverny, starda du
Bac, nr. 149. Aceasta este în bună stare de sănătate fizică şi mentală şi poate primi în
familie copii în vederea adopţiei.

Sau:
text în franceză: Vu par Nous, Maire de Giverny pour légalisation de la signature de
Monsieur Delacroix, demeurant en cette Ville. Giverny, le 21 mai 2000, Le Maire X.72
text în română: X, notar public, în temeiul lit. E şi J din legea 36/9597, legalizez
semnătura traducătorului autorizat Z, pe cele două exemplare.

Studiul textelor paralele îngăduie o apropriere a elementelor funcţionale specifice

limbilor în relaţie de traducere. Aceste soluţii nu sunt gata consemnate în dicţionare
bilingve, dar pot figura în dicţionarele de specialitate monolingve consacrate
domeniului în care se înscrie şi textul de tradus. Cercetarea aspectelor referitoare la
transferul cultural a arătat că, de cele mai multe ori, nu este o problemă de decupare,
de reperare a unei realităţi, ci o problemă de civilizaţie, de simbolistică socială (v.
pâine, pentru francezi şi americani, beţigaşe, pentru chinezi şi occidentali, furculiţe,
pentru occidentali şi chinezi, iasomie, pentru arabi şi occidentali, dieta pentru
români, francezi şi japonezi au semnificaţii diferite de la un popor la altul, de la o
comunitate la alta).

Concluzii
Darbelnet a subliniat (1976: 128) pericolele pe care le presupune confundarea
literalităţii cu exactitatea: 1) riscul dezvoltării unui sens contrar, 2) salvarea sensului
se face cu riscul unor incorectitudini, 3) corectitudinea traducerii poate exclude
exprimarea idiomatică indispensabilă, 4) corectitudinea şi idiomatismele exclud
tonalitatea originalului, 5) transferarea unor detalii culturale lipsite de sens în LŢ.
Important este nu cum se modifică, în nuanţele lor, noţiunile de literalism şi
semantism (adică fidelitate literală şi fidelitate semantică), deoarece modificarea lor
depinde de cultura, ideologia şi religia vremii, ci dacă traducătorii, învingându-şi
înclinaţiile egoiste (etnocentrice şi recreatoare), în sensul frumoaselor infidele, şi
traductologii, stăpânindu-şi tendinţa de normare şi de prescriere —în afara timpului
şi vremii— a principiilor de traducere, îşi îndeplinesc rolul în funcţie de felul în care
aceste noţiuni sunt înţelese în momentul respectiv.

72Tarducerea în limba romînă, mai degrabă lingvistică decât funcţională, pentru că aşa cere legislaţia
română în domeniu : Noi, Primarul oraşului Giverny, legalizăm semnătura domnului Delacroix,
locuitor al oraşului nostru. Giverny, la 21 mai 2000.

75
 Să reţinem deci că noţiunea de echivalenţă nu prescrie ce trebuie să fie sau să nu
fie TŢ. Echivalenţa de traducere este caducă, dar o creaţie necesară, a cărei
valabilitate depinde de contextul traducerii. Oricare i-ar fi actualizările şi nivelurile de
manifestare, ea se situează la nivelul discursului şi permite realizarea unei
comunicări interculturale. Un aspect foarte important, care risipeşte într-o oarecare
măsură confuziile legate de varietatea terminologică specifică fenomenului, priveşte
situarea acestor echivalenţe pe diferite planuri. Astfel, echivalenţa lingvistică sau
formală se realizează în plan semantic, echivalenţa paradigmatică se manifestă în
plan gramatical, echivalenţa pragmatică se actualizează şi identifică în planul
extralingvistic. Relativ la procedeele de traducere, se poate observa că echivalenţa
lingvistică (formală) se obţine prin traducere cuvânt cu cuvânt, termen cu termen sau
literalism (traducerea literală a textului biblic, de exemplu), în timp ce echivalenţa
paradigmatică se caracterizează prin impunerea unei anumite corespondenţe între
planul gramatical al TS şi cel al TŢ, adică prin substituirea unor elemente gramaticale
fără ca sensul să fie afectat, iar echivalenţa funcţională caracterizează traducerea non-
literală (practicată în special în textul publicitar). Trebuie să recunoaştem însă că, în
pofida limitelor pe care acest tip de echivalenţă le poate prezenta, în traducerea
literară, de exemplu, echivalenţa paradigmatică reprezintă totuşi o modalitate de
depăşire, de distanţare faţă de traducerea cuvânt cu cuvânt, literală. Toate strategiile
sunt supuse criticilor şi remanierilor, fiecare strategie aflându-şi justificarea în natura
textului de tradus.

76
 Capitolul II
Traducerea numelor proprii

Generalităţi. Problematica traducerii numelor proprii a fost supusă unor intense

dezbateri. Specialiştii sunt de acord, în linii mari, că numele proprii nu se traduc
pentru că nu au semnificaţie, denotă, dar nu conotează, (Mill, reluat de Searle, 1972:
216), au un referent, dar nu au sens (Baylon şi Fabre, 1978: 312), au funcţie de
identificare, disting, individualizează o persoană, un lucru, o/îl detaşează, izolează de
categoria căreia îi aparţine în vederea unei identificări certe (S. Ullmann, 1959: 24-
25), fac trimiteri, dar nu descriu; deci trebuie riguros respectate, oricât de greu ar fi
de pronunţat.
Cu toate acestea, translatarea numelor proprii nu constituie întotdeauna o
traducere de gradul zero, o modalitate facilă de a păstra culoarea locală. Multe cazuri
vin să impună tratarea lor drept cultureme şi traducerea lor printr-o strategie
comunicativă, drept o adaptare culturală. Aşadar este necesară o abordare atentă în
traducere (jocurile de cuvinte din diverse opere literare, Petru şi piatră în Biblie,
bardul şi barda în Astérix şi Obélix, numele proprii care se ortografiază diferit sau se
traduc de la o limbă la alta, London, Londres, Londra, Thames, Tamise, Tamisa,
White House, Maison Blanche, Casa Albă etc.).
Sunt autori care, conducându-se după principiile echivalenţei şi motivaţiei (G.
Genette, Mimologiques, Paris, Seuil, 1976: 314), refuză arbitrarul semnului, devenind
partizanii raportului activ care se instaurează între semnificant şi semnificat. Astfel,
traducerea numelui propriu, care dă şi titlul romanului balzacian, Gobseck, complică
traducerea. Calamburul gobe sec, ilustrând aviditatea cămătarului Gobesck, este un
joc de cuvinte netradus în română, al cărui echivoc este dedus, deductibil din
contextul versiunilor româneşti: Gobseck, traducere de C. A. I. Ghica, 1911,
Cămătarul (Gobseck), traducere de Const. A. I. Ghica, 1928, Cămătarul (Gobseck),
traducere de Petre Solomon, 1950, 1955 şi Gobseck, traducere de Petre Solomon,
1975.

Procedeu de individualizare, de caracterizare sociologică, decurgând din ideologia

mimesisului care subîntinde poetica balzaciană, numele personajului balzacian este un
mimologism, după terminologia lui G. Genette [1976: 9], un fapt de limbaj unde se
exercită (…) relaţia de analogie prin reflex (de imitaţie) între cuvânt şi lucru (…) Pentru
Balzac (…) numele propriu este obiectul de predilecţie al reveriei cratyliene despre
corespondenţa dintre nume şi lucruri, dintre nume şi persoane, reverie motivată,
destinată să justifice alegerea numelor proprii ale personajelor (Angela Ion, Notă
introductivă la Gobsek de Balzac, 1981: 451).

Numele proprii sunt studiate de onomastică, respectiv de antroponimie

(patronimie, matronimie, hipocoristice), toponimie (oronimie, hidronimie), dar unele
dintre ele se înscriu în categoria referinţelor culturale (sărbători religioase,
evenimente istorice, instituţii, manifestări sociale, culturale etc.). În raport cu
ansamblul numelor, numele proprii se caracterizează printr-o stabilitate referenţială
absolută în folosire, deoarece referentul unui nume propriu este, în mod normal,
unic. Se poate vorbi despre numele normal şi realist ori despre cel simbolic,
descriptiv, evocativ —transparent sau opac— dar şi despre numele normal, tipic, şi

77
numele artificial, compozit, parodic, atipic, cu sonorităţi stridente şi contraste
stilistice lăuntrice.
În situaţiile în care scriitorii creează nume proprii noi, apelând la diverse
procedee: metateză, inversiune, palindrom etc., traducerea lor este ori ar trebui să fie
însoţită de comentariile traducătorilor, în note, sau ar trebui precedată de explciaţii
incluse în studii introductive, prefeţe, postfeţe etc. Georges Garnier arată că
traducerea în franceză a numelui personajului dickensian Ham, nepotul lui Peggotty,
a ridicat probleme, legate, pe de-o parte de trăsătura sociolectală a pronunţării
numelui —prin suprimarea lui h—, pe de altă parrte de calamburul engleză: am (I
am), ham (jambon), Ham, Cham (fiul lui Noe). Traducătorul, obligat să păstreze
numele nepotului, găseşte în franceză un semn învecinat ceea ce duce la modificarea
totală a semnificatului, trecându-se de la gramatică la metafizică. Se pierde astfel,
remarcă Garnier, angl. morsel şi conotaţiile legate de cealaltă accepţie a cuvântului
ham. Alţi traducători francezi, arată traductologul, au optat pentru morceau,
traducând, poate mai puţin conştiincios, acest aspect al jocului de cuvinte (G.
Garnier, 1985: 63-65).

Nu toate numele proprii sunt creaţii aucotriale, unele, ca Ion sau Elena, trimit la o
pluralitate de indivizi, referentul unic al unui nume este deci o iluzie socio-culturală,
risipită doar atunci când interlocutorul/receptorul cunoaşte o persoană cu acest
nume sau atunci când un element contextual vine să clarifice sensul, de exemplu
„…din Troia‖ sau „…al lui Rebreanu‖. Este, prin urmare, anormală folosirea unui
nume propriu necunoscut receptorului, dacă numele nu este însoţit de elemente care
să stabilească legătura dintre el şi persoana, realitatea, lucrul desemnate de el.
Scopul traducerii comunicative, aservite acceptabilităţii TŢ şi cititorului ţintă este
să obţină o semnificaţie cât mai apropiată de aceea a textului sursă. În textele
utilitare, pragmatice, „adaptarea‖ este un obiectiv realizabil prin procedee mai puţin
inovatoare lexical, prin inserări explicative, devieri metonimice etc. (a se vedea şi
echivalenţele dinamică şi pragmatică).
În linii mari cam aşa stau lucrurile în traducerea numelor proprii. Pentru scopul
pe care ni l-am propus, cele mai interesante aspecte derivă din transferul numelor
proprii purtătoare de informaţie culturală, cultureme, care nu se lasă transcodate
decât cu preţul entropiei stilistice şi semnatice.

Numele proprii ca referinţe culturale

Nume proprii cu statut de culturem, precum Bercy şi Matignon, nu sunt
percepute ca atare de receptorul-traducător care le restituite prin transcodare ca
elemente denotative, cu referent unic, creând impresia, printr-o astfel de soluţie că
avem de-a face cu nişte persoane ce poartă aceste nume:

TS: Oui, Francis Mer, ministre de l ŘEconomie, va baisser de 5 % lřimpót sur le revenu
2001. „Ce sera une ristourne forfaitaire, calculée avant lřapplication de diverses
déductions légalesŗ, précise Bercy (Jean-Michel Lamy in Le nouvel économiste,
1203/2002 : 48).
TŢ: Într-adevăr, Francis Mer, ministrul francez de finanţe, va reduce impozitul din
2001 cu 5%. „Va fi o restituire forfetară ce se va calcula după aplicarea tuturor
deducerilor legaleŗ, precizează Bercy (trad. studenţi)
TS: Pour lřheure, Matignon nřa pas encore de stratégie précise et semble hésiter avant
de donner le feu vert ( 48).
TŢ: Pentru moment, Matignon nu are o strategie precisă şi pare să ezite înainte de a
da mână liberă / undă verde (trad. studenţi)

78
 Ignorarea contextului de producere a TS şi lipsa de experienţă au împins
traucătorul pe o pistă greşită. Se mai înţelege oare că este vorba despre ministerul de
finanţe cu sediul la Bercy, în apropierea Parisului, care a luat această hotărâre sau
despre guvernul francez care îşi desfăşoară lucrările la Matignon ?
Reamintind principiile teoriei interpretative, promovate de Selesckovitch şi
Lederer, T. Ionescu dă verdictul încă din subtitlul articolului„Traductologie sau
traductosofie‖ (2000: 39): N-ai înţeles, n-ai tradus. Traducătorul nu cunoaşte
realitatea extralingvistică şi, evident, nu sesizează folosirea lor metonimică.
Culturemele, uşor de înţeles de utilizatorii limbii sursă, nu sunt observate de
traducător, care ar fi trebuit să le expliciteze: (se) precizează de la Bercy, (purtătorul
de cuvânt al) ministrul (-ului) de finanţe… sau deocamdată, guvernul francez… ori
de la sediul guvernului francez, palatul Matignon.
Se traduc deci numele proprii ? Din punct de vedere lingvistic, numele proprii se
disting de celelalte categorii de substantive prin faptul că ele se referă la cineva sau la
ceva, dar nu semnifică, prin urmare sunt monoreferenţiale, în timp ce substantivele
comune sunt noţiuni polireferenţiale. Fals, Bercy se referă atât la oraşul de la
periferia Parisului, la stadionul sau la sala de sport Bercy, cât şi la sediul ministerului
de finanţe şi prin metonimie la instituţia însăşi. Prin urmare, asemenea cuvintelor
polisemantice, numele proprii polireferenţiale actualizează un sens într-un context
dat.
Dincolo de definiţia strict lingvistică, numele proprii au funcţii bine delimitate în
opera literară sau în presă, putând dispensa autorul de caracterizarea sugestivă a
personajului, de folosirea unor deictice necesare localizării, de inserarea unor nuanţe
sau de o caracterizare extinsă, mai ales în cazul personajelor secundare. Ca procedeu
literar de caracterizare, numele proprii au un statut aparte, iar traducătorul va
acţiona în funcţie de diferite criterii. Primul criteriu se referă la (ne)cunoaşterea
presupusă a numelor proprii de către destinatar.

TS: Sur le modèle de lř„Orlandoŗ de Virginia Woolf, Jacqueline Harpman a créé

„Orlandaŗ (…) on peut sřattendre à une suite signée Jacques Harpwoman (Le Point,
1263, 30 nov. 1996)
TŢ: după modelul lui „Orlandoŗ de Virginia Woolf, Jacqueline Harpman a creat
„Orlandaŗ (…) ne putem aştepta deci la o continuare semnată Jacques Harpwoman
(trad. stud.)

Într-adevăr, jocul de cuvinte trebuie explicat în notă, întrucât o traducere a

numelui propriu, aici monoreferenţial, într-o primă fază, ar fi improprie. El devine
polireferenţial arunci când este asociat jocului de cuvinte. Traducerea elementelor
purtătoare de informaţie culturală —nume proprii, aluzii cultureme etc.— este:

à la fois révélatrice dřun degré de compréhension mutuel entre deux cultures et de la

conscience (ou de la conception) quřa le traducteur de son róle comme médiateur. Il y a
un donné linguistico-culturel qui est fait des spécificités plus ou moins partagées par le
public des deux communautés, et ce donné est lřobjet de stratégies qui tantót se
répartissent entre des priorités contrastées (préservation de lřétrangéité des signifiants
et explicitation des signifiés) qui tantót pratiquent une sorte de transmission négociée
(M. Ballard, 2001: 108).

În spatele acestor negocieri, M. Ballard reperează mai multe raportări ale TŢ la

TS, şi ale traducătorului la cititorul ţintă, toate încercând să-i faciliteze, pe cât posibil,
cititorului accesul la sens, şi să îl menajeze totodată în procesul de lectură, prin
aplicarea a două categorii de strategii:

79
 1) strategiile care păstrează alteritatea, culoarea locală, străinătatea
termenului sursă (cărora li se adaugă sau nu indici pentru receptarea
sensului);
2) strategiile care promovează exprimarea sensului prin distrugerea
legăturilor cu semnificantul sursă73 (: 109).
Searle crede că „nous utilisons le nom propre pour référer et non pas pour
décrire‖ (1971: 216), dar aşa cum remarcă Ballard (2001: 107), referinţa nu exclude
sensul, întrucât utilizarea numelui nu este făcută cu scopul de a nu transmite ceva.

Généralement, lřessentiel du sens dřun nom propre est contenu dans un extralinguistique
réel ou imaginaire, avec lequel il est pratiquement en relation de désignation directe ;
lřexistence de ce sens suppose une connaissance directe du référent ou indirecte par le
biais dřune description de type encyclopédique (M. Ballard, 2001: 107-108).

Pe lângă această funcţie fundamentală bazată pe relaţia directă dintre numele

propriu şi referentul său unic, acesta mai posedă în realitate şi

Un potentiel de signification aussi riche et un rapport au sens au moins aussi complexe

que le simple nom commun dont il est issu et auquel parfois il retourne (M. Ballard,
2001: 108).

Pe lângă funcţia referenţială, numele proprii vehiculează şi un sens etimologic

care nu se află, în mod necesar, într-o relaţie cu referentul său (exemplul citat de M.
Ballard, un individ care se numeşte Dupont nu locuieşte neapărat în apropierea dřun
pont, Bridges, etc.), dar care poate fi folosit de autor în varii scopuri artistice
(sociostilistică, ironică etc.) Atât substantivele comune, cât şi cele proprii posedă
caracteristici care intervin în grad diferit în constituirea sensului, precum sonorităţile
sau conotaţiile. Prin modalizare, retorică sau tropi, numele proprii pot îndeplini nu
numai funcţia de desemnare, ci şi pe aceea de semnificare (Ballard, 2001: 108),
intrând astfel în procesul diversificării semantice (metafora, sinecdoca, metonimia).
Aceştia sunt principalii factori care permit delimitarea semantismului numelor
proprii.
În opera lui Villon, numele proprii au funcţia de individualizare, caracterizare, dar
şi de indicare a locului şi a ocupaţiei în viaţa socială, cotidiană: les filles de joie sunt
frumoasa Mănuşăreasă, Blanche Pingelăreasa, Dulcea Cârnăţăreasă, Fremin cel
Şui, alter-ego al poetului, copistul inventat, în slujba seniorului, Villon, Henry Cousin
(vărul Henry, călăul şi schingiuitorul oficial al Prevoţiei, jandarmeria Parisului din
secolul al XV-lea). Crezul traducătorului, expus în studiul introductiv, ne lămureşte
de ce unele nume proprii sunt traduse, mai ales ale tavernelor, iar altele, ale
personajelor în special, rămân ca în original, sunt transliterate:

„numele de personaje şi cele geografice (localităţi, ape etc.) au fost transcrise de noi
[Neculai Chirică] după ediţia Moland. În schimb denumirea localităţilor, titlurilor unor
cărţi sau al unor cântece amintite de poet, precum şi alte câteva pe care cititorul le va
sesiza cu uşurinţă, au fost date în traducerea românească. Dacă transpunerea nu
s-a făcut, totuşi, mecanic, de vină e încercarea noastră de a le cuprinde în
ritmul versului respectiv. Citatele latineşti au fost transcrise aşa cum le-a scris
Villon (Neculai Chirică, Villon, 1983: XLIX, subln.ns.)

73 Exemple: SUD Rail, bolivarienne, RER etc.

80
 Aspectul semantic este supus celui prozodic, codul retoric, celui poetic..
Traducerea comentată realizată de N. Chirică oferă în note datele necesare receptării
globale a semnificaţiei numelor proprii utilizate de poet:

Ythier Marchant (1983: 13), respectiv Neguţătorul (1983: 197)

Jehan le Cornu (1983: 13), Ion Cornutul (1983: 197),
Pierre Sainct-Amant (1983: 13), Petru Sfântu-Iubăreţu (1983: 197),
Jehan Trouve (1983: 13), Ion Găsitul (1983: 198)
Mairreboeuf (1983: 20), văcarul sau primarul boilor (1983: 202),

Dar traducătorul optează pentru echivalenţe pragmatice şi adaptare culturală în

traducerea numelor celor trei taverne pariziene vestite:

Calul Bălan (1983: 13) pentru Le Cheval Blanc

Mula (1983: 13) pentru La Mulle
Asinu-n vărgi cel rău de sculă (1983: 13) pentru LřAisne rayé qui reculle

Numele proprii cu valoare de cultureme ar putea fi împărţite în două clase: nume

proprii care se nasc în textele literare (Pantagruel, Gargantua, Badebec, Candide,
Pangloss, Giroflée, , Cacambo, Cunégonde Pococuranté, Oreillons, Saint
Hermandad, Fréron etc.) şi nume proprii care apar şi în texte pragmatice, articole de
presă, eseuri socio-politice, pamflete etc., unele importate din literatură, mitologie
etc. (Cythère, Scylla, Charybde, Folleville, Monsieur Jourdain), altele din istoria
recentă şi din viaţa reală (Claude Frémont, Chevalier Blanc, Elite, Vénézuéla,
Markovic, Marshall, OMC, SUD Rail, PDSR, PD, PNL, Jean, Pavlov etc.).
Complexitatea artei lui Rabelais, bogăţia de sensuri latente, lecturile plurale, stilul
toate contribuie la înţelegerea textului şi traducătorul nu poate face rabat în analiza
discursului din faza de pretraducere. Cu excepţia numelor proprii, Gargantua,
Pantagruel, Badebec, Amaùrotes, Utopie, Phébus, Phaeton/ Phaéton care sunt
păstrate ca atare sau suportă lejere schimbări ortografice, altele sunt adaptate fonetic
sau traduse prin echivalenţă referenţială, pragmatică ori funcţională

TS’: Gargantua, à lřâge de quatre cent quatre-vingt quarante-quatre ans, engendra

son fils Pantagruel de sa femme, nommée Badebec; fille du roi des Amaurotes en
Utopie…
TŢ : La vârsta de patru sute patruzeci şi şapte de ani împliniţi, Gargantua a avut
parte de un fiu, pe care i l-a născut nevastă-sa, Badebec74 fata regelui amoruţilor din
Utopia
A: Povestea spune că Gargantua, cam pe la al patru sute optzeci şi patrulea an al vieţii
sale, a zămislit Ŕ împreună cu soaţa lui, Badebec, fiică a regelui Amauroţilor75 din
Utopia76

74 Nu ar fi lipsit de importanţă să se precizeze că Badebec, are o etimologie curioasă, bouche-bée sau

bec-ouvert, prin care ar trebui să înţelegem „gură-cască‖ sau cu‖gura căscată‖, iar amoruţii sunt
locuitorii oraşului Amoruţ, din feerica Utopia „aux lignes brouillées ou difficile à pénétrer‖:
75 Amuroţi, locuitorii oraşului Amaurot, capitala Utopiei, ţară imaginară. Numele este împrumutat din

Utopia (1516), roman politic şi social de Thomas Morus (1478-1535). Amaurot vine de la cuvântul
grecesc asemănător, care înseamnă „întunecat‖, „nedesluşit‖, „anevoie de văzut‖; vezi Utopia (n.tr. I. şi
R. Vulpescu).
76 Utopia, ţară imaginară. Numele derivă ce la un cuvânt grecesc a cărui semnificaţie este „nici un loc‖,

aşadar un ţinut inexistent (n. tr. I. şi R. Vulpescu).

81
 Observăm că individualizarea eroilor, dincolo de prezentările sumare, este însoţită
şi de precizări numerice afectate şi fantasmagorice, care sunt redate cu aproape
aceeaşi incoerenţă voită în textul ţintă.

TS: Et parce que cřest en ce jour même que naquit Pantagruel, son père lui donna ce
nom : car panta en grec, signifie tout, et gruel en mauresque, signifie altéré, et
voyant, par esprit prophétique, quřil dominerait un jour les altérés, ce qui fut montré à
ce moment même par un autre signe plus évident
TŢ: Născându-se Pantagruel în aceeaşi zi, tatăl său i-a dat numele acesta, fiindcă
panta în greceşte înseamnă tot, iar gruel în limba arabă înseamnă însetat.
Gargantua a vrut să arate că în ceasul naşterii lui Pantagruel lumea întreagă era
însetoşată, profeţind totodată că fiul său va ajunge, într-o zi, mai marele băutorilor
(Hodoş)
TŢ/A: Şi, cum vă spuneam, fiindcă într-asemenea vreme i s-au născut feciorul,
Gargantua s-a hotărât să-i zică Pantagruel, panta însemnând în greceşte „totulŗ, iar
gruel, pe limba agarenilor tălmăcindu-se „însetatŗ, ceea ce se dovedi mai târziu a fi fost
şi o profeţie, arătând că Pantagruel va fi mai mare peste însetaţi (Vulpescu)

Deşi, în epocă, era un nume familiar cititorilor din popor, fiindcă aşa îl chema pe
un diavol din Mistere, piese de teatru care aveau ca motiv central viaţa şi patimile lui
Isus, Rabelais oferă în text etimologia numelui, un diavol şugubăţ care insufla sete
beţivilor. Nu aducem în discuţie tradiţia literară universală cultivată de Rabelais,
individualizarea prin nume elocvente, motivate, alegorice, transparente (pentru
cunoscătorii limbii eline Epistemon, „învăţatul‖, Picrocol, „fiere-amară‖), nume
cărora le stabileşte etimologii glumeţe (de exemplu que grand tu as pentru
Gargantua, referindu-se la gâtlej) sau nume compuse din cuvinte existente în limba
franceză, cu vădita intenţie de a ironiza şi satiriza (Painensac, Mouillevent etc.).
Numele portret sunt problematice: pot fi păstrate şi glosate, pot fi traduse literal
sau calchiate (Painensac şi Pâinenasc ori Mouillevent şi Vânturăvânt), se poate
însera o explicaţie succintă în text, la prima menţionare, sau, mai generoasă, în notele
de traducere. Orice opţiune este posibilă şi pertinentă într-o anumită strategie de
traducere, determinată şi ea de finalitatea textului tradus, adică fie de fidelitatea faţă
de cititorul ţintă (traducere comunicativă), fie de fidelitatea faţă de intenţia autorului
(traducere semantică, fără note, sau traducere erudită, cu note, echivalenţe literale,
formale ori lingvistice).
Subliniem, asumându-ne riscul redundanţei, că textele lui Villon, Rabelais şi
Voltaire au o densitate onomastică remarcabilă. Astfel, numele personajelor
voltairiene nu sunt inocent sau nemotivate artistic: Candide, Candid, Candido,
Paquette, Paquette,ital. Pasqualina, Pasquette, Saint Sacrement, San Sacramento
ş.a. m.d.
Thunder-ten-tronckh, este un nume compus, fantezist, o creaţie discursivă
auctorială, prin care Voltaire parodiază asprimea limbii germane care nu era încă, cel
puţin pentru el, o mare limbă de cultură, şi caricaturizează iluzia aristocratică.
Thunder din engl. „tunet‖, ten evocă articolul german, tronckh, invenţie voltairiană.
Există o analogie fonologică între colocaţia voltairiană şi înjurătura familiară
Tonnerre de Dieu. Traducătorul păstrează culturemul ca atare, nu glosează, nu
comentează. Nu intră în discuţie traducerea sau restituirea semnificaţiei printr-o
explicare în text. Conservarea acestei creaţii discursive, dublată de o notă explicativă
de subsol, ar sluji la actualizarea semnificaţiei corecte. Evocarea castelului
(dispunere, detalii, relaţii) corespunde concepţiei pe care ne-o vom face despre erou,
despre anturajul acestuia, despre destinul său cu cele două feluri de a fi şi cele două
dimensiuni temporale în relaţie de dihotomie, existenţa feerică, siguranţa, şi

82
existenta aventuroasă, caracterizată de rupturi şi dezordini imprevizibile. În această
alegorie a optimismului leibnizian, Voltaire concentrează o mulţime de iluzii, iar
castelul surprinde iluzia falsei utopii, refuzul conştientizării realităţii: cel mai frumos
castel, Thunder-ten-tronckh, este oribil.
Cunégonde este numele unei prinţese canonizate în 1012 pentru că şi-a dovedit
castitatea trecând prin proba focului, dar, la Voltaire, eroina este hărăzită unui destin
mai puţin nobil şi deloc ascetic. Pangloss, literal din greacă, „toate limbile‖, fără
îndoială după modelul rabelaisian a lui Panurge,‖toate activităţile‖. Alte nume
proprii au un referent real. Prin modificări aluzive, Voltaire îi atacă pe cei cu care a
avut neînţelegeri (de exemplu legate de drepturile de autor), ca în cazul editorului
olandez, Van Duren, redat astfel încât tendinţa unui cititor francez ar fi acea de a citi
Van-de-la-dent-dure (cf. Goldzink in Voltaire, 1990: 134).

TS: enfin, monsieur Vandenderdur, maître dřun gros vaisseau, vint se présenter
chez lui (Voltaire, 1990: 136).
TŢ: Domnul Vanderdendur, stăpânul unei corăbii încăpătoare, veni la el
(Voltaire, 1993: 148).

Ca şi celelalte nume-portret Giroflée, tradus prin Garoafă, este foarte sugestiv.

Deşi nici părintele Micşunea nu ar fi fost mai puţin, dimpotrivă:

TS: … frère Giroflée (…) devint honnête homme (Voltaire, 1990: 216)
TŢ: părintele Garoafă (…) s-a făcut chiar om cinstit (Voltaire, 1993: 189)

Autorul vede în frère Giroflée un om de spirit, cu maniere cuviincioase, care ştie

să se poarte în societate (J. Goldzink in Voltaire, 1990: 216), cu o atitudine corectă,
satisfăcătoare din punctul de vedere al convenienţelor sociale.
Aluzia la deportarea evreilor în Babilon din ordinul lui Nabucodonosor a avut loc
în 587 î. I.-H. Este implicită în textul sursă şi rămâne ca atare în textul tradus, iar
traducătorul preferă numele franţuzesc celui românesc, Isac:

TS: Cet Issacar était le plus colérique Hébreu quřon eût vu en Israël depuis la
captivité en Babylone (Voltaire, 1990: 71).
TŢ: Issachar acesta era cel mi ţâfnos evreu din câţi au fost în Israel de la robia
Babilonului până astăzi (Voltaire, 1993: 117).
Uneori referinţele culturale şi istorice vehiculate de numele proprii în TS sunt
eludate în TŢ:
TS : Pendant quřils sřéloignaient, la Sainte Hermandad arrive dans la maison, on
enterre monseigneur dans une belle église, et on jette Issacar à la voirie (Voltaire,
1994: 168).
TŢ: În timp ce ei erau departe, Sfânta Hermandad soseşte; monseniorul este
înmormântat într-o biserică frumoasă şi Issachar e aruncat la gunoi (Voltaire, 1993:
118).

Sainte Hermandad sau Sainte Fraternité era o miliţie religioasă instituită în

Spania, nu în Portugalia (R. Pomeau in Voltaire, 1994 :168), dar şi o confrerie sau o
ligă spaniolă al cărei scop era de a asigura liniştea publică, din secolul al XVIII-lea
dobândind un rol redus de poliţie regională (A. Magnan in Voltaire, 1979: 73). La
aceeaşi pagină, în notă, traducătorul precizează: „Hermandad sau Sfânta
Hermandad, asociaţie înfiinţată în Spania spre sfârşitul secolului al XV-lea, care
urmărea pe hoţi şi răufăcători‖ (Al. Philippide in Voltaire, 1993: 118). Este adevărat că
la începutul capitolului este menţionată originea lui Issachar, Hébreu, respectiv
evreu, dar este îndeajuns, cu atât mai mult cu cât nici nu se inserează în text ori în

83
intertext informaţia referitoare la deportarea acestora, episod implicitat în TS, dar
aproape imperceptibil pentru cititorul-ţintă. În cazul culturemelor istorice,
explicitarea semnificaţiei care se actualizează se impune prin prezentarea contextului
cultural şi istoric, prin conturarea intenţiei culturii în care este produsă opera, adică
secolul al XVIII-lea. Fiind evreu, acesta nu putea fi înmormântat într-un cimitir
creştin, de aceea este aruncat la voirie, locul în care se depozitează mizeriile,
gunoaiele.

TS : On y assemblait des troupes pour mettre à la raison les révérends pères jésuites du
Paraguay, quřon accusait dřavoir fait révolter une de leurs hordes contre les rois
dřEspagne et de Portugal, auprès de la ville du Saint-Sacrement (Voltaire, 1994: 169,
268).
TŢ: se strângeau trupe ca să-i înveţe minte pe cuvioşii călugări iezuiţi din Paraguay,
învinuiţi că ar fi răzvrăti o hoardă de- a lor împotriva regilor Spaniei şi Portugaliei
(Voltaire, 1993: 119).

Misionarii iezuiţi îi organizaseră pe băştinaşii din Paraguay într-o comunitate

politică, aservită strict intereselor lor, dar protejată de vânătorii de sclavi. În 1750,
Spania îi cedase Portugaliei un oraş paraguaian, San Sacramento. Guarani, susţinuţi
de iezuiţi se opuseseră transferului. Voltaire asistă la încărcarea unei corăbii care
printr-o întâmplare ciudată se numea Pascal. Filozoful se amuză să scrie că merge în
Paraguay pentru a lupta împotriva moralei slăbite, slăbiciune imputată iezuiţilor de
către Pascal şi jansenişti (cf. R. Pomeau in Voltaire, 1994: 268). După J. Goldzink (in
Voltaire, 1990: 76), regele Spaniei promisese prin tratat cedarea oraşului San
Sacramento, aflat sub autoritatea misionarilor iezuiţi, portughezilor. Se bănuia că
iezuiţii din Paraguay îi instigaseră pe indieni la revoltă. Ţinând cont de toate aceste
date, care apar în ediţiile franţuzeşti comentate, apreciem că omisiunea cronotopului,
din versiunea românească, nu este chiar inofensivă, alterează sensul prin înlăturarea
detaliilor de localizare, amănunte contextuale capabile să ofere informaţii pentru
reconstituirea realităţii istorice: în apropierea oraşului San Sacramento.

TS : Voilà quřun corsaire de Salé fond sur nous et nous aborde ; nos soldats se
défendirent comme des soldats du pape (Voltaire, 1994: 171).
TŢ: În drum un corsar din Sale se năpusteşte asupra noastră; soldaţii noştri se apără
cum se apără soldaţii papei... (Voltaire, 1993: 121).

Portul Sale, de pe coasta marocană, în faţa Rabatului, era în secolul al XVIII-lea

un cuib, un loc de refugiu al piraţilor (J. Goldzink in Voltaire, 1990: 80, nota 3).
În traducerea numelor proprii cu valoare de culturem, purtătoare ale unei
specificităţi sau motivaţii istorice sau socio-culturale, asupra traducătorului se
manifestă forţe de constrângere suplimentare. Monoculturalitatea îl obligă pe
traducător să naturalizeze textul sursă, să-l adapteze cultural, să devină partizanul
traducerii etnocentrice. Comunicativă, strategia sa de traducere (axată pe destinatar)
„reface‖ efectul-ţintă, dar cu mijloace de traducere şi referinţe culturale diferite, care
anulează intenţia culturii sursă, cu tot ceea ce girează ea. Astfel, expresia fr.
Embrassons-nous, Folleville tradusă în rom. prin volens-nolens distruge
semnificanţa sursă şi aluzia culturală; redă mesajul —printr-o expresie latină,
comună, folosită în numeroase alte limbi—, dar nu stilul şi nici idiolectul autorului.77

77În acest caz expresia este cvasi sinonimă cu exaltarea personajului, Manicamp, care ori de câte ori îl
întâlneşte pe Folleville, exclamă: Tenez, Folleville, embrassez ma fille. Folleville (effrayé). -Hein?
Manicamp.- Allons, du feu! morbleu! du feu! (Labiche, Folleville, 1850, 3, p. 220).

84
Observaţii similare şi pentru varianta românească vrând-nevrând, de preferat
variantei anterioare. Prin adaptare culturală, vrei, nu vrei bea Grigore agheasmă, se
pierde culturemul sursă şi, în mod logic, se anihilează semnificanţa. Traducerea
aluzivă a trece prin furcile caudine, „a accepta de nevoie ceva‖, trimite la altă
semnificanţă. În funcţie de tipul de text şi finalitatea acestuia, altele vor fi soluţiile
alese.78 Traducerea literală, prin echivalenţă lingvistică şi formală, Să ne
îmbrăţişăm/sărutăm, Folleville ar funcţiona doar în textul lui Labiche, singurul care
ar păstra numele propriu ca atare, contextul fiind explicitant pentru înţelegere.
În traducerea romanului Tristan et Iseut, Margareta Gyurcsik (2000)
transcodează sau transcrie fonetic unele nume proprii ca: Husdent, câinele lui
Tristan, Marc, Iseut, Ogrin, Arthur, Gauvain, Girflet, Ké, Brangien devenind
Brangain în română; şi traduce literal numele proprii care au valoare în sine, nu doar
referenţială:

Blanche Lande, câmpia... apoi, Landa Albă, (Gyurcsik, 2000: 71, 78)
Perinis, Le Franc, le Blond (Bédier, 1981 :110), Perinis Le Blond, …Le Fidèle ( :117)
Perinis cel Cinstit şi Blond (Gyurcsik, 2000: 73), respectiv Perinis cel Blond, cel
Credincios ( :78)

Echivalenţele literală, lingvistică şi semantică, favorizând intenţionalitatea textului

sursă, sunt dictate de natura textului, dar grija pentru cititor —filolog, dar nu numai—
, acceptabilitatea textului tradus este şi latura lui comunicativă sunt suplinite de
paratext.
Am ilustrat doar câteva aspecte ale traducerii numelor proprii purtătoare de
informaţii culturale pentru a completa imaginea de ansamblu a problematicii
traducerii numelor proprii purtătoare de infromaţie culturală. Folosirea unor cuvinte
din fondul cultural al altor limbi nu simplifică sarcina traducătorului, deoarece
apariţia într-un text a unor cultureme, care nu ţin de sfera culturii traduse, nu
drămuieşte eforturile traducătorului la o traducere de gradul zero, la transcodare sau
împrumut. Dimpotrivă, cercetarea sa trebuie să meargă până la a surprinde
semnificanţa culturemelor în limba din care au fost extrase.
În unele cazuri, sarcina traducătorului se dovedeşte sisifică. Trebuie să dezlege o
dilemă deontologică: până unde merge traducerea şi când începe exegeza literară.
Răspunsul vine firesc din finalitatea traducerii, din condiţia asumată de traducător ca
intermediar ce recodează intenţia autorului în cultura traducătoare.

Concluzie sau Pledoarie pentru o traducere culturală

Un text este format din cuvinte, dar şi din cultură. De aceea traducerea lingvistică
şi traducere culturală coexistă. Este adevărat însă că, dacă avem în vedere traducerea
culturală exactă, intrăm indiscutabil şi iremediabil în sfera intraductibilului. Sensul
de dincolo de cuvinte nu este acelaşi în franceză, română, germană sau în engleză,
nici pentru termeni specifici culturilor amintite, nici pentru cuvinte simple. Astfel
cuvintele comunism, evreu, Marianne/Mariana, Fritz nu evocă acelaşi lucru pentru

78 Prin adaptare culturală, un mesaj sau un concept suportă modificări astfel încât să corespundă
preferinţelor şi gustului unui public ţintă specific, adesea definit printr-o moştenire culturală, o limbă
sau o etnie. Procedeul este frecvent utilizat în campaniile publicitare destinate pieţelor multiculturale,
interesate să se adapteze diferenţelor lingvistice şi culturale ale publicului ţintă, astfel încât mesajul să
rămână eficace dincolo de bariera lingvistică. În aceste condiţii, un text tradus este adesea mai lung
decât TS şi necesită un alt tip de alcătuire. Pe lângă modificarea concepţiei şi/sau a punerii în pagină
pentru a corespunde unui public ţintă cultural diferit de cel sursă, se modifică şi culorile, imprimarea,
simbolurile, putând fi asociate unor semnificaţii radical diferite în funcţie de regiuni şi culturi.

85
români, francezi şi americani. În acelaşi mod, cuvântul pâine trimite în general la un
accesoriu alimentar pentru un american, la un aliment indispensabil oricărei mese
pentru un francez (cf. Brice Mathieussent).
Pentru a efectua o traducere culturală exactă, ar trebui să „împănăm‖ textul ţintă
de note de subsol, riscând uneori să avem o disproporţie între cantitatea notelor şi
cantitatea textului tradus, cu înclinaţie netă în „favoarea‖ notelor. Dacă diferenţele
sunt atât de mari, pentru a pretinde realizarea traducerii culturale echivalente, şi cu
urmări care pun în umbră textul, aşa cum am menţionat mai sus, atunci se înmulţesc
compromisurile pentru a se ajunge la o traducere acceptabilă. Să nu confundăm însă
traducerea culturală cu adaptarea culturală. A traduce cultureme nu înseamnă a
adapta cultural.
Intenţia culturii, context extralingvistic, culturem, transfer cultural, echivalenţa
culturală sunt concepte-cheie care apar în observaţiile referitoare la dificultăţile de
traducere a elementului cultural, nestructurabil, greu de reorganizat după legile de
civilizaţie ale altei limbi, tocmai pentru că este greu de reperat şi nu se supune
decupării.
Traducerea este un fenomen complex, pentru că nu se realizează la nivel de limbă
(în afara contextului), ci la nivel de vorbire (într-un context dat) şi, mai ales, la nivel
textual, la nivelul semantismului vorbirii (a limbii în context), completat de
cunoştinţe generale, dar, foarte important, şi de contextul traducătorului şi al
traducerii (v. M. Lederer, 1994). Cuvântul, în afara contextului, are doar semnificaţii,
sensuri virtuale (v. infra echivalenţa semantică). Sensul, bazat pe semnificaţia
lingvistică, se stabileşte în funcţie de ansamblul textului, prin actualizare într-un
discurs produs de o anumită intenţie a culturii. Traducătorul împacă intenţia culturii
sursă şi cele trei intenţii caracteristice procesului de enunţare, cu intenţia culturii
ţintă în care este transferat ansamblul intenţiilor sursă. Asupra acestora îşi lasă
amprenta şi intenţia traducătorului, raportată la intenţia unui cititor-ţintă, de la care
se aşteaptă o reacţie similară celei a cititorului-sursă.
Orice traducere este, prin esenţa ei, interpretare (cf. Hans-Georg Gadamer în
reflecţiile sale asupra hermeneuticii filozofice, mai ales Wahrheit und Methode.
Grundzüge einer pholosophischen Hermeneutik, Tübingen, 1960, 1975). Prin
compensare şi glosare parcimonioasă —nota de traducere de tipul: Joc de cuvinte
intraductibil este inutilă. În cazurile de intraductibilitate 79 manifestă, traducătorul
compensează, de cele mai multe ori, câteva rânduri mai departe, plasând un alt joc de
cuvinte, restabilind oarecum balanţa semantică printr-o echivalenţă funcţională,
poetică, de rimă, de versificaţieetc.. Dar traducerea are în vedere mai mult decât
transmiterea unui mesaj, ea intenţionează transmiterea nuanţelor şi a
circumstanţelor în care acestea devin sesizabile. Şi atunci, trebuie aflată o formă de
echivalent în ordinea semnificantului, ceea ce presupune existenţa unei sensibilităţi a
traducătorului (cf. Brice Mathieussent) sau a ceea ce Michel Ballard numeşte
creativitate instinctivă, dincolo de cunoaşterea lingvistică, condiţie sine qua non
pentru conceperea traducerii. Sensibilitatea este imperativă, pentru că nu se poate
traduce imediat, ci trebuie să existe capacitatea de detaşare faţă de text pentru a
încerca să găsească rezonanţa acestuia.

79 Intraductibilitatea ţine de jocurile de cuvinte, de sistemul ritmului poetic, aliteraţii etc.

„Incomensurabilitatea limbajelor poetice derivă‖, spune Elena Loghinovski, în Introducere la
Eminescu în limba lui Puşkin (1987: 9-10), din „ideea conceptualizării specifice a spaţiului şi timpului
la diferite popoare‖. În pofida unor preocupări cel puţin binare, problema traductibilităţii versus
problema intraductibilităţii, „practica traducerii nu a fost întreruptă nici pentru cea mai scurtă
perioadă.‖

86
 Nu este deloc uşor de stabilit în ce măsură un fapt de cultură, care colorează pentru noi o
întreagă epocă, a dominat într-adevăr viaţa epocii respective. Filistinismul şi puterea au
existat întotdeauna alături de cultură şi trebuie, de aceea, să ne ferim de iluzii în ceea ce
priveşte relaţia dintre marile valori spirituale şi epoca lor (J. Bruckhardt, Artă şi
gândire, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987: 27).

Ca orice ştiinţă, traductologia întruchipează latura spirituală a necesităţilor

practice, sistematizarea fenomenelor felurite, eterogene, ale realităţii traductive; ea
acumulează şi ordonează ceea ce există, stimulează cunoaşterea, descoperă noi
aspecte şi ipostaze de studiu ale transferului lingvistic şi cultural, precum şi legile
care le guvernează. În sfârşit, traductologia sondează legile traducerii, încearcând să
ajungă la înţelegerea lor, legi care există înaintea traductologiei şi în afara oricărei
intervenţii a ei. În cadrul traductologiei, ca şi în cazul culturii, diferitele domenii se
atrag, se resping, se înlocuiesc şi se condiţionează reciproc.

87
 Capitolul III
Incursiune în istoria definirii conceptului de unitate de traducere
Pe lângă problemele relative la fidelitatea şi creativitatea traducătorului,
evaluarea traducerii ridică şi problema segmentării textelor (Larose, 1989: 218).
Astfel, după modelul lingvisticii, care dispune de unităţi de bază precum fonemul,
morfemul, fraza etc., traductologia încearcă să-şi definească termenii. Conceptul de
unitate de traducere trebuie să se fundamenteze pe criterii lingvistice, textuale (cf.
unităţi discrete şi reperabile), dar şi pe criterii peritextuale, adică teleologice,
informaţionale, materiale şi culturale. Analiza detaliată a elementelor care alcătuiesc
textul evidenţiază prezenţa unor structuri mai mici şi mai mari, subdivizate în
superstructuri, macrostructuri şi microstructuri. Descompunerea relaţiilor intra- şi
intertextuale permite recunoaşterea variatelor structuri textuale, iar „naveta‖ textuală
conduce la următoarea constatare: criteriul formal (lingvistic) este insuficient pentru
a putea delimita o unitate de traducere operaţională.
Segmentarea textelor în unităţi componente —o ipoteză de lucru în procesul
traducerii— este iniţiată în funcţie de conceptele care admit configurarea relaţiilor
micro-, macrostructurale şi funcţionale ale textelor. Astfel,
 la nivelul mai puţin abstract al structurii de suprafaţă, se situează lexiile,
grup care reprezintă o unitatea funcţională sau unităţile de lectură de
dimensiuni variabile (Barthes, 1970: 20). Totuşi lexiile barthiene depăşesc,
prin variabiliatatea dimensiunii şi autonomia semantică, spaţiul restrâns al
decontextulizării.
 la nivelul profund al structurii de adâncime, regăsim sememele, unităţi
formate dintr-un nod semic, restul decurgând din context (Greimas,
Sémantique structurale, Paris, Larousse, 1966), sau, după Pottier
(Linguistique générale. Théorie et description, 1974), alcătuite din semanteme
(invariant) şi din claseme (variant), cărora li se adaugă virtuemele sau
conotaţia;
 macrostructura, ca „reprezentare abstractă a structurii globale de
semnificaţie unui text‖ (Van Dijk, Macrostructure, Hillsdale, 1979), se bazează
pe microstructură, ansamblul de fraze care alcătuiesc structura de suprafaţa,
lineară, a textului şi se caracterizează prin:
o isotopiile sau clasemele textuale (Greimas, Sémantique structurale,
1966), adică repetarea seriilor de enunţuri succesive care, prin lectură,
trimit la totalitatea semnificaţiei. Deoarece relaţiile dintre isotopii nu
pot degaja singure configuraţia unui text, structura narativă a TS
trebuie să fie judecată în ansamblul pe care îl alcătuieşte cu structura
actanţială, formată din elemente tematice sau actanţi (tot ceea ce este
descris într-un text ştiinţific, de exemplu). Trama narativă autorizează
identificarea temelor TS, răspunzând la întrebarea „despre ce se
vorbeşte?‖
o asocierea temă/remă (Cercul de lingvistică de la Praga, Jakobson,
Trubetzkoy, dar mai ales V. Mathesius, care cuprinde în tezele sale
distincţia temă-remă, reflectând opoziţia subiect psihologic –predicat
psihologic) —respectiv unitate informaţională cunoscută/informaţie
nouă despre temă, topic/comentariu—, se măsoară în structură liniară,
în structură profundă şi în funcţie de reţeaua semantică din texte.
Latura pragmatică a cuplului temă/remă decurge din dependenţa
integrală de situaţia de comunicare şi de discurs, în raport cu care se

88
 poate distinge informaţia veche, cunoscută de informaţia nouă, adusă la
cunoştinţă. În strânsă legătură cu situaţia de comunicare se
interpretează deicticele (la nivel semantic), în raport cu contextul
extralingvistic/socio-cultural al participanţilor la comunicare se
stabilesc conotaţiile.
o logemele (Rado, 1979) sau unităţile de funcţionare logică a traducerii.
Rado împrumută termenul lingvistic, folosit şi în psihofiziologia
limbajului, pentru a descrie gândirea prin limbaj:

une pensée par figures cognitives…les idées, ou logèmes, apparaissent à la conscience

corporées (sic) dans des représentations visuelles, auditives, motrices, qui forment les
mots (…) les mots sont des figures transnaturelles, tandis que les figures cognitives qui
constituent la pensée sensu-actorielle sont des figures connaturelles (…). Le mot est donc
une figure transnaturelle, qui sert de corps à un logème formé lui-même par
l'intégration générale d'une collection indéfinie d'images connaturelles (...).
le mot, corps du logème, est un complexus d'images transnaturelles (de E. Pichon şi S.
Borel-Maisonny, în Rééducation Orthophonique, Juin 1964, n°5, web, Actualités
Orthophoniques, Décembre 1999, vol. 3, nr.4, subln. ns.).

Precum Vinay şi Darbelnet, Rado descoperă mai multe tipuri de logeme,

semantice, formale, suprasegmentale etc. Punctul de vedere al lui Rado câştigă în
plauzibilitate fiindcă porneşte de la ideea că traducerea nu este deci imposibilă,
deoarece se transferă logeme, nu foneme, idiomuri, metafore.
o unităţile de traducere pe care Beaugrand (1980) le numeşte unités de
traitement stabilesc reţeaua de relaţii textuale fără suport sintactic. În
universul textual, conceptele sunt noduri iar relaţiile dintre ele sunt
legăturile efectuate cu ajutorul instrumentelor gramaticale. Prin urmare
traductemul (=unitatea de traducere) nu poate fi separat de text în
ansamblul lui de unitate formală şi semantică.
Observăm, deci, că dimensiunile textuale sunt incluse într-o situaţie culturală
sursă pe care traducătorul trebuie să o recunoască. Pentru aceasta, este necesară
diferenţierea parametrilor peritextuali —intenţia emiţătorului (autorului), ponderea
informativă a textului, componenta materială, arriere-planul socio-cultural— de
parametrii textuali —super-, macro- şi microstructura textuală. Aceste aspecte sunt
definitorii şi în analizele consacrate creativităţii traducătorului şi competenţelor
obligatorii pentru a soluţiona dificultăţile de traducere.
Întorcându-ne la unitatea de traducere, subliniem pionieratul cercetării celor doi
lingvişti frnacezi, Vinay şi Darbelnet (1958: 16, 36-37), iniţiatorii conceptualizării
unităţii de traducere . Teoriei şi clasificării lor le-au fost aduse numeroase critici,
dovezi implicite ale mometului de referinţă pe care îl marchează în istoria recentă a
traductologiei, încă în etapa de perfecţionare a aparatului ei critic. Încercările
ulterioare de a defini acest concept-cheie în traductologie derivă de la teoria lor. Deşi
preferăm termenul traductem, cel puţin nu explicit procustian, vom utiliza în cele ce
urmează terminologia specifică fiecărui teoretician pentru a desemna unitatea de
traducere. Vinay şi Darbelnet pun semnul egalităţii între unităţile de traducere,
unităţile de gândire şi unităţile lexicale:

les unités de traduction sont des unités lexicales dans lesquelles les éléments du lexique
concourent à lřexpression dřun seul élément de pensée. On pourrait encore dire que
lřunité de traduction est le plus petit segment dřun énoncé dont la cohésion des signes est
telle quřils ne doivent pas être traduits séparément (1958: 37).

89
 Desigur că este restrictivă —dar nu mai puţin importantă pentru ceea ce a
însemnat dezvoltarea ulterioară a taudctologiei— viziunea asupra sensului şi asupra
unităţii de traducere, întrucât echivalarea celor trei tipuri de unităţi este rezultatul
firesc al prezumţiei conform căreia unităţile lexciale sunt singurele unităţi de
traudcere. În funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc în mesaj, cei doi lingvişti stabilesc
mai multe tipuri de unităţi de traducere:
1) unităţi funcţionale ale căror elemente au aceeaşi funcţie gramaticală, dar care
nu sunt considerate nici de cei doi lingvişti drept unităţi de traducere propriu-
zise. Cazuistica lor se întemeiază pe un exemplu, neînsoţit de traducere, de
unde şi lipsa de concludenţă a decupării practicate: Il habite/ Sainte-Sauveur/
car..., (1958: 38-39). Este de neconceput unitatea de traducere în afara
procesului de traducere. Unităţile de traducere funcţionale, delimitate de
Vinay şi Darbelnet, par să corespundă decupării sintagmatice tradiţională în
gramatica structurală. Dar, chiar dacă ne plasăm în perspectivă contrastivă, nu
este acceptabilă ignorarea absenţei celui de-al doilea element al comparaţiei,
limba ţintă sau traducătoare. limbii folosite ca element comparativ. Observăm
că pronumele il, cu funcţia de subiect, nu este considerat unitate funcţională.
Traductiv şi traductologic, nu există vreo justificare a acestei segmentării. Nici
gramatical, unitatea il habite nu se înscrie în unităţile funcţionale, cele două
elemente nu au aceeaşi funcţie gramaticală. În versiunea românească,
Locuieşte la Saint-Sauveur, deoarece, unitatea de tradus (=traductemul sursă)
il nu se mai regăseşte în mod necesar şi explicit. Avem o unitate de traducere
zero, deductibilă din contextul lingvistic. Dacă exemplul citat de lingviştii
francezi este artificial, decontextualizat şi folosit pentru învăţarea limbilor
străine, atunci pronumele subiect il va fi tradus în română prin
corespondentul său el. Altfel, în română, traducerea ar sublinia emfatic
subiectul. Decontextualizarea, practică obişnuită în lingvistică, este sterilă în
traducere ori, mai grav, provoacă alterări ale sensului
2) unităţile semantice privesc corespondenţa dintre unităţile de traducere şi
cuvintele textului sursă, reprezentând o unitate lexicologică deoarece exprimă
o singură idee. Eroarea fundamentală de mai sus îşi lasă amprenta asupra
întregului raţionament teoretic. Întrucât nu se poate vorbi despre traducere
fără ca aceasta să se manifeste ca atare. Textele sursă şi ţintă sunt
indispensabile pentru stabilirea unităţii de traducere (=traductem). Expresiile
frazeologice sunt într-adevăr unităţi semantice. Faptul că autorii nu precizează
natura textului segmentat în unităţii de traducere, face exemplul nerelevant
(fr. sur le champ, angl. immediately, la care adăugăm o versiune românească,
pe loc, imediat, pentru a întări corespondenţa lexicală, deci o echivalare
semantică verosimilă în planul limbii) şi ne determină să insistăm, încă o dată,
asupra reperării contextuale şi traductive a unităţilor de tradus şi a celor
traduse.
3) unităţile dialectice care articulează un raţionament (ex: car, or etc.) şi
4) unităţile prozodice ale căror elemente participă la o aceeaşi intonaţie (angl.
you donřt say!, fr. ça alors !, rom. aşa deci! /nu mai spune / zău).
Împărtăşim părerea lui Robert Larose (1989: 24) cu privire la ultimele trei tipuri
de unităţi. Ele sunt într-adevăr unităţi de traducere asemeni sintagmelor care
funcţionează precum lexemele la singular. Alţi traductologi denumesc aceste tipuri de
unităţi prin sintagma groupements dřaffinité sau prin termenul colocaţii (M. Ballard,
1987/1994: 58-59). După această tipologie, unul şi acelaşi element lingvistic poate
aparţine mai multor categorii. Astfel, car ar fi în acelaşi timp o unitate funcţională şi
o unitate dialectică.

90
 Unităţile de traducere propuse de Vinay şi Darbelnet ţin de planul semnificatului,
în cel al semnificantului aceştia disting trei cazuri de corespondenţă între limbile
sursă şi ţintă:
1) unităţi simple, fiecare unitate corespunde unui singur cuvânt. Exemplu: fr. Il
gagne cinq mille dollar, rom. el câştigă cinci mii (de) dolari;
2) unităţi diluate care formează o unitate lexicologică, deoarece elementele care o
compun contribuie la exprimarea unei singure idei. De exemplu, engl. simple
private, fr. soldat, rom. soldat;
3) unităţi fracţionare când unitatea nu este decât o parte a cuvântului. Exemplu:
recréation/récréation, rom. recreare şi recreere / recreaţie
Nu se poate invalida cercetarea lui Vinay şi a lui Darbelnet, pe care o citează
majoritatea teoreticienilor pentru a ilustra natura metodei celor doi lingvişti. Ca
metodă în sine este vulnerabilă şi tocmai de aceea trebuie să subliniem ce este
preţios şi ce este discutabil. M. Ballard (1999: 29-32) se concentrează pe următoarele
aspecte atunci când critică teoria unităţii de traducere elaborată de Vinay şi
Darbelnet: a) faptul că sensul este presupus ca fiind dobândit; b) neincluderea etapei
de construire a sensului şi a celei de lectură în definirea traductemului; c) caracterul
contradictoriu al formulării privilegiază în special aspectul lexical, acestuia
adăugându-i-se mai târziu aspectele dialectal şi prozodic în detrimentul altora şi
unitatea lor de traducere se bazează pe lexic, şi expresii idiomatice; d) definiţia, prea
restrictivă, se bazează pe un singur criteriu „le fait qu’il s’agit du plus petit fragment
de l’énoncé dont la cohésion...‖(v. supra); e) sugestia implicită că sunt posibile
reperarea şi decuparea a priori în unităţi de traducere a unui TS.
G. Garnier (1985: 116) şi Teodora Cristea (1998: 17) urmează un demers similar
celui practicat de Vinay şi Darbelnet, identificând UT în TS, adică în LS, şi vorbesc
despre traducerea ei în TŢ/LŢ. G. Garnier apreciază că transemul(= unitate de
traducere, traductem) este identificabil în textul sursă:

le traducteur prend son point de départ au transème tel quřil lřidentifie dans lřénoncé
réalisé quřil entend ou quřil lit (1985: 117).

Lingvistul aprofundează cercetarea şi disociază transemul sursă, reperabil în TS, de

transemul ţintă, segmentabil în TŢ, încearcă să stabilească reguli de echivalenţă între
ele, omite, însă, faptul că este improbabilă şi vană segmentarea în UT a unui text, în
afara manifestării traducerii.
Să recapitulăm. Avem un TS care trebuie tradus, unităţi de traducere, care sunt
rezultatul înţelegerii şi al deverbalizării, caracteritice actului de interpretare, în
vederea efectuării traducerii, şi un text tradus, TŢ. În cele din urmă, demonstraţia lui
Garnier pierde din vedere argumentul şi se rezumă la distincţia dintre transem şi
sintagmă (1985: 116). În general, se poate vorbi despre o unisonanţă relativă la
statutul UT, definită prin negaţie, nici cuvânt, dar nici frază (unitate de discurs). G.
Garnier descrie transemul ca fiind echivalentul lingvistic al unei unităţi conceptuale,
situat la:

à un niveau intermédiaire entre le mot et la phrase. De là la tentation de lřassimiler (…)

au syntagme, tel que le définit habituellement lřanalyse linguistique; un examen
approfondi montrerait que le transème et le syntagme sont rarement superposables
(1985: 116).

Pronind de la premisa că transemul este reperabil în textul sursă, G. Garnier

încearcă să deosebească transemul sursă de transemul ţintă (v. şi T. Cristea care

91
concepe unitatea de traducere sursă ca „non cohésive et compositionnelle‖, pentru a
stabili în cele din urmă raporturi cantitative între unităţile sursă şi unităţile ţintă,
puse în relaţie de corespondenţă (1998: 20), prin diluare sau prin concentrare), cu
scopul de a stabili regulile de echivalenţă dintre unităţile de tradus şi unităţile
traduse. Pentru a demonstra ipoteza avansată mai sus, analiza lui Garnier se
concentrează mai mult pe distincţia dintre traductem şi sintagmă (1985: 118-119).
Exemplului amintit de autor i-am adăugat versiunile româneşti, culese din versiunile
studenţilor-traducători:

TS.:Bleriot flew across the Channel

TŢ: Blériot a traversé la Manche en avion
TŢ:(1) Blériot a zburat deasupra/peste Canalului Mânecii/Canalul…
(2) Blériot a traversat Marea Mânecii cu avionul
(3) Blériot a survolat Canalul Mânecii

Fraza în engleză are trei elemente constituente: Blériot, sintagmă nominală,

subiect, flew, sintagmă verbală, predicat, across the Channel, sintagmă
prepoziţională cu funcţie adverbială. Compararea versiunilor engleză şi versiunea
franceză, observă Garnier, reliefează analiza structurală diferită, cu subtilităţile
semantice eterogen marcate în fragmentele de discurs citate (G. Garnier, 1985: 118).
Lingvistul francez admite echivalenţa condiţionată a transemelor (doar dacă în
enunţul sursă se delimitează transemul flew across the Channel) şi conchide că nu
există echivalenţă între transem (=unitatea de traducere, traductem) şi sintagmă
(1985: 119). Versiunea românească evidenţiază alte aspecte referitoare la eventualul
decupaj operat de traducător. Prima şi ultima dintre versiunile româneşti
implicitează mijlocul de locomoţie, dar prima nu arată că Blériot a traversat
[canalul] Marea Mânecii, iar ultima este la fel de implicită ca enunţul sursă. A doua
versiune în română are un comportament mimetic faţă de versiunea franceză. Dacă
aceasta ar fi fost enunţul sursă, am fi putut conveni că este un calc frazeologic, o
echivalenţă sintagmatică, dar faţă de enunţul sursă, ambele sunt la fel de explicite,
respectând îndeaproape decupajul în transeme sursă şi transeme ţintă. Dacă ne
raportăm la unităţile funcţionale stabilite de Vinay şi Darbelnet, putem vorbi despre
traductem sau unitate de traducere zero. Caracterul mental al traductemului este
recunoscut de G. Garnier prin reliefarea alternanţei actelor de înţelegere sau „actes de
langage-reconnaissance‖ şi a actelor de restituire sau „actes de langage-production‖
(1985: 119).
UT este o entitate cu o faţă dublă şi pentru Teodora Cristea. Cele două coduri ale
limbilor sursă şi ţintă sunt reunite printr-o relaţie interlinguală, creată de analizele
intrelinguale, făcute în vederea relevării semnificaţiei comune. Cercetătoarea adaugă
că:

lřunité de traduction est une entité qui révèle en tant que telle au cours du transfert, elle
évoque un avant et un après et, par conséquent, comporte une idée de chronologie, de
processus.

Ca şi M. Ballard, T. Cristea notează dualitatea statutului unităţii de traducere,

determinată de dualitatea traducerii: proces şi produs, operaţie şi rezultat (T. Cristea,
1998: 18), ceea ce trimite la două fenomene conexe: compararea funcţionării
sistemelor lingvistice în vorbire şi producerea traducerii (M. Ballard, 1999: 32). Chiar
dacă textele sursă şi ţintă reprezintă materialul concret de la care se construiesc
studiile de lingvistică contrastivă, nu putem ignora aspectele reale ale fenomenului în
elaborarea unităţii. Unitatea de traducere se manifestă formal în textul sursă, dar,

92
pentru a deveni operaţională şi realistă, trebuie să ţină cont de structura operaţiei de
traducere, ale cărei scheme de funcţionare sunt mai puţin accesibile.
M. Ballard demonstrează că unitatea de traducere este un tot, un ansamblu, şi se
comportă ca atare, dar poate desemna totodată şi unul din elementele constituente
ale ansamblului; ea poate asigura coeziunea între elementele constituente, ceea ce
face ca totul să nu fie doar o simplă adunare de elemente, ci un ansamblu de elemente
coerent legate între ele (1999: 37). Introducerea noţiunii de coerenţă permite
extinderea aplicabilităţii acestei constatări la limbaj şi la relaţiile sale cu
extralingvisticul şi gândirea. Incursiunea în semantica termenului unitate îi
facilitează traductologului francez prezentarea unităţii de traducere ca element
constituent al procesului de traducere (ansamblul), al cărui obiectiv este
reproducerea textului sursă în scopul obţinerii unui text ţintă.
M. Ballard lămureşte distincţia dintre unitatea de traducere, ireductibilă la
unitatea textului sursă ori la unitatea textului ţintă, unitatea de tradus şi unitatea
tradusă:

au coeur de lřUT, il y a un acte dřinterprétation et de jugement qui estime que tel élément
du TS a pour équivalent (cřest à dire est reproduit au plus proche de lřidentique par) tel
élément du TC. Lřélément formel de départ constitue la base de lřunité de traduction [ex.
cornecul], lřélément formel dřarrivée lřaboutissement [ex. tromboane](M. Ballard, 1999:
38, ex. ns).

Să facem o traducere semantică, prin echivalenţă semantică, aşadar situată la

nivelul cuvântului, nu al textului, pentru că se axează pe semnificat pentru a observa
modul de funcţionare al untiăţii de traducere:

LF: Cřest des histoires, permettez-moi de vous le dire, de cornecul

LR: Poveşti, tromboane, permiteţi-mi să vi-o spun

Potrivit decupajului tradiţional în gramatica structurală, o primă segmentare ar

avea ca rezultat împărţirea în unităţi funcţionale, dialectice şi semice, aşa cum sunt
ele concepute de Vinay şi Darbelnet. Utilitateasegmentării tradiţionale este
neproductivă în traducere, funcţionalitatea ei certă se remarcă doar în situaţii
decontextualizate. Segmentarea pe unităţi (de traducere) de sens şi de gândire ar
detaşa traductemul des histoires de cornecul. În cazul acestei unităţi, avem şi un
culturem, termenul cornecul, preluat din argoul militar, format din bretonul
korneouk, numele unui vânt vestic, căruia i se adaugă –cul, cu valoare de sufix liber.
Sensul contextual al cuvântului este „ridicol, absurd‖, de aceea, din gama de sinonime
în limba română pentru minciună, braşoave, invenţie, născocire, palavră,
scorneală, baliverne, gogoşi, trombon, a fost ales cel din urmă, pentru semul comun
cu termenul francez, „mişcare a aerului‖. Culturemul face parte, în acest caz, dintr-o
unitate de tradus, dar nu se identifică cu aceasta. Remarcăm, astfel, că este nesigură,
îndoielnică, segmentarea textului sursă în unităţi de traducere, în afara reformulării,
a echivalenţelor probabile în traducere, dar şi în afara pluralităţii traducerilor, ceea ce
cauzează o mai mare variabilitate a unităţii traduse în comparaţie cu unitatea de
tradus (cf. M. Ballard, 1999: 40-41). În exemplul de mai sus, variabilitatea unităţii de
tradus, chiar dacă, formal, este un dat, se manifestă în reprezentare şi în interpretare,
traducerea ei depinzând de identificarea şi de contextul ei.
Problematica UT se complică în cazul traducerii expresiilor palimpsest — de tipul
Gândesc deci exist (Descartes) şi Simt deci exist (Rousseau) — în care enunţul de
origine (EO) şi enunţul aluziv (EA) coabitează paradoxal:

93
 EO: …la raison suffisante ne suffit pas; avem două unităţi de tradus:
u¹: la raison suffisante, u²: ne suffit pas şi un culturem, toată propoziţia citată.
EA: …(susbsitut pentru raison) suffisante ne suffit plus…

În cazul traducerii expresiei palimpsest nu este suficientă decuparea textului sursă

în unităţi de tradus. La raison suffisante este într-adevăr unitate de tradus în EO, dar
o unitate extensibilă, variabilă în cazul enunţului aluziv, a cărui înţelegere impune
cunoaşterea sensului primei unităţi de tradus, din EO, pentru a sesiza implicitul
culturaldin EA. Explicitarea se referă la transferul diferenţelor culturale, iar
explicarea se referă la sens,. Acesta poate fi sesizat şi atunci când unele detalii nu sunt
perceput exact. În cazul traducerii expresiei palimpsest, sensul este rezultatul
îmbinării tuturor elementelor incluse în această expresie, pornind de la sensul
enunţului de origine din contextul de producere.
Majoritatea tentativelor d e analizare a teoriei unităţii de traducere propuse de
Vinay şi Darbelnet, fie detaliate, fie general, semnalează, toate, o implicare minimă în
spiritul textului tradus. Critica unităţii de traducere definite de Vinay şi Darbelnet
este făcută şi de Robert Larose (1989), Garnier (1985), dar şi de Ladmiral care
socoteşte conotatorii îndreptăţiţi să figureze pe primul loc în teoremele traducerii,
deoarece sfera aplicabilităţii lor depăşeşte cu mult domeniul conotaţiilor. Conotatorii
sunt definiţi, concepuţi şi delimitaţi (Ladmiral, 1979: 192) ca unităţi semiotice ale
textului pentru decuparea cărora unităţile lingvistice (denotative) sunt insuficiente
deoarece nu pot actualiza semnificaţiile de grade superioare, realizabile la dimensiuni
supralingvistice (conotaţiile argotice, de exemplu) sau infralingvistice (ca grafemele
arhaizante). Traductologul francez adaugă:

Certes, les unités de traduction sont bien des sémantèmes, mais non pas au sens ancien
(…) des « lexèmes » de A. Martinet. Il convient de ne pas rester au plan strictement
lexico-sémantique ; la traduction est sans cesse confrontée à la mise en œuvre des
signifiés de la langue au sein des contextualisations sémantico-sémiotiques quřeffectue et
qui effectuent le texte dřune parole. On rejoint là la distinction faite par E. Coşeriu entre
sens et signification ou (…) entre sens et « effet de sens », entre le sens dřun mot et ses
emplois (1979 : 203, 206).

Reproşul adus teoriei unităţii de traducere propuse de Vinay şi Darbelnet şi

dezacordul parţial sunt relative la conceperea şi delimitarea UT:

les unités de traduction de J.-P. Vinay et J. Darbelnet sont bien des unités lexicologiques,
mais elles ne sont pas des unités de pensée quřau sens où la pensée peut en quelque façon
employer de telles unités (…) et non pas au sens où elles seraient elles-mêmes
substantiellement de lřordre de ladite pensée (J.-R. Ladmiral, 1979: 206).

Pentru Jeanne Dancette (1998: 81), unitatea de traducere este un segment de

discurs purtător al unui element global de sens, segment care poate fi reprezentat de
o lexie simplă, compusă, de o simplă caracteristică morfologică (ca aspectul verbului),
de o frază sau de o expresie întreagă. Şi pentru J. Delisle (1993: 48-49), unitatea de
sens este tot un segment de discurs, suficient pentru a declanşa complemente
cognitive care să degajeze sensul, iar unitatea de traducere un segment dintr-un
enunţ ale cărui elemente contribuie la exprimarea unui singur element de sens.
A. Hurtado-Albir (1990: 232) oferă o descriere destul de vagă a modului ăn care se
concretizează unitatea de traducere, o unitate de sens, adică o unitate minimală de
înţelegere, variabilă în funcţie de cunoştinţele destinatarului, cu particularităţi

94
distincte pentru scris şi oral. Fără îndoială că acestea sunt trăsături semnificative,
însă am putea merge şi mai departe.
În acest fel, Elena Ghiţă80 observă că traductemul ar putea fi definit ca o
„totalitate de reprezentări formate prin contactul cu textul a şi susceptibile de a
genera textul b‖. Autoarea subliniază rolul rimei interioare în poezia lui Rimbaud şi
realizează că segmentarea semantică se face altfel decât în mod obişnuit. Apare astfel
legitimă întrebarea cercetătoarei: este, oare, operaţional modelul propus în afara
textului poetic ? Credem că temerea este nejustificată, deoarece, în interiorul fiecărui
tip de text, alţi parametri —delimitabili la prozodie sau la gramatică, de exemplu—
determină alt tip de segmentare informaţională. Rolul acestui contrargument
demnostrază că unul şi acelaşi grup de fapte lingvistice poate conduce la observaţii
contradictorii. Absenţa sau prezenţa acestor factori nu se intercondiţionează reciproc.
Rostul unităţii de traducere a fost simţiti de maajoritatea criticilor. M. Ballard
propune o definiţie generală a conceptului de unitate de traducere, care
reechilibrează raportul date cunoscute şi date prezumtive şi/sau necunoscute. El
subliniază caracterul bitextual (unitate de tradus vs. unitate tradusă), variabilitatea
şi asimetria unităţii de traducere, dar şi faptul că reprezintă un fragment dintr-o
operaţie cu baza în textul sursă şi rezultatul în textul ţintă:

une unité de traduction est un élément constituant dřun processus global qui vise à la
réécriture dřun texte à lřaide dřune autre langue que celle dans laquelle il a été
originellement conçu. Lřunité de traduction se constitue autour dřun schéma
dřéquivalence dont la base formelle peut être apparente dans le texte de départ et
parfois éventuellement générée par la constitution du texte dřarrivée (Ballard, 1999: 39).

Traductemul (=unitate de traducere) se dovedeşte o unitate de lucru, o unitate de

echivalenţă, de dimensiuni şi forme variabile, element al unui proces global care este
rescrierea textului într-o limbă străină, esenţială în actul de traducere şi în faza
analitică a interpretării.
Unitatea de traducere, traductemul, transemul etc. sunt concepte care
desemnează un act de interpretare şi de conceptualizare, distinct de conceptele
unitate de tradus şi unitate tradusă (Ballard, 1999: 30), concrete, materializate în TS
şi în TŢ, grafic vorbind. Spre deosebire de traductem, conceptul de culturem
desemnează o unitate purtătoare de informaţie culturală, care există cu siguranţă în
limba sursă, dar care poate dispărea complet prin traducere în limba ţintă, fie prin
omisiune, fie printr-o traducere explicită, glosă, notă de traducere etc. Dacă
traductemul este de neconceput în afara traducerii, culturemul poate fi identificat
formal şi nu este dependent de traducere. Despre culturem putem vorbi indiferent de
producerea sau nu a traducerii, despre traductem nu putem vorbi decât în traducere.
Ambele reprezintă probleme de traducere, dar de facturi diferite. Doar coincidenţa
poate determina suprapunerea celor două concepte (Lungu Badea, 2004):

unitate de tradus
LF: des histoires de cornecul
LF: poujadisme rural

80 E. Ghiţă (1983: 61-67) analizează textele ca unităţi minimale cu care operează traducătorul (1982:
65), rezultate ale unor acte individuale ale vorbirii. Observăm că textemele a şi b, conceptele cu care
operează autoarea, corespund unităţii de tradus şi unităţii traduse pe care le introduce, le
argumentează şi a căror funcţionare o justifică M. Ballard (1999). Deoarece sistemele nu sunt doar
lingvistice, ci şi textematice, traductemul reprezintă legătura dintre reprezentările comune autorului şi
traducătorului.

95
LF: des discours de matamores
LF: des tristes tartarinades
LF: capitale de lřomerta
LR: În acest caz unităţile de tradus coincid cu unităţile funcţionale identificate de
Vinay şi Darbelnet, dar sensul nu poate fi restituit decât după ce a fost identificată
expresia frazeologică de origine, în contextul global al producerii textului sursă
(alegerile prezidenţiale din 2000). UT sau traductemul este o unitate de gândire şi de
sens.

Tiparle iterative pot oferi soluţii utile sau lămuritoare pentru explicarea
funcţionării UT în textele (ne)literare. Sintetizând concluziile cercetătorilor care s-au
ocupa t de acest fenomen, putem întocmi o listă cu atributele unităţii de traducere,
care prin cercetarea sistematică81 a legitimat definirea conceptului drept un act de
interpretare în procesul/operaţia de traducere. Am reţinut zece trăsături:
1) sensul UT se degajă din interacţiunea planurilor lingvistic şi
extralingvistic, el nu poate exista izolat, în afara contextului, ci doar în
funcţie de parametrii care caracterizează situaţia de comunicare şi de
traducere;
2) sensul nu este comprehensibil decât dacă este replasat într-un ansamblu
delimitat;
3) fiecare UT face parte dintr-un angrenaj complex de implicaţii şi
determinări mutuale;
4) paradoxal, UT nu este autonomă nici semantic, nici textual, nici formal,
deşi are o structură reperabilă formal, semantic şi textual.
5) UT are propriile reguli de funcţionare care constituie forţa de
autogenerare şi generare a relaţiilor cu celelalte UT.
6) sensul UT se degajă din interacţiunea planurilor lingvistic şi
extralingvistic, el nu poate exista izolat, în afara contextului, ci doar în
funcţie de parametrii care caracterizează situaţia de comunicare şi de
traducere;
7) UT are propriile reguli de funcţionare care constituie forţa de
autogenerare şi generare a relaţiilor cu celelalte UT.

Concluzii. Aşa cum am afirmat la începutul acestui sub-capitolului, scopul

acestei analize coincide cu intenţia de a delimita frontierele ariei semantice a
termenului înscris în aparatul critic al traducerii. Există posibilitatea stabilirii unei
punţi de legătură între noţiuni: culturem, traductem, unităţi de cunoaştere şi de
cultură şi unitate de traducere, echivalenţe, de aceea le-am definit şi tratat în
cercetarea noastră. Cum traductologia şi teoria transferului cultural se află încă în
dezvoltare, definirea unităţilor acestora rămâne încă o problemă deschisă abordării
inter- şi transdisciplinare.

81O definiţie asemănătoare este oferită unităţii de traducere şi de specialiştii în traducerea automată
pe site-urile consacrate (re)definirii metalimbajului utilizat, de exemplu http://ecolore.
leeds.ac.uk/xml /materials/ overview/ tools / translation_memory.xml?lang=ro: Unitate de
traducere (translation unit) Într-o memorie de traducere: un segment din textul-sursă şi
traducerea sa corespunzătoare (adaptat după Bowker 2002, 155).

96
 Capitolul IV
Modele de evaluare a traducerii

Primele jurăminte pe care şi le-au făcut două făpturi

omeneşti au fost la picioarele unei stânci care se
prăbuşea pulverizându-se; au invocat în
sprijinul statorniciei lor mărturia unui cer
care nu e nici o clipă acelaşi. Totul se schimba
într-înşii şi în jurul lor, şi ei îşi credeau inimile la
adăpost de orice schimbareŗ (Diderot, subl. ns.)
1. Introducere
Obsesia dăunătoare a priorităţii sensului faţă de formă, evidentă în unele
accepţii teoretice şi în unele practici de traducere, exclude nejustificat, cel mai adesea,
demersurile complementare. Sesizarea intenţiei unui text, înţelegerea mesajului, sunt
operaţiuni complexe şi complicate. Reuşita cere garanţii variabile, după factori a
căror pondere este şi ea schimbătoare, de la text la text, de la situaţia de comunicare
la situaţia de traducere, de la traducător la traducător ş.a.m.d. În linii generale,
performanţa este garantată de înţelegerea adecvată a contextului global (constituit
din contextele de natură lingvistică, extralingvistică, cultural, dar şi din istoria
culturii, universul cultural şi artistic al autorului, precum şi din contextul propriu
apariţiei operei). Refacerea semnificanţei, a ambientului cultural al semnificaţiei, în
vederea înţelegerii, reclamă mai multe niveluri de concretizare, cu cerinţe şi exigenţe
specifice, dar complementare.
Studiul comparativ al traducerii ilustrează complexitatea acestui proces, tocmai
prin plasarea fenomenului traducerii în centrul culturii, ca matrice care guvernează
intenţiile autorului, operei şi cititorului. Diversitatea analizelor comparatiste şi
estetice ale traducerii este autentificată de complexitatea şi globalitatea perspectivei
„comparativ-culturaliste‖: atât diacronică (privire istorică asupra traducerilor din
epoci diferite), cât şi sincronică (critica traducerilor prin diferite prisme, de exemplu,
traducerea textului dramatic este tributară esteticii dramatice, esteticii şi poeticii
traducerii, cu cele două mari teme(ri) intraductibilul şi limitele traducibilului etc. (v.
şi D.-H. Pageux, 2000: 67).
Comparatismul nu este o strategie de traducere, ci o metodă de evaluare a
traducerilor. Întrucât comparaţia este posterioară procesului de traducere, îi este
indispensabil produsul/rezultatul procesului ca element capital în efectuarea
comparaţiei. Studiile de traducere comparată (rezultat) se înscriu în categoria
studiilor descriptive. În lingvistica contrastivă, comparatiştii evaluau traducerile prin
compararea TS şi TŢ, decupate în prealabil în unităţi de traducere —Vinay şi
Darbelnet, Malbalnc, Guillemin-Flescher ş.a.— sau prin compararea reacţiilor şi a
echivalenţei efectelor —Nida.
Analiza situaţiei concrete de enunţare şi producere a operei, din perspectivă
sincronică, compararea diferitele abordări ale aceluiaşi text, dar, mai ales, rezultatele
procesului de traducere constituie stadii ale cercetării comparative. Exemplele pe
care le vom cita, motivate de generozitatea lingvistică şi extralingvistică a textelor,
întăresc convingerea că traducerea nu reprezintă doar „suma problemelor tehnice
legate de numeroasele componente ale unui text (sintactică, semantică, prozodică,

97
morfologică, fonică…), ci îmbinarea unor elemente de ordin antropologic, filozofic
chiar‖ (D.-H. Pageux, 2000: 80).
În studiul comparativ al traducerii se analizează realitatea traducerii în raport cu
datele care atribuie o identitate textului: datele istorice şi cele poetice, precum şi
opiniile lingvistice contemporane textului cercetat. Traducerea oferă comparatistului:

două perspective de reflecţie teoretică, circumscrise metodei înseşi. Pe de-o parte,

traducerea presupune, până la un moment dat, o reprezentare prealabilă a culturii
sursă (…) pentru a surprinde, în amonte, scrierea unei traduceri. Pe de altă parte, prin
munca sa, traducătorul asigură continuitatea operei; traducerile multiplică
imaginea operei-sursă şi oferă cititorilor din cultura ţintă noi posibilităţi de lectură
şi interpretare (D.-H. Pageux, 2000 : 69-70, subln.ns).

În unele privinţe, acest argument nu poate fi combătut sub nici o formă. Se justifică,
astfel, ipoteza lui Benveniste (1974: 228): traducem idei, nu cuvinte. Transpunerea
semantismului dintr-o limbă în alta este posibilă, însă transmiterea semiotismului
ţine de (im)posibilitatea traducerii, dat fiind că unităţile de bază din limbile sursă şi
ţintă nu sunt întotdeauna măsurabile, comparabile. Traducerea este deci posibilă, dar
relativă. Distanţa culturală are surse inombrabile, rezultând din virtuozitatea stilistică
a unor jocuri de cuvinte facile sau complexe, din sintaxa eliptică, intercalată,
redundantă, din creativitatea lexicală variată (de exemplu, toctocuri, făt-hidos,
viperita, Paul Goma, Sabina, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1991, respectiv din asocierea
numelui propriu şi a substantivului comun echivalent, olandă, Olanda, baionetă,
Bayonne, berlină, Berlin, volteră, Voltaire, Şerban Foarţă, Balada baionetei din
Bayonne în Simpleroze, Timişoara, Facla, 1978: 34-35 sau mousseline, muselină,
Mosul), din strategia narativă, expresiile aluzive, scrierea condensată, diluată, reluată
etc. Prin urmare echivalenţa de traducere trebuie definită în raport cu nivelul
traducerii şi cu obiectivul sau scopul traducerii (Reiss şi Vermeer, 1984). Această
concluzie prefigurează reperele de evaluare. Aspectele care îl preocupă pe traductolog
în evaluarea traducerii textelor pragmatice sunt: 1) eficacitatea comunicării, 2)
receptarea maximă a textului sursă, 3) fidelitate în transmiterea intenţiei autorului,
4) precizia restituirii (echivalarea reacţiilor cititorilor sursă şi ţintă, 5) finalitatea
textului după tipul de text şi destinatarul presupus. (Katharina Reiss, 1971/2002).
La poluri opuse şi într-o relaţie antagonică, se situează critica universitară a
traducerii, în ale cărei studii descriptive distingem cu două tendinţe:
a) evlauarea globală a traducerilor (produs finit), niciodată exhaustivă, pentru că,
în ciuda eforturilor, nu poate cuprinde toate dimensiunile textului tradus, şi
b) critica traducerii monoreferenţiale, axată pe un singur aspect: lexical,
gramatical, stilistic sau cultural, încă şi mai deficitară decât precedenta.
Întrebarea vine de la sine: dacă modul în care a fost exploatată traducerea (pentru
a fi evaluată, descrisă, prescrisă etc.) a determinat retraducerea literară, de ce nu se
aplică omogen? Tehnicile de evaluare, bazate pe reacţia cititorului, şi de retraducere
sau de retrotraducere (Vinay şi Darbelnet, 1958, Newmark, 1982: 145-146) sunt
aplicabile cu succes în traducerea de specialitate (ştiinţifică, tehnică, utilitară etc.).
Verificarea calităţii informative a TŢ se efectuează prin retraducerea înţelesului, prin
testarea cunoştinţelor dobândite de destinatar care ar trebui să reacţioneze şi să
răspundă la acelaşi întrebări ca destinatarul TS (în cazul întreţinerii unor utilaje,
maşini etc., de exemplu), prin testarea performanţei celor ce utilizează materialul
tradus.
Această metodă de evaluare a conţinutului tradus nu este aplicabilă în traducerea
literală din cauza limitării sale la conţinut. În orice situaţie de traducere şi, mai ales,

98
în traducerea literară, nu textul se modifică, ci receptorul. Destinatarul traducerii nu
mai este acelaşi ca destinatarul originalului.
Favorizarea formei în detrimentul sensului sau invers duc la o traducere parţială,
pentru că nu se restituie dimensiunea semiotică a traducerii mesajului:

De fait, toute traduction devrait être jugée adéquate sřil y a corrélation entre lřintention
de traduction et les moyens mis en œuvre pour la réaliser. Les traductions bridées
seront toujours jugées bonnes aux yeux de la censure ! Cela nous semble tellement
évident quřon reste surpris devant certaines réactions à lřégard de (…) la version
féministe de la Bible du National Council of Curches des États Unis. La raison de ces
réactions est que parmi les facteurs qui interviennent dans lřappréciation de la
traduction, certains ne relèvent pas de leur finalité, mais de critères extra
traductionnels, par exemple la désacralisation de la Bible ou la remise en question de la
doctrine de la Trinité (…) Il existe des manières de traduire, donc des modes
dřévaluation suivant lřintention de la traduction (but du second énonciateur), facteur
auquel doit être subordonné tout autre paramètre de traduction (Larose, 1989 : 196).

Dacă intenţia traducerii, prin comanditarul său, editor sau alt beneficiar, este de a
transmite un mesaj de a face cunoscut un autor sau o idee, oricare ar fi autorul
textului, atunci alte grile de evaluare operaţionale intervin. Nu putem judeca
convenabil, după criterii unice, traducerea —rezultat, text ţintă— realizată prin
strategia de adaptare şi traducerea literală sau semantică a aceluiaşi original (de
exemplu, Rabelais în versiunea Vulpescu, de exemplu, destinată copiilor şi Rabelais,
în versiunea lui Hodoş). Validitatea criteriilor unice în traducerea textelor (ne)literare
este limitată. Fiecare traducător actualizează o modalitate de exprimare dependentă
de efectul pe care doreşte să îl producă şi de mesajul pe care intenţionează să îl
transmită publicului său. Unul va privilegia semantismul TS (raportul semn/sens),
altul literalismul sintactic (raportul semn/semn), altul aspectul pragmatic (o
traducere comunicativă, privilegind raportul semn/utilizator), altul va încerca să
împace toate cele trei niveluri într-o traducere globală, favorizând după necesităţi
unul sau altul dintre raporturi.
Evaluarea traducerii interlinguale pe trei niveluri, literal (uneori un rezultat
aproape ininteligibil, alteori o traducere exotizantă sau anexionistă, dar elitistă, care
diminuează numărul cititorilor), semantic, potrivit normelor LS, şi pragmatic
(adaptare centrată pe destinatar şi facilitarea accesului la sens), prezintă
inconvenientul de a eluda coparticiparea factorilor lingvistici şi extralingvistici în
evaluarea traducerii. Nida fixa (1964: 182-184) numărul criteriilor fundamentale de
evaluare a traducerii la trei: 1) eficacitate generală în procesul comunicării, bazată pe
un efort minim de decodare, 2) înţelegerea intenţiei TS evaluată în funcţie de
reacţia/răspunsul cititorului ţintă, 3) echivalenţa reacţiilor sau efectelor. În The
Theory an Practice of Translation (1969: 14-15), el menţionează priorităţile
traducerii: coerenţa textuală, echivalenţa dinamică, inteligibilitatea. Concluziile lui
Nida nu diferă de ale altor traductologi.
Care ar fi cele mai potrivite criterii de apreciere a calităţii unei traduceri ? Cum
aplicăm aceste criterii în cazul transferului ambientul cultural al unei semnificaţii ?
Reacţia cititorului, înţelegerea şi forma de expresie sunt factori pe care se bazează
evaluatorul traducerilor. În practică, este folosită uneori retraducerea sau retro-
traducerea pentru a determina calitatea informaţională a traducerii prin estimarea
înţelegerii manifeste la cititor/destinatar. Modelele de analiză şi de evaluare a
traducerii, întemeiate pe repere lingvistice şi extralingvistice, contextual-globalizante
ori integrative, în funcţie de care traducătorul îşi stabileşte strategia, încearcă să
răspundă acsetor întrebări. Unele modele (integrativ ori textologic, spre exemplu)

99
sunt demonstrabile punctual pe text, altele, care au în vedere contextul socio-cultural
sursă şi ţintă, anturajul cultural al semnificaţiei, intenţia operei, autorului, cititorului,
nu mai sunt la fel de matematic tratate, deoarece se impune schimbarea abordării. Se
recomandă o incursiune în contextul global, exterior operei, după aceea, în universul
artistic al autorului şi, în cele din urmă, în contextul traducerii.
Idiosincrasiile traducătorului şi ale evaluatorilor marchează evaluarea traducerii.
Aceasta se efectuează în scop didactic ori profesional, teoretic sau combinând grilele
de evaluare (v. evaluările experimentale şi evaluările textologice, Larose, 1989: 217-
283).
Pluralitatea reperelor este favorizată de receptarea complementară şi
pluridisciplinară a fenomenului. Pentru analizarea şi aprecierea soluţiilor adoptate de
traducători, evaluatorul traducerilor ia în considerare metodelor de evaluare a
calităţii şi valorii traducerii, cu avantajele şi inconvenientele lor. Vom ilustra, după
cum urmează, metodele de evaluare a traducerii:
1. analiza monolingvă a textului tradus (română);
2. metoda comparativă de evaluare bilingvă a traducerii (franceză-română) care
are ca punct de plecare confruntarea
i. unui TS şi a unuia TŢ
ii. a unui TS şi a mai multor texte ţintă (TŢ’ şi TŢ’’), versiuni diferite
ale TS într-o LŢ;
3. compararea plurilingvă a textelor traduse şi a textului de origine (TS în
franceză cu TŢ¹ în română şi TŢ² în italiană).

Considerăm oportun ca exemplificarea acestor metode de evaluare a traducerii să

fie precedată de inserarea câtorva precizări terminologice, referitoare la termeni
precum: metodă de evaluare a traducerii, strategie de traducere şi procedee de
traducere, deoarece, în literatura de specialitate, accepţiunile variază de la o şcoală de
traducere la alta, de la un traductolog la altul, mergând uneori până la confuzii de
conţinut. Numim metodă de evaluare a traducerii demersul urmat de traductolog în
analiza şi critica traducerii (analiza monolingvă a TŢ, comparaţia bilingvă, TS şi unul,
două sau mai multe TŢ în aceeaşi limbă ţintă, comparaţia plurilingvă, a unui TS şi a
două sau mai multe TŢ în limbi ţintă diferite), bazat pe un model de evaluare, adică o
punere în practică a aparatului critic de evaluare. În accepţia noastră, strategia de
traducere se referă la totalitatea modalităţilor şi mijloacelor utilizate de traducător—
constrângeri obligatorii, de natură lingvistică, dar şi modificări facultative, ţinând de
libertatea de alegere, de subiectivitate—pentru a-şi atinge scopul: realizarea
traducerii, proces şi produs, adică atât procedeele de traducere, cât şi tehnicile de
redactare.
De asemenea, se cuvine să reţinem şi raportul care se instaurează între strategiile
de traducere şi tipologia textelor, precum şi ipoteza conform căreia fiecărui tip de text
i-ar corespunde o strategie de traducere apriorică. Funcţia textului influenţează
alegerea soluţiilor de traducere (v. supra, Reiss, 1971, Reiss şi Vermeer, 1984).
Formularea problemelor de traducere şi descrierea rezultatelor nu urmează
întotdeauna un model dat. Rentabilitatea studiilor de gramatică generativ-
transformaţională constă în faptul că arată limitele modului de tratare a unei
structuri de suprafaţă (pronume posesiv + substantiv, de exemplu). Vom încerca să
compensăm neajunsurile aplicabilităţii lor, să relevăm segmentele care fac trimiteri la
structuri semantice diferite, să eliminăm cantonarea la nivel frastic, accesând
recunoaşterea mărcilor retorice, să eficientizăm aplicarea structurilor arborescente
binare în descifrarea semantică a unităţilor lexicale, precum şi existenţa mai multor

100
niveluri de adâncime, examinând adecvat aspectele semnificaţiei şi separarea
realităţii lingvistice de realitatea extralingvistică (Larose, 1989: 100).

2. Analiza monolingvă de evaluare a calităţii traducerii

Analizarea (aprecierea calităţii) unei traduceri prin simpla lectură, fără
confruntarea acesteia cu textul de origine este, după părerea noastră, o anomalie a
cercetării,82 deoarece nu se poate vorbi despre traducere în afara procesului de
traducere. Deşi se pot face remarce asupra coerenţei, coeziunii şi calităţii stilistice a
TŢ, gradul de reproducere în conformitate cu TS este impropriu, examinarea este
parţială, incompletă. Iată o frază căreia nu i s-ar putea reproşa nimic:

TŢ: Candid se împotrivi zicând că el nu era omul model (Voltaire, 1993: 155).

Textul sursă, fără să fie neapărat mai clar sau mai explicit, spune însă cu totul altceva:

TS: Candide répondit quřil nřétait point homme à la mode (Voltaire, 1994 : 207-208)

Eroarea este, fără îndoială, o scăpare, o regretabilă neatenţie care dezvoltă un sens
fals, o deviere semantică de la individul care împărtăşeşte gusturile, cutumele
comune şi trecătoare ale unei societăţi la cel care ar putea servi de arhetip, etalon ori
exemplu.
Ramificările aluzive şi implicitul cultural, presupuse cunoscute cititorului TS,
constituie în egală măsură o piatră de încercare pentru traducători. În traducerea
semantică, cititorul trebuie să trudească pentru a surprinde intenţia autorului, chiar
dacă, literal şi gramatical, nu întâmpină greutăţi în descifrarea enunţului ale cărui
coerenţă şi coeziune sunt intacte:

TŢ: Ca urmare a acestei hotărâri fusese arestat un biscayan dovedit că s-a însurat
cu cumătra sa şi doi portughezi care mâncaseră un pui după ce îi scoseseră
grăsimea (Voltaire, 1993: 111).

Într-o astfel de situaţie, cititorul se raportează doar la experienţa sa, la cultura sa şi la

o singură limbă. O atitudine similară are şi traductologul care optează pentru
evaluarea monolingvă a TŢ doar în conformitate cu normele specifice LŢ. Prin
referire doar la limba ţintă, el nu mai poate pune la îndoială sintagme, enunţuri,
metafore, elemente culturale etc.83 Raportarea la TS (metoda evaluării bilingve)
reliefează deosebirile fundamentale dintre acesta şi TŢ:

TŢ: On avait en conséquence saisi un Biscayen convaincu d’avoir épousé sa

commère et deux Portugais qui en mangeant un poulet en avaient arraché le lard
(Voltaire, 1994 160, 61).

Cititorului îi va fi imposibil să descifreze obiceiurile basce84. Şi cu atât mai puţin,

ar putea el înţelege de ce sunt arestaţi cei care înlătură grăsimea de pe pui (practică

82 Aşa cum se întâmplă şi în cazul teoriei unităţii de traducere dezvoltată de Vinay şi Darbelnet în care
analiza enunţului în limba franceză pare să se deruleze în afara traducerii, obiectul declarat al analizei
lor, totuşi.
83 Dacă strategia de traducere este focalizată pe respectul pentru cultura şi/sau limba sursă, deci

exotizantă sau anexionistă, traducătorul îşi atinge, paradoxal totuşi, scopul.

84 Într-o traducere filologică şi chiar într-una comunicativă, s-ar introduce o notă ori s-ar insera în

textul comunicativ o explicaţie referitoare la bascul sau biscayanul care a botezat un copil şi nu se
poate căsători cu naşa acestuia, deoarece, prin această ceremonie, între cei doi s-a creat o legătură

101
comună în alimentaţia contemporană, datorită atenţiei sporite acordate sănătăţii prin
evitarea creşterii colesterolului). Însă lard are drept corespondent în română
cuvântul slănină, „grăsime de porc‖ şi alegerea acestui cuvânt ar putea oferi
cititorului suportul contextual necesar pentru a înţelege că cei doi portughezi sunt
evrei convertiţi care au rămas în secret credincioşi iudaismului, conformându-se
interdicţiei de a consuma carne de porc. Slănina ar corespsunde echivalenţei
efectelor promovate de Nida (v. infra).
Pentru evaluarea traducerii, criteriile coerenţei, coeziunii şi redactării în
conformitate cu normele LŢ sunt insuficiente. Aprecierea calităţii traducerii se poate
face obiectiv numai şi numai prin raportare la TS. „Devierea‖ de perspectivă pe care o
întreţine analiza monolingvă provine din deficienţa, demonstrată în teoria şi practica
traducerii, raportării la geniul limbii ţintă şi, mai grav, la decontextualizarea
unităţilor de traducere (cf. Catford).
Metoda monolingvă beneficiază de avantajul —singurul de altfel, dar insuficient
pentru a asigura gradul minim de obiectivitate necesar metodei de evaluare—
anihilării termenului de comparaţie, a influenţei pe care o exercită LS. Pe de altă
parte, evaluarea monolingvă a traducerii readuce în discuţie şi dezbaterea referitoare
la necesitatea naturalizării operei străine. Etnocentrismul este o strategie de
traducere axată pe LŢ şi are ca finalitate apropierea literaturii străine/de
tradus/sursă de către cultura ţintă şi publicul-ţintă. Fără termen de comparaţie. Dacă
nu recurge la paralelismul TS-TŢ, traductologul se înşală. Traducerea-proces nu se
reduce la o parafrazare mai mult sau mai puţin inspirată a unui autor, a unui TS.
În concluzie, analiza monolingvă se dovedeşte insuficientă pentru studierea
dificultăţilor şi soluţiilor de traducere, întrucât ceea ce pentru publicul sursă
reprezintă o unitate purtătoare de informaţie —de talie şi de natură variabilă
(culturală, tehnică, ştiinţifică etc.) —, pentru publicul ţintă (inclusiv pentru
traducător) poate:
 să rămână nesesizat (v. lard, grăsime, slănină);
 să nu însemne nimic, chiar dacă traducătorul observă şi transferă literal
(căsătoria naşilor de botez);
 să aibă aceeaşi semnificaţie, caz ideal, şi nu mai necesită un efort considerabil
de transfer din partea traducătorului (universaliile lingvistice absolute şi
relative).
Cititorul-traducător şi criticul traducerii trebuie să conştientizeze importanţa
anturajului cultural în care se dezvoltă semnificaţia. În această ordine a enumerării
condiţiilor de receptare a intenţiei în vederea restituirii ei, condiţii ce trebuie
respectate, se înscriu şi comparaţia TŢ cu TS şi raportarea contextului ţintă la
contextul global sursă. Ignorarea acestor parametri face improbabilă emiterea unor
observaţii critice pertinente, iar evaluarea calităţii traducerii este bagatelizată.

3. Metoda comparativă bilingvă (franceză-română)

Compararea TS şi TŢ este evident preferabilă analizei monolingve. Şi aici
aprecierea riscă să fie parţială, în timp ce autorul este liber să îşi aleagă strategia de
redactare, de scriitură, traducătorul este silit să respecte alegerea autorului. Uneori,
constrângerile sunt atât de puternice încât traducătorul renunţă să mai traducă,

spirituală care le interzice căsătoria. Şi traducătorul român surprinde doar ilegitimitatea căsătoriei
între rude înrudite prin cumetrie (relaţie stabilită între naşul sau naşa unui copil şi părinţii acestuia).

102
alteori apelează la cea mai simplă soluţie, traducerea literală, la echivalenţe
semantice, sintagmatice sau formale85:

TS: Cela va de soi : le président et son rival se sont dřores et déjà entendus pour se
partager le gâteau électoral des législatives de 1986 (J.-N. Kapferer, 1987)
TŢ’ : E de la sine înţeles: preşedintele şi rivalul său au ajuns de pe acum la un acord în
legătură cu împărţirea tortului electoral de la legislativele din 1986 (Kapferer, 1993,
trad. de M. Vazaca)
TŢ’’: E de la sine înţeles: preşedintele şi rivalul său s-au pus de acord, încă de pe atunci,
să împartă ciolanul electoral din 1986 (traducerea studenţilor).

Analiza textului sursă le-a îngăduit studenţiilor-traducători să evite traducerea

literală prin alegerea colocaţiei86 ciolan electoral. Încetăţenită de mai multă vreme
deja în limba română, este echivalentul dinamic şi referenţial pentru le gâteau
électoral. Un alt aspect al evaluării traducerii este legat de prezenţa, respectiv de
absenţa contextelor lingvistic şi extralingvistic. Astfel, un enunţ de genul, A distrus
toate broaştele, va ridica probleme, din cauza decontextualizării, atât la înţelegerea
lui de către un vorbitor nativ, cât şi la traducerea lui spre franceză, Il/Elle a détruit
toutes les serrures sau toutes les grenouilles ?
De la critica unui text la critica aşa-ziselor sale puncte slabe nu este decât un pas.
Traducătorii începători îşi imaginează —prejudecăţi!— că LS este mai bogată decât
LŢ, că deţine mai multe nuanţe, intraductibile.87
3.1. Traducere şi lingvistică contrastivă
Studiile de contrastivitate s-au ocupat în special de aspectele lexico-gramaticale
ale textului „demonstrându-şi‖ limitele. Pe de altă parte, este problematică restituirea
idiolectului unui autor, această frontieră care separă libertatea traducătorului de
norma lingvistică. O astfel de comparaţie riscă să prezinte ca fapte tipice de limbă
colocaţiile individuale sau chiar greşelile traducătorului. Deci, se cere a se distinge
limitele limbii de limitele traducătorului.
Observaţiilor foarte pertinente emise de contrastivişti li se pot găsi
contraexemple. Compararea bazată pe diferenţele dintre modalitaţile de construire a
frazelor continuă să întreţină discuţiile despre intraductibilitate, despre
superioritatea subtilităţii şi nuanţării LS în detrimentul LŢ. I se recunoaşte abordării
contrastive meritul de a fi permis prima studiere metodologică interesantă, pentru că
are la bază criterii valabile, deşi analiza porneşte de la rezultatele teoriei comunicării
şi ale teoriei textului, exploatând observarea empirică a faptelor de traducere şi
clasificarea lor. Discutarea şi analizarea greşelilor de traducere a câştigat foarte mult
teren în a doua jumătate a secolului al XX-lea (J.-R. Ladmiral (1979), G. Garnier
(1984), R. Larose (1989), H. Chuquet, M. Paillard (1987), H. Chuquet (1990), Fr.
Grellet (1991), J. Guillemin-Flescher (1993), J. Delisle (1993), J. Dancette (1998), T.
Cristea (1998), M. Ţenchea (1999) ş.a. La început, greşelile de traducere erau
abordate indirect, prin prisma procedeelor de traducere, mai târziu însă, acestea au
fost tratate separat în studiile de specialitate.

85 A nu se confunda echivalenţele textuale, deci contextuale cu echivalenţele formale, care la rândul lor
reprezintă materia cercetată în des studiile comparative din lingvistica contrastivă. V. şi cap. despre
echivalenţă.
86 Colocaţia, asociere obişnuită a unei unităţi lexicale cu alte unităţi lexicale reprezintă una dintre

procedurile de descoperire a semnificaţiei şi este obţinută prin aplicarea tehnicii distribuţionale la

semantică. Wittgenstein spunea: cuvântul nu are semnificaţie, ci doar utilizări
87 Ca Monsiuer Jourdain, ei continuă tradiţia umaniştilor care adorau arsenalul limbii latine,

comparându-l cu sărăcia limbilor vernaculare, a francezei vorbite, de exemplu: La langue française

nřest pas si riche que la grecque ou la latine (Du Bellay).

103
 Contrasensul, sensul fals şi nonsensul sunt greşeli de interpretare a semnificaţiei
şi, adesea, sunt însoţite de greşeli considerate minore în raport cu cele care afectează
structura semnificantului-ţintă. Astfel, sensul fals este rezultatul unei probleme de
exprimare în limba activă88, o alunecare a sensului produsă de aprecierea inexactă a
sensului unui enunţ. Contrasensul, modificarea intenţiei autorului, rezultă din
înţelegerea greşită a textului sursă. Este o problemă de competenţă lingvistică (limba
străină), dar şi de înţelegere a elementelor de civilizaţie sau perilingvistice, într-o
situaţie interlingvistică. Nonsensul, cea mai gravă greşeală de traducere, trădează o
lipsă de logică, o inteligenţă în impas, care produce absurdităţi. Un enunţ voluntar
ambiguu (cu dublu înţeles sau plurivoc) ori involuntar ambiguu (cu înţeles neclar) are
aceleaşi consecinţe în planul concret al traducerii. Traducătorul este obligat să
distingă intenţia ambiguităţii şi să o redea adecvat în LŢ sau să elimine pseudo-
interpretările contextuale, provocate de plasarea eronată a unui cuvânt, care
afectează topica şi înţelegerea, de lipsa de claritate a pronumelor, polisemia
cuvintelor ori de punctuaţia greşită.
Fără să absolutizăm această clasificare, vom analiza câteva situaţii de traducere
care vin să justifice afirmaţiile anterioare. Sensul fals (FS) este rezultatul unei
aprecieri incorecte, eronate, a sensului unui cuvânt sau al sensului unui enunţ din
textul sursă.

TS: Jřai reçu, en décembre dernier, un avis de ma caisse de retraite…

TŢ: *Am primit în decembrie o părere despre pensia mea (exemplu din „Figaro
Magazine‖ in Lungu Badea, Pop, 2002: 77).

Un sens fals de origine lexicală —cuvântul avis are şi înţelesul de „părere‖, dar şi cel
de „înştiinţare, notificare‖— distruge pertinenţa enunţului în limba română, dezvoltă
o logică paralelă care, deşi, nu contrazice enunţul de origine, are alt sens decât
enunţul sursă, „înştiinţare de la casa/oficiul de pensii‖.
Graniţa dintre sens fals şi contrasens este destul de labilă. Spre deosebire de
sensul fals, contrasensul este o greşeală de traducere care implică atribuirea unui
sens eronat şi contrar unui cuvânt sau grup de cuvinte ceea ce duce inevitabil la
nerespectarea intenţiei autorului:

TS: Les financiers hésitent [à investir] parce qu’ils n’ont pas fini de digérer les
pertes.
TŢ: *Financiarii [cf. DEC, specialişti în operaţiuni financiare] ezită deoarece nu pot
suporta pierderile (: 77).

Traducătorul a dezvoltat un sens opus celui vehiculat de textul sursă. De fapt ei sunt
prevăzători pentru că amintirea pierderilor recente nu s-a estompat complet, altfel, în
acest domeniu, riscul este natura meseriei.
Spre deosebire de cele două tipuri de greşeli menţionate anterior, care alterează
sensul enunţului de origine, dar dezvoltă un (alt) sens, nonsensul nu se înscrie nici în
logica TS, nici în altă logică:

TS: Tout le monde (…) veut la même chose: des derniers étages ou des étages
élevés, bien exposés. Or, les bâtiments n’ont pas que des cinquièmes ou
sixièmes étages.
TŢ: *Toată lumea doreşte etajele de la parter sau ultimele etaje. Dar clădirile
nu au decât cinci-şase etaje (: 78).

88 Ne raportăm la limba română ca limbă activă (maternă) sau de cultură, adică limba traducătoare.

104
Exemplele citate, extrase din traducerile studenţilor, completează din perspectivă
didactică modelul de analiză pe care îl descriem în continuare.

3.2. Studiul comparativ bilingv al traducerii

Compararea textului sursă cu textul ţintă diminuează pericolul de a emite sentinţe
prea grăbite, echivoce, îndoielnice sau eronate. Dincolo de comparaţie, efectul
sentinţelor eronate sau al diagnosticelor pripite poate fi devastator. Dacă în
traducerile tehnice sau utilitare se ajunge la ratarea completă a acceptabilităţii, a
reacţiei cititorului, în traducerea literală se distruge intenţionalitatea. Traducerea de
poezie este cea mai relevantă pentru că furnizează, din păcate, numeroase exemple,
arătând importanţa analizei textului original, înainte de a-l supune transcreaţiei. A
traduce poezie este o experienţă mistică, pentru că poezia este:

un discours tourné vers lřintérieur, une descente, au moins partielle, de lřescalier en

colimaçon du moi (G. Steiner, 1978: 120),

în care distrugerea a sinelui se face întru reconstrucţia sinelui Celuilalt, supremă

dovadă de altruism artistic. O lectură, o interpretare printre altele în care
traducătorul-poet sau poetul-traducător atribuie textului propria subiectivitate,
atunci când nu îl asimilează (v. Arghezi traducător al lui Baudelaire), într-atât încât
chiar lui să-i fie greu să distingă între gândurile autorului şi gândurile sale.89
Aprecierea traducerii prin metoda comparativă bilingvă este bicefală sau
bilaterală:
1) un text sursă vs. un text ţintă şi
2) un text sursă vs. două texte ţintă/mai multe texte ţintă (în aceeaşi LŢ), cu
dorinţa mărturisită de a surprinde intenţia autorului şi de a o „deosebi‖ de intenţia
(intenţiile) traducătorului (traducătorilor).
3.2.1. Un text sursă vs. un text ţintă
Să examinăm un text pentru a demonstra că traducerea nu poate fi nici totală, nici
strict formală, ci o invenţie mereu reînnoită (D. Caracostea, 1942: 151), un mod
specific de receptare (A. Teodorescu, 1988: 103-109), o receptare imediată,
asemănătoare muzicii, dar şi o formă de „canibalism‖ (S. Bassnett, 1991: 3) din partea
culturilor traducătoare tinere care încearcă, prin traducere, să îşi revigoreze energia şi
puterea creatoare.
Conceptele fundamentale dominante în traducere sunt echivalenţa (cu toate
accepţiile ei) şi fidelitatea, căci echilibrul între original şi versiune se menţine prin
etică (respectarea codului deontologic), prin detaşarea de sursă pentru o mai
obiectivă înţelegere a acestuia şi prin restituirea mesajului în textul ţintă:
Traducerea de poezie pretinde o atenţie particulară pentru că poezia nu poate fi
concepută doar în funcţie de parametri lingvistici. Relativizarea opoziţiei
humboldtiene, formă interioară-formă exterioară arată că prima, departe de a fi un
miraj estetic, se constituie pe baza regularităţilor imperceptibile ale celei de-a doua,
adică ale expresiei. Altfel spus, conţinutul textului nu se reduce la o misterioasă
reprezentare mentală; el se construieşte pe două planuri.: cel al formelor semantice şi
cel al formelor expresive, în interiorul fiecăruia se stabilesc relaţii formă-fond care
permit realizarea apercepţiei semantice şi fonologice.

89În prefaţa versiunii franceze a Confessions of an English Opium-Eater, rom. Confesiunile unui
opioman englez de Thomas Quincey, Baudelaire (1858) îşi mărturiseşte păcatele, ca traducător. (v.
Anexa 2).

105
 J.-S. Holmes (2000:172-185) crede că traducerea unui poem evoluează spre
propriul sens, adică sensul poemului tradus derivă din sensul poemului original
(2000:172-185). Şi traducerea de poezie poate fi analizată comparativ: fie în raport cu
poemul original şi cu sistemul de semnificaţie sau de sens al domeniului literar sursă,
fie în raport cu sistemul de sens al culturii ţintă. Un poem, chiar dacă pare
asemănător originalului, nu este echivalentul acestuia, deoarece se raportează la o
formulare lingvistică şi nu la obiectul realităţii ca poemul sursă.90
Deşi considera că poezia nu este mai greu de tradus decât proza, Meschonnic
(1973: 313) ierarhizează mai târziu atitudinile, patru la număr, pe care le poate
adopta traducătorul faţă de poezia ce urmează a fi tradusă: (1) să traducă versurile cu
rimă prin versuri cu rimă, (2) să traducă versurile în proză —ceea ce este o
desfigurare a poeziei, (3) să traducă într-o formă hibridă, cvasi-versificată dar cu
aparenţă de proză, (4) să traducă forma versurilor, adică să redea aspectul rândurilor,
dar să nu se confunde cu nici un preţ cu versurile (Meschonnic, 1999 : 263-267).
Primele două încercări sunt caracteristice literaturii experimentale, o literatură
posibilă care acceptă una din traducerile posibile. Pentru că particularităţile practice
şi teoretice ale traducerii derivă din specificitatea limbajului de tradus, dificultatea de
a traduce poezia ar decurge din confundarea versului cu poezia, caracterizată adesea
ca o violare a normelor limbajului. Problemele s-ar datora mai degrabă specificităţii
şi complexităţi textului poetic.
Lefevere identifică şapte strategii sau moduri de traducere poetică: (1) traducerea
fonemică (sunetul), (2) traducerea literală (=semnificaţie), (3) restituirea în proză a
unei poezii în versuri, (4) traducerea metrică, (5) traducerea în versuri rimate a unei
poezii scrise în versuri fără rimă sau albe, (6) traducerea în versuri rimate a unei
poezii în versuri rimate, (7) traducerea în versuri albe sau „organice‖ (Lefevere,
Translating Poetry. Seven strategies and Blueprint, Assen, Van Gorcum, 1975 citat
deLarose, 1989: 130, nota 26).
Uneori, poezia „suportă‖ prin traducere metamorfoze globale. Eliberarea de
constrângerile formale limitează poezia tradusă la funcţia poetică a efectelor pe care
ar trebuie să le producă în cititor. Mounin credea (1976: 104-105) că trebuie tradusă
poezia textului şi nu forma textului sau forma dacă aceasta este legată de efect.
Introducere abilă în metafizica limbajului poetic, Mic tratat despre limbajul
poeziei (2005) este un model particular de lecturare a poeziei, originare şi traduse, pe
care autoarea, Elena Ghiţă, îl transformă cu delicateţe într-o metodă de analiză critică
a discursului poetic, de origine şi tradus, surprins în devenirea lui subtilă de la gând
la verb, într-un salt care uneşte, ar spune unii, gândirea de vorbire, umple acest
spaţiu, ar spune alţii. De intuiţia poetului. Poate cea mai grăitoare dovadă a
traductibilităţii poeziei, desfiinţând volume de prejudecăţi, este traducerea pe care
ne-o oferă Şerban Foarţă. Uimitoarea sa activitate de traducere a extaziat, fără
îndoială, cititorii de poezie, de la amatori la filologi. În studiile de poetică contrastivă,
pe care le întreprinde Elena Ghiţă (2005), un capitol este consacrat transcreaţiei
poetice pe care o retrăieşte poezia lui Mallarmé, un exemplu mai concludent nici că se
putea, sub pana traducătorului său:

Traducătorul (…) lucrează undeva la rădăcinile limbii, acolo unde prin derivare şi
compunere, prin sinonimie, antinomie şi omonimie se organizează şi se dezvoltă, graţie
unor mecanisme şi legi ascunse (…) ceea ce s-a numit „geniul limbii‖ (Ghiţă, 2005: 45,
cap. IV, Aspiraţia supralingvistică).

90 Credem că această remarcă este virtual extensibilă oricărei traduceri literare.

106
 Sensibilitatea poetului-traducător, Şerban Foarţă, simţul extraordinar al limbilor
română şi franceză, imaginează în limba traducerii „atrăgătoare ecouri sonore‖:

TS: Gloire du long désir, Idée

Tout en moi sřexaltait de voir
La famille des iridées
Surgir à ce nouveau devoir
TŢ: Nimb a-nedlungi iubiri, Idee
Avânt eram şi amplu jind
Să văd mulţimi de iridee
Înaltului hram slujind
sau Să văd o gintă iridee
Înaltului nou hram slujind (Mallarme, 2002: 114-115, traducere de Şerban Foarţă)

Culme a autoreferenţialităţii, —afirmă traducătorul— Prose se semnifică pe sine însăşi

nu mai puţin decât se sinucide! (…), nu numai că admite, dar şi exige o lectură (…)
palimpsestic-tubulară (inclusiv, deci, intertextualizantă) (Şerban Foarţă, Glose în
Stéphane Mallarmé, Album de versuri, traducere, prefaţă, glose şi iconografie de Şerban
Foarţă, Institutul European, 2002: 224-225).

Elena Ghiţă comentează refacerea holorimelor poemului Prose în traducerea

românească: „magistral în cazul (iub)iri, Ideeŕiridee care reface în română désir,
Idéeŕ des iridéesŗ, calificativ valabil şi pentru echivalenţele de rimă, (am)plu jind ŕ
slujind, deşi, plu jind „nu este purtător de sens ca holorima origianlă de voirŕdevoirŗ
(Ghiţă, 2005: 46). Traducătorul însuşi ne destăinuie secretele recreaţiei rimelor
paronimice:
[pentru că] una dintre ele se comportă aidoma unui prefix pe lângă radicalul său, pe
care, între altele, îl neagă sau îl privează de cutare note, ŕam să-l citesc pe patience ca
pe „neştiinţăŗ (pas science), pe (la) rive ca „fără ţărmŗ (a-rive), iar (la famille)
des iridées ca pe unŗ (regn) deziridatŗ (désiridé). Căci reversiunea91 (…) e una
maximă aici unde orice e convertibil, prin însuşi feed-back-ul acustic (Foarţă în
Mallarmé, 2002: 224).

Traducerea în versuri diferă de la curent la curent, de la un tip de poezie la altul.

Versul liber, mai apropiat de proză, se caracterizează „printr-un ritm mai închegat
(…) astfel încât permite traduceri integrale sub raportul denotaţiei‖ (Leviţchi, 1975:
68); versul alb, deşi nu prezintă o formă rigidă, creează dificultăţi traducătorului din
cauza ritmului

precis (iambic) şi a numărului de silabe (10 sau 11), şi cum numărul cuvintelor
englezeşti monosilabice este foarte mare ŕspre deosebire de limba românăŕ este foarte
mare şi tentaţia traducătorilor de a sacrifica unele lucruri, în primul rând denotaţiile,
pentru a se conforma tiparului metric (…) Mai dificile încă pentru traducătorul care
vrea să păstreze sensurile originalului sunt versurile rimate, chiar dacă sunt pentametri
(Leviţchi, 1975: 71, 72)

Provocarea poate fi acceptată, dar nu garantează câştigarea pariului; traducătorul

bun, însă, arată Leviţchi, poate învinge, aşa cum se întâmplă cu Dan Duţescu
(Shakespeare, Antologie bilingvă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964) şi Tudor Dorin
(Shakespeare şi opera lui, texte cirtice, Bucureşti, EPLU, 1964):

91Cf. lat. reversio, ŕ vocabulă în care se cuprinde „întoarcerea (din drum)ŗ şi „revenireaŗ (la o,
desigur, stare anterioară) ce e, prin definiţie, versul (versus). Nota şi sublinierea traducătorului,
Şerban Foarţă, în Mallarmé, 2002: 284).

107
 TS/King Henry. O God! Methinks it were a happy life,/To be no better than a homely
swain ;/To sit upon a hill, as I do now, /To carve out dials quaintly, point by point,
/Thereby to see the minutes how they run, /How many make the hour full
complete;/How many hours bring about the day;/ How many days will finish up the
year; / How many years a mortal man may live; /When this is known, then do divide
the times: /So many hours must I tend my flock; / So many hours must I take my rest;/
So many hours must I contemplate; / So many hours must I sport myself; / So many
days my ewes have been with young; / So many weeks ere the poor fools will ean; / So
many years ere I shall shear the fleece: /so minutes, hours, days, months, and years, /
Pass d´over to the end they were created, Would bring white hairs unto a quiet grave.
TŢ/Regele Henric: o Doamne! Zic, ce viaţă fericită/ Să fii un baci de rând, şi-atâta
tot; /Să şezi pe-un dâmb, ca mine, să crestezi / Orare, cu migală, pic cu pic, /Să
desluşeşti clipitele cum curg, / Din câte se-mplineşte ceasu-ntreg, /În câte ceasuri se
cuprinde ziua, / Din câte zile se-mplineşte anul; / Câţi ani e dat să vieţuiască-un om. /
De ţi-i ştiut, împarte-atunci văleatul: / Atâtea ceasuri turma să-mi păzesc, / Atâtea
ceasuri hărăzesc hodinei/ Atâtea ceasuri să visez la stele, / Atâtea ceasuri în huzur să-
mi trec; / Atâtea zile a fost cu plod mioara; / Atâtea săptămâni şi va făta; / Atâţia ani şi
lâna va s-o tund; /Atâtea clipe, ceasuri, zile, luni / Şi ani au pas spre cele hărăzite,
Mânând spre tihna gropii perii albi (Shakespeare, 1964, traducere de Dan Duţescu,
Hamlet al VI-lea, actul II, scena 5, 21-40, citat de Leviţchi, 1975: 71-72).

Studiile normative de poetică prescriu că, pentru a traduce poezia, traducătorul,

poate să fie şi poet, dar trebuie să fie sau să încerce a fi în empatie cu poetul.
Traducerea prin identificare cu autorul, cu intenţia lui artistică şi creatoare, în
vederea reproducerii calităţii artistice a originalului, a fost intuită şi de Reiss (1972).
Traducătorul de poezie ar fi, deopotrivă arhilectorului lui Riffaterre (1978), capabil să
facă o lectură globală, nelimitată, ca cititor ideal, dar nu şi în calitate de reprezentant
ideal al unei comunităţi lingvistice (Chomsky), ar fi înzestrat şi binecuvântat, s-ar
putea adăuga, să meargă de la poezie la traducere, la interpretare şi intertext că să
efectueze o „transcreaţie‖ (de Campos).
Traducerea literală şi traducerea de poezie nu pot fi concepute în afara universului
artistic al creatorului, dincolo de studiului temelor şi figurilor de stil preferate. „Toute
traduction qui prend sa tâche au sérieux est plus claire et aussi plus plate que
l’original‖ (Gadamer, 1996: 408).
Nici o poezie nu este scrisă strict într-o limbă, ea este creată într-un gen şi într-un
discurs, respectând constrângerile unei limbi, ceea ce face posibil ca la poet sensul
semnului şi semnul sensului să deschidă posibilitatea interînţelegerii, aşa cum se
întâmplă în traducerea poeziei lui Lucian Alexiu. Poezia lui, caracterizată de limbajul
livresc, de fragmetarism şi de discontinuitate, se remarcă printr-un limbaj original în
care tangibilul, realitatea nu se impun. Stăpânirea resurselor patrimoniale nu
facilitează imixtiunea în ţesătura poetică în care se reconstruiesc şi deconstruiesc
miturile, un univers oniric guvernat de legi onirice:

TS : dormitezi în fotoliu visezi/din cinematograful vecin/ţi se strecoară în nări efluviile

veacului aproape defunct/ te cotropeşte marea putoare mortală/dracula
frankenstein vladimir leon/iosif adolf papa doc/ o liotă de fiinţe presate ce
putrezesc cu sârg / în celuloid (Milenium, Alexiu, 2002:17).
TC : assis dans un fauteuil tu somnoles tu rêvasses/ le cinéma voisin/ třenvoie dans les
narines les effluves du siècle presque défunt/une puanteur mortelle třenvahit/dracula
frankenstein vladimir léon/joseph adolph papa doc/une ribambelle dřêtres

108
 desséchés pourrissant consciencieusement/dans du celluloïd (Millénaire, traducere de
Maria Ţenchea)92

Cvasi-pledoaria pentru respectarea codului deontologic şi integrarea

traducătorului de poezie într-o castă, este determinată de insuficienţele multor
traduceri contemporane. A pune semnul egalităţii între traducere literală şi traducere
exactă, precisă este o greşeală periculoasă. Uneori literalismul este singura
modalitate de traducere corectă, alteori poate duce cu uşurinţă la un contrasens,
poate reda sensul fără să păstreze stilul ori idiomatismele sau poate fi corectă şi
idiomatică totodată, dar nu mai păstrează tonalitatea textului sursă, poate conţine un
detaliu cultural irrelevant pentru cultura limbii ţintă ş.a.m.d.
Traducerea literală a fost considerată, în secolul al XIX-lea, în Franţa cel puţin,
cea mai fidelă modalitate de traducere şi ridicată la rangul de sistem de traducere.
Nerval şi Chateaubriand vedeau aici posibilitatea de a-l face pe cititor să călătorească,
introducându-l într-o lume exotică, dezrădăcinându-l. Conceperea traducerii ca
inventar de cuvinte, pe orizontală, produce „le vide intersidéral de l’espace
psychologique et linguistique‖ (G. Steiner, 1978: 294). Pe cât de uşoară în aparenţă,
pe atât de grea în fond este arta transpunerii versurilor dintr-o limbă în alta. Între
transpuneri şi "traduceri de meserie" există mari deosebiri (D. Caracostea, 1942: 152-
153), tehnica celor din urmă, extrem de simplă, constă în înşiruirea aproximativă a
"cuvintelor care se mlădiază mai comod" şi ţine de concepţia de armonie mecanică de
care s-a ocupat poetica tradiţională. Tragicul traducerii provine din inseparabilitatea
tehnicii de traducere şi a ideii de "creaţiune", din tehnica proprie fiecărei idei, din
faptul că ritmul care nu este o structură supraindividuală (: 153). Aprecierea artei
traducerii drept una dintre cele mai grele este justificată. Anumite cuvinte sau
expresii sunt izvoare de armonii şi de înţeles, iar absenţa lor din traducere înlătură
simetrii de asonanţe, de aliteraţii, de opoziţii.
În astfel de cazuri, rescrierea ori revizuirea traducerii —retraducerea în cea de-a
doua ei accepţiune— se impune de la sine, aşa cum se cere şi reevaluarea rolului
traducătorului în cultura traducătoare (L. von Flotow, 1998: 122).
A aborda traducerea în versuri înseamnă a avea în vedere, întâi şi întâi, problema
formei, sensul fiind invocat mai puţin sau doar în plan secundar, deoarece poeţii, mai
ales cei contemporani, nu încearcă în primul rând să fie înţeleşi, 93 aşa cum în proză
jocurile de cuvinte sunt o piatră de încercare, aşa sunt jocurile de sunete sunt în
poezie.94

On se heurte à la double « intraduisibilité » [în traducerea de poezie] de la forme du

signifiant et des formes littéraire, rhétoriques ou métriques, lesquelles relèvent de
lřidiosyncrasie culturelle (Ladmiral, 1979: 21).

92„Traduction explicitante par étoffement: în fotoliu/ assis dans un fauteuil ; les propositions
subordonnées en roumain sont remplacées en français par l’infinitif, le gérondif ou le participe
présent, ce putrezesc cu sârg/ pourrissant consciencieusement ; l’ordre des mots varie, l’accent
affectif apparemment neutralisé n’altère en rien l’intention du poète te cotropeşte marea putoare
mortală/ une puanteur mortelle třenvahit. L’oxymoron putrezesc cu sârg se retrouve avec une force
égale en français, pourrissant consciencieusement, pour souligner l’idée de travail, de peine et d’ironie,
mais aussi d’application, laborieusement menée à sa fin‖ (Lungu Badea, 2004, Dialogues
francophones)
93 Mallarmé mărturisea că nu ideile, ci cuvintele stau la baza sonetelor.
94 A se vedea în acest sens încercările de literatură potenţială fondate de Queneau.

109
3.2.2. Un text sursă vs. două / mai multe texte ţintă
În situaţiile în care există deja versiuni mai vechi ale textului de tradus în LŢ,
sarcina traducătorului constă în a confrunta versiunea sa cu cele deja existente.
Această comparare, şi consultare totodată, înlesneşte, cel puţin aşa s-ar cuveni, o
realizare superioară din punct de vedere calitativ. Dacă actul de traducere reprezintă
o retraducere, adică o revizuire a unei traduceri mai vechi, natura acestei noi
traduceri-revăzute de alt traducător devine discutabilă (v. infra retraducere).
Observăm, în continuare, realizarea traducerii la nivel textual, atunci când apar
figurile de stil. Litota, aliteraţia, metafora pot apărea frecvent, în funcţie de tipul de
text tradus. Dacă strategia traducătorului este complexă, interpretativă şi erudită
totodată, soluţiile sale pot fi potrivite, mai degrabă egale decât inferioare alegerilor
subiective ale autorului de tradus.

TS: Les trois thèmes suivants sont les fameux trois „sŗ: sous, santé et sexe (J.-N.
Kapferer, 1987).
TŢ (1): Următoarele trei teme sunt: banii, sănătatea şi sexul (trad. de M. Vazaca în
Kapferer, 1993).
TŢ (2): Următoarele trei teme reprezintă faimoşii trei „sŗ: sfanţi, sănătate şi sex
(traducerea studenţilor).

Traducătoarea, M. Vazaca, omite, strategic am spune, aliteraţia. În mod firesc,

omisiunea de acest tip nu aduce prejudicii sensului, ci doar stilului autorului. În cea
de-a doua versiune, fidelitatea faţă de formă şi sens este integrală. Anevoie se poate
afirma cu precizie dacă autorul acordă un simbolism fonetic acestei enumerări. Însă
nu este prea dificil, pentru traducător, să redea posibila intenţie latentă printr-o
armonie imitativă, sfanţi, sănătate şi sex. Există mai multe posibilităţi de a restitui
în limba ţintă unitatea de tradus les fameux trois „sŗ prin faimoasa tripleta,
celebrul/faimosul triptic şi toate economisesc energia traducătorului, deoarece
dictează echivalenţa lingvitică şi funcţională, păstrează registrul stilistic fără alte
transpoziţii sau modulări. Celelalte variante —sume, sorcoveţi, sutare—, pertinente
din punct de vedere al armoniei aliteraţiei, nu chiar şi din cel al registrului, primul,
din cauza neutralităţii limbajului standard, este lipsit de conotaţie în absenţa unui
determinant, ceilalţi doi, din cauza inflaţiei şi a referentului, nu desemnează sume de
bani foarte mari. Totuşi, în aceeaşi situaţie se află şi soluţia aleasă, sfanţi. În sintagme
ca sfanţi buni, după modelul parale bune, ar putea dobândi sensul „bani mulţi‖.
Subiectivitatea traducătorului îşi spune cuvântul (Lungu Badea, 1999: 69-71), dar
intenţia traducătorului coincide cu intenţia autorului (TŢ (2)).
Comparaţiile multiple sunt întotdeauna relevante. Este suficient să citim titlului
celebrului volum de poezii scris de Charles Baudelaire în traducerea poeţilor pentru a
remarca divergenţele, uneori foarte nete, dintre textul sursă şi textele ţintă, dar şi a
divergenţelor existente între textele ţintă dintr-una şi aceeaşi limbă ţintă95. Ne oprim
numai asupra versiunilor96 titlului celebrului volum baudelairian care ilustrează
subiectivismul traducerii:

95 Ca să nu mai amintim de poemul Albatrosul care are circa 40 de versiuni în limba română (V.
Streinu în Ch. Baudelaire, 1978: XXI) şi oferă un material inepuizabil specialiştilor în traducerea de
poezie. Pe lângă analizarea fidelităţii faţă de stil, intenţie şi text se pot studia atât fidelitatea faţă de
receptorul ţintă, din diverse perioade —dacă sunt retraduceri, nu sunt mărturisite!—, cât şi modul în
care traducerile anterioare din Baudelaire au influenţat traducerile prezentului etc. Echivalenţele
poeziei franceze în limba română a făcut a făcut obiectul a numeroase studii de literatură comparată
(v. şi E. Ghiţă, teză de doctorat etc).
96 Traducerile titlului Les fleurs du mal sunt preluate de la V. Streinu, în Baudelaire, 1978: V-XXII.

110
 TS: Les fleurs du mal (Baudelaire, 1857)
TŢ (1): Florile răului (S. Başcovici ş.a.)
TŢ(2): Florile păcatului (Constantin Emilian)
TŢ (3): Florile bolnave (V. Streinu)
TŢ (4): Florile amarului
TŢ (5): Florile de otravă (trad. de T. Arghezi)

Florile răului, traducere literală şi obiectivă, perpetuează implicitul, depăşeşete

monointerpretarea semantică. Traducere fidelă faţă de expresia textului —ca formă si
substanţă—, ea îngăduie cititorului receptarea textului ca pe un produs exotic, străin,
dar (re)cognoscibil prin raportare la textele din lumea lui.
Traducerile interpretative şi comunicative, Florile amarului, Florile bolnave,
Florile păcatului, Florile de otravă, îl "degrevează" pe cititor de efortul interpretării.
De fapt ele abolesc interpretările, oferind o cheie de lectură care se preschimbă în
unica lectură. Fidele macrostructurii textului sursă (structura semantică de
adâncime, variante de macrostructuri), versiunile acestea acordă cititorului şansa de
a identifica textul în rând cu celelalte texte existente, fără să îl realizeze ca o
prelungire acestora. Fie că este vorba de otravă sau de păcat, versiunile trimit la rău,
mâhnire, amărăciune, nedesavâşire ori imperfecţiune morală. Aici, implicitul este
considerabil redus sau complet dezvăluit, prin traducerea unei înţelegeri, a unei
interpretări, a unei lecturi. Dacă regulile gramaticale sunt respectate în toate
variantele, doar prima variantă satisface intenţionalitatea auctorială formală, acceptă
alteritatea celuilalt şi păstrează intactă plăcerea descoperirii lecturilor virtuale, prin
respectarea nivelelor denotativ şi conotativ şi prin menţinerea implicită a elementelor
evocatoare ale fr. mal.
„Fragilitatea semnelor‖ îşi lasă amprenta asupra subiectivităţii traducătorilor şi,
inerent, asupra versiunilor propuse care sunt, în realitate, traduceri ale unui nievl de
lectură şi nu traduceri deschise, aidoma textului de origine care permite considerabile
actualizări ale sensului şi tot atâtea interpretări. Traducerea se dezvăluie în două
sensuri, cel puţin, la nivel formal, dar şi la nivel de conţinut, ajustările operându-se
după caz, finalitate etc. Spaţiul prefacerii gândului în verb rămâne, cu rare excepţii,
din păcate, o aspiraţie.

4. Metoda comparativă plurilingvă

Studiul comparativ plurilingv se bazează pe confruntarea textului sursă cu mai

multe traduceri în diferite limbi, franceză, română, italiană, în cazul de faţă.
Compararea plurilingvă urmăreşte calitatea traducerii. Metoda a fost promovată de
Mario Wandruszka (1979: 298) în studiul menit să analizeze critic traducerile
poemului Hälfte des Lebens de Hölderlin, în comparaţie cu versiunile sale în engleză
(Walter Kaufmann), franceză (Geneviève Bianquis) şi italiană (G. Orelli).
M. Wandruszka combate tezele lui Saphir-Whorf şi consideră ideile lor
pernicioase, false şiriscante, fiindcă postulează o lume intermediară sau o limbă
pivot, considerată vitală oricărui transfer lingvistic. Lumea intermediară ar putea
corespunde, credem noi, etapei de deverbalizare, proceselor cognitive de transfer.
Conceptul de limbă pivot este încă fundamentul unor sisteme de traducere automată.
Criticile lui Wandruszka investighează chiar prejudecăţile referitoare la culturile
europene, care au dus la promovarea unui ideal naţional, cel puţin până la cel de-al
doilea război mondial. Unii lingvişti au fost mai obiectivi sau mai prudenţi, pentru că
logica unei limbi nu este în mod obligatoriu şi logica alteia, deci, reafirmă el, reluând

111
puncte de vedere consacrat, nu se poate vorbi de supremaţia unei limbi în
detrimentul altora:

lřordre des termes dřun énoncé par détermination croissante en français, par
détermination décroissante en allemand et une excellente occasion pour prétendre que
lřune des constructions est plus logique que lřautre ; seulement, pour les uns cřest celle de
lřallemand, pour les autres du français (Bally, 1965: 16).

Dificultatea suprapunerii intenţionalităţii poetului şi a intenţionalităţii

traducătorului său —care trece prin faza înţelegerii şi acceptabilităţii ca cititor sursă,
în mod cert, o etapă personalizată (orice traducător provine dintr-o CŢ şi se situează
asemenea oricărui cititor sursă într-o anumită zonă a CS, în funcţie de care decupează
realitatea)— stă la baza acestor studii comparative a căror finalitate pare să constea în
a semnala distanţele culturale dintre reprezentările mentale ale traducătorilor care se
raportează la o manifestare a limbii sursă (= poezia) şi nu la realitatea poetului.
Numitorul comun al traducătorilor de poezie este retorica poetică şi forma
lingvistică a reprezentării mentale a poetului, adică poezia. Metoda comparativă nu
este nici cea mai rapidă, nici cea mai uşoară dintre metodele de analizare şi evaluare
ale traducerii, întrucât pretinde —loc comun deja— cunoaşterea temeinică a limbilor
vehiculate şi un efort de cercetare apreciabil. Din acest motiv, unele traduceri literare
(cele referitoare la mitul lui Prometeu, de exemplu) sunt analizate de literatura
comparată, unde aspectele de ordin lingvistic sunt estompate.
Dacă cercetăm mai multe versiuni în limba ţintă ale unui TS dat, putem
presupune, în mod oarecum logic, că traducătorii au cunoştinţă de traducerile
anterioare celei realizate de ei, că se inspiră din ele şi, mai ales, că remediază
eventualele erori, evitând să cadă în greşeala predecesorilor lor întru traducere. Într-
o atare situaţie, conceptul de retraducere poate fi utilizat cu accepţiunea sa
secundară, de traducere consecutivă din punct de vedere cronologic. Dar, dacă
traducătorii pot comenta transpunerile în alte limbi, vor găsi în acestea doar indicii
referitoare la interpretarea în alte limbi, pentru că stilul nu este transferabil de la o
limbă la alta.
Iată deci un cadru de analiză aplicabil pe diferite tipuri de texte, model construit
pe contextul lingvistic, inspirat de A. Dussart, G. Garnier, J. Guillemin-Flescher,
Vinay şi Darbelnet. Aşa cum menţionam în capitolul precedent şi la începutul acestui
capitol, analizele comparative se pot concretiza pe diferite niveluri —separat sau
combinat.

5. Modele de evaluare a traducerii.

5.1.Generalităţi
Fiecare model are o aplicabilitate determinată de intenţia actului de evaluare.
Unele tipuri de evaluare se dovedesc complementare, altele, statistice, globale sau
integrative, în speţă textologice, dar toate relativ utopice, prezintă inconvenientul
defocalizării atenţiei evaluatorului, traducător, critic sau traductolog. O analiză la
nivel fonologic şi grafemic nu se justifică dacă textul nu prezintă caracteristici
particulare în planul amintit. Aşa cum o analiză a relaţiilor intertextuale, acolo unde
nu se poate vorbi de prezenţa unui text în alt text se dovedeşte timp pierdut. Modelele
de evaluare variază în funcţie de obiectivul evaluatorului, profesional, didactic etc.
Prezentam, în continuare, câteva caracteristici ale modelelor de evaluare pe care le
vom exemplifica pe fragmente autentice, însoţite de traducerea lor.
5.1.1. Modelul de evaluare a traducerilor propus de Delisle (1980) are în
vedere:

112
 1) convenţiile de redactare specifice LS şi LŢ, normele de prezentare variabile de
la o limbă la alta: abrevierile convenţionale (titlurile civile, militare); unităţile
de măsură şi de timp; scrierea numerelor şi a semnelor uzuale; folosirea
majusculelor în titluri, nume proprii (antroponime, toponime), nume istorice;
regulile ortografice şi de punctuaţie, tehnicile şi protocolul de redactare a
corespondenţei administrative, comerciale; coduri sau convenţii de redactare
specifice textelor utilitare (1980: 99-100)
2) Exegeza lexicală sau dialogul hermeneutic interior stabilit între traducător şi
TS
a. La nivelul zero, sesizarea sensului cuvintelor care nu necesită vreo
interpretare (nume proprii, numere, terminologii ştiinţifice, elemente
izolate din discurs);
b. La primul nivel, reactivarea formelor consemnate în sistemele
lingvistice, izolarea accepţiei contextuale pertinente cu intenţia de a
stabili concordanţele semantice potenţiale în context;
c. Nivelul doi, al recreării contextuale, se bazează pe metoda explicării
textului şi a inferenţei. Nu este vorba despre elemente intraductibile, ci
despre structuri mai puţin folosite care revendică un efort analitic
superior din partea traducătorului.
3) Interpretarea încărcăturii stilistice înregistrează ceea ce se adaugă funcţiei pur
denotative a TS, informaţiei. Delisle, preocupat de textele pragmatice al căror
stil este reductibil la forma lor, preconizează că fidelitatea traducătorului
rezidă în respectarea normelor caracteristice fiecărui limbaj de specialitate, în
conservarea stilului —administrativ, juridic, tehnic etc.— şi a trăsăturilor
formale relativ uşor de identificat. Deşi traductologul canadian îşi completează
schema de analiză prin numirea instanţelor traducerii (autor, subiect tratat,
gen de text sau vector şi receptori), persistă încă o oarecare suprapunere a
nivelului stilistic cu exegeza textului.
4) Organicitatea textuală sau structura internă a textului —spre deosebire de stil
care este aparenţa externă. Dacă idiomaticul este studiat din punct de vedere
normativ, organicitatea este cercetată din punct de vedere structuralist (1980:
119) şi se manifestă:
a. la nivelul redistribuirii elementelor de informaţie;
b. prin concentrarea mai multor semnificaţi pe un număr redus de
semnificanţi;
c. prin implicitarea şi explicitarea elementelor informaţionale;
d. la nivelul elementelor de legătură, al articulaţiilor enunţurilor.
Larose arată, în critica acestei metode (1989: 163-179), că segmentele unui text au
valori diferite şi nu solicită o atenţie egală nici din partea traducătorului, nici din
partea cititorului. Acest model teoretic, conceput pe ierarhizarea textelor şi
organicitatea textuală, este aplicabil cu succes pe rezultatul procesului de traducere,
textul ţintă comparat cu originalul.
5.1.2. Modelul textologic propus de Larose (1989: 221-283) se constituie pe
adecvarea dintre scopul/intenţia autorului şi scopul/intenţia traducătorului. Pornind
de la premisa că nici un mesaj nu există in vitro, evaluarea are în vedere încărcătura
informativă vehiculată de TS şi TŢ, nici mai mult, nici mai puţin.97 Adică trebuie
respectat aspectul material, formal. Invers, nici o povestire nu trebuie să devină

97Larose exclude din categoria traducerilor şi traducerile-rezumat sau de traducerile de vulgarizare,

explicativ-didactice (1989: 227).

113
roman prin traducere, nici o epopee nu se va reduce la un sketch. 98 Există totuşi un
principiu de necesitate care funcţionează mai puţin brutal şi justifică strategia
traducătorului, preocupat să se facă înţeles de receptor. Principiul nu mai este
funcţional în cazul textelor intenţionat incomprehensibile. Traducerea transferă non-
sensul sursă. Sarcina traducătorului pare mai dificilă în aceste situaţii, deoarece aşa
cum spuneau Vinay şi Darbelnet, traducătorul porneşte de la sens. Dar un anunţ
meteorologic incomprehensibil nu se situează pe acelaşi plan cu un poem
incomprehensibil
În textele pragmatice, orientate spre cititor/receptor, traducerea este
comunicativă (prin echivalenţa dinamică); în textele literare, traducerea este
orientată spre autor, deci semantică (prin echivalenţa formală) şi păstrează, cel puţin
în text, gradul de comprehensibilitate din TS, sapţiul reprezentat de epitext fiind
consacrat notelor traducătorului. Raţiunile traducerii sunt diferite, în primul caz, ea
urmăreşte informarea, în cel de-al doilea, este euristică. Să reţinem însă că raţiunile şi
strategiile de traducere aferente nu se exclud reciproc, ele sunt complementare,
adesea (re)găsindu-se simultan în acelaşi text tradus.
Orice text are o armătură, o macrostructură sintactică —canonică şi
convenţională— şi o macrostructură semantică, ambele definite prin microstructuri
—cuvinte şi fraze; macrostructura sintactică este, la rândul ei, de două feluri:
argumentativă şi narativă. Fiecare povestire este compusă din unităţi de secvenţe
care formează o sintaxă interioară şi care pot fi separate de unităţi de secvenţe ce
aparţin altor secvenţe, structura narativă variind în număr limitat. Structura
argumentativă, convenţională şi ea, studiază formele care constrâng conţinutul
(silogisme, articole de ziar).
Rezumatul este, pentru structura macrosemantică, ceea ce planul este pentru
macrostructura sintactică. Rezumatul sau concluziile recapitulative reduc textul la
conţinutul esenţial. Elementele macrostructurale semantice care îi permit cititorului
să interpreteze textul sunt: titlul, indicatorii de rezumat (să rezumăm, în concluzie,
deci), indicatorii de pertinenţă (cel mai important/relevant; în special, reamintim
pentru că), pauzele, intonaţiile, pronumele macroreferenţiele, conectorii (dar, totuşi,
cu toate acestea, în schimb etc.).

5.1.3. Model de evaluare a traducerii textelor literare

Condiţiile prealabile de abordare a traducerii ca proces şi evaluării acesteia ca
produs se referă al competenţele lingvistice, traductive şi extralingvistice. Aceste
competenţe se manifestă la nivel paratextual (orice complement informaţional
adăugat de autor —paratextul auctorial format din peritext, epitextul public şi
epitextul particular— sau de editor—paratextul editorial— situat în exteriorul
textului) şi peritextual (orice complementaritate realizată în interiorul textului, v.
Genette, 1987), caracterizând condiţiile de enunţare şi solicitând complicitatea
cititorului.
În cadrul paratextului auctorial care conţine toate elementele ce cad sub
incidenţa autorului, peritextul include numele autorului (real, pseudonim sau
anonim), titlul şi sub-titlul care servesc la identificarea unei lucrări, la desemnarea
conţinutului ei, la punerea lui în valoare; dedicaţia, epigraful (care poate fi un
comentariu al titlului, un comentariu al textului, precizându-i indirect semnificaţia, o

98 Adaptările pentru teatru se înscriu în altă categorie şi constituie o formă de traducere combinată,
lingvistică şi semiotică, deoarece multe dintre aspectele textuale sunt compensate prin decor, mimică
şi regie. În categoria pseudo-traducerilor (Rado, 1979: 192) mai intră pe lângă traducerile care nu
respectă genul TS, traducerile combinate cu rescrierea poetică, pastişa, versiunile burleşti ale unor
opera celebre. Nici Berman nu consideră traduceri astfel de restructurări ale TS.

114
garanţie indirectă prin citarea autorului din care este extrasă), prefaţa/prologul,
definite ca discursul care precede textul, notele autorului, foarte strâns legate de text,
în josul paginii sau la sfârşitul lucrării, trimit la o anumită temă. Epitextul este definit
de Genette drept

Tout élément paratextuel qui ne se trouve pas matériellement annexé au texte dans
le même volume, mais qui circule en quelque sorte à l'air libre, dans un espace
physique et social virtuellement limité (Genette, 1987)

În epitextul public, se înscriu: medierea sau pseudo-dialogul dintre autor şi un

mediator care îi pune întrebări şi transcrie răspunsurile, interviul sau dialogul dintre
un ziarist şi un autor, convorbirea, formă de interviu fără pretext definit, dar mai
specializat decât interviul, colocviul. Şi în epitextul particular/intim —format din
corespondenţă, confidenţe, jurnal intim, avan-textul un „jurnal de bord‖, referitor la
redactarea operei— se constată prezenţa unui terţ (autorul însuşi în cazul jurnalelor
intime), căruia i se adresează opera în primul rând.
Paratextul editorial are şi el un peritext editorial, plasat sub directa autoritate a
editorului, de natură materială şi spaţială: coperta, caseta, prospectul critic, coperta a
patra şi un epitext editorial, constând din tabelele recapitulative, anexe, notele
editorului şi ale traducătorului, pentru a indica cititorului alte referinţe, precum şi
elementele de marketing relative la comercializarea cărţii (a se vedea incipitul
romanului Gobseck, traducere de Petre Solomon, din ediţia critică a operei balzaciene
coordonată de Angela Ion, Comedia umană. Studii de morvauri. Scene din viaţa
privată, Bucureşti, Editura Univers, 1981).
Toţi factorii paratextuali (auctoriali şi editoriali, peritextuali şi epitextuali)
exercită presiuni, influenţe, asupra textului de tradus, asupra traducătorului şi
traducerii. Între intenţia autorului, primul emiţător, şi intenţia traducătorului,
emiţătorul de gradul doi, trebuie să se manifeste o afinitate, altfel se ajunge la
modificarea funcţiei TŢ în raport cu TS şi la o distanţarea necontrolabilă, ca
dimensiune şi efect, de TS. Strategia de traducere va fi stabilită după ce traducătorul
răspunde la clasicele întrebări ale ziaristului de investigaţiei: ce ? cine? de ce ? unde?
când? Răspunsurile îl vor ajuta să ierarhizeze priorităţile şi importanţa
circumstanţelor de producere a discursului. Pericolul decontextualizării mesajului
este minim.

5.2.Aplicaţii
5.2.1.Model de evaluare a traducerii la nivel lingvistic
Acest model are în vedere nivelele denotativ, conotativ ş textual. Reluăm aici
câteva observaţii, analizate detaliat în altă lucrare (Lungu Badea, 2004). Declaraţia
metodologică este simplă. Studiem traducerea comparată plurilingvă, a textului
voltairian Candid şi a versiunilor sale în română, traducere de Al. Philippide, şi în
italiana, traducere de Riccado Baccheli.
5.2.1.1. Nivel denotativ
a) Omisiuni:

TS: Le roi des Bulgares passe dans ce moment, sřinforme du crime du

patient…(Voltaire, 1994: 151).
TŢ¹: Regele bulgarilor, care tocmai trecea pe-acolo, întrebă ce crimă a comis
osânditul (Voltaire, 1993: 103).
TŢ²: Menstre per caso sta passando il re dei bulgari, che domanda che delitto abbia
commesso il paziente (Voltaire, 1988: 13).

115
 Patient, în situaţia sursă de producere a textului, îl desemnează pe cel condamnat
la moarte. Omisiunea strategică a fr. crime este compensată în română prin alegerea
unei soluţii inspirate, echivalenţa dinamică, osânditul, cel care este condamnat
pentru crimă, formală în italiană prin folosirea cuvântului delitto.
Cauzele omisiunilor sunt multiple:

TS:…les révérends pères jésuites du Paraguay, quřon accusait dřavoir fait révolter
une de leurs hordes contre les rois dřEspagne et de Portugal, auprès de la ville de
Saint Sacrement (Voltaire, 1994: 169; 268).
TŢ¹: …pe cuvioşii călugări iezuiţi din Paraguay, învinuiţi că ar fi răzvrătit o hoardă
de-a lor împotriva regilor Spaniei şi Portugaliei (Voltaire, 1993: 119).
TŢ²:… i reverendi padri gesuiti del Paraguay, accusati di aver rivoltata una delle
loro orde contro i re di Spagna e Portogallo, nei pressi della città di San Sacramento
(Voltaire, 1988: 45).

Suprimările din neatenţie si cele datorate eludării problemelor de traducere sunt

în egală măsură impardonabile, subminând credibilitatea traducătorului. Omisiunea
precedentă, fără să schimbe fundamental sensul, duce la eliminarea unor detalii care
ar putea ajuta reconstituirea situaţiei şi contextului extralingvistic, prin localizare: în
apropierea oraşului San Sacramento. Traducătorul italian se dovedeşte fidel formei,
conţinutului şi referentului (reperul gerografic).
b) Adaosuri, adăugiri sub formă de glosă, parafraze, compensaţii etc.
Exemplul menţionat anterior oferă o interpretare interesantă. Critica soluţiei de
mai sus este pertinentă doar în cazul traducerii literale, axată pe alteritatea TS şi
intenţionalitatea auctorială, care ar fi impus traducerea prin reverenzi. Aparent,
traducătorul român îi caracterizează pe călugării iezuiţi utilizând, compensatoriu, un
adjectiv, cuvioşii, pentru a sublinia menirea slujitorilor bisericii, care nu au a se
amesteca în problemele mirenilor, politice sau de altă natură. O astflel de interpretare
atrage după sine verdictul de traducerea entropică, prin adjectivul cuvios(-oasă), cu
sensul „cucernic, evlavios‖. Sensul nou nu se regăseşte în limba sursă şi nici în
italiană. Totuşi, traducătorul nu greşeşte. Dimpotrivă, ne oferă o echivalenţă
dinamică, prin folosirea adjectivului substanitivizat, cuvios (-oşi), calificativ pus
înaintea numelui călugărilor ori nume dat sfinţilor care nu au fost martiri. Se poate
constata că adaptarea culturală facilitează înţelegerea, substantivele cuvios şi
reverend sunt titluri conferite prelaţilor, primul ortodocşilor, celălalt catolicilor.
Raţiunile adaosurilor şi suprimărilor sunt numeroase, iar exemplele următoare
ilustrează doar câteva dintre ele.

TS: Comment [Candide] il fut chassé d’icelui (Voltaire, 1994:147).

TŢ¹: Cum a fost [Candid] alungat de-acolo (Voltaire, 1993: 99).
TŢ²: In che modo fu quindi scacciato (Voltaire, 1988: 5).

Arhaismul dřicelui dă culoare, amintind de poveştile tradiţionale. Compensaţia

semantică din română prin folosirea locativului standard, fără „greutate istorică‖,
implicitarea din italiană nu redau izul TS. Dispare termenul desuet, dispare şi
concesiunea burlescă făcută pretenţiilor castelanului. Traducătorii elimină precizarea
sau o implicitează, fără îndoială pentru a evita o turnură prea vagă sau prea
nefirească — de-acoace (trans.) sau de-acolo (pop)—, prin arhaismul ei, pentru
cititorul contemporan.
Traducătorul român omite voluntar caracterizarea călugărului cordelier, très
savant, implicită în română, bazându-se pe bagajul cognitiv al cititorului român, pe

116
datele istorice, de limbă şi de cultură ţintă: pe vremuri, călugării erau singurii
învăţaţi, de aceea şi foarte mari învăţaţi, savanţi:

TS: Paquette tenait ce présent dřun cordelier très savant (Voltaire, 1994: 155).
TŢ¹: Paquette o (…) căpătase în dar de la un călugăr cordelier (Voltaire, 1993:
107).
TŢ²: Pasqualina doveva questa presente a un cordegliere dottissimo (Voltaire,
1988: 21).

Omisiunea din TŢ¹, justificată istoric şi cultural, implicitează sensul explicit din
TS; în italiană, traducerea semantică respectă structura TS, fidelitatea faţă de formă,
mai întâi, şi indirect şi faţă de conţinut. Rămâne totuşi de „măsurat‖ efectul produs în
traducere de luare în derâdere a cordelierilor, călugări franciscani care renunţaseră la
cunoştinţele şi a căror reputaţie de homosexuali fusese confirmată de scandalurile din
colegiile lor. Ultima remarcă poate fi justificată de mentalitatea epocii care considera
că sifilisul a fost adus din Caraibe, de aceşti vagabonzi libertini, cordelieri sau
franciscani, al căror dezmăţ şi ignoranţă deveniseră proverbiale. Très savant este la
Voltaire o antifrază, dovadă şi menţionarea, imediată, pentru imparţialitate (!), a
homosexualităţii iezuiţilor.
c) Substituiri inadecvate, soluţii stângace, alunecări de sens.
Uneori traducerea în română disimulează forţa exprimării prin tendinţa de
restituire eufemistică ori prin folosirea neinspirată a vreunui hiperonim etc. Să luăm
exemplul următor.

TS: On avait en conséquence saisi (…) deux Portugais qui en mangeant un poulet
en avaient arraché le lard (Voltaire, 1994: 160).
TŢ¹:Ca urmare a acestei hotărâri fusese arestat (…) doi portughezi care mâncaseră
un pui după ce îi scoseseră grăsimea (Voltaire, 1993: 111).
TŢ²: Avevano preso (…) due portughesi, che nel mangiare un pollo avevano tolto via
il lardo (Voltaire, 1988: 29).

Aşa cum observam altădată (Lungu Badea, 2004: 176), traducerea italiana este
semantică, prin echivalenţă literală şi referenţială, în timp ce versiunea românească
este entropică. Chiar dacă grăsime şi slănină au un sem comun /substanţă
unsuroasă/, primul este termenul generic, iar cel de-al doilea este termenul specific.
Slănină (<bg., scr. slanina) are semul specific /de provenienţă porcină/, adică stratul
de grăsime dintre pielea şi carnea porcului. Alunecarea de sens antrenează alterarea
acestuia, pentru că eliminarea aluziei la tabu-urile religiei iudaice nu mai permite
refacerea contextuală a sensului TS şi a intenţiei autorului. Traducerea italiană
rămâne fidelă formei. Ambele traduceri sunt deficitare la capitolul transfer cultural.
Traducătorii nu fac referire la obiceiurile basce —care interzic căsătoria naşilor
copiilor fiindcă, prin această ceremonie, s-a creat între ei o legătură spirituală— şi nici
la interdicţia de a consuma carne de porc, pe care, în secret, o respectă cei doi
portughezi, de fapt evrei convertiţi, credincioşi iudaismului. Cu greu s-ar putea
afirmă că că intenţionalitatea auctorială şi acceptabilitatea lectorială sunt satisfăcute
ori că între ele s-ar crea o legătură care să rezolve „diferendul‖ cultural.
d) Colocaţii inadecvate, fragmentarea expresiilor şi unităţilor
frazeologice/ sintagmatice etc.
Pentru a înţelege soluţia de traudcere se cuvine să completăm imaginea
contextului extralingvistic următor:

117
 TS: à Naples…; on y chaponne deux ou trois mille enfants tous les ans (Voltaire,
1994: 174).
TŢ¹: în fiecare an acolo [la Napoli] se claponesc două, trei mii de copii (Voltaire,
1993: 123-124).
TŢ²: Dove ogni anno accapponano due e tremila bambi … (Voltaire, 1988: 55).

şi să amintim că o situaţie asemănătoare a existat la curtea Spaniei, sub Filip V şi

Ferdinand VI: cazul castratului Farinelli, de origine napolitană. Traducătorului
român face în notă următoarea observaţie: „aluzie la Carlo Broschi, zis Farinelli
(1705-1782)‖. Protejat de fraţii Farena (de unde, se zice, porecla Farinelli), Carlo
Broschi, care suferise de copil operaţia castrării, ajunsese unul din cei mai celebri
cântăreţi ai Italiei. Se ştie că Farinelli a trecut în 1736 în Spania, că a fost rând pe rând
favoritul regilor Filip al V-lea şi Ferdinand al VI-lea şi că a jucat un rol politic
important la curtea acestor doi monarhi. Revenind la modalitatea de a traduce, să
evidenţiem că găselniţa traducătorului, creaţie lexicală proprie de la clapon (< polon.
kaplon) „cocoş castrat‖, este o traducere conotativă, un caz de depreciere şi o soluţie
subtilă. Există riscul, atunci când traducătorul foloseşte colocaţii individuale, nu
colective, uzuale, ca destinatarii să rateze decodarea imediată a mesajului.

5.2.1.2. Nivelul conotativ sau trecerea de la conotaţie la denotaţie şi invers.

TS: Un petit homme noir, familier de lřInquisition(…) le familier fit un signe de tête
à son estafier (Voltaire, 1994: 159 şi 1979: 59).
TŢ¹: Un bărbat îmbrăcat în negru, cirac de-al Inchiziţiei(…) ciracul face semn din
cap valetului său (Voltaire, 1993: 111).
TŢ²: Un ometto nero, famiglio dellř Inquisizione… (Voltaire, 1988: 27/28).

Familier are o conotaţie negativă, susţinută şi de alegerea expresiei un petit

homme noir pentru a-l caracteriza, petit pentru mărunt, insignifiant, cu atât mai
lipsit de strălucire, cu cât umblă îmbrăcat în hainele negre, terne, destinate ofiţerilor
subalterni ce serveau Inchiziţia. Dispreţul faţă de acest individ care frecventează
asiduu Inchiziţia este redat de traducătorul italian prin corespondentul lexical,
ometto, adică „uomo gracile e di bassa statura‖ în timp ce traducătorul român
optează pentru o traducere conotativă, accentuând deprecierea, cirac prin
actualizarea sensului contextual „persoană care împărtăşeşte în mod servil şi mecanic
părerile cuiva‖ (DEX). Echivalentul dinamic şi stilistic respectă sensul, dar şi intenţia,
stilul şi registrul autorului.

5.2.1.3. Nivel textual. La acest nivel se impune observarea coerenţei dintr-o triplă
perspectivă şi a coeziunii (v. supra analiza coeziunii în fragmentul din Gobseck).
A. Coerenţa
a. Coerenţa textului sau consistenţa logică, lipsa de contradicţie cu ceea ce
urmează.

TS: Candide sřévanouit à ce mot; son ami rappela ses sens à l’aide dřun peu de
mauvais vinaigre qui se trouva par hasard dans l’étable (Voltaire, 1994: 154).
TŢ¹: Candid leşină când auzi asta [Cunigunda a murit]. Prietenul îl trezi cu nişte
oţet prost care se găsea din întâmplare în hambar (Voltaire, 1993: 106).
TŢ²: Candido a tale parola perse i sensi, e lřamico glieli richiamò con un po’ di
aceto cattivo, chřera casualemente nella stalla (Voltaire, 1988: 19).

118
Coerenţa este asigurată de folosirea adecvată a conectorilor şi articulaţiilor logice şi
este condiţionată de frecvenţa referirilor anaforice
b. Coerenţa în raport cu situaţia de comunicare, adică în funcţie de
faptele socio-culturale specifice comunităţii lingvistice.

TS: Candide ou lřoptimisme. Traduit de lřallemand de mr. le docteur Ralph, avec les
additions quřon a trouvées dans la poche du docteur, lorsquřil, mourut à Minden,
lřan de grâce 1759 (Voltaire, 1994).
TŢ¹: Candid sau optimismul, tradus din germană de domnul doctor Ralph cu
adăugirile care s-au găsit în buzunarul doctorului, după moartea lui la Minden, în
anul mântuirii 1759 (Voltaire, 1993).
TŢ²: Candido ovvero lřottimismo. Tradotto dal tedesco del signor dottore Ralph colle
aggiunte trovate nelle tasche del dottore quando mori a Minden, lřanno di grazia
1759 (Voltaire, 1988).

Aluzia culturală şi istorică la înfrângerea suferită de trupele franceze în

apropiere de Minden, în Westphalia, în august 1759, nu apare în prima ediţie,
publicată deja în aprilie 1759. Însă cea de-a doua ediţie, din 1761, îi oferă lui Voltaire
prilejul de a-şi „înţepa‖ conaţionalii. Nici traducătorul român, nici cel italian nu fac,
din păcate, vreo referire meta- ori paratextuală în acest sens.99
Traducerea injuriilor se aşeză sub semnul aproximării, al ipoteticului:

TS: Tête et sang(…), je suis matelot et né à Batavia (Voltaire, 1994: 159, 1990: 53,
1979: 58)
TŢ¹: Pe dracu ! (…) eu sunt matelotul şi-s de loc din Batavia (Voltaire, 1993: 109)
TŢ²: Testa e sangue (…) Io sono marinaio, e nato a Batavia (Voltaire, 1988: 27)

Tête et sang este o înjurătură prescurtată: par la tête (de Dieu), par le sang (de
Dieu). Traducerea italiană este literală, prin corespondenţă lingvistică şi
sintagmatică, iar cea română prin echivalenţă dinamică. Nu poate trece neobservat
eufemismul celei franţuzeşti şi explicitul celei româneşti. Inversiunea realizării,
răsturnarea raporturilor facă să îi corespundă implicitării de Dieu explicitarea în
română, numele divinităţii întunericulu. Demonetizată, soluţia aleasă în română este
neutră, din cauza frecventei utilizări în limbajul colocvial. Poate că o variaţie de la pe
toţi dumnezeii (şi pe toţi sfinţii) ar fi fost mai aproape de textul sursă.
Idiostilul lui Voltaire este restituibil, chiar dacă inimitabil:
TS: Je connus la canaille écrivante, la canaille cabalante, et la canaille
convulsionnaire (Voltaire, 1994: 205).
TŢ¹: Am cunoscut tagma care scrie, tagma care unelteşte şi tagma apucată
de spasmuri (Voltaire, 1993: 153).
TŢ²: Connobi la canaglia scrivente, la canaglia intrigante e la canaglia
convulsionaria (Voltaire, 1988: 111, 113)

Calitatea majoră a stilului voltairian, claritatea, anihilează tot ceea ce ar putea

îngreuna exprimarea sau falsifica gândirea. Fraza merge la ţintă, fără ornamente ori
înfrumuseţări inutile. Dispreţuind artificialul, redundanţele inutile, falsele simetriim
Voltaire face uz doar pentru a ridiculiza şi a caracteriza ipocrizia. Cei doi traducători
se achită binişor de sarcina restituirii acestor termeni încărcaţi de istorie, prin care în
secolul al XVIII-lea erau desemnaţi iezuiţii şi janseniştii. Traducătorul român
apelează la nota de traducere: „tagma care unelteşte, janseniştii; tagma apucată de

99Arta editing-ului ar putea să pretindă traducătorului sau altcuiva, după intenţii poate mai
comerciale, să ia atitudine şi să aducă astfel un omagiu (şi un serviciu) autorului ?

119
spasmuri, convulsionari jansenişti din secolul al XVIII lea, cărora exaltarea religioasă
le stârnea convulsiuni‖ (Philippide în Voltaire, 1993: 153); cel italian se limitează la
corespondenţe lexicale. Strategia traducătorului italian este simplificată de legea
minimului efort şi a traducerii literale, fără a aduce prejudicii sensului. Traducătorul
român complică procesul de restituire prin inversarea raportului individ-
colectivitate/grup. Ce relaţie este între canalie şi tagmă? Sensului lexical, categorie
socială, reprezentată de cei care aparţin aceleiaşi profesii, aceluiaşi domeniu de
activitate etc., i se adaugă şi cel peiorativ de clică, ai cărei membri sunt puşi pe
mârşăvii, pe ticăloşii. Acolo unde textul sursă era explicit, textul ţintă în limba
română devine implicit, canaliile formează o tagmă, o categorie socială, în fond.
c. Coerenţa semantică sau tematică
Îmbinarea armonioasă a ideilor principale şi a ideilor secundare este un aspect
dificil de comentat într-un context redus. Pe de altă parte, coerenţa semantică este
mai rar afectată în procesul traducerii decât celelalte două tipuri de coerenţă textuală
amintite mai sus.
B. Coeziunea sau logica gramaticală rezultă din repetiţiile de orice fel, din
reluări anaforice explicite, dar şi implicite, deci mai greu detectabile.100 În traducere
se cere restituirea coeziunii TS, cu excepţia situaţiilor în care unele elemente
anaforice sunt revendicate de geniul LS, dar nu şi de convenţiile de redactare din LŢ.
Un exemplu justificator este repetarea obligatorie a subiectului pronominal în
franceză şi în engleză şi regulile de exprimare a subiectului în română. Utilizăm
simbolul Ø pentru a desemna o unitate de traducere de gradul zero:

TS: Le roi des Bulgares passe dans ce moment, sřinforme du crime du patient, et comme
ce roi avait un grand génie, il comprit par tout ce qu’il apprit de Candide (Voltaire,
1994: 151)
TŢ¹: Regele bulgarilor, care tocmai trecea pe-acolo, întrebă ce-a făcut osânditul şi cum
Ø era foarte deştept, Ø înţelese după ce Ø vorbi cu Candid (Voltaire, 1993: 103)
TŢ²: Mentre per caso sta passando il re dei bulgari, che domanda che delittto abbia
commesso il paziente (…) e da quanto Ø apprese riguardo a Candido Ø capè che si
(Voltaire, 1988: 13)

a) Logica şi echivalenţa articulaţiilor logico-gramaticale

Uneori sunt frecvente seriile de propoziţii juxtapuse, separate de virgulă, de punct
şi virgulă sau punct, dar aceste cazuri sunt destul de rare în exemplele noastre. În
textele supuse comparaţiei aici, relaţiile dintre propoziţii sunt marcate prin conectori.

TS: Monsieur, dit Martin, mes prêtres mřont accusé dřêtre socinien, mais la vérité du
fait est que je suis manichéen (Voltaire, 1994: 203).
TŢ¹: Domnul meu, răspunse Martin, pe mine preoţii m-au învinuit că aş fi socinian,
adevărul este însă că sunt manihean (Voltaire, 1993: 151).
TŢ²: „Signoreŗ rispose Martino „i miei preti mi hanno incolpato dřessere sociniano, ma
nel fatto è vero che sono manicheo‖ (Voltaire, 1988: 107).

b) Recurenţe
Unele substituiri sau înlocuiri diminuează coeziunea textului şi alterează stilul
autorului. În acest sens, exemplul citat anterior: fr. Je connus la canaille…, rom.
Am cunoscut tagma care…, ital. Connobi la canaglia…este edificator. Dacă
traducătorii ar fi optat pentru o traducere variată, date fiind ocurenţele cuvântului
100 Absenţa punctuaţiei, într-un experiment textualist, este o încercare pentru autor, cititor şi
traducător. Treceptorul încearcă să se ferească de manipularea ori dezorientarea cauzate de lipsa
punctuaţiei (v. Ţepeneag, Cuvântul Nisiparniţă, 1994).

120
canaille, stilul voltairian şi totodată intenţia autorului ar fi fost net modificate.
Traducătorii găsesc soluţii pertinente, echivalenţa tagma şi corespondenţa canaglia,
nu segmentează fraza pentru a reda unităţle de traducere prin lexii diferite, care ar fi
diminuat automat coeziunea şi alterat stilului. Se remarcă, de asemenea, paralelismul
adverbelor, adjectivelor etc. în cele trei limbi, chiar dacă, uneori, nu se poate vorbi
despre echivalenţa, ci doar despre corespondenţe:

TS: Les jambes sont visiblement instituées pour être chaussées, et nous avons des
chausses. (Voltaire, 1994: 148).
TŢ¹: Picioarele sunt în mod evident alcătuite să poarte ciorapi şi de aceea avem
ciorapi (Voltaire, 1993: 100).
TŢ²: Le gambe, visiblimente sono constituite per le calze (Voltaire, 1988: 7).

În original, chausses (învechit, peiorativ), înseamnând „culotte‖ şi „pantalon‖

(Voltaire, 1994: 265) sau „culotte‖ şi „bas‖ (Voltaire, 1979: 40), marchează ironia faţă
de folosirea abuzivă a principiului leibnizian. În versiunea românească este păstrată
structura textului, chiar dacă, poate, ciorapi nu este echivalentul ideal pentru
chausses. În italiană însă, traducătorul nu mai reuşeşte să ironizeze filosofia lui
Leibniz. Traducerea prin calze —singular, calza, ―accessorio femminile che ricopre il
piede e la gamba sino alla coscia, in materiale elasticizzato sintetico o naturale, come
lana e cotone‖— este comunciativă, fără accente de stil, cu atât mai puţin de ironie.

5.2.1.4. Registrul de limbă

În această privinţă, inadvertenţele care apar, atunci când apar, în textele traduse
nu sunt general valabile pentru textul integral tradus, ele funcţionează doar în
fragmente reduse, menajând, uneori, sensibilitatea publicului-ţintă (v. şi mărturisirea
lui Al. Hodoş, traducătorul lui Rabelais în limba română, care recunoaşte că a mai
îmblânzit pe alocuri caracterul licenţios al unor expresii), neutralizând, alteori, unele
mărci sociolectale sau idiolectale. O datorie de onoare îi cere traducătorului să
restituie în TŢ acelaşi grad de accentuare a unei idei, noţiuni, atitudini, a unui
sentiment —umor, bunăvoinţă, ironie, sarcasm, indignare, apreciere, dezaprobare,
simpatie, compasiune etc.—, folosind mijloacele LŢ. Este o obligaţie a traducătroului
şi un drept al autorului, pentru că imprimă logica mesajului, dar şi o marcă a stilului,
care, nerespectat, exprimă alte accente decât cele intenţionate de autor. Astfel,

Hahaleră, în funcţie de vorbitor, context şi de intonaţie, reprezintă mai multe grade

de a accentuare, toate trădând dezapobarea în cuprisnul stirului familiar: a)„om
neseriosŗ, b) „om foarte neseriosŗ, c) „secăturăŗ, d) „ticălosŗ (Leviţchi, 1975: 115)

5.2.1.5. Ritm şi tonalitate

Traducătorii încearcă, în general, să păstreze ritmul şi tonalitatea frazei TS, să
reproducă, atât cât le stă în putinţă, figurile de stil, ritmul etc. Din paralelismul
frazelor următoare reies realizările subiective ale traducătorilor şi decuparea diferit
operată. Fraza românească se derulează în timpurile povestirii, imperfectul şi
perfectul simplu, cea franceză în prezentul istoric, secondat de perfectul simplu, fiind
mai actualizată:

TS: Le roi des Bulgares passe dans ce moment, s’informe du crime du patient, et
comme ce roi avait un grand génie, il comprit par tout ce quřil apprit de Candide que
cřétait un jeune métaphysicien fort ignorant des choses de ce monde, et il lui accorda sa
grâce avec une clémence qui sera louée dans tous les journaux et dans tous les siècles
(Voltaire, 1994: 151)

121
 TŢ¹: Regele bulgarilor, care tocmai trecea pe-acolo, întrebă ce-a făcut osânditul şi
cum era foarte deştept, înţelese după ce vorbi cu Candid, că acesta era un june
metafizician care habar n-avea ce-i pe lume şi-l iertă de pedeapsă cu o mărinimie ce va
fi slăvită de toate jurnalele şi în toate vremurile (Voltaire, 1993: 103)
TŢ²: Mentre per caso sta passando il re dei bulgari, che domanda che delittto abbia
commesso il paziente (…) e da quanto apprese riguardò a Candido, capì che si
trattava di un giovano metafizico (…). Glì fece grazia, con una clemenza che sarà
lodata in tutti i giornalli e per tutti i secoli (Voltaire, 1988: 13)

Voltaire alege prezentul istoric, perfectul simplu şi concordanţele inerente,

Philippide utilizează imperfectul şi perfecutl simplu, iar Baccheli preferă un ritm mai
sacadat, datorat atât segmentării diferite a frazei cât, mai ales, timpurilor verbale
alternate (prezent, domanda, perfetul simplu, capí, trattava, fece, riguardò, viitorul
anterior, sarà lodata, conjunctiv trecut, abbia commesso etc., influenţe nu tocmai
neglijabile asupra realizării coeziunii în TŢ în italiană şi resituirii ritmului).
Se impun câteva precizări referitoare la universul discursului. Evocarea castelului
– dispunere, detalii, relaţii – corespunde concepţiei pe care cititorul şi-o va face
despre erou, iar prima identificare a lui Candid este făcută de mediul şi de anturajul
lui, adică în funcţie de loc, de aparenţe, de ceea ce se spune despre el etc. Destinul lui,
cu cele două moduri de a fi şi cele două dimensiuni temporale se concretizează din
start într-o dihotomie existenţială: existenţa fericită (sigură, liniştită) şi existenţa
aventuroasă (cu rupturi şi dezordini imprevizibile). Cele două mijloace de sugestie se
află într-o relaţie similară de antagonism. Folosirea cvasicontinuă a timpurilor
diferite după formule clasice precum:

TS: Il y avait en Vestphalie…(Voltaire, 1979: 39)

TŢ¹: Era odată în Vestfalia (Voltaire, 1993: 99)
TŢ²: In Vestfalia, nel castello del (…) c’era un giovinetto (Voltaire, 1988: 5)
şi
TS: Un jour, Cunégonde, en se promenant auprès de…(Voltaire, 1979: 41)
TŢ¹: Odată, Cunigunda, pe când se plimba prin preajma (Voltaire, 1993: 100)
TŢ²: Un giorno Cunegonda, passegiando intorno (Voltaire, 1988: 7)

şi alternarea stilurilor discursului, dar şi a coordonării:

TS: Madame la baronne, qui pesait environ trois cent livres, sřattirait par-là une très
grande considération, et faisait les honneurs de la maison avec une très grande dignité
(Voltaire, 1979: 39).
TŢ¹: Doamna baroană, care avea vreo trei sute cincizeci de livre, era la mare cinste din
pricina asta şi primea musafirii cu măreţie, ceea ce sporea respectul lumii faţă de
dânsa (Voltaire, 1993: 99).
TŢ²: La signora baronessa, che pesava allřincirca trecentocinquanta libbre, sřattirava
con queto una grandissima considerazione, e faceva gli onori di casa con tale contegno,
da riuscire anche più rispeettabile (Voltaire, 1988: 5-7).

cu subordonarea:

TS: Candide écoutait attentivement, et croyait, innocemment, car trouvait

mademoiselle Cunégonde extrêmement belle, quřil ne prît jamais la hardiesse de le lui
dire (Voltaire, 1979:40).
TŢ¹:Candid asculta cu atenţi şi credea cu nevinovăţie, şi asta fiindcă i se părea că
domnişoara Cunigunda este straşnic de frunoasă deşi nu îşi lua nicodată îndrăzneala
să-i spună acest lucru (Voltaire, 1993: 100).

122
 TŢ²: Candido ascoltava con attenzione, e credeva con innocenza, giudicando in
madamigelle Cunegonda lřestremo della bellezza, pur senza prender mal mai lřardire di
dirglielo (Voltaire, 1988: 7).
şi juxtapunerea:

TS: Cunégonde laissa tomber son mouchoir, Candide le ramassa, elle lui prît
innocemment la main ; le jeune home laissa innocemment la main de la jeune femme
(Voltaire, 1979: 42).
TŢ¹: Cunigunda se făcu că-şi scapă batista pe jos. Candid ridică batista; ea îl luă cu
nevinovăţie de mână, tânărul sărută cu nevinovăţie mâna domnişoarei… (Voltaire,
1993: 101).
TŢ²: Cunegonda lasciò cadere il fazzoletto; Candido lo raccolse. Lei gli prese
innocentemente la mano, il giovane baciò innocentemente la mano della giovin
damigella… (Voltaire, 1988: 9).

înlesnesc trecere de la timpul fabulos la timpul istoriei. Plecat în căutarea identităţii,

Candid se detaşează încet de această lume care îi reflectă, paradoxal, propria
candoare. Precizia tonului, încă din primele pagini ale povestirii, prezenţa
naratorului, subtila relaţie dintre critică şi fineţe sunt atributele acestei opere de
spirit, conform principiilor enunţate de Voltaire, în prealabil, în articolul Finesse din
Enciclopedie:

La finesse dans les ouvrages de lřesprit, comme dans la conversation, consiste dans lřart
de ne pas exprimer directement la pense, mais de laisser aisément apercevoir cřest un
énigme dont les gens dřesprits devinent tout dřun coup le mot.

Apariţia referenţilor externi —care nu aparţin fondului cultural propriu limbii

franceze—, cu valoare absolută, supune traducerea legilor care pretind păstrarea
culorii locale, procedeul adoptat, transcodarea, presupune minime modificări
fonetice şi ortografice.

TS: Cet Issachar était le plus colérique hébreu quřon eût vu dans lřIsraël, depuis la
captivité en Babylone (Voltaire, 1994: 166).
TŢ¹: Issachar acesta era cel mai ţâfnos evreu din câţi au fost în Israel de la robia
Babilonului până astăzi (Voltaire, 1993:166).
TŢ²: Cotesto Issacar era lřebreo più stizzosso visto in Israele da poi la cattività in
Babilonia (Voltaire, 1988: 41).

Babylone, Babilon, Babilonia, Babel, Babele sunt referenţi externi şi traducerea

se realizează fără pierderi. În cazul derivatelor de la Babilon sau (turnul) Babel
situaţia ar fi fost considerabil modificată şi dependentă d eposibilităţiel derivative ale
limbilor.101
Am pornit de la demersul descriptiv al metodei comparative plurilingve pentru a
încerca să înţelegem ce îi determină pe traducători să aleagă o soluţie în detrimentul
alteia şi pentru a ne apropia, dinspre descriptiv, de demersul cognitiv al analizei
procesului de traducere. Abordarea cognitivă a traducerii oferă informaţii
substanţiale despre modalităţile comune şi specifice celor două limbi-ţintă, româna şi
italiana, aflate în relaţie de traducere cu franceza. Identificarea culturemelor din TS şi
restituire în cele două TŢ, reprezintă două dintre posibilităţile de transfer,
caracteristice celor două manifestări ale LŢ, adică proprii celor două actualizări ale

101Despre puterea de sugestie a derivatelor de tipul babiller, babélien, babélisme etc., mai apropiate de
ceea ce am definit drept cultureme (Lungu Badea, 2004), a se vedea P. Zumthor (1998).

123
acesteia, la fiecare dintre traducători. Remarcile sunt relative, mai ales, la procesele
cognitive care se petrec în mintea traducătorului în timpul efectuării traducerii, în
spaţiul prefacerii sensului deverbalizat în scriere, în verb tradus în LŢ.

5.2.2. Modele de evaluare a traducerii în context global

Pentru a ilustra modelele teoretice de evaluare a traducerii literare, în context
global, ne-am propus o scurtă incursiune în ceea ce înseamnă traducere internă sau
intralinguală, cu consecinţele pe care o astfel de actualizare a limbii o are asupra
textului de origine, produs în condiţii extralingvistice unice, prin urmare şi asupra
traducerii interne. Va fi traducerea fidelă textului de origine ori traducerii interne?
Care va fi strategia de traducere, dar finalitatea ei?
Comparabile cu segmentul de ADN, condiţiile extralingvistice conferă identitate
operei. Orice traducerea internă presupune actualizarea unui text vechi.
Retranscrierea textului rabelaisian, scris în secolul al XVI-lea, în franceza medievală,
—se înţelege de la sine— s-a bazat pe o analiză fonetică şi morfologică care a avut în
vederea evoluţia limbii franceze de la data producerii textului, prima jumătate a
secolului al XVI-lea, la data receptării acestuia, traducerea internă din secolul al XX-
lea.
Fiecare cuvânt se supune, într-o mare măsură, mecanismelor generale care au
determinat modificările de pronunţare şi schimbarea structurilor morfologice
succesive în limba sursă. Aceste mecanisme au fost adesea influenţate de alteraţii
analogice, de apropieri morfo-semantice, de contactul dintre dialecte diferite, de
aceea traducătorul intern examinează eventualele alterări, contopind perspectivele
geografică, istorică şi etimologică. Etimologia fantezistă a lui Rabelais, cu efecte
înadins imaginate, este tratată cu mare atenţie, convenţiile individuale de explicare a
originii cuvintelor şi numelor sunt adnotări capitale pentru pătrunderea în universul
lui artistic.
Creată în perioada renascentistă, opera rabelaisiană a stigmatizat, a criticat, a
ironizat tarele societăţii în care autorul a trăit. Pornind de la lectura unei cărţi foarte
populare, care constituise, încă din secolul al XV-lea, un motiv de mândrie pentru
locuitorii din Lyon, Marile şi Nepreţuitele Cronici ale marelui şi enormului uriaş
Gargantua... şi al cărei autor este necunoscut,102 Rabelais imaginează continuarea
aventurilor lui Pantagruel, urmaşul lui Gargantua din Marile Cronici populare.
Autorul cultivă aceeaşi atmosferă de parodie a romanelor cavalereşti, dar depăşeşte
ca realizare artistică şi intenţie valoarea scrierilor populare.

Interesul ideologic al romanului este accentuat (...) [de] concepţiile umaniste despre
religie, educaţie, politică (...) Partea de critică politico-socială, este mai amplă şi mai
tăioasă în Gargantua decât în Pantagruel: ridiculizarea învăţăturii de tip vechi, căreia i
se opune un plan de studii, preconizat de umanişti. Ideile umaniste sunt opuse celor ale
bisericii catolice, deşi clerul, teologia şi superstiţiile sunt mai degrabă ridiculizate decât
criticate etc. (N.N. Condeescu in Rabelais, 1967: 17-18).

Concepţiile Renaşterii sunt surprinse în arta cuvântului rabelaisin. În vocabularul

lui Rabelais (împrumuturi, creaţii lexicale proprii, aspect licenţios etc.) se regăsesc

102Povestea familiei de uriaşi creată de Merlin, vrăjitorul, se vroia o continuare a romanelor cavalereşti
din ciclul breton (sec. XII), acţiunea desfăşurîndu-se în Utopia, o feerică ţară de basm, în care
Gargantua este fiul lui Grangousier. Rabelais se inspiră din Ariosto, Orlando Furioso, din Pulci,
Morgante Maggiore, din Teofil Falengo, Baldus. Dar urmează planul biografic din Gargantua:
părinţii, naşterea miraculoasă, copilăria, educaţia, viaţa cu toate peripeţiile ei, acte de eroism,
întâmplări fantastice.

124
ideile renascentiste, realităţile materiale şi cele spirituale 103. Datorită complexităţii
vastului registru artistic, caracterizat prin îmbinarea impresiilor vizuale, auditive şi
olfactive, bogăţiei de sensuri latente şi, nu în ultimul rând, pluralităţii lecturii,
receptarea operei sale a cunoscut aprecieri nenumărate, dar şicondamnări (Sorbona,
1534, pentru primele două cărţi, 1546, pentru a treia carte, cenzurarea din 1552,
pentru a patra ş.a.m.d.)..104
Valoarea operei lui Rabelais, ireductibilă la haz, glumă populară sau anecdotă
cărturărească, reiese dintr-o percepere globală şi prin imersiune în contextul general
al efervescenţei culturale renascentiste. Nu problema înţelegerii gândirii autorului
este ridicată, ci a detectării intenţiei acestuia. Din acest motiv, dar mai ales pentru că
aceasta este soarta oricărei opere de valoare, un text de valoare este supus traducerii
interne, este actualizat, transpus în limba (franceză) modernă, astfel încât să îşi
atingă scopul, să ajungă la cititori. Jean Garros, „traductorul intern‖ —cel care îl
transpune în franceza modernă, îl adaptează— al lui Rabelais, motivează astfel
încercarea sa:

am socotit just şi folositor de a populariza opera lui Rabelais şi de a o pune la îndemâna

tuturor vârstelor şi tuturor înţelegerilor, transcriind-o într-o franceză modernă. Vor
protesta unii, poate (...), că a-l traduce pe Rabelais e un fel de mutilare a artei, [dar el]
este un artist atât de desăvârşit, încât a-l ignora este o insultă adusă memoriei
sale(citat de Al. Hodoş în Rabelais, 1967: 43).

Compararea bilingvă a versiunilor româneşti, traducerea lui Hodoş şi adaptarea

de I. şi R. Vulpescu, cu textul sursă, instaurează dezambiguizarea terminologică,
stabilind natura adaptării ca strategie de traducere. Accentuăm, pentru a risipi orice
urmă de ambiguitate, că nu comparăm traducerea (rezultat) cu traducerea-adaptare
(rezultat al strategiei de adaptare), ne-am oprit doar asupra unor aspecte comune,
restituirea informaţiilor culturale, doar din fragmentul citat, plasate în cadrul
contextului global al producerii operei şi al caracteristicilor ei artistice. Nu putem să
nu observăm că a compara traducerile unor autori, prin metoda comparaţiei bilingve
sau trilingve, înseamnă, de fapt, a compara rolurile pe care traducătorii le deţin în
culturile traducătoare. Această întreprindere relevă aspecte inedite ale rezultatului
procesului traducerii, ale deontologiei traducătorilor care delimitează frontierele
libertăţii bine intenţionate de cele ale libertăţii prost înţelese, pe cele ale fidelităţii
false de acelea ale fidelităţii autentice, dovedind respect faţă de autor, operă, cititor şi
culturile în relaţie de traducere.
Este creaţie pentru că este re-scriere ? sau este traducere ? Să trecem în revistă
accepţiile traducerii şi rescrierii. Teoreticienii traducerii prezintă mai multe definiţii
ale acestei arte şi continuă să o redefinească. Varietatea definiţiilor literare merge de

103 Studiul acestui imens vocabular a făcut obiectul cercetării multor lingvişti, dar menţionăm aici
lucrarea lui Lazăr Şăineanu, La Langue de Rabelais, Paris, Editions de Boccard, 2 vol., 1922, 1923,
retipărit în 1962 în Rabelais, E.L.U.
104 Destinul receptării —în epocă— a operei rabelaisiene este bizar, de la succesul răsunător la marele

public şi cenzura Sorbonei, la aprecierea fără limite a scriitorilor şi criticilor care l-au înţeles, s-au
inspirat de aici (Molière, Racine, La Fontaine, Voltaire care pare să-l fi recitit pe Rabelais înainte de a
scrie Candide, Balzac etc.) şi l-au elogiat (V. Hugo în Les Contemplations, livre VI: Les Mages :
Rabelais, que nul ne comprit:/Il berce Adam pour qu'il s'endorme,/Et son éclat de rire énorme/Est
un des gouffres de l'esprit. ), la cei care l-au şi contestat, chiar fără argumente, subiectiv empiric,
superficial, mai rău, chiar l-au detestat (Lamartine). Orice traducător, pentru a înţelege opera lui
Rabelais, va trebui să-i înţeleagă mai întâi destinul atât de controversat până în secolul al XIX-lea,
afirmă istoricul Jules Michelet când îi recunoaşte lui Fr. Rabelais rolul de ctitor al limbii franceze
literare.

125
la o extremă la alta, de la traducerea cuvânt cu cuvânt la traducerea liberă. În general,
cuvântul traducere înseamnă

Faire passer un texte dřune langue dans une autre (Larousse, 1021),
deci

la traduction est censée remplacer le texte source par le même texte en langue-cible
(Ladmiral, 1979: 15).

În schimb, rescrierea (fr. réécriture) pare să nu fie definită sau teoretizată la fel
de mult ca traducerea. Adoptăm definiţia prin care Dupriez caracterizează rescrierea
ca fiind :

plusieurs états successifs du même texte, états qui se distinguent non seulement par
quelques variantes, mais par des différences parfois considérables dans le contenu, la
forme, voire lřintention et les dimensions (1985: 389).

Se subînţelege că rescrierea unui text nu implică schimbarea codului lingvistic în

trecerea de la o versiune la alta, dar dacă transformarea unui text într-un text
secundar reclamă şi o schimbare de stil şi de sens, atunci cel din urmă nu este un calc
după primul, deoarece conţine deosebiri esenţiale. El devine, astfel, independent.
Deşi rescrierea unui text nu implică schimbarea codului lingvistic, adaptarea
textului şi condiţiile de receptare influenţează realizările stilistice ale autorului şi,
implicit, efectele intenţionate. Aventurile celor doi uriaşi sunt rescrise sau traduse ?
Dacă ne raportăm la definiţiile traducerii şi rescrierii, putem spune că acesta se
împletesc, fiindcă opera ţintă depăşeşte consemnul traducerii sau pe cel al rescrierii.
Prin adaptarea în română, textul sursă suferă modificări importante. Amintim doar
faptul că stilistica operei variază, iar dimensiunea şi intenţia textului ţintă se schimbă
prin formă şi conţinut. Finalitatea acestui text este diferită de aceea a textului sursă.
Schimbarea de stil nu este doar o transformare a textului sursă, prin ameliorare ori
condensare, ci rezultatul unui transfer lingvistic. Alţi parametri intră în joc şi creează
deosebirile considerabile dintre cele două texte. Spre deosebire de formă şi de
dimensiune, conţinutul global al mesajului tradus nu variază mult. Textele ţintă
respectă divizarea în capitole din textul de origine, elocvenţa titlurilor emblematice
sugerând o diviziune internă subordonată evenimentelor.
Aplicarea metodei comparative bilingve scoate în evidenţă distanţarea inerentă
dintre rezultatele activităţii de traducere, urmare a unei abordări traductive asumate
de traducător, traducerea literală, respectiv adaptarea. Numită imitaţie de John
Dryden (în Ovid and the Art of Translation, 1680, citat de Leviţchi, 1975: 10),
adaptarea este libertatea pe care şi-o ia traducătorul de a se îndepărta de cuvinte şi
sens, chiar

de a le abandona cu desăvârşire atunci când socoteşte de cuviinţă, şi, împrumutând din

textul original numai unele idei general, de a-l modifica după voie. Adaptarea se
depărtează atât de mult de traducere, încât devine un pretext de creaţie. Ca orice obiect
posibil din lumea sensorială (…) în planul originalităţii poate fi un record, în planul
traducerii, este o inadvertenţă (Leviţchi, 1975: 14)

Marele obstacol, în traducere, este absenţa comportamentului similar al limbilor,

sistemele lor gramaticale diferite silindu-l pe traducător fie să alungească, fie să
scurteze textul ţintă. Ca să nu mai amintim faptul că există posibilitatea ca între limbi
să nu se stabilească corespondenţe lexicale (v. şi spectrul culorilor, care are decupare

126
diferită în limbi diferite) şi, firesc, confuzia care decurge să constituie o complicaţie
de traducere deloc neglijabilă, de fapt, cauza şi efectul lipsei de transparenţă, ca
formă şi ca sens, între textul sursă şi textul ţintă. Unele fraze pot fi complet schimbate
din cauza diferitelor reguli de gramatică, altele sunt parţial ignorate. Pe de altă parte,
cuvintele —aparţinând unor siteme lingvistice diferite— nu au nici aceeaşi forţă, nici
aceeaşi arie conceptuală, iar conotaţiile pot schimba cu uşurinţă sensul unui mesaj.
De asemenea, limba este strâns legată de cultură şi de realitatea concretă care
înconjoară limbajul, ceea ce face ca limba ţintă să nu poată să transmită în mod egal,
cantitativ şi calitativ, aceeaşi —adică identică— informaţie culturală ca limba sursă.
Este doar aparentă întoarcerea la problema intraductibilităţii, la deja demonetizata
întrebare: este sau nu posibilă traducerea ? aşa cum oricine poate remarca, este. Şi
oricum faptul că nu ar fi nu a împiedicat-o şi nici nu o împiedică să fie. Proteică.
Răspunsurile mai sofisticate, care iau în calcul modul de a defini traducerea, strategia
de traducere aplicată, finalitatea probabilă a textului ţintă ş.a.m.d., nuanţează, în
fapt, gradele de actualizare în limba traducătoare a unui text scris/produs/creat într-
o altă limbă. Dacă structuraliştii erau partizanii intraductibilităţii, traductologii
exploatează noţiunea de echivalenţă de traducere, căreia îi atribuie şansa de a
destupa pasagerele blocaje de transfer.
În traducerea internă, o aducere la zi a textelor vechi, cu excepţia numelor proprii,
Gargantua, Pantagruel, Badebec, Amaùrotes, Utopie, Phébus, Phaeton / Phaéton,
păstrate ca atare sau retranscrise cu minime modificări ortografice (v. infra. p. 71-74),
şi a unor substantive şi adjective, precum quatre, son, sa, fille etc., observăm
modificări lexicale şi ortografice importante, care fac parte din lanţul trofic al ciclului
evolutiv al limbii. Cele mai afectate sunt formele verbale, dar nici substantivele,
adjectivele, chiar unele nume proprii nu se sustrag „alterării‖ , nu se opun fatalităţii
evoluţiei (v. Anexa 3: Rabelais):

fr.veche: mouvent, pourqouy, eaue, lucifique, filz, ledict, ne scavant ensuyvre la line
ecliptique, varià, il mist, bruslant, Via lactea, lifrelofres, Sainct, (les plus) huppez poëtes ,
estre le laict de Juno, (elle) allaicta, tant eschaufée que il luy , estre vray, taster , vostre,
vérollez, faict suer.

fr.modernă: pourquoi, eau de lumière sachant pas suivre la ligne écliptique,il mit, brûlant,
Voie Lactée, les siffle-chopes, saint, (les poètes) les plus habiles, le lait de Junon, (elle)
allaita, (la) terre en fut tellement échauffée, vérolés, fait suer.

TS: „Voicy bonne provision. Aussy bien ne bevyons-nous que lâchement, non en
lancement. Cecy nřest que bon signe, ce sont aguillons de vin.‖
TS’: „Voici de bonnes provisions. En effet nous buvions en chiches, bouvons
maintenant en Suisses; cřest bon signe, cela incite à l’amour du vin.‖

În traducerea internă, nu se poate vorbi despre infidelitate. Chiar dacă se

înregistrează modificări ale formei, ele sunt rezultatul evoluţiei limbii: Aşadar,
fidelitatea este completă, atât faţă de formă, cât şi faţă de conţinut. Este elocvent
cazul aluziei referitoare la aguillons de vin care parodiază aiguillons divins,
actualizată prin lřamour du vin pentru lřamour divin. Jocul de cuvinte, foarte drag lui
Rabelais, este restituit în traducerea internă integral deoarece păstrează semnificaţia
de pioasă practică religioasă prin care se încearcă atragerea providenţei, a protecţiei
divine. Traducerea lui Hodoş (produs finit, TŢ) şi adaptarea –Vulpescu (rezultatul
strategiei de traducere, A) delimitează clar frontierele libertăţii de cele ale fidelităţii:

127
 TŢ: „Iată, suratelor, gustări îndeajuns, n-aveţi ce zic, fiindcă, după cum se ştie,
sărătura stârneşte băuturaŗ.
A: „Belşug de bucate; o să tragem duştile cătinele, nu cum beau cătanele. E semn bun:
ăştia-s pintenii vinuluiŗ.

Dacă, în privinţa formei, traducătorii români aleg libertatea, ei sunt fideli

sensului. De altfel, problema spinoasă a alegerii strategiei de traducere în scopul
redării calambururilor şi jocurilor de cuvinte este mărturisită de Al. Hodoş în
Cuvântul traducătorului:

Jocurile de cuvinte sunt însă prin firea lor intraductibile, şi, dacă limba franceză,
bogată
în sinonime, poate să dea lesne două înţelesuri aceloraşi silabe, în
traducerearomânească nu ne mai rămâne adesea decât un singur sens Ŕ şi nici un haz
(în Rabelais, 1967: 45-46).

Traducătorul nu întrezăreşte decât două soluţii: crearea unui alt joc de cuvinte
asemănător sau renunţarea, aşa cum se poate observa în textul tradus, la jocul de
cuvinte. În adaptarea lui R. şi I. Vulpescu, jocul de cuvinte este redat parţial, dar în
cea de-a doua parte, chiar dacă este păstrată semnificaţia, este pierdută aluzia
religioasă, la fel ca şi în cazul traducerii lui Hodoş, unde jocul de cuvinte şi aluzia sunt
restituite printr-o soluţie de compromis, armonia fonetică sărătura stârneşte
băutura.
Traducătorul celor cinci cărţi ale lui Rabelais, Al. Hodoş, afirmă că în încercarea
sa a fost fidel concepţiei „traducătorului‖- intern (francez):

am încercat să redăm pe Gargantua şi Pantagruel, într-o limbă românească vorbită

şi înţeleasă astăzi de toţi românii (...), am socotit că ne-am pune noi înşine probleme
mai greu de rezolvat, dacă am întreprinde o transpunere a textului original într-o
limbă românească vetustă, pe care ar trebui s-o dezgropăm în cine ştie ce hronic
moldo-valah (...) şi tot ar mai fi rămas întrebarea, dacă izbutind să culegem şi să
punem în ordine acest material lexical arhaizant, el ar fi fost îndestulător pentru a-l
tălmăci pe Rabelais în toată plenitudinea şi varietatea lui (Al. Hodoş în Rabelais, 1967:
43-44).

Traducerea lui Al. Hodoş105 fidelă semantic textului sursă restituie cu moderaţie
atmosfera de complicitate şi antren. Adaptarea-Vulpescu redă verva, plăcerea, este
fidelă conţinutului, dar şi cititorului-ţintă. Dată fiind finalitatea, nu se poate vorbi
despre o fidelitate faţă de formă, nu putem să nu remarcăm extraordinara inspiraţie a
traducătorilor în alegerea soluţiilor de traducere, stabilirea unei conexiuni cu epoca
sursă prin vocabularul utilizat, reiterarea atmosferei textului de origine.

5.2.3. Modelul de evaluare a traducerii culturemelor

modelul este aplicabil atât culturemelor (nume proprii, referinţe livreşti,
culturale, isotrice, geografice etc.), căt şi altor unităţi de traudcere (de sens sau de
gândire, traducteme etc.). Însoţit de comentarea soluţiilor de traducere alese,
modelul porneşte de la un culturem care apare într-o lucrare de geopolitică şi într-un

105 Strategiile de traducere sunt foarte variate, iar confuzia este sporită şi de terminologia eterogenă
utilizată de traductologi: liberă, literală, interpretativă (Seleskovitch, Lederer, Eco), etnocentristă
(Berman) sau *ţintistă (Ladmiral) ori anexionistă (Meschonnic), documentaristă (C. Nord) şi exotică
(Berman) sau *sursistă (Ladmiral) ori instrumentală (C. Nord), semantică, literală sau comunicativă
(Nida).

128
text pragamtic. Finalităţile diferite ale celor două tipuri de texte impun anumite
alegeri cu consecinţe clar determinate. Primul exemplu este extras din M. Foucher,
République européenne, Paris, 2000, lucrare destinată studenţilor şi cercetătorilor în
geopolitică, dar şi publicului larg, al doilea este de itneres general.
În traducerea acestui pasaj, studenţii s-au confruntat cu un anumit număr de
probleme de traducere legate de transferul cultural. Dacă am încerca să le rezolvăm
aplicând principiul fundamental al teoriei interpretative, promovate de M. Lederer şi
D. Seleskovitch (1986/1993), conform căreia sensul global al textului îl ghidează pe
traducător, am observa că acest sens global corespunde unei stări de conştiinţă: el
este produsul sintezei semnificaţiilor lingvistice şi al cunoaşterii lumii, dar şi al
situaţiei de comunicare în care se produce comunicarea cititor-traducător (Lederer,
1994: 215).
Exemplele de mai jos arată că implicitarea şi explicitarea se referă la transferul
elementelor culturale, iar explicarea la implicitul de sens. Tendinţa pernicioasă de a
considera, generalizând fără noimă, nota de traducere o „ruşine‖, omite importanţa
rolului pe care nota îl joacă într-o traudcere erudită, comentată ori savantă. Ea
legitimează apariţia, în metatext, a vocii traducătorului, permite cititorului să facă
distincţie între spusele autorului şi precizările suplimentare ale traducătorului.
Totuşi, prezintă inconvenientul fragmentării lecturii.
Pornind de la aceste considerente, studenţii-traducători au optat pentru o soluţie,
a cincea, care nu rupe coerenţa textului. Iată şase soluţii de traducere a unui
culturem, începând cu traducerea directă de asimilare, fie împrumut sau traducere
exotizantă:

TS: De même, les latents processus de formation nationale peuvent suivre la même
« translation », depuis les anciens Etats-nations de lřouest du continent vers ceux qui,
soit renouent avec une souveraineté perdue (…), soit enfin, en sont encore au stade
initial de la conscience nationale, comme on le voit en Biélorussie, soumise aux caprices
dřun président ubuesque (M. Foucher, République européenne, Paris, 2000: 99).
TC (1): (...) fie că se află abia sub stadiul iniţial al conştiinţei naţionale, cum se întâmplă
în Belarus, ţară supusă capriciilor unui preşedinte ubuesc (A. Gheorghiu, M. Parău in
Foucher, Republica europeană, 2002: 101).
TC (2): (...) Belarus, ţară supusă capriciilor unui preşedinte inuman şi absurd
TC (3): (...) Belarus, ţară supusă capriciilor unui preşedinte inuman şi absurd,
ubuesc
TC (4): (...) Belarus, ţară supusă capriciilor unui preşedinte, ubuesc, inuman şi
absurd
TC (5) : Belarus, ţară supusă capriciilor unui preşedinte ceausist (derivat de la
Ceauşescu)
TC (6) : Belarus, ţară supusă capriciilor unui preşedinte ubuesc.

La prima vedere, cea de-a doua soluţie, explicitarea în text, ar părea o alegere
potrivită, dar, datorită elementelor suplimentare necesare înţelegerii pe care le-ar fi
introdus traducătorul în text, nu ar mai fi posibilă deosebirea spuselor autorului de
cele ale traducătorului (cf. K. Reiss, 1972). Pentru a păstra finalitatea textului, scris de
un francez pentru francezi, este de preferat adăugarea informaţiilor referitoare la
diferenţele culturale în nota de traducere în josul paginii. În conformitate cu
Skopostheorie, TŢ se adresează altui public şi, pentru a spera obţinerea unui răspuns
echivalent, este modificată funcţionalitatea prin inserarea în text a informaţiilro
explicative.
Respectarea finalităţii TS, aparţinând domeniului geopolitic, derivă din crezul
traducătorilor de a refuza aculturarea călduţă în favoarea unei educaţii sănătoase care
să-l accepte pe celălalt, cu identitatea şi specificul lui. Relativitatea statutului de

129
culturem face să fie tratat variabil de traducători, în funcţie de textul produs în LŢ, de
intenţia lui şi de publicul vizat.
Conservarea termenului în TŢ(1) prin traducere literală respectă semantismul şi
litera TS, specificul CS, elitismul traducerii fiind justificat de finalitatea atribuită de
traducătoare TŢ. În aceste circumstanţe în care cititorul–ţintă este investit cu
atributul de cunoscător, explicitarea, explicarea sau traducerea comunicativă ar
denatura intenţia auctorială şi intenţia traductivă. Traducătoarele sunt preocupate de
buna formare a enunţurilor şi nu de funcţionarea enunţării. În alte cazuri însă,
împrumutul, transcodarea nu refac atmosfera culturală sursă. Semnificanţa, aşa cum
este definită de semiotică, desemnează acel aspect al semnului care îi permite
acestuia să facă parte din discurs şi să se combine cu alte semne, devenind o activitate
de diferenţiere, de stratificare, de confruntare practicată de utilizator în interiorul
aceleiaşi limbi pe un lanţ semnificant structurat gramatical. Aparţinând enunţării,
semnificanţa urmăreşte producerea sensului şi opune limba vorbirii, iar sistemul
conceptual logicii semnificantului, pentru că raportul existent între semn
(=semnificant şi semnificat) şi realitatea extralingvistică este necesar, dar nemotivat.
Este posibil ca într-o versiune anterioară traducătoarele să fi optat pentru o versiune
explicitantă TŢ (2).
Acest gen explicitare, frecvent întâlnit în traducerile comunicative, atrage
entropiile stilistice. Varietatea sociolectelor, hiper- sau hipocorectitudinile acestora
au valori conotative, ele permit indicarea apartenenţei sociale a personajului,
naratorului, autorului. O dată neutralizate, stilul autorului este lezat. Dificultatea
traducerii idiolectelor, sociolectelor este întreţinută de absenţa coincidenţei,
suprapunerii dintre sistemele sociolingvistice ale LS şi LŢ. Traducătorul va face în
asemenea situaţii apel la procedee variate, mergând de la suprimarea mărcilor
sociolectale (entropie stilistică) la inovaţie creatoare, trecând prin explicitare—
subestimarea cititorului—, sărăcirea stilistică şi semantică, exotizarea —traducere
mai degrabă literală decât culturală— şi naturalizarea sau prelucrarea sensului.
Strategia de traducere „traduce‖ uneori lectura-interpretare efectuată de traducător
în etapa de pretraducere. Finalitatea etică şi sau poetică a traducerii se subordonează
atunci bagajului cognitiv al traducătorului, diviziunilor sociolingvistice prin care CS şi
CŢ îşi definesc identităţile cel mai probabil ireconciliabile.106
Soluţia din TŢ(3) conduce la imixtiunea vocilor autorului şi traducătorului şi nici
nu reface semnificanţa sursă ori contextul în care se naşte aluzia referitoare la regele
Ubu. Explicitarea rămâne traducerea interpretării traducătorului. Traducerea directă
prin împrumut, însoţită de inserarea explicativă este practicată cu succes în
traducerea jurnalistică, supuse unor constrângeri materiale, spaţiale specifice.
Împrumut şi inserţie în TŢ(4), cărora li se adaugă nota explicativă în care
traducătorul a consemnat succint caracteristicile unui conducător à la Jarry , sunt
atributele traducerii comentate care garantează cititorului accesul la sens.

TC (4): (...) Belarus, ţară supusă capriciilor unui preşedinte, ubuesc, inuman şi
absurd107

106 Sociolectele traduse reprezintă locul contextual în care se leagă şi se dezleagă raportul dintre Unul şi Celălalt, în
care se rezolvă problemele de intenţionalitate şi de acceptabilitate. De aici şi necesitatea de a raporta actul de
traducere la subiectul-traducător (primul interpret al TS în LŢ, beneficiind de un bagaj cognitiv complex şi
bicultural) şi la subiectul-cititor (cititor-ţintă care citeşte TS în traducerea-interpretare a intermediarului, teoretic
declarată obiectivă, practic prezentând urme inerente de subiectivitate, chiar dacă tind spre zero), amândoi
bucurându-se de convergenţele care există între utilizatorii unei limbi.
107 Adjectivul ubuesque, sinteză a tot ceea ce este absurd, grotesc, stupid, este un derivat de la numele personajului

lui Jarry, Ubu roi, Ubu enchaîné, Ubu sur la butte, încarnare a totalitarismului, prostiei, idioţeniei. Ceea ce pare
uşor de rezolvat cu dicţionarul, nu este la fel de simplu de pus în practică.

130
 Adaptarea culturală din TŢ(5), la gustul publicului-ţintă posesor al unei
moşteniri culturală certe, ar fi o alegre curioasă, chiar dacă arhetiăpul dicatorului se
regăseşte atât şla Ubu cât şi la Ceauşescu:

TC (5) : Belarus, ţară supusă capriciilor unui preşedinte ceauşist (de Ceausescu).

Fiecare text are o finalitate. Credem că traducerea literală şi introducerea unei

explicaţii într-o notă sunt în acord cu transferul cultural pentru că respectă dreptul la
identitate al instanţelor comunicării şi traducerii, autor şi traducător, dar şi al
culturilor sursă şi ţintă, adică unicitatea primei, şi educarea gustului publicului celei
de-a doua prin înstrăinare:

TC (6) : Belarus, ţară supusă capriciilor unui preşedinte ubuesc108

Supra traducerea din TŢ(5) dispare prin îmbinarea mai multor strategii literală,
semantică, comentată.
Traducerea aceleiaşi unităţi purtătoare de informaţie culturală este sensibil mai
puţin complicată pentru traducător. Strategia comunicativă, accentul pe
acceptabilitate şi fidelitatea, deci, faţă de destinatar, impun o traducere explicativă,
fără inserări explicitante sau culturalizante:

TS: Modifier tous les quatre mois les tarifs des médecins est un projet ubuesque
(interview de Jean-Marie Spathe, Le Monde, le 27 octobre1999).
TC: Modificarea tarifelor medicilor din patru în patru luni este un proiect absurd şi
grotesc (trad. studenţilor)

Cele şase posibilităţi de restituire a unei informaţii culturale, istorice, a unui nume
propriu etc. Se pot aplica şi comenta pentru toate exemplele analizate aici. Ne vom
opri asupra celor mai pertinente, fără să artificializăm cercetarea, repetând scenariile
de actualizare a echivalenţelor de traducere, la fiecare dintre unităţile culturale
tratate:

TS: Cet „Embrassons-nous, Follevilleŗ, aussi soudain que de commande, nous met
mal à lřaise (Jean-Claude Maurice, Journal du Dimanche, 21 novembre 2000).
TC(1): Acest volens-nolens, la fel de brutal ca o comandă/ordin, ne indispune.
TC(2): Acest vrei nu vrei, brutal ca o comandă, ne pune într-o situaţie incomodă.
TC(3): Să treci prin furcile caudine la comandă...

Traducerea prin echivalenţă pragmatică sau adaptare culturală, vrei nu vrei bea
Grigore agheasmă, distruge culturemul sursă, dar traducerea idiomatică facilitează
înţelegerea, în ultimă instanţă, ţelul suprem al unui articol de presă. Altfel, soluţia
este criticabilă, aşa cum este şi traducerea aluzivă, a trece prin furcile caudine, „a
accepta de nevoie ceva‖, care actualizează o altă semnificanţă istorică. Soluţiile de
traducere vor varia tipul de text de tradus şi după finalitatea atribuită textului ţintă,
de la formulări neutre, volens-nolens, vrei nu vrei, la cele comentate în note de
subsol, în care se stipulează originea expresiei în vodevilul lui Labiche.
Aceste soluţii de traducere, posibile în cazul cultruemelor, după natura textului
sursă, funcţia textului ţintă şi acceptabilitatea pe care traducătorul o atribuie celui din
urmă, pot rezolva şi traducerea colocaţiilor auctoriale, a cuvintelor inventate, poetice,
108 V. conţinutul notei precedente.

131
precum to incarnadine (Shakespeare), „a împurpura, a roşi‖, sau pseudotehnice,
precum cleptopigia (O. Henry), „mania de a fura porci‖ (exemple citate de Leviţchi,
1975: 114):

În această zonă lingvistică, dificultăţile traducătorului sunt deosebit de mari, soluţiile

trebuind judecate de la caz la caz (..) se poate echivala mulţumitor [în unele cazuri]; dar
ce vom face cu cleptopigia, cuvânt voit artificial-tehnic, format din grecescul kleptes
„hoţŗ ŕca în engl. cleptomania şi rom. cleptomanieŕ şi pigia, amintind vag de
mania, dar având la bază rădăcina anglo-saxonă pig „porcŗ, efctul final fiind
umoristic? Cleptoporcie e îngroşat sau supra-accentuat ieftin; porcolatrie (lotruŕ
„hoţŗ) sau porcinolotrie sunt mai acceptabile; dar cleptopigia cu o notă de subsol,
cred că este soluţia optimă (Leviţchi, 1975: 115).

O abordare şi o rezolvare similare propune Leon D. Leviţchi şi pentru traducerea

realiilor care nu au echivalent semantic pentru că lipseşte obiectul din LŢ:

În asemenea situaţii, traducătorul, în funcţie de uzaj, fie că păstrează cuvântul original

şi îl explică (de obicei într-o notă de subsol), fie că îl traduce aproximativ, cu aceleaşi
explicaţii de rigoare: the Star Chamber, Camera/Curtea înstelată (Leviţchi, 1975: 28)

Logica inferenţială a traducerii elementelor purtătoare de informaţie culturală

porneşte de la două demersuri specifice: primul sintetic, inductiv şi ipotetic, celălalt,
analitic, deductiv. Importanţa bagajului cognitiv, a cunoştinţelor extralingvistice este
subliniată atât de practica traducerii, cât şi de studiile experimentale de traducere. Se
vorbeşte de auto-referenţialitate atunci când traducătorul investeşte o referinţă
culturală oarecare cu statutul de culturem, recunoscându-i, ipso facto, caracterul de a
face referinţă la sine înainte de a se referi la realitatea socio-politică, istorică şi
culturală care a creat-o sau pe care o reflectă.
Atunci când, în procesul de traducere, raportul dintre aceasta şi cultură este
profund, se cuvine a avea în vedere strategiile legate de transferul lingvistic al
fenomenelor culturale. Dintre acestea, adaptarea, procedeu punctual, aşa cum am
arătat, vizează anumite segmente de discurs, nu textul integral (Bastin, 1990: 215-230
şi 1993: 473-478), şi propune echivalente în TŢ pentru elementele culturale care nu
sunt comune ori sunt doar parţial comune celor două comunităţi lingvistice, pe care
le reprezintă limbile lor în relaţie de traducere. Studierea mecanismului adaptării
înglobează două aspecte complementare, ale uneia şi aceleiaşi cercetări: pe de-o
parte, cuplul cultură-traducere (în care se analizează în ce mod culturile date concep
traducerea şi raportul cu Celălalt), pe de altă parte, cuplul traducere-cultură, care
analizează modalităţile de traducere.

5.2.4. Modelul integrativ al traducerii propus de Robert Larose (1989) este de

fapt o analiză constatativă a traducerii şi a originalului, care se înscrie în tipologia
metodelor de evaluare a traducerii109. El se axează în primul rând pe decuparea TS şi
pe eventualele greşeli de limbă pe care le-ar putea comite traducătorul. Să reamintim

109 Metoda de evaluarea a traducerii este definită drept: totalitatea operaţiilor pe care le pune în
practică un traductolog atunci când apreciază calitatea textului tradus în raport sau nu cu textul sursă
(M. Wandruszka, 1979: 298, Berman, 1986: 88-106, Dussart, 1998: 329-343). Metoda monolingvă de
evaluare, metoda comparativă (metoda bilingvă, raportarea unui TS la un TŢ sau la mai multe TŢ,
redactate în aceeaşi limbă ţintă; metoda plurilingvă, compararea mai multor texte ţintă, în limbi ţintă
diferite cu TS).

132
că în evaluarea traducerii evaluatorul distinge greşelile de limbă (barbarisme,
solecisme etc.)110 de greşelile de traducere (sens fals, contrasens, non sens etc.)111.
Modelul integrativ scoate la iveală textele latente în TS şi nu numai TŢ, actualizare
a uneia dintre latenţe (Larose, 1989: 288) şi detecteaza greşelile pozitive şi greşelile
negative, dar, mai important încă, arată că alegerea strategiei de traducere (grosso
modo, semantică/comunicativă) nu poate fi evaluată în sine, ci dor în funcţie de
adecvarea intenţiei traducătorului şi a intenţiei autorului şi nu de adecvarea intenţiei
traducătorului şi intenţiei evaluatorului sau criticului. Larose apreciază că modelul
său permite măsurarea gradului de adecvare instalat între intenţiile traducătorului şi
autorului şi evită aprecierile generale, etichetele apreciative sau depreciative prea
generale (traducere bună, proastă, clară, precisă, imprecisă ş.a.m.d.).
Forma conţinutului (=caracteristicile semantice) şi forma expresiei (=
proprietăţile formale) textului sursă, adică actualizarea intenţiei de comunicare şi
liniarizarea ei în LS, sunt analizate în detaliu înainte de a se începe traducerea
propriu-zisă.
Problemele de traducere ca şi problemele filosofice decurg, după cum susţine G.
Steiner, din nesuprapunerea decupajelor operate de sintaxa istorico-gramaticale şi de
sintaxa logică axată pe limbajul natural, „formalizabil‖. Propoziţiile filosofice nu sunt
ca lumea, sunt asemănătoare lumii. Astfel, în funcţie de nivelul la care se
actualizează semnificaţia —sintactic, semantic, pragmatic—, se impune o relaţie
specifică între traducător/receptor şi realitatea extralingvistică/referenţi:

110 Dintre cele mai frecvente greşeli de limbă menţionăm: barbarismele (resolver în loc de résoudre
sub influenţa rom. a rezolva, Vous *faisez, des *chevals), solecismele (toate mai multe persoane sau
Des cravates à 20 euros chaque în loc de chacune), interferenţele (morfologică — acordarea genului
feminin substantivelor din Fr. problème, theme, masque, casque etc.— şi sintactică — acţionează *de o
manieră… după modelul francez dřune manière, pentru într-o manieră) şi improprietăţile (uneori
colocaţii inexacte, *glande lacrimogene, *gaze lacrimale). Ele sunt determinate de o cunoaştere
insuficientă a gramaticii, lexicului sau ortografiei LS (Delisle, 1993: 22, 31). Cultismele, snobismele
lexicale ori împrumuturile de lux, utilizate de autori pentru personalizarea stilului, idiolectului (Marea
Naţie-Sora-de-la-Atlantic s-a arătat ambetată, în Evenimentul regional al Moldovei, www.
evenimentul.ro/local, 23 martie 2005, deja vu etc., Suprarealismul nu e rejetat din intoleranţă
specific modernă, Antiutopia onirică abhoră concretul realităţii, …literatura trebuie să rămână
total mefientă faţă de seducţia psihanalizei, (Re)scriitura : ecorşare şi agonie onto-retorică,
Marin Victor Buciu, Ţepeneag. Între onirism, textualsim, postmodernism, Craiova, Aius, 198 : 20, 41,
44, 160; text, adică un spaţiu al transformării langajiere, D. Ţepeneag, „Scânteiaŗ şi „Europa
liberăŗ m-au făcut celebru, citat de Buciu, 1998: 44), sunt condamnabile în traducerea care nu
urmăreşte a sublinia o caracteristică sociolectală particulară. Copil african denutrit (U. Eco,
Pliculeţele Minervei, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004: 24, traducere din italiană de Mihaela
Şchiopu), deşi în română termenul standardizat este subnutrit, se foloseşte subnutriţie pentru a
desemna o nutriţie insuficientă, malnutriţie, subalimentare sau subalimentaţie şi mai rar, în jargonul
profesional, *denutriţie cu adjectivul *denutrit. Greşelile de limbă marchează calitatea traducerii, de
aceea în aprecierea traducerii greşelile de limbă sunt tratate împreună cu cele de traducere.
111 Greşelile de traducere apar în TŢ ca urmare a interpretării, reperării greşite sau a înţelegerii eronate

a unei unităţi de traducere, a unui segment din TS:

Numeroase sunt şi greşelile de interpretare şi traducere în perspectiva diacronică, de pildă
substantivul surgeon, astăzi „chirurgŗ, odinioară „doctorŗŕca în Călătoriile lui Gulliver
(tradus greşit prin „chirurgienŗ de editura Garnier Freres (Leviţchi, 1975: 33).
Erorile de acest tip se manifestă prin sens fals, contrasens, nonsens, adăugare, false analogii, omisiune
etc. (Delisle, 1993: 31). Sensul fals poate decurge tocmai din literalismul neinspirat aplicat: fr. les
paramètres pris en compte lors de la dernière reconfiguration restituit în rom. prin parametrii luaţi
în considerare în timpul ultimei reconfigurări faţă de parametrii existenţi în momentul ultimei
reconfigurări. Sau un non sens: évocation dřune enfance pied-noir (NE) restituit surprinzător în
rom. prin prezentarea unei copilării în picioare negre. Greşeli de traducere pot fi şi anglicismele
(business, sandwich sau software), franţuzismele, germanismele, americanismele, omisiunea
nejustificată.

133
  La nivelul semnificaţiei lingvistice, se traduce direct fraza care devine
inteligibilă în altă limbă fără să fie necesară cunoaşterea
particularităţilor referenţilor (teoria sintactică a traducerii)
 La nivelul semnificaţiei referenţiale, se realizează o mai bună
cunoaştere a sensului frazei, a intenţiei dacă se cunosc referenţii
(semantica traducerii)
 La nivelul semnificaţiei complete, trebuie avute în vedere intenţiile
care dirijează actele de vorbire pentru a produce o anumită reacţie de
la destinatar într-o situaţie dată (pragmatica traducerii)
Teorie globalizantă a traducerii, propusă de Steiner, se sprijină pe teoria
limbajului şi porneşte de la principiul că orice formă expresivă, orice receptare
dublată de interpretare este un fenomen traductiv realizabil intralingual sau
interlingual (1978: 261). Reprezentările semantice ale descrierii lingvistice urmăresc
doar sensul şi neglijează forma enunţului, iar transcrierea semantică este prea
limitată. Disocierea formei de sens, a stilului de sens reaminteşte de distincţia făcută
de Nida la nivelul echivalenţelor dinamică şi funcţională (v. supra).
5.2.4.1. Forma expresiei prezintă mai multe caracteristici, analizabile, spune
Larose (1989), pe patru niveluri: structura segmentelor, redistribuirea liniară,
reclasificarea paradigmatică, mărcile socio-istorice.
5.2.4.1.1. Structura segmentelor.
1. la nivel fonologic şi grafemic, sunt luate în considerare fonemele care aparţin
mai multor sisteme lingvistice sau grafemele convenţionale 112 care violează
normele de redactare sau reduceri grafice standardizate precum siglele,
abrevierile113, numeralele, punctuaţia etc. De exemplu, MD 10, moins de dix
minutes, restituit în rom. MD 10, mai puţin de10 minute în loc de MP 10
(traducere de film, Taxi 1);
2. la nivel morfologic, se examinează forma instrumentelor gramaticale
(prepoziţii, articole, pronume etc.) şi a convenţiilor gramaticale (gen, număr,
concordanţa timpurilor);
3. la nivelul lexicologic, interesează, în general, verbele, substantivele, adverbele,
adjectivele, cuvintele-frază, antonomazele (înlocuirea unui nume propriu printr-
un nume comun sau invers), împrumuturile (de fapt non-traduceri reprezentând
în unele cazuri cele mai bune soluţii de traducere acquis, hardware, salve,
master (informatică, de exemplu).
4. la nivel sintactic, reţine atenţia axa sintagmatică şi se analizează apoziţia,
elipsa, parataxa, colocaţiile; se confruntă traducerile literare cu cele idiomatice,
după caz:

A Bagdad, l'ambassade sud-coréenne s'efforçait d'obtenir la libération de Kim Sun-Il, 33

ans, que ses ravisseurs ont menacé de décapiter 114si Séoul ne retire pas ses troupes

112 Căderea silabei sau a unei litere la începutul (afereza), mijlocul (sincopa) sau sfârşitul cuvântului
(apocopa) ori adăugarea unei silabe sau a unei litere la începutul cuvântului (proteza). Variaţiile
tipografice sau de transliterare, Circe şi Cyrce, isotopie şi izotopie. Transliterări eronate de fapt
transcodaje de gradul zero din franceză în română: Turin, La Haye, Marie şi Joseph pentru Torino,
Haga, Maria şi Iosif.
113Fr. P.E.M., cu echivalenţă referenţială, în română, IMM, de exemplu.
114 Restituirea neîngrijită în română şi lipsa de autocontrol asupra emiterii discursului transformă TS:

Kim Sun-Il, 33 ans, que ses ravisseurs ont menacé de décapiter în TŢ: Kim Sun II, 33 de ani, pe care
au ameninţat să decapiteze. Transliterarea numelui propriu, transcodarea numeralului sunt traduceri
de gradul zero, la îndemâna oricărui traducător. La fel trebuie să fie şi cunoaşterea normelor de
redactare pentru a garanta un rezultat adecvat.

134
 d'Irak, dans un message vidéo diffusé dimanche par la chaîne qatariote Al-Jazira115. (Le
Monde, lundi 21 juin 2004, 17h45, Irak: Un Sud-coréen menacé de décapitation, 3 GI's
devant la justice militaire).

5.2.4.1.2. Redistribuirea liniară are în vedere repetării unei unităţi lingvistice.

1. la nivel fonologic şi grafemic se urmăreşte frecvenţa fonemelor şi grafemelor
(isotopii de expresie din stilistică) în cazul:
a. metatezei, paronomazei (traduttore, traditore), asonanţei (prefectul
perfect), consonanţei (veni, vidi, vici). Soluţiile de traducere trebuie să
respecte aliteraţiile, dar şi normele LŢ respectate: aliteraţia este un
procedeu frecvent utilizat în articolele de presă.
b. repetării unui grafem (alcool) sau a unei silabe (cocotă) într-un cuvânt
c. anagramei folosite pentru obţinerea unui cuvânt nou prin transpunerea
literelor unui cuvânt (plată/talpă, blană/nalbă etc.)
d. acrostihul, joc literar practicat cu succes de Villon care semnează
baladele plasând literele care îi compun numele la începutul fiecărui
vers din ultima strofă

115Traducerea literală nu exclude întotdeauna entropia informaţională, determinată de omisiunea

adjectivului qatariote („de Qatar/din Qatar‖). Bagajului cognitiv fie pasiv, fie limitat i se adaugă
interferenţa sintactică, alegerea neinspirată a prepoziţiei în română, prin în loc de pe, ceea ce duce la
un sens fals: fr. un message vidéo diffusé dimanche par la chaîne qatariote Al-Jazira este redat în
rom. un mesaj video difuzat duminică *prin canalul Ø Al-Jazira, pentru canalul de televiziune
qatariot al-Jazeera. Omisiunea determină delocalizarea geografică, entropia informaţională, de fapt o
implicitare (in)voluntară, aduc, amândouă, deservicii traducerii comunicative. Dezacordul dintre tipul
de text, conţinutul lui, strategia de traducere şi produsul obţinut împiedică obţinerea a ceea ce Nida
numeşte „echivalenţa de efect‖.

135
Vente, gresle, gelle, j'ay mon pain cuit.
Ie suis paillart, la paillarde me suit.
Lequel vault mieux ? Chascun bien
s'entresuit.
L'ung vault l'autre ; c'est a mau rat mau
chat.
Ordure amons, ordure nous assuit ;
Nous deffuyons onneur, il nous deffuit,
En ce bordeau ou tenons nostre estat.
(Ballade de la Grosse Margot, Poètes et
romanciers du Moyen-Âge, Pléiade,
p.1193)
Vânt ploaie, ger…Ai pâine, nu înduri!
Is curvălău că-mi plac ai curvei nuri.
La fel suntem? Ca două picături.
La mâţa rea un şoarece rău e leacul!
Otreapă eşti, cu-otreapă te-nfăşuri!
Nu ţii la cinste, n-ai de undř s-o furi
în crâşma asta-n care ni-i ogeacul.
(Balada lui Villon şi a Rotofeiei de Margot
în Fr. Villon, Poezii, Minerva, Bucureşti,
1983: 110-111, traducere de N. Chirică)

2. la nivel morfologic, atenţia cade pe anumite mărci semnificative, pe cuvinte

morfologic identice (gerunzii, de exemplu).
3. la nivel lexicologic se analizează cuvintele flexibile şi instrumentele flexionare,
regularitatea construcţiilor substantivale, frecvenţa repetării unei/unor lexii.
Traducătorului i se pretinde să evite repetiţiile —cu ajutorul modalizatorilor sau
operatorilor modali116—, chiar şi atunci când acestea sunt rezultatul unui act
auctorial deliberat, dacă ar putea produce un alt efect perlocuţionar în LŢ decât cel
intenţionat de autor/emiţător.
4. la nivel sintactic, traducătorul va acorda atenţie expresiilor fixe şi expresiilor rare,
precum şi procedeelor stilistice particulare (idiostilului):
a. folosirea substantivelor cu valoare adjectivală,
b. recurenţa unui procedeu sintactic, paralelismul sintactic,
c. exprimarea unei teme printr-o serie de caracteristici (metonimie,
sinecdocă),
d. ciclicitatea prezentării unui subiect (începe şi se termină prin acelaşi
cuvânt tematizat etc.).
5.2.4.1.3. Reclasificarea paradigmatică rezultă din nerespectarea ori violarea
regulilor de selecţie.
1. La nivel fonologic şi grafemic, se remarcă înlocuirea unui fonem sau grafem cu
altul. Procedeul este folosit frecvent în sloganurile publicitare, apare însă şi în
expresiile palimpsest care reînnoiesc formulele fixe caracteristice.
De exemplu:
Nu-i Chips [chip] să-i rezişti
La loi du plus Ford [fort] (exemplu citat de Larose, 1989: 265).
Reclasificarea paradigmatică se mai întâlneşte şi în clişeele care se pretează
conversiunii parodice sau tehnice, atunci când echivalentul în LŢ nu redă valorile
aliteraţiei, iar specializarea semantică/stilistică ar duce la eşecul traducerii.
2. În plan morfologic, interesează comutarea sau permutarea morfemelor
(gramaticale sau de altă natură). Spre exemplu, confuzia dintre renforcer şi
renforcir, masterly şi masterful, luxuriant şi luxurios (exemple citate de Larose,
1989: 265), fortuit şi forţat, mutualitate şi muţenie, dar şi între limbi, fr. ajouter şi
rom. ajuta, de exemplu, cazul celebru al analogiei false etc.
3. La nivel lexicologic, atenţia cade pe jocurile de cuvinte, lapsus-ul (in)voluntar, cu
schimbarea clasei formale (idéal des mollets în loc de idéal démoli, exemplu
împrumutat de la Larose, 1989: 266).

116În această categorie intră atât mărcile gramaticale (ale categoriei de mod, de exemplu), cât şi mărcile
lexico-gramaticale (referitoare la verbele modale) şi mărcile lexicale, derivative sau lexematice şi
frazeologice (adverbe, locuţiuni, verbe de atitudine etc.)

136
 4. Ceea ce interesează, în mod special, la nivel sintactic sunt solecismele. Folosirea
unor verbe coordonate cu aceeaşi prepoziţie, deşi ele au un regim prepoziţional
diferit, produce, prin traduceri lingvistice şi prin echivalenţă formală, colocaţii
improprii:

* Navele au intrat şi au ieşit din port în loc de Navele au intrat în port şi au ieşit din port.
* Configurarea intrărilor şi ieşirilor echipamentelor salve pe magistrală pentru intrări pe
şi ieşiri de pe

5.2.4.1.4. Mărcile socio-istorice reprezintă o categorie generoasă care cuprinde

mărcile sociale (sociolectele, sociolemele), nivelurile de limbă, mărcile geografice
(regionalismele, dialectele, anglicismele, franţuzismele etc.), mărcile diacronice
(arhaisme, neologisme).
1. La nivel fonetic şi grafemic, se urmăresc particularităţile de pronunţie, dar şi
particularităţile lingvistice care oferă informaţii despre locutor ori variantele
fonetice regionale (dă pă masă pentru de pe masă ori sau dupe uşă/uşe pentru
după uşă).
2. La nivel morfologic, remarcăm regionalismele şi preferinţa pentru o anumită
formă a pluralului, folosirea singularului în loc de plural şi invers:

Mă duc la toaletă, redat în franceză

Je vais *à la toilette în loc de Je vais aux toilettes
Am câştigat mulţi bani, redat prin
Jřai gagné beaucoup dř*argents pentru Jřai gagné beaucoup dřargent.

3. La nivel lexicologic se situează mărcile vocabularului care dau informaţii despre

locutor (vârstă, apartenenţă socială), despre caracterul actual/perimat, activ/pasiv al
unor noţiuni. Mărcile care „trădează" apartenenţa socială impun o solicitare
supratextuală prin care se neutralizează latura stilistică a TS:

Hell! va fi restituit prin metonimie, La dracu! sau Diable !

4. Nivelul sintactic sau al calcului tratează expresiile şi locuţiunile:

Doar aici, Nicăieri altundeva, Aici şi numai aici (după modelul engl. here, and only here),
va fi restituit în franceză
Nulle part ailleurs.
*De o manieră traduce lingvistic fr. dřune manière, în loc de într-o manieră.

5.2.4.2. Forma conţinutului cunoaşte şi ea mai multe niveluri de evaluare. Se

insistă pe proprietăţile semantice (denotaţie), pe supra-determinarea semantică şi
recodarea semantică, pe referinţe intratextuale şi intertextuale.
5.2.4.2.1. Denotaţiile se referă la valoarea de bază a unităţilor.
Element stabil şi obiectiv al semnificaţiei unui cuvânt, independent de folosirea în
context (Ducrot, Schaeffer, 1996: 125, 242-243). Este conţinutul conceptual al unui
cuvânt, în timp ce conotaţia este puterea evocatoare şi expresivă (L. Hjelmslev, 1968).
Astfel enunţul e ora 12 denotă ora care este, ca răspuns la întrebarea ce oră este ?; dar
poate avea şi conotaţia s-au terminat cursurile, deci puteţi pleca acasă, atunci când
fraza este pronunţată de un profesor la sfârşitul unei zile de şcoală. În acest caz, semnul
e ora 12, care denotă ora, devine semnificantul unui alt semn cu conotaţia puteţi pleca
acasă.

120
 1. La nivel fonologic nu se înregistrează nimic, dar grafemic, convenţiile de
redactare (scrierea cu majuscule117 sau minuscule, împrumuturile din alte limbi
neadaptate fonetic şi ortografic, folosirea grafiei oficiale pentru numele proprii din
limbile care folosesc alt alfabet decât cel latin etc.) solicită o atenţie particulară.
Conform principiului sintactic, ortografia permite delimitarea cuvintelor după
sensul lor lexical şi după valorile lor gramaticale, delimitabile grafic prin blanc sau
cratimă în scriere, dar doar contextual în vorbire: o dată/odată, de loc/deloc l-a
cules/la cules, de exemplu. Când se traduce dintr-o limbă în alta, limba traducătoare
(LŢ) îşi respectă propriile reguli şi principii ortografice, nu le reproduce pe cele ale
limbii traduse (LS). De exemplu:

engl. NATO, fr. OTAN, rom. NATO

fr. Charte des droits fondamentaux de l'Union européenne

engl. Charter of Fundamental Rights of the European Union
rom. Carta drepturilor fundamentale a/ale Uniunii Europene
germ. Charta der Grundrechte der Europäischen Union
ital. Carta dei diritti fondamentali dell'Unione europea
span. Carta de los Derechos Fundamentales de la Unión Europea

fr. Déclaration universelle des droits de l'homme

rom. Declaraţia universală a drepturilor omului

fr. Charte européenne des langues régionales ou minoritaires

engl. European Charter for Regional or Minority Languages

2. La nivel morfologic, accentul cade pe valoarea de bază a cuvintelor gramaticale, a

afixelor care marchează şi condiţionează sensul, numărul, genul, alegerea timpurilor
şi a modurilor verbale. Schimbările determinate de alipirea afixelor ca şi schimbările
determinate de schimbarea categoriei morfo-gramaticale (transpoziţia) constituie
tot atâtea aspecte interesante în cercetarea contrastivă a traducerii. Unele
substantive au sensuri diferite la singular şi plural: fr. vacance (rom. loc vacant)/
vacances (rom. vacanţă, concediu), fr. lunette (rom. lunetă)/lunettes (rom.
ochelari); altele dobândesc valori stilistice particulare în stilul beletristic: Balcanul,
Carpatul de la substantivele pluralia tantum Balcani, Carpaţi sau Ioneştii, Popeştii
de la substantive singularia tantum nume proprii în –escu, Ionescu, Popescu; ori au
forme duble de plural, cu referenţi diferiţi şi deosebiri semantice nete care pot
determina interferenţe în traducere: cocoş/ cocoşi (păsări.)/cocoaşe (arme),
cap/capete (de oameni, animale, pod)/capi/ (şefi, lideri, căpetenii, conducători)
capuri (promontorii).

Concordanţa timpurilor reprezintă un capitol delicat al problemelor cu care se

confruntă traducătorul, obligat să cunoască atât regulile scrise, cât şi pe cele nescrise,

117Valorile majusculei pot constitui un subiect interesant în tratarea comparată a traducerii. Dacă în toate
limbile majuscula de început de propoziţie sau frază are valoare similară, majuscula numelor proprii —
patronime, prenume, toponime, odonime, nume de organisme, instituţii, organizaţii, asociaţii de orice
fel— variază de la o limbă la alta. De exemplu, în română se scrie cu majuscule denumirea organismelor şi
organizaţiilor de stat şi politice, a întreprinderilor, asociaţiilor. Camera Deputaţilor, Academia Română,
Ministerul Cercetării Ştiinţifice, Consiliul Judeţean Timiş. În franceză: l'Assemblée nationale, Haute
Cour de justice internationale, le Ministère de l'éducation nationale. Pentru denumirile sărbătorilor, fr.:
Le Vendredi saint, le Nouvel An, le 14 Juillet, la Fête nationale, în română: Anul Nou, Paştele, 1
Decembrie, 1 Mai. În franceză există o valorificare a numelor comune prin majusculă, nemarcată grafic în
româna: un palton negru şi un negru (referitor la rasă), faţă de une robe noire şi une Noire ş.a.m.d.

121
întâlnite mai ales în textele literare, ca mărci auctoriale sau socioleme, marcând originea
personajelor.
3. De nivelul lexicologic este legat sensul cuvintelor flexibile şi de aici pornesc
confuziile în traducere, erorile în interpretarea denotaţiei putând duce la efecte
insolite:

Directrice de recherche au CNRS, Anne Muxel tente d'expliquer les raisons de la faible
mobilisation lors des dernières élections européennes. Elle évoque la trop grande
prégnance des enjeux nationaux118 durant la campagne et le manque de visibilité des
institutions européennes auprès des citoyens de l'Union (…) Tous les types de scrutin
subissent une érosion de la participation électorale, touchant tous les pays de l'Union
européenne, les anciens comme les nouveaux entrants119 (…) Les ex-Quinze n'ont d'ailleurs
guère de leçons à donner. La Suède, le Portugal, la Grande-Bretagne et les Pays-Bas,
pourtant plus familiers du projet européen, ont eux aussi enregistré des records
d'abstention120. Le scrutin d'hier a été marqué par un fort taux d'abstention, de l'ordre de
54,4% dans l'ensemble de l'Union (in Le manque de mobilisation ne fait pas pour autant de
l'Europe un projet condamné, par Sofres, juin 2004).

4. La nivel sintactic, se situează asocierea temă/ remă (cele două funcţii pragmatice
ale unui enunţ care reia o informaţie cunoscută, temă/topic, la care se adaugă o
informaţie nouă, remă/comentariu), valoarea de bază a proverbelor, maximelor,
cugetărilor, modificările de topică, ne(re)cunoaşterea structurilor LŢ etc.
Tema este anaforică şi trimite la subiectul enunţului, elemente cunoscute sau
presupuse cunoscute, amintite în fraza/paragraful anterior sau care decurg logic din
acestea: rema este cataforică, elementul nou care introduce o informaţie necunoscută.
Să luăm un discurs coerent, fără mărci de coeziune aparente:

Le bombardier pense à sa jambe. Gadet pense à son visage. Gadet aime les femmes
(Malraux, Lřespoir, Paris, Gallimard, 1937 : 562).

Contextul: războiul din Spania. Autorul, Malraux, descrie membrii răniţi ai

echipajului unui avion. Gadet, un personaj, este rănit la faţă, neavând oglindă nu se
poate vedea. Absenţa elementelor coezive nu împiedică cititorul să le refacă.
Schimbarea ordinii cuvintelor poate rupe logica internă, inversează raporturile
temă/remă cu implicaţii grave asupra structuri narative. Calitatea unui text este dată de
inteligibilitatea—complexitate121, claritate122, precizie123, exactitate, completitudine124—şi

118 Restituirea eterogenă şi inadecvată a sintagmei enjeux nationaux, prin campaniile naţionale, jocurile
naţionale etc., trădează o insuficientă stăpânire lingvistică şi extralingvistică.
119 Altă stângăcie, noile aderate pentru ‖noile tari acceptate, candidate sau aderente‖ este de fapt un non

sens.
120 V. infra, record de abţinere, aceeaşi observaţie.
121 Complexitatea este analizabilă la nivelul formei şi al conţinutul. Utilizarea unor mijloace lingvistice

complexe pentru a asigura inteligibilitatea textului asigură o creştere exponenţială a gradului de

înţelegere. În traducerile comunicative, centrate pe destinatar, se caută o reformulare clară şi simplistă.
122 Traducătorul utilizează expresiile cele mai clare pentru a garanta inteligibilitatea textelor pragmatice

deoarece acestea îi permit cititorului să identifice cu uşurinţă conceptele evocate, fenomenele descrise.
Analiza clarităţii nu se poate dispensa însă de suportul formal.
123 Precizia este o caracteristică a documentelor tehnice al căror scop constă în a transmite informaţiile

necesare executării unei obligaţii, sarcini şi în care strecurarea unei imprecizii/inexactităţi nu este doar o
eroare de traducere, deoarece poate duce la erori ce pot avea victime sau consecinţe grave în planul
realităţii extra-discursive.
124 Acest criteriu prezintă două laturi, documentarea terminologică, decontextualizată, şi documentarea

tematică, permiţând verificarea numărului informaţiilor —şi a calităţii lor— care se regăsesc în TŢ.

122
de coerenţa lui —norme125, pertinenţă126, exactitate127. Criteriile normative sau
justificate de efectul perlocuţionar intenţionat care pot califica forma şi conţinutul unui
text sunt dependente de scopul comunicării proprii tipului de text analizat. Verificarea
inteligibilităţii unui text se situează la nivelul structurii de suprafaţă, a mărcilor
lingvistice, şi se evaluează (re-)formularea, în timp ce coerenţa vizează structura de
profunzime. Gradele de coerenţă variază în funcţie de accesul la contextul adecvat:
verificare
(Jean-Louis) Calderon est numele unui liceu din Timişoara, de la numele ziaristul ucis în
timpul revoluţiei din decembrie 1989
Calderñn est un grand écrivain

Coerenţa nu este reductibilă la respectarea regulilor de coeziune şi este inaplicabilă ori,

cel puţin, relativă în interpretarea frazelor izolate care nu sunt dependente de relaţia de
coerenţă.
5.2.4.2.2. Supra-determinarea semantică se bazează pe asocierea sau repetarea
unităţilor
lingvistice, combinaţiile semantice, recurenţa unor seme, a unor elemente de
semnificaţie aparţinând aceleiaşi categorii isotopiile lui Greimas.
1. Nivelul grafemic intră în funcţie atunci când autorii, dorind să reproducă o
vorbirea personajelor lor, introduc grafemele adecvate pentru a crea efectul dorit (o
exprimare sâsâită/bâlbâită de exemplu).
2. La nivel morfologic regăsim adjectivele posesive. De exemplu:

Il lit les mains dans les poches, nu

Il lit avec ses mains dans ses poches.

3. La nivel lexicologic, traducătorul trebuie să decidă care sunt situaţiile în care va

recurge la adaosuri (supra-traducere) sau la suprimarea informaţiei (sub-traducere
ori economie, după Delisle) pentru a evita pleonasmele sau alte neajunsuri în LŢ. În
ambele cazuri, traducerea va avea de suferit, fie că este vorba de entropii 128
(semantice, stilistice, informative), fie că este vorba despre câştiguri nedorite.
4. La nivel sintactic atragem atenţia asupra recurenţei structurilor sintactice
paralele, a sintagmelor subiect. A sintagmelor complement (v. infra).
5.2.4.2.3. Recodarea semantică se referă la interpretarea jocurilor de cuvinte
(morfologice şi lexicale), figurilor de stil, lapsus-ului etc.
1. La nivel grafemic prezintă interes grafiile cu valoare semantică specială care
pretind alte recodări în LŢ decât în LS. De exemplu:

125 Evaluarea respectării normelor corespunde verificării regulilor şi convenţiilor de redactare

caracteristice LŢ, registrului şi stilului textului analizat. Verificarea normelor se realizează atât la nivelul
formei, cât şi al nivelul conţinutului.
126 Asociată criteriului completitudinii (depistarea lacunelor informaţionale din TŢ), pertinenţa identifică

informaţiile superficiale din TŢ care, la fel ca şi omisiunea de informaţie, poate constitui un factor de
neînţelegere a TŢ, deoarece supraîncarcă sarcina informaţională a TŢ.
127 Exactitatea se referă simultan la formă şi la conţinut: la nivelul formei, interesează redactarea în

conformitate cu regulile limbii ţintă, română, la nivelul conţinutului, se analizează (in)compatibilitatea

unei informaţii în raport cu alte informaţii prezente în text. Pentru a evita contradicţiile, sensurile false
sau non sensurile.
128 Entropia este definită ca pierderea inerentă în timpul activităţii de traducere, degradare pe care o

suportă informaţia în procesul traducerii dintr-o limbă în alta (Delisle, 1993: 30). Poate fi: a) semantică,
provocată de degradarea firească a calităţii informaţiei în trecerea de la o limbă la alta, sau de o greşeală
de traducere, determinată de bagajului cognitiv, lingvistic, extralingvistic al traducătorului; b) stilistică,
survinind ca urmare a degradării, inevitabile uneori, a calităţii stilului şi idiolectului în trecerea de la o
limbă la alta; alteori, este o greşeală de traducere imputabilă traducătorului (Gile, 1995: 35, 136).

123
 Un Sud-coréen menacé de décapitation129, 3 GI's130 devant la justice militaire

2. La nivel morfologic, recurgerea la, forme deliberat neregulate sau polisemantice

pentru a produce un efect deosebit poate ridica probleme traducătorilor dacă LŢ nu
dispune de aceleaşi mijloace flexionare ca LS. În aceeaşi categorie intră şi
ambiguităţile gramaticale.

Sur le modèle de lř„Orlandoŗ de Virginia Woolf, Jacqueline Harpman a créé

„Orlandaŗ (…) on peut sřattendre à une suite signée Jacques Harpwoman (Le Point,
1263, 30 nov. 1996)

3. La nivel lexicologic, recodarea este impusă de interpretarea neliterară prin

intermediul figurilor de stil: hiperbola, metafora, metonimia, antiteza, eufemismul,
personificarea, animismul, ironia, oximoronul. Traducerea neutră este inferioară din
punct de vedere stilistic şi al efetului perlocuţionar.
4. La nivel sintactic, recodarea este determinată de asocierea unor elemente
antinomice sau disparate, producând în LS efecte insolite sau ilare (absurdul,
comicul, umorul are pe lângă încărcătura stilistică şi o puternică coloratură
culturală) şi care trebuie recodate de traducător în LŢ:

Les coudes appuyés sur la table de la cage de verre131 où sont confinés les accusés (…),
Marc Dutroux, 47 ans, a écouté sans broncher le procureur Michel Bourlet réclamer à son
encontre la "peine la plus sévère" en droit belge132, "la perpétuité". [Dutroux] est un
"délinquant d'habitude incapable d'amendement"133(…) En raison de la "gravité
exceptionnelle des faits et des dommages subis par les victimes134, les familles et la société",
le procureur a en outre réclamé (…) L'accusation a également réclamé au moins "dix ans"
de prison contre l'ex-homme d'affaires véreux Michel Nihoul (63 ans)135… Le procureur a
demandé au jury (…) de "ne pas descendre au dessous de dix ans" de prison contre Nihoul
s'il lui trouve des circonstances atténuantes, en soulignant qu'"il faudra bien les
chercher"136 Une peine de 30 ans également a été requise contre Michel Lelièvre (33 ans)137

129 *Ameninţat de decapitare, în loc de cu decapitarea, duce prin alegerea greşită a prepoziţiei,
personificarea unei acţiuni şi improvizarea unei colocaţii neinspirate la un sens fals.
130 3 GIřs tradus prin 3 GL demonstrează că lectura anticipată este insuficient însuşită ca metodă, iar

contextul cognitiv este inexploatabil dacă bagajul cognitiv este limitat ori pasiv. Evaluarea vizează pe de-o
parte metoda, pe de altă parte, rezultatul, Două rânduri mai jos se află şi soluţia problemei traducere care
trece neobservată chiar şi după ce este tradusă sintagma trois soldats américains. Într-o altă interpretare,
cei 3 GI devin „generali‖, trei generali se afla în faţa justiţiei militare.
131 Pe masa cuştii unde sunt ţinuţi acuzaţii, colocaţie inadecvată şi inexistentă în română, traducerea

semantică pentru box des accusés, boxa acuzaţilor.

132 Autocontrolul nu funcţionează, atenţia nu este distribuită simultan pe receptare/decodare şi

reformulare, motiv pentru care absurdul vehiculat de discursul reformulat în română trece neobservat de
traducător/interpret: pedeapsa cea mai severă *în dreptul belgian : închisoarea pe viaţă.
133 Se omite în traducere dřhabitude incapable dřamendement şi il nřest pas à son coup dřessai, [dix

années] supplémentaires [en détention].

134 Restituire parţială şi inexactă, a pagubelor suferite de victime [majoritatea moarte de multă vreme]

din cauza literalismului devenind aproape absurdă. Nu există în limba română o colocaţie care să justifice
agresiunea fizică asupra cuiva ori omorul prin pagubă suferită... A-ţi pierde viaţa este o pagubă enormă,
dar nu mai poate fi constantă de perdant. În cazul decesului victimelor, se vorbeşte despre pierderi
suferite de familia victimelor, în cazul supravieţuirii acestora, despre vătămări.
135 Contra sensul rezultă din restituirea eronată a adverbului fr. également, prin rom, încă în loc de de

asemenea: Acuzarea a cerut încă zece ani de închisoare pentru omul de afaceri Michel Nihoul….
136 Nu înţelegi, nu traduci. Aceasta este una dintre regulile de bază în traducere. Deci trebuie să înţelegi ca

să traduci. Altfel: subliniind faptul că trebuie căutat bine [Nihoul], în timp ce imposibilitatea aflării unor

124
 (…)Le prononcé des peines à l'encontre du pédophile et de ses trois co-accusés138 est
attendu pour (…) Nous n'oublierons jamais ces horreurs, ne laissez pas les auteurs de
celles-ci les oublier avant nous"139, a lancé en conclusion de son propre réquisitoire l'avocat
général Jean-Baptiste Andries.(Le Monde, lundi 21 juin 2004, 13h07, Perpétuité réclamée
pour Dutroux, peines sévères pour ses complices)

5.2.4.2.4. Referinţele intratextuale

Situarea cuvintelor în context pentru a le putea sesiza sensul exact se numeşte
contextualizare (Moeschler, Reboule, 1999: 28, 87) şi se realizează cu ajutorul indicilor
de contextualizare în cadrul proceselor de contextualizare (Ducrot, Schaeffer, 1996: 99).
Indicii de contextualizare —forme lingvistice, aparţinând repertoriului lingvistic al
vorbitorilor— semnalează presupoziţiile contextuale şi contribuie la alegerea modului de
interpretare a enunţurilor. Procesele de contextualizare sunt variate: prozodice (ritm,
tempo, intonaţie etc.), non-verbale (în special gestuale), verbale (lexicale, segmentale şi
secvenţiale) şi ele arată că diferenţele interculturale sunt uneori rezultatul divergenţelor
din utilizarea indiciilor de contextualizare. Echivalenţă dinamică sau contextuală,
contextualizarea diferă de transcodare.
1. La nivel grafemic se situează variantele individuale sau ticurile (dificultăţile de
pronunţie ale unui personaj, sâsâit, fonfăit, bâlbâit etc.).
2. La nivel morfologic interesează traducerea anaforelor şi cataforelor, realizarea
coeziunii graţie pronumelor etc.
Să luăm ca exemplu incipitul romanului balzacian Gobseck140, roman inspirat din
evenimentele care au divizat Franţa timpului scriitorului. Maestru al frescelor sociale,
Balzac prezintă aici nobilimea care, scăpată de masacrele Revoluţiei franceze se
reîntoarce din exil după revoluţia restaurarea lui Ludovic XVIII. Tema esenţială este
reprezentată de evenimentele politice de la începutul secolului al XIX-lea, iar sub-
temele sunt frescele sociale (a se vedea traducerea în limba română în Anexa 4:
Balzac) :

A une heure du matin, pendant lřhiver 1829 à 1830 ; il se trouvait dans le salon de la
vicomtesse de Grandieu deux personnes étrangères à sa famille. Un jeune et joli homme
sortit en entendant sonner le pendule. Quand le bruit de la voiture retentit dans la cour ; la
vicomtesse, ne voyant plus que son frère et un ami de la famille qui achevaient leur piquet,
sřavança vers sa fille qui, debout devant la cheminée du salon, semblait examiner un garde-
vue en lithophanie, et qui écoutait le bruit du cabriolet de manière à justifier les craintes de
sa mère.
- Camille, si vous continuez à tenir avec le jeune compte Restaud la conduite que vous avez
eue ce soir, vous mřobligerez à ne plus le recevoir. Écoutez, mon enfant, si vous avez
confiance en ma tendresse, laissez-moi vous guider dans la vie. À dix-sept ans, on ne sait
juger ni de lřavenir, ni du passé, ni de certaines considérations sociales. Je ne vous ferai
quřune seule observation : Monsieur de Restaud a une mère qui mangerait des millions,
une femme mal née, une demoiselle Goriot qui jadis a fait beaucoup parler dřelle. Elle sřest

circumstanţe atenuante arată că legătura dintre numele proprii menţionate în text şi pronume nu este
corect identificată de traducător.
137 Şi exprimarea simplă devine, uneori, o dificultate de traducere ? O pedeapsă de 30 de ani a fost

primită în egală măsură de Michel Lelièvre… se dovedeşte un fals deoarece precedentul condamnat nu a
primit o pedeapsă de 30 de ani. O soluţie ar fi modularea şi transpoziţia: De asemenea a mai fost
condamnat şi… la….
138 Literalismul, echivalenţa formală, adică traducerea semantică, nu reprezintă strategia şi mijloacele de

transfer interlingvistic cele mai profitabile în cazul traducerii textelor aşa-zis pragmatice: pronunţarea
pedepselor în ceea ce priveşte pedofilul şi co-acuzaţii, complicii pedofilului sunt şi ei acuzaţi.
139 Pentru a încheia, un non sens: şi nu lăsaţi nici autorii acestora să uite în faţa noastră.
140 Incipitul romanului este analizat în Lecture eficace. Saisir les nuances des mots. Pronoms et cohésion

du texte (www.ccdmd.gc.ca/fr).

125
 si mal comportée avec son père quřelle ne mérite certes pas dřavoir un si bon fils. Le jeune
compte lřadore et la soutient avec une piété filiale digne des plus grands éloges; il a surtout
de son frère et de sa sœur un soin extrême. Quelque admirable que soit cette conduite,
ajouta la vicomtesse dřun air fin, tant que sa mère existera, toutes les familles trembleront
de confier à ce petit Restaud lřavenir et la fortune dřune jeune fille.
-Jřai entendu quelques mots qui me donnent envie dřintervenir entre vous et Mlle de
Grandieu, sřécria lřami de la famille.
- Jřai gagné, Monsieur le compte, dit-il [cataforă, pentru Derville] en sřadressant à son
adversaire. Je vous laisse pour courir au secours de votre nièce.
- Voilà ce qui sřappelle avoir des oreilles dřavoué, sřécria la vicomtesse. Mon cher Derville,
comment avez-vous pu entendre ce que je disais tout bas à Camille ?
- Jřai compris vos regards, répondit Derville en sřasseyant dans une bergère au coin de la
cheminée. Lřoncle se mit à cóté de sa nièce, et Mme de Grandieu prit place sur une
chauffeuse, entre sa fille et Derville.
Il est temps, madame la vicomtesse, que je vous conte une histoire qui vous fera modifier le
jugement que vous portez sur al fortune du comte Ernest de Restaud.
- Une histoire ! sřécria Camille. Commencez donc vite, monsieur.
Derville jeta sur madame de Grandieu un regard qui lui fiat comprendre que ce récit devait
lřintéresser/ la vicomtesse de Grandieu était, par sa fortune et par lřantiquité de son nom,
une des femmes les plus remarquables du faubourg Saint-Germain ; et, sřil ne semble pas
naturel quřun avoué de Paris pût lui parler familièrement et se comportât chez elle dřune
manière si cavalière, il est néanmoins facile dřexpliquer ce phénomène. Madame de
Grandieu, rentrée en France avec sa famille royale, était venue habiter Paris, où elle
nřavait dřabord vécu que de secours accordés par Louis XVIII sur les fonds de la liste civile,
situation insupportable.

Vizualizarea scenei este complexă, naraţiunea este întreruptă de dialoguri susţinute

de personaje prea puţin distincte (vicontesa, Camille, contele, Derville). Pentru a urmări
scena se impune asocierea corectă a pronumelor cu personajele şi cu celelalte realităţi
desemnate. Pronumele impersonal il din prima frază nu risipeşte misterul care planează
asupra celor deux personnes étrangères à sa familles. Ruptura pe care o produce fraza
următoare care nu asigură legătura între aceste persoane şi un jeune et joli homme,
articolul nehotărât un sporind ambiguitatea, abia în final stabilindu-se legătura dintre
tânărul care a ieşit şi contele de Restaud. De asemenea folosirea cataforică a pronumelor
il, je (Jřai entendu, Jřai gagné), pentru lřami de la famille, referentul fiind utilizat
ulterior, Derville,complică înţelegerea. La acestea se adaugă şi practica neobişnuită
astăzi141, folosirea persoanei a doua plural în conversaţia dintre mamă şi fiică (Camille,

141Distanţa istorică şi culturală este greu surmontabilă azi în traducere, dar echivalenţele funcţionale se
impun firesc, şi nu din cauza maladiei expresive care a devenit tutuiala relaţională în societatea
(românească) contemporane. Despre dificultătea de traducere şi adaptarea tutuielilor occidentale
(ne)înţelese, mergând de la „varianta simplă a tutuielii‖ la tutuieli, a se vedea Mircea Vasilescu, „Câteva
tipuri de tutuială‖ (Dilema veche, Anul II, nr. 60, 11-17 martie 2005, p. 3). „Tutuiala socială‖ practicată de
preoţi şi de doctori, „nu ca persoane, ci ca instanţe depersonalizate, primul este vocea Domnului, al doilea
glasul Ştiinţei vindecătoare‖, „tutuiala in absentia—o tutuială (post)modernă, intelectuală şi conotativă‖,
întâlnită mai ales la „intelectuali subţiri care vor să dea impresia de intimitate cu elita‖, şi cea mai
pernicioasă, tutuiala „de tip occidental‖, promovată asiduu în firme, la televizor, în emisiunile de
divertisment. Această ultimă impresie ignoră regulile convenţiilor sociale:
Ideea că tutuiala e „ca-n Occidentŗ a pătruns în unele minţi care îşi închipuie că, în engleză, you
înseamnă tu.
Nu înseamnă nici tu, nici dumneavoastră (sau înseamnă şi una, şi alta), nu marchează „nivelulŗ
de politeţe şi, în orice caz, în filmele americane putem vedea cum funcţionează regula stabilirii
convenţiei: „call me Billŗ, „OK, Billŗ (Vasilescu, loc. cit.).
În acest context de reproducere, adică de traducere, a unei opere, marcată cultural şi istoric, nedumeririle
traducătorilor debutanţi sunt multiple. Pentru cine traducem? De ce să nu depăşim exprimarea artificală,

126
si vous continuez, vous mřobligerez, Je ne vous ferai quřune seule observation, faţă de
dacă te vei purta, mă vei sili, Ascultă-mă copila mea, vreau să-ţi spun). De seamnea
traducerea subiectului pronominal —je, il, vous—, folosit alternativ ca anaforă şi
cataforă, în limba română a produce un efect neaşteptat şi în neconcordanţă cu intenţia
autorului.
Paronomaza linear-literar ascunde ceva mai mult decât un joc de sonorităţi, raportul
structural este temeiul existenţei discursului literar. Dimensiunile linearităţii —
spaţială, închiderea între coperţile volumului, temporală, durata lecturii, stilistică,
valoarea incipitul romanesc, cognitivă, legată deci de modul de funcţionare a memoriei,
înţelegerii reprezentărilor, analizei pe care o facem— marchează literalul.
Referirile intratextuale, ca şi aluziile, sunt adesea incomplete, ele trimit

la un cuvânt, o expresie, un fapt, o persoană etc. pe care, după părerea emiţătorului,

receptorul ar trebui să le cunoască (…) pentru mulţi cititori [referirea la bătrânul domn
Weller, tatăl lui Sam Weller din Pickwick Papers de Dickens din paragraful Where is the
road now, and its merry incidents of life? old honest, pimple-nosed coachmen? I wonder
where are they, those good fellow? Is old Weller alive or dead?] nu va însemna nimic.
Pentru traducător trebuie să însemne ceva. Iar o notă de subsol va fi binevenită (citat de
Leviţchi, 1975: 55)

Un alt exemplu:

Din 2001, recordul de altitudine pentru un zbor fără echipaj este deţinut de Helios,
aparatul conceput de NASA. Firma britanică Qinetiq a realizat un aparat de zbor (Zephyr
3) fără pilot, cu elice şi motor solar [e]142. Vehiculul este mai mic decât omologul său
american şi [este] capabil să ajungă la o altitudine de 40 km. Conceput pentru înlocuirea
unor sateliţi [ de ce fel ?] sau pentru observarea şi survolarea planetei Marte, Zephyr 3 a
scăpat de concurenţă (Helios s-a prăbuşit pe 26 iunie [2003])143 dar va porni la drum după
încercarea pe care o vor face doi piloţi îmbarcaţi pe un balon gigant umplut cu heliu,
produs tot de Qinetiq (Sursă: Ştiinţa pentru toţi,nr.11/noiembrie 2003, rubrica „Noutăţi‖,
Titlu: Drona „flămândăŗ de recorduri, Domeniu: tehnologie).

3. La nivel lexicologic, al reţelei lexico-semantice a TS trebuie surprinse opoziţiile,

care stau la baza structurii logice a textului, câmpurile lexicale aferente sau
progresia informaţiei, de recodarea intratextuală.
4. La nivel sintactic, traducătorul are obligaţia să păstreze reţeaua intratextuală a
expansiunii sinonimice a unui cuvânt temă şi tematizat şi să evite referinţele
intratextuale stângace ori eronate care ar putea pune în pericol sensul:

Oufi pourrait avoir une véritable stature de dirigeant car il est (relativement) âgé, et car il
a passé plus de temps que Mouqrin dans le pays144 et est plus familier du réseau Al-Qaïda
en Arabie dont il a été l'un des fondateurs", ajoute-t-il. Si la désignation d'Oufi est

azi? Ar trebui să ne întoarcem la studierea textelor paralele pe care o sugera Leviţchi încă din 1975 (: 253)
pentru a găsi răspunsuri şi pentru a învăţa să distingem calitatea.
142 Deci cu propulsie solară.
143 Tratarea cu superficialitate a temelor centrale cele doua avioane telecomandate, Helios şi Zephy-3.

Prezentarea unuia se obţine prin raportare la celălalt (asocierea temă/remă), deci folosirea parantezelor
pentru inserarea unor informaţii esenţiale pentru asigurarea coerenţei textului este inexplicabilă,
coeziunea lasă de dorit.
144 Dacă nu logica traducătorului este în impas, competenţele lingvistice în limba maternă sunt cert

insuficiente: Oufi ar avea un mai mare impact asupra celor care fac parte din reţeaua Al-Qaida
deoarece este cât de cât mai în vârstă.

127
 confirmée, celui-ci aura accédé145 à une fonction dont les trois derniers occupants ont été
tour à tour tués dans la guerre

5.2.4.2.5. Referinţele intertextuale fac trimitere la alte sisteme semiologice, la

elemente culturale diverse, etc.
Factorul intertextualităţii deţine un rol esenţial în însuşirea oricărui sistem de
semne, în aprofundarea unui limbaj prin alt tip de limbaj, deoarece

toate codurile culturale se referă la aceeaşi realitate, chiar dacă folosesc mijloace diferite
de redare şi vizează fiecare obiectele realităţii sub un anumit unghi de vedere146

Pentru a desemna relaţia unui text cu alte texte, Genette concepe un aparat critic
complex, numit transtextualitate şi format din cinci relaţii transtextuale: paratextul,
intertextualitatea, metatextualitatea, hipertextualitatea şi arhitextualitatea.
Transtextualitatea astfel concepută include şi clasica intertextualitate, definită de Julia
Kristeva drept fenomenul perceptibil la nivelul unităţii operei, total dependent de autor,
deci un act auctorial volitiv, dar inconştient, pentru că nu imitată deliberat, aşadar, un
fenomen identificabil prin detectarea urmelor, influenţelor textuale izolate care l-au
marcat pe autor. Dacă în definiţia Juliei Kristeva intertextualitatea este fundamentată
pe actul scriiturii, deci pe intenţionalitate, în definiţia lui Rifatterre, intertextualitatea
are altă accepţie, întemeiată pe acceptabilitate şi, prin urmare, este descrisă ca un efect
de lectură, o lectură a explicitului, aptă să activeze unul dintre posibilele itinerarii
textuale ale operei, una dintre potenţialele ei interpretări. Intertextualitatea este văzută
de Genette restricitiv:

une relation de coprésence entre deux ou plusieurs textes, cřest-à-dire, eidétiquement et le

plus souvent, par la présence effective dřun texte dans un autre (G. Genette, 1982 : 8).

Vom folosi conceptul de intertextualitate pentru a desemna relaţiile mai mult sau
mai puţin explicite cu alte texte. Adică avem în vedere atât intertextualitatea anterioară
(citat cu sau fără ghilimele, aluzie, adaptare, referinţă culturală, literală etc.), cât şi pe
cele posterioară şi a-cronică. Tot aici includem metatextul (relaţia dintre text şi
comentariul lui) şi paratextul (relaţia de imitare şi transformare a fiecărui tip de text în
funcţie de tipurile de discurs care îl constituie). Criteriile textualităţii sunt şi ale
traductibilităţii: intenţionalitatea, situaţia, coerenţa (logica cognitivă), coeziunea (logica
lingvistică), acceptabilitatea.
1. La nivel grafemic, în unele limbi, se remarcă tendinţa folosirii unor grafeme
particulare în presă în unele limbi, în timp ce altele preferă grafii mai suple, omit
astfel de indicaţii, generalizează ori aproximează:
Un Sud-coréen menacé de décapitation, 3 GI's devant la justice militaire (preluat din
engleza americană în franceză, v. infra comentarii despre traducerea în română)

Arabie: un ex-policier saoudien à la tête d'Al-Qaïda, rom. Al-Qaida (al-Qaeda, v. infra

valoarea de bază a unităţilor lingvistice şi variaţiile la nivel grafemic)

145 Construcţii relativ bizare şi sigur incorecte din cauza nerespectării concordanţei timpurilor dacă
desemnarea lui Oufi este confirmată, acesta ar [va] accede la funcţia...
146 I. Evseev (1985: 23) îşi argumentează afirmaţia prin următorul exemplu: subiectul-receptor care şi-a

apropriat toate sensurile metaforice şi simbolice ale cuvântului pasăre din limba maternă va înţelege cu
uşurinţă sensul Păsării măiastre din basmele populare, dar şi al Măiestrei lui Brâncuşi, al Păsării de foc a
lui I. Stravinski. Pe lângă intertextualitatea formelor expresiei umane, există şi o intertextualitate,
interreferenţialitate în interiorul aceluiaşi tip de limbaj, aceluiaşi tip de artă.

128
 2. La nivel morfologic, menţionăm formulele tradiţionale de exprimare a urărilor de
sărbători (La mulţi ani, Bonne Année, A Happy New Year), instrumentele
gramaticale etc.
3. La nivel lexicologic, notăm referinţele la alte texte (Beckett, Ţepeneag fac referiri
la alte texte ale lor, o serie de personaje fac legătura între aceste texte). Acestor
referinţe intertextuale li se adaugă şi referinţele culturale, istorice sau de
actualitate:
Când Villon se referă la Grosse Margot, doar cunoaşterea referentului îl poate ajuta
pe traducător : celebra tavernă sau stăpâna ei, una din iubitele lui Villon ?

…primele Dumneavoastră două volume şi traducerile din Robbe-Grillet au

fost lecturi esenţiale pentru formaţia mea (Ţepeneag, Maramureş, 2001: 177).

Monsieur de Restaud a une mère qui mangerait des millions, une femme mal née, une
demoiselle Goriot qui jadis a fait beaucoup parler dřelle. Elle sřest si mal comportée
avec son père quřelle ne mérite certes pas dřavoir un si bon fils (Balzac, Gobseck,
referinţă particulară la Père Goriot, deoarece romanul Gobseck a apărut în 1830, iar
originalul versiunilor româneşti, Moş Goriot ori Taica Goriot, în 1834-1835)

Referinţe culturale, geografice, istorice sau de actualitate:

Il pourrait être plus dangereux que Mouqrin car il est sorti des rangs de la police et (...)
est originaire de la ville sainte de Médine147, ce qui devrait lui permettre de recruter
facilement dans cette région

Mouqrin avait succédé au Yéménite Khaled Ali Haj, tué en mars 2004148.

PARIS (AFP) - Au lendemain de l'adoption du projet de Constitution européenne par

les 25149 à Bruxelles, les socialistes restent divisés sur l'attitude à adopter, les uns
appelant à approuver le texte en dépit de leurs "déceptions", les autres - les minorités
du PS - persévérant dans leur rejet.150 (juin, 2004)

4. În traducerea semantică (adică în TS orientate spre autor şi cultura sursă), la nivel

sintactic nu este necesar să fie satisfăcută condiţia de veridicitate. Dar, în
traducerea comunicativă, orientată spre destinatar şi cultura ţintă, se acordă
prioritate formei pe de-o parte şi sensului, pe de altă parte.

Voicy bonne provision. Aussy bien ne bevyons-nous que lâchement, non en

lancement. Cecy nřest que bon signe, ce sont aiguillons de vin (Rabelais)

147 Bagajul cognitiv sărăcăcios, tehnica lecturii anticipate neasimilată duc la sensuri false: a ieşit din
rândurile poliţiei şi (…) este originar din oraşul sfânt Medin. De altfel, câteva rânduri mai jos, aceeaşi
referinţă geografică şi culturală este „tradusă‖ la fel. Evaluarea se face pe tei paliere: calitativ, cantitativ şi
tehnic, dovada asimilării metodologiei de traducere, aplicarea pertinentă în TŢ pentru a păstra la
inteligibilitatea TS.
148 Situarea în afara contextului socio-politic actual naţional şi internaţional nu poate ajuta un traducător.

Fără cultură generală, traducerea devine imposibilă: Mouqrin i-a succedat [îi succedase, urmase] lui
Yemenit [yemenitului] Kaled Ali Haj.
149 Nici o explicaţie logică nu justifică omisiunea par le 25. Cauza omiterii, neidentificare referentului, a

realităţii extralingvistice: traducătorul ignoră numărul ţărilor membre ale Uniunii Europene şi al noilor
state care au aderat la UE.
150 Înţelesul este în discuţie. Neînţelesul împiedică urmărirea restituirii, iar intenţia autorului se risipeşte

complet: în ceea ce priveşte atitudinea de a adopta acest proiect, alţii insistau asupra negării acestui
proiect.

129
 TŢ (traducere semantică) : Iată, suratelor, gustări îndeajuns, n-aveţi ce zic, fiindcă,
după cum se ştie, sărătura stârneşte băutura (Rabelais, 1967, traducere de Hodoş),
aliteraţia ar imita zgomotul produs de înghiţirea lichidului,
TŢ (adaptare): Belşug de bucate; o să tragem duştile cătinele, nu cum beau cătanele. E
semn bun: ăştia-s pintenii vinului (Rabelais, 1967, traducere de R. Şi I. Vulpescu)

Dimensiunea semiotică a traducerii include dimensiunile sintactică, semantică şi

pragmatică. O analiză globală a TS, care să urmărească aspectele pe care le prezintă
Larose în modelul său integrativ accepta stăpânirea articulaţiilor gramaticale şi logice
ale textului, uneori nu fără o cunoaştere a situaţiei extralingvistice, a contextului de
comunicare, alteori a contextului de traducere.

Concluzii
Compararea traducerilor rămâne în mod evident parţială, numeroase alte probleme
pot fi ridicate şi tratate separat sa în relaţie cu altele. Credem că metoda analitică
permite punerea în valoare a complexităţii operaţiei traductive şi, ca un corolar,
evidenţierea dificultăţii de a aprecia calitativ o traducere (de a emite judecăţi de valoare
asupra calităţii acesteia, indiferent că vorbim despre evaluare sau autoevaluare, în fond
orice traducător care evaluează traducerea altui traducător va aplica propria sa grilă
subiectivă).
Metodele de analiză prezentate anterior, fără pretenţia de a fi complete, de a se baza
pe vreo analiză exhaustivă – de altfel utopică! – sunt totuşi globale, în sensul că încearcă
să răspundă unei multitudini de probleme de traducere. Complementaritatea metodelor
ar asigura contextualizarea necesară studierii echivalenţelor de traducere. Din aceste
modele de analiză globală a produsului finit, alegem doar ceea ce ne permite
demonstrarea ipotezei formulate iniţial referitoare la transferul unităţilor culturale şi
analiza la nivel pragmatic şi a contextului extralingvistic (v. şi J. Dancette, 1998),
metoda comparativă bilingvă.
Variantele semantică şi adaptată —din Rabelais— permit observarea
raţionamentelor traducătorilor aparţinând aceluiaşi spaţiu cultural şi lingvistic, dar
evident, cu un bagaj cognitiv specific, (ne-)actualizând complemente cognitive
subiective transparente în decupajul făcut şi în soluţia adoptată. În cazul comparaţiei
trilingve, cei doi traducători aparţin unor orizonturi culturale şi lingvistice diferite, ceea
ce presupune o seamă de modificări ale datelor ce îi caracterizează pe cei doi.
Rezultatele prezintă interes mai mult pentru paralelismul dintre modurile de reflectare
a culturii franceze în limbile franceză şi italiană.
Studiile de traducere literară comparată aduc în prim plan dilema identităţii şi
alterităţii: textul ţintă dacă nu este întru-totul textul sursă, nu este totuşi în întregime
detaşat de acesta. Teoria traducerii permite comparatistului să măsoare subiectivitatea
traducătorului pe baza unei înţelegeri hermeneutice a textului, evitând acordarea unei
atenţii exagerate semnificantului, adică semanticii, în detrimentul semnificatului, adică
semioticii. Aşadar, traductologul-comparatist are în vedere trei demersuri principale de
traducere atunci când limbile sursă şi ţintă beneficiază de un potenţial de exprimare
total diferit:
1) Să apeleze la o soluţie extremă, atunci când un cuvânt nu se lasă tradus cu sensul
din limba sursă, deci când există o lacună în limba ţintă care împiedică redarea
ideii vehiculate în textul sursă, şi poate împrumuta termenul din limba sursă
pentru a-l insera ca atare în limba ţintă;
2) Să aleagă a traduce termenul din limba sursă printr-un cuvânt din limba ţintă
deposedat de sensul lui obişnuit/cotidian, şi folosit cu un alt sens menţionat sau

130
 cu ajutorul unui neologism. În acest caz se produce nomadismul semnificatului
(cf. P. Legrand, 1999: 25), o împrumutare a semnificatului fără semnificant;
3) Să confere un sens apropiat de cel al cuvântului din limba sursă cu ajutorul unui
termen ale cărui implicaţii pragmatice, la nivelul semnificaţiei, îi sunt asimilabile.

Strategia aleasă nu este mai puţin importantă decât înţelegerea semnificatului din
limba sursă. În toate cazurile—şi toţi traductologi sunt de acord asupra acestui aspect—,
traducerea va conţine fie un grad de entropie (o pierdere de informaţie la trecerea din
limba sursă în limba ţintă), fie un fenomen de incrementare (un adaus în limba ţintă,
faţă de limba sursă, privitor sau la semnificat sau la semnificant).
Relativismul modelelor de evaluare a traducerii permite traducătorului să-şi
sustragă munca din faţa unei critici prea punctuale, invocând şi alte constrângeri cărora
trebuie să le răspundă. Prin urmare, nici o traducere nu poate fi evaluată obiectiv dintr-
o unică perspectivă. Ni se pare firesc să acceptăm ideea că aceste modele converg întru
realizarea unei evaluări textologice şi traductive obiective şi globalizante. Chiar dacă
avem în vedere finalitatea textului sursă, nu putem ignora manifestarea lingvistică a
textului ţintă. Asupra aspectelor menţionate în analiza la nivel denotativ, conotativ,
textual etc. insistăm doar în măsura în care sensul culturemului este grav afectat sau
dacă transferul cultural nu se efectuează din alte motive.
La alegerea strategiei de traducere participă mai mulţi factori, pe de-o parte, factorii
care definesc condiţiile de producere a textului şi a sensului (intenţii, finalităţi etc.) şi pe
de altă parte, factorii care determină condiţiile de receptare a sensului vehiculat de un
text (efecte, reacţii). Există însă şi factori externi producerii şi receptării sensului:
constrângerile editoriale sau comerciale ori gustul epocii în care se traduce. Toţi aceşti
factori influenţează finalitatea traducerii şi în funcţie de ponderea unui tip de
constrângere sau al altuia, traducătorul îşi stabileşte strategia de traducere:
comunicativă (axată pe destinatar), semantică (transfer de sens), literală (fidelă formei,
structurii limbii sursă), liberă sau adaptarea (strategie de traducere prin care
traducătorul se îndepărtează de stricta rigoare a literei, în favoarea temelor textului
sursă, Delisle, 1993: 48) erudită (strategie aplicată în traducerile comentate ale textelor
vechi, mai ales, în care se realizează numeroase inserări intertextuale şi metatextuale,
Hurtado Albir, 1990).
Nu putem vorbi despre modele pure de evaluare a traducerii, aşa cum nu putem
vorbi nici despre „reţete de traducere‖ (Ladmiral). De aceea în analiza noastră ele
interacţionează, se completează reciproc, orice abordare unilaterală fiind, credem,
frustrantă şi incompletă, întrucât amintirea cognitivă, sensul, nu poate fi redată şi
concretizată, după restructurarea firească deverbalizării, decât cu ajutorul lingvisticului.
Relativismul modelelor de evaluare a traducerii sintetizate ne-a determinat să le
abordăm complementar, tocmai pentru a diminua subiectivismul cercetării.

131
 Concluzii
Idiosincrasiile traducătorului, (pre)judecăţile traductologului

Toi, qui me lis, es-tu sûr de comprendre ma langue ?

(Borges, Œuvres Complètes, Gallimard, 1993: 498)

Mare parte a muncii era mecanică şi, pentru că

eram slujitorul textului şi nu creatorul
său, era nevoie de o altfel de energie (…)
Munca de traducător semăna pe undeva cu
munca de fochist. Umpli o lopată cu cărbuni şi
o arunci în cuptor. Fiecare bulgăre e un cuvânt
şi fiecare lopată încă o propoziţie, iar dacă (…)
te ţin puterile să munceşti câte opt sau zece ore
încontinuu, poţi menţine focul arzând. Cu
aproape un milion de cuvinte în faţă, eram
dispus să lucrez cât de mult şi cât de intens era
nevoie, chiar dacă asta însemna să dau foc
casei.
(Paul Auster, Cartea iluziilor, traducere de Dana
Crăciun, Iaşi, Polirom, 2004: 85-86, subln. ns.)

Căutarea narcisistă a originalităţii absolute este imposibilă în afara contextului său de

asimilare, de comunicare, de conexiuni şi de raport cu alteritatea. Sarcina judicioasă
constă în a contribui la îmbogăţirea cunoaşterii, la ameliorarea comunicării, rectificarea
unei idei, instaurarea unei norme şi nu în a se pretinde deţinătorul unei originalităţi
irevocabile. Orice pretenţie de acest gen încarcerează spiritul într-o atomizare lipsită de
comunicare şi relaţii cu alteritatea (cu celălalt). Pentru supravieţuirea unei culturi, este
preferabil să se spargă cadrele unei rigidităţi monadice şi să se promoveze migrarea
cunoaşterilor şi cunoştinţelor, ideilor, moravurilor, viziunilor şi percepţiilor, să se
promoveze circulaţia ideilor. Traducerea, comunicare prin „nomadizare‖, ar garanta
unei culturi racordarea la realitate (prezent), istorie şi viitor. Participarea de tip
civilizator diminuează pretenţiile nemăsurate ale originalităţii absolute, necondiţionate
şi ireversibile, dar nu alterează specificitatea culturală.
După Houbert Jaoui, creativitatea se supune propriilor legi, legi care se deosebesc
de reflecţia analitică:

En effet, la Créativité est la logique de la découverte. Ce nřest pas lřabsence de

logique, cřest une multilogique. Alors que le mode habituel de fonctionnement de
lřintelligence (…) est déductif, relativement linéaire et en tout cas unilogique. Le
fonctionnement de lřesprit dans lřacte de création, dřinvention, de résolution dřun problème
est divergent. Il emprunte différents chemins logiques, sans limitation (Manuel de
créativité pratique, Paris, Epi, 1979: 139, subln.ns.).

Limitele traducerii, dar şi provocarea căreia trebuie să îi răspundă traducătorul.

Pentru a-şi asuma gândirea celuilalt, a autorului, cu intenţia de a o face accesibilă unui
destinatar dintr-un orizont cultural diferit, traducătorul acceptă o imersiune în cultură,
în istoria literaturii, teoria literaturii, estetica receptării etc. De aceea, în cazul unora
dintre exemplele comentate, folosirea metalimbajului specific evaluării traducerii (nume
de procedee, tehnici etc.) dispare pentru a permite intertextualităţii, metatextualităţii şi
paratextualităţii (R. Barthes, 1971: 101, 1973: 59, G. Genette, 1979: 87-88, J. Kristeva,

132
1969: 146, 181, 1974: 60) să introducă cititorul în anturajul cultural al autorului. Am
arătat care sunt consecinţele referinţelor culturale şi intertextuale asupra traducerii şi ce
atitudini poate adopta traducătorul: să continue traducerea ca şi cum nu ar observa că
autorul mizează pe relaţia dintre text şi alte texte, alte referinţe culturale, sau să se
oprească şi să caute, să încerce să restituie (în intertext, metatext, paratext şi/sau
arhitext) intenţia autorului atât cât se lasă ea sesizată. Caracterul arbitrar al oricărei
traduceri depinde de situaţia de traducere, afirmă Andre Markovics, autorul
controversatei traduceri a romanului dostoievskian, Idiotul:

La grande différence entre une traduction et lřécriture originale, cřest quřon considère que
le texte original existe en tant que tel, alors que la traduction dépend de lřépoque et de la
personnalité du traducteur. Quand on lit une traduction, on ne lit pas l’auteur
étranger, on lit l’auteur étranger vu par le traducteur. Ce nřest ni bien ni mal, cřest
comme ça. Il faut être conscient quřune traduction est relative, parce que cřest juste une
opinion (…) Toutes les traductions sont des approximations. Plus le texte original est beau,
plus la traduction ne peut être quřapproximative. On ne peut en aucun cas prétendre à la
vérité absolue. Une traduction, cřest une interprétation (Entretien avec Nicole Zand, 1993,
subln.ns).

Subiectivitatea traducătorului merge uneori până la pregătirea cititorului pentru

receptarea operei traduse prin studii introductive care preced opera tradusa propriu-
zisă. În situaţiile de traducere în care traducătorul se confruntă cu un vocabular ce
prezintă o tehnicitate particulară (filozofie, religie etc.) conversia lingvistică nu se mai
realizează la fel de armonios deoarece perceperea sensului este mai greoaie.
Traducătorul riscă să nu surprindă sensul deplin, să altereze eleganţa stilului autorului
sau să îi anuleze mărcile aluzive ori simbolice. Traducătorul şi traductologul sunt
conştienţi de relativitatea oricăreia dintre strategiile de traducere, de aceea unul le
alternează în funcţie de diverşi factori şi parametri, fără să subscrie orbeşte traducerii
literale, semantice ori comercial-comunicative, altul le comentează fără să impună o
evaluare procustiană.

133
Cuprins
Partea întâi .......................................................................................................................... 9
Cercetarea traductologică. Repere teoretice ...................................................................... 9
Prefaţă ................................................................................................................................. 9
Introducere ........................................................................................................................ 10
Capitolul I .......................................................................................................................... 12
Despre traductologie ......................................................................................................... 12
1. Obiect de studiu şi statut ............................................................................................ 12
2. Obiectivele prezentei cercetări traductologice .......................................................... 15
Capitolul II ......................................................................................................................... 17
Teoriile traducerii. Prezentare sintetică ............................................................................ 17
1. Generalităţi. ................................................................................................................ 17
2.Tipologia teoriilor traducerii ..................................................................................... 28
2.1. Teoria traducerii inspirată de teoriile literare şi studiile culturale .................... 30
2.2.Teorii ale traducerii inspirate de semiotică (teorii interpretative). Paradigma
constructivistă ............................................................................................................33
2.3. Teorii ale traducerii de tip lingvistic ...................................................................35
2.3.1. Teoriile traducerii întemeiate pe contrastivitate ..........................................35
2.3.2. Teorii ale traducerii structurate pe lingvistica textului .............................. 39
2.3.2.1. Funcţionalismul .................................................................................... 39
2.3.2.2. Teoria interpretativă a traducerii ......................................................... 40
2.3.2.3.Teorii ale traducerii marcate de psiholingvistică ................................... 41
3. Perspective traductologice româneşti....................................................................... 43
3.1. Orientări în cercetarea traductologică românească ........................................... 43
3.1.1. Traducere, lingvistică contrastivă şi didactica traducerii ............................ 43
3.1.2. Teoria traducerii .......................................................................................... 44
3.1.3. Traducerea din perspectivă diacronică şi sincronică ...................................45
3.1.4. Teorii de traducere de tip literar.................................................................. 49
3.2. Noi orientări. .......................................................................................................52
Concluzii .........................................................................................................................54
Partea a doua .....................................................................................................................56
Probleme specifice de teoria şi practica traducerii ...........................................................56
Capitolul I .......................................................................................................................... 57
Texte, traduceri, echivalenţe. Tipologii ............................................................................. 57
1. Tipologia textelor şi strategiile de traducere ............................................................. 57
2. Tipologia traducerilor ............................................................................................... 62
3. Echivalenţa de traducere: definiţie şi tipologie ......................................................... 67
3. 1. Tipologia echivalenţelor de traducere ................................................................ 67
1.1. Echivalenţa dinamică ................................................................................. 68
1.2 Echivalenţa funcţională .............................................................................. 70
1.3 Echivalenţa lingvistică ................................................................................. 71
1.4. Echivalenţa paradigmatică .......................................................................... 72
1.5. Echivalenţa pragmatică ............................................................................... 73
1.6. Echivalenţa referenţială .............................................................................. 74
1.7. Echivalenţa semantică ................................................................................. 74
1.8. Echivalenţa stilistică .................................................................................... 75
Concluzii ..................................................................................................................... 75
Capitolul II ......................................................................................................................... 77
Traducerea numelor proprii .............................................................................................. 77
Generalităţi ................................................................................................................. 77

134
 Numele proprii ca referinţe culturale ........................................................................78
Concluzie sau Pledoarie pentru o traducere culturală ................................................. 85
Capitolul III ...................................................................................................................... 88
Incursiune în istoria definirii conceptului de unitate de traducere ................................ 88
Concluzii ........................................................................................................................ 96
Capitolul IV ........................................................................................................................ 97
Modele de evaluare a traducerii ........................................................................................ 97
1. Introducere ................................................................................................................. 97
2. Analiza monolingvă de evaluare a calităţii traducerii ............................................. 101
3. Metoda comparativă bilingvă (franceză-română) ................................................... 102
3.1. Traducere şi lingvistică contrastivă ............................................................... 103
3.2. Studiul comparativ bilingv al traducerii ........................................................... 105
3.2.1. Un text sursă vs. un text ţintă ..................................................................... 105
3.2.2. Un text sursă vs. două / mai multe texte ţintă ........................................... 110
4. Metoda comparativă plurilingvă .............................................................................. 111
5. Modele de evaluare a traducerii. .............................................................................. 112
5.1.Generalităţi ......................................................................................................... 112
5.1.3. Model de evaluare a traducerii textelor literare ......................................... 114
5.2.Aplicaţii .............................................................................................................. 115
5.2.1.Model de evaluare a traducerii la nivel lingvistic ........................................ 115
5.2.2. Modele de evaluare a traducerii în context global ..................................... 124
5.2.3. Modelul de evaluare a traducerii culturemelor .......................................... 128
5.2.4. Modelul integrativ al traducerii ................................................................. 132
5.2.4.1. Forma expresiei .................................................................................... 134
5.2.4.2. Forma conţinutului .............................................................................. 120
5.2.4.2.4. Referinţele intratextuale ................................................................... 125
Concluzii ....................................................................................................................... 130
Concluzii .......................................................................................................................... 132
Idiosincrasiile traducătorului, (pre)judecăţile traductologului ...................................... 132

135