Povestea lui Harap-Alb

De Ion Creangă

Ion Creangă este unul dintre marii clasici ai literaturii române, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici și I.L.
Caragiale. Universul operei lui Creangă, cuprinzând poveşti, povestiri, nuvele şi romanul autobiografic Amintiri din copilărie, se
defineşte prin proiectarea lumii ţărăneşti tradiţionale în fabulos, prin perspectiva nostalgică şi anecdotică asupra trecutului, prin
umorul şi oralitatea stilului, prin viziunea morală şi caracterologică.
1. Poveşti: Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani, Dănilă Prepeleac, Povestea Porcului, Povestea lui Stan
Păţitul, Povestea lui Harap-Alb, Fata babei şi fata moşneagului, Ivan Turbincă.
2. Povestiri: Moş Ion Roată, Popa Duhu, Ioan Roată şi Vodă Cuza, Poveste, Povestea unui om leneş, Inul şi cămeşa etc.
4. Nuvela: Moş Nichifor Coţcariul.

Basmul cult Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă, a fost publicat în revista Convorbiri literare, în 1877.
Unul dintre momentele de vârf ale creaţiei lui C., Povestea lui Harap-Alb a fost considerată „cel mai frumos basm [...]
din întreaga noastră literatură" (Ovidiu Bârlea), un „veritabil bildungsroman fantastic al epicii noastre" (George
Munteanu), „o naraţiune cu adevărat emblematică pentru întregul scris" al lui Creangă (Nicolae Constantinescu).
Tema: • triumful binelui asupra răului; • condiţia eroului, care, înainte de a fi împărat, trebuie să cunoască şi
statutul de slugă, tocmai pentru a învăţa să-şi înţeleagă supuşii şi să-şi exercite responsabil puterea.
Motive populare: împăratul fără urmaşi, superioritatea mezinului, cifra trei, probele, călătoria, drumul cu
obstacole, încercarea puterii, impostorul, vicleşugul, uzurparea identităţii, peţirea, tovarăşii devotaţi, animalele
recunoscătoare, apa vie şi apa moartă, nunta, ajutorul dat de divinitate, hainele strămoşeşti, calul năzdrăvan;
- motiv al literaturii culte: „lumea pe dos” (cei cinci uriaşi sunt hidoşi din punct de vedere fizic, dar desăvârşiţi
din punct de vedere moral; schimbarea identităţii eroului) - ochiul minții trebuie să fie mereu treaz pentru a privi
dincolo de aparențe etc. [Baltasar Gracián: „toate lucrurile cată a le privi pe dos ca să le vezi drept” - în romanul
alegoric Criticonul].
Viziunea artistică1 ≠ Viziunea despre lume2
Viziunea despre lume este una moralizatoare. Potrivit viziunii despre lume a autorului, fabulosul este tratat
în mod realist (prin cultivarea detaliului, individualizarea personajelor prin limbaj, umor etc.), iar realismul clasic
dobândeşte o componentă didactică. Basmul are caracter de bildungsroman, întrucât traseul devenirii viitorului
împărat este presărat mai curând cu probe ale calităţilor morale decât cu probe ale curajului. Harap-Alb îşi dovedeşte
vrednicia în situaţii primejdioase, pentru a-şi împlini destinul anunţat de Sfânta Duminică la începutul basmului: ai să
ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic. A conduce sub semnul
iubirii, al gloriei şi al cinstirii, a fi puternic prin milostenie este comportamentul împăratului luminat, în viziunea
autorului. Sensul didactic al basmului, care este exprimat de Sfânta Duminică: Când vei ajunge şi tu odată mare şi
tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir a păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul,
concentrează viziunea despre lume a scriitorului cu privire la faptul că omul de soi bun se vădeşte sub orice strai şi la orice
vârstă (G. Călinescu) şi cu privire la calităţile necesare unui conducător luminat.
Potrivit lui G. Călinescu, basmul este o oglindire a vieţii în moduri fabuloase (Estetica basmului), definiţia se
realizează în cazul „realismului ţărănesc” al lui Ion Creangă, prin tendinţa hiperbolizantă şi imaginea carnavalescă a
lumii, care, sub efectul unei culturi populare a râsului, conduce la edificarea unei lumi „pe dos", adevărată a doua lume,
parodie a celei reale (Zoe Dumitrescu-Buşulenga).
Subiectul. Expoziţiunea o constituie prezentarea personajelor, a spaţiului şi a timpului acţiunii, precum şi hotărârea tatălui
eroului de a-şi supune cei trei fii la o probă a curajului, pentru a vedea care este vrednic să-i urmeze la tron fratelui său, împăratul
Verde. Singurul care trece această probă, ajutat fiind şi de Sfânta Duminică, este mezinul. El pleacă de acasă promiţând a nu uita
de sfatul părintesc, acela de a se feri în drumul său de „omul spân" şi de „omul roş". Intriga constă în încălcarea, din naivitate, a

1
VIZIUNE ARTISTICĂ. (< lat. visio = „vedere", „imagine", „idee", „viziune") Mod de a vedea, de a înţelege şi de a
aprecia lucrurile, viaţa, arta, reflectat într-o reprezentare artistică. Transfigurând artistic realitatea, scriitorii ne propun
diferite viziuni asupra lumii. Viziunea artistică defineşte reflectarea în opera literară a concepţiei despre lume. Scriitorul
adaptează realitatea exterioară conform realităţilor sale interioare (convingeri, ideologii, experienţe, practici). Noua realitate
obţinută este realitatea operei, acea dimensiune unică şi irepetabilă care-l individualizează pe creator de ceilalţi artişti.
Astfel, opera este produsul unei viziuni pe care artistul a trăit-o estetic şi emoţional într-un mod unic, deci individual.
De cele mai multe ori, se vorbeşte despre viziuni artistice comune unor grupări de scriitori, pe principiul temelor
comune sau al afinităţilor pentru un curent sau altul. Astfel, există viziune clasică sau romantică, realistă sau simbolistă sau
modernistă. Tot la fel de arbitrar se poate vorbi despre viziune tragică sau comică, melodramatică sau fantastică despre
opera unui scriitor sau despre grupuri de scriitori constituiţi în curente literare. De exemplu, în romanul Ion, L. Rebreanu
prezintă o viziune realistă asupra vieţii satului românesc şi a ţăranului de dinaintea Primului Război Mondial, pe când M.
Eliade are o viziune fantastică asupra lumii în romanul Domnişoara Christina.
2 Viziunea despre lume (Weltanschauung) - imagine sau reprezentare a lumii în plan artistic sau filosofic, mod de a vedea

sau de a concepe lucrurile, percepere prin spirit. Conceptul se diferențiază de viziunea artistică: perspectiva proprie unui
creator, mod de a reprezenta sau de a imagina o lume sau diferite lumi.
1
acestui sfat, ceea ce are drept consecinţă schimbarea identităţii şi a statutului eroului. El devine sluga Spânului şi primeşte numele
Harap-Alb. Desfăşurarea acţiunii cuprinde încercările la care a fost supus crăişorul, ca pedeapsă morală pentru ignorarea
învăţăturii părinteşti. Ajuns la curtea lui Verde-împărat, Harap-Alb va fi trimis de Spân să aducă salatele din grădina ursului,
pielea cu pietre nestemate a cerbului şi pe fata împăratului Roş. Ultima încercare este şi cea mai dificilă, eroul fiind nevoit să
parcurgă un alt drum, la fel de primejdios ca primul. Acum îi va întâlni, pe rând, pe cei cinci tovarăşi care îl vor ajuta în
îndeplinirea misiunii sale: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă. Ştie să câştige, de asemenea, recunoştinţa
reginei albinelor şi a reginei furnicilor, care îi vor veni şi ele în ajutor când le va chema. La curtea împăratului Roş sunt supuşi la
nenumărate încercări. Cu intenţia de a nu le da fata şi de a-i pedepsi pentru îndrăzneala lor, acesta îi pune să doarmă în casa de
aramă înroşită în foc, să aleagă macul de nisip, să bea şi să mănânce în cantităţi foarte mari, să o găsească pe fata împăratului şi să
o ghicească dintre două fete identice. Biruind toate încercările la care sunt supuşi, o primesc pe fată şi pornesc împreună către
curtea lui Verde-împărat. Punctul culminant al naraţiunii este reprezentat de demascarea Spânului de către fată, care avea puteri
magice. Drept răzbunare, Spânul îi taie capul lui Harap-Alb, însă acesta va fi înviat de către fată, cu ajutorul celor trei smicele, al
apei vii şi al apei moarte. Spânul moare, prăbuşindu-se din înaltul cerului, unde fusese dus de calul lui Harap-Alb, iar eroul se
căsătoreşte cu fata împăratului şi moşteneşte împărăţia unchiului său, secvenţă care reprezintă şi deznodământul
basmului.
Acţiunea se desfăşoară linear prin adăugare de episoade; succesiunea secvenţelor narative/a
episoadelor este redată cronologic, prin înlănţuire; eroul porneşte spre Curtea lui Verde-împărat şi după mai multe
peripeţii îşi îndeplineşte misiunea.
Naraţiunea: • la persoana a III-a; • este pusă pe seama vocii auctoriale – narator omniscient şi omniprezent; •
este ordonată într-un subiect clădit din două părţi distincte: confruntarea cu Spânul şi confruntarea cu împăratul Roş.
Există mărci ale subiectivităţii naratorului: • „Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul
poveștii.” • „credeți-mă ce vă spun!” • „Eu sunt dator să spun povestea și vă rog să ascultați.” • „Și mai fost-au poftiți
încă: crai, crăiese și-mpărați, oameni în seamă băgați, ș-un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu.” (Perspectiva
narativă obiectivă este completată de multiple comentarii și reflecții subiective.)
Timpul şi spaţiul. Timpul, neprecizat („odată”), situează întâmplările în atemporalitate, „în vremurile acelea”,
cum spune povestitorul. Spaţiul e nedeterminat: „o ţară”, lumea miraculoasă a poveştii; spaţiul se defineşte prin
peisaje şi fiinţe fantastice: pădurea Spânului, grădina ursului, pădurea cerbului solomonit etc. Reperele spaţiale
sugerează dificultatea aventurii eroului, care trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt al lumii (în plan simbolic: de la
imaturitate la maturitate). El părăseşte lumea aceasta, cunoscută, şi trece dincolo, în lumea necunoscută.
Incipit şi final. Incipitul „Amu cică era odată” e deosebit de cel din basmul popular („A fost odată ca
niciodată”); • „Amu cică era odată”: • realizează legătura dintre timpul prezent, al povestirii, şi timpul trecut, mitic, al
faptelor narate; • face trecerea de la realitate la ficţiune; • imperfectul „era”, ce exprimă o acţiune durativă, aduce mai
aproape de ascultători/cititori povestea. Finalul. Ca orice basm, şi acesta are un final închis, marcat de un
deznodământ bine închegat: eroul trece proba supremă (moarte şi înviere), îşi redobândeşte condiţia princiară şi este
răsplătit cu o nuntă care „şi acum mai ţine încă”. Elemente de simetrie incipit-final: prezenţa naratorului subiectiv,
legătura realitate-ficţiune, prezent-trecut.
Tipologia personajelor: • Harap-Alb este personajul principal (protagonist sau erou) şi titular (sau eponim); •
toate celelalte personaje sunt secundare; • Spânul este aici antagonistul eroului; • Craiul şi fraţii lui Harap-Alb sunt
personaje periferice; • Sfânta Duminică apare ca personaj episodic; • toate personajele basmului sunt simbolice, sunt
figuri arhetipale ilustrative pentru tema basmului.

Harap-Alb

- personaj principal (protagonist sau erou) şi titular (sau eponim);

- personaj complex (rotund) – are atât calităţi, cât şi defecte; evoluează/se transformă pe parcursul acţiunii.
- Harap-Alb este personaj realist, şi nu fabulos; nu are nicio calitate supranaturală; G. Călinescu îl asemăna unui
flăcău de la ţară datorită mentalităţii sale.
- Este corespondentul lui Făt-Frumos din basmele populare, dar cu o configuraţie proprie; Făt-Frumos este o
abstracţiune, are, schematic, trăsături ideale, de excepţie, dintre care două sunt de căpătâi: farmecul şi vitejia, însă
Harap-Alb e înzestrat cu atributele unui om obişnuit, un tânăr simplu, dăruit cu calităţi spirituale şi plin de
imperfecţiuni omeneşti.
- Creangă îl recreează ca om cu multe calităţi (îndrăzneală, isteţime, demnitate, stăruinţă, sensibilitate, gratitudine,
bunătate, iscusinţă, generozitate, sentimentul prieteniei şi al solidarităţii, loialitate), dar şi cu destule slăbiciuni: ruşine,
necaz, îndoială, naivitate, disperare. Ca slugă, trece prin toate umilinţele omeneşti, în serviciul unui om rău care vrea
să-l piardă.
- Cele trei ipostaze ale protagonistului corespund, în plan compoziţional, unor părţi narative, etape ale drumului
iniţiatic: etapa iniţială, de pregătire pentru drum, la curtea craiului – „fiul craiului", „mezinul" (naivul), parcurgerea
drumului iniţiatic - Harap-Alb (novicele/cel supus iniţierii), răsplata - împăratul (iniţiatul).
- Plasat într-o atmosferă fabuloasă, tânărul e un personaj de bildungsroman3, plecat într-o călătorie care îl va

3
Bildungsromán s.n. (lit.) - roman care prezintă procesul de formare a unei personalități sub acțiunea educației și a experienței
dobândite prin participarea la frământările vieții sociale. [< germ. Bildungsroman].
2
transforma dintr-un novice într-un om vrednic de a fi împărat. Cele mai multe trăsături ale lui Harap-Alb rezultă din
caracterizarea indirectă: fapte, gesturi, comportament. La început, mezinul se comportă chiar copilăreşte; faptul că
este ignorat de tată când acesta îi verifică pe cei doi fraţi mai mari, pentru a le cunoaşte meritele, îl loveşte „în adâncul
sufletului". Mustrările craiului (care îl includ şi pe mezin, fără să fi fost pus la încercare) au efect copleşitor asupra
simţitorului crăişor: se face „roş cum îi gotca, iese afară din grădină şi începe a plânge în inima sa". Pe baba cerşetoare
o izgoneşte prima dată, pentru ca, apoi, s-o miluiască.
Feciorul de crai este, în acelaşi timp, milostiv şi bun, dar şi iute la mânie (se cam repede la cerşetoarea din
grădină şi „mânios îi mai trage un frâu" în cap calului răpciugos). De asemenea, el poate fi atât neascultător
(nesocoteşte îndemnul patern), cât şi supus (nu iese din cuvântul Spânului), atât fricos şi ezitant în faţa provocărilor
(Sfânta Duminică îl vede „mai fricos decât o femeie", chiar „o curcă plouată"), cât şi viteaz şi prudent (episodul
uciderii cerbului). De aceea comentatorii au socotit că protagonistul se află cumva la antipodul feţilor-frumoşi, prin
felul său de a fi prea uman.
Acesta a fost văzut uneori ca un „personaj-pretext", ca un „intermediu uman pentru implicarea în fabulă a
voinţelor magice" (Aurel Rău). Totuşi, această imagine realistă este doar aparentă, căci basmul poartă în substrat
planul unei structuri mitologice, în care protagonistul este un erou solar angajat într-un scenariu iniţiatic, la care sunt
părtaşi calul şi sfânta Duminică. De altfel, ei sunt cei care ne vorbesc despre menirea încercărilor la care va fi supus
Harap-Alb: „Şi unii ca aceştia (ca Spânul, n.n.) sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă
la minte...", îi spune calul; „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir a păr şi vei
crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul”, îi spune Sfânta Duminică. Iată, aşadar, sensul
devenirii feciorului de neam crăiesc: ca să ajungă împărat, deci domn şi zeu, eroul trebuie „să prindă la minte", să
devină mai înţelept, mai bun, mai curajos. Cu alte cuvinte, prinţul e chemat să treacă de la starea de nedefinit („boboc
de felul său") la desăvârşire (devine împărat). E ceea ce va realiza la capătul unui scenariu formativ, în care el se lasă
antrenat de către o fiinţă aparent malefică, Spânul.
La început, este naiv, nu distinge esenţa de aparenţă: nu recunoaşte tatăl deghizat în urs, calul năzdravan,
Spânul, pe Sfânta Duminică. Faptul că reuşeşte să depăşească această etapă rezultă din împrietenirea cu cei cinci; ca
un adevărat lider, ştie să vadă dincolo de aspectul lor fizic, tolerând defectele acestora; ştie să intuiască şi să valorifice
calităţile acestora.
„Eroul săvârşeşte un act de iniţiere în vederea formării lui pentru viaţă. E o iniţiere într-o lume în care lucrurile
pot fi şi altfel decât aşa cum par la prima vedere, în care primejdiile apar de unde nu te aştepţi şi eşti prins în capcane.
Ochiul minţii trebuie să fie veşnic treaz pentru a putea vedea şi reversul aparenţelor, asemenea lui Ochilă." (Dicţionar
de personaje literare, coordonator Constanţa Bărboi)
Numele primit de erou, Harap-Alb, rezumă cel mai bine această faţetă dublă a fiinţei umane, a realităţii în
general. Având o structură oximoronică (Harap = rob, ţigan; Alb – puritate, inocenţă, dar şi condiţia nobilă), el
simbolizează evoluţia personajului de la statutul de slugă la acela de stăpân, traiectorie care implică experienţe diverse
(bine şi rău, adevăr şi minciună, viaţă şi moarte etc.). Folosind acest antroponim, Creangă individualizează un tip
uman, detaşându-se de basmul popular, în care eroul rămâne un nume generic: Făt-Frumos.
Mezinul e încrezător în forţele sale, are un fond sufletesc de o sinceră nobleţe, numai că, o vreme, prea tânăr
fiind, săvârşeşte tot felul de acte specifice vârstei. Spânul îl înşală cu destulă uşurinţă: „Fiul craiului, boboc în felul
său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate
întâmpla". Calităţile lui sufleteşti fundamentale sunt cinstea, bunătatea şi milostenia. În rest, lipsa de experienţă şi
condiţia lui de om ca toţi oamenii se manifestă în consecinţă. Se jeluieşte calului când e trimis după salate („fii odată
bărbat şi nu-ţi mai face voie rea", îl îndeamnă „prietenul"). Fără ajutoare, n-ar putea să facă nimic. Când e trimis să
aducă pielea cu nestemate a cerbului, vine la Sfânta Duminică „galbăn la faţă, de parcă-i luase pânza de pe obraz" şi
se văicăreşte: „Şi de-aş muri mai degrabă, să scap odată de zbucium; decât aşa viaţă, mai bine moarte de o mie de
ori".
Caracterizare directă. ► Naratorul se raportează de fiecare dată ironic la personajul său, chiar dacă o face
direct („fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste...") sau numai prin formele aluziv-ironice („- Aşa este,
măicuţă, răspunse Harap-Alb, cufundat în gânduri şi galbăn la faţă, de parcă-i luase pânza de pe obraz").
►Sfânta Duminică: • „— Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb,
zise Sfânta Duminică..."; • „slab de înger"; • „mai fricos decât o femeie"; • „găină plouată". ► Fetele împăratului
Verde găsesc „că Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţişare mult mai plăcută şi samănă a fi mult mai omenos" decât
Spânul. ►Spânul: „fecior de om viclean ce te găseşti”; • „puiu de viperă ce mi-ai fost".
Harap-Alb este un antierou (nu are însuşiri fabuloase, nu se evidenţiază prin putere, vitejie, ci prin calităţi
morale şi spirituale); el ilustrează un nou mod de a concepe eroismul: răul nu mai este înfrânt prin confruntarea
directă, ci printr-o multiplicare a binelui.
Calităţile etice şi spirituale se fac simţite pe tot parcursul aventurii lui Harap-Alb. Îi dă bătrânei cerşetoare un
ban, ocroteşte furnicile, face adăpost albinelor, se împrieteneşte cu acei monştri nostimi, alegorii ale elementelor
primordiale, cărora le intuieşte sensurile binefăcătoare, îşi respectă până la capăt jurământul faţă de Spân. Ştiind ce-i
necazul, cum spune Sfânta Duminică, învaţă să judece lucrurile „de-a fir a păr" şi să creadă celor asupriţi şi necăjiţi.
Exerciţiul umilinţei şi al răbdării îi consolidează personalitatea; se maturizează prin experienţe dramatice, prin
întâlnirea cu suferinţa umană, prin cunoaşterea oamenilor dincolo de aparenţe. Pe tot parcursul acestui traseu

3
iniţiatic, cunoscând răul şi binele, se formează un om puternic, apt de a fi iubit şi slăvit, cum i-a sorocit Sfânta
Duminică şi cum a întrevăzut tatăl său, craiul.
Critica arhetipală a văzut în întreg basmul lui Creangă „un pelerinaj spre Unitate" (Vasile Lovinescu). Protagonistul
parcurge o adevărată ucenicie alături de Spân (în ipostaza de guru), având în ajutor două forţe providenţiale (Sfânta Duminică
şi calul, ambii de natură solară). Prima etapă a formării sale este cea a coborârii în fântână. Este, de fapt, o coborâre ad inferos
(o coborâre în infern), un botez în urma căruia fiul craiului primeşte un nou nume, Harap-Alb, şi o nouă identitate, de slugă a
Spânului. Condiţia impusă prin jurământ este cea a oricărei deveniri spirituale: „şi atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi
muri şi iar îi învie". Ea a fost, în parte, realizată deja, căci intrarea şi ieşirea neofitului din fântână echivalează cu o moarte şi
o înviere.
Evenimentele ce vor urma - călătoria până la împăratul Verde, dobândirea salatelor din grădina ursului, a pieii cu
nestemate din Pădurea Cerbului, aducerea fetei împăratului Roş (cu cele şase încercări) - sunt episoadele unui scenariu de
iniţiere, în cursul căruia Harap-Alb „se prinde la minte", adică îşi dobândeşte forţele spirituale. Prin urmare, celelalte personaje
care se alătură crăişorului (Regina furnicilor, Crăiasa albinelor, Ochilă, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) trebuie
interpretate ca „personificări ale trăsăturilor morale şi spirituale ale eroului" (Andrei Oişteanu). De acestea se va sluji Harap-
Alb în lupta împotriva răului. Dar pentru ca realizarea protagonistului să fie totală, el trebuie să primească din nou botezul
morţii şi al învierii. În final, Spânul, ca un sacerdot, îi zboară acestuia „capul dintr-o singură lovitură de paloş", iar farmazoana
roşie îl readuce la viaţă, unificând elementele până atunci divizate. Harap-Alb poate fi încoronat.

Spânul

- personaj antagonist (este opus eroului şi ajută la desăvârşirea acestuia); personaj negativ, linear (nu evoluează, e
construit schematic); pedagogul rău;
- la cele trei întâlniri din codrul întortocheat, Spânul simulează umilinţa; cu o insistenţă diabolică, îşi denunţă
„malignitatea sofistic" (G. Călinescu), apelând la un discurs aforistic: „Omul bun n-are noroc; asta-i ştiută; rogu-te,
să nu-ţi fie cu supărare, drumeţule, dar fiindcă a venit vorba de-aşa, îţi spun, ca la un frate, că din crudă copilărie
slujesc prin străini, şi încaltea nu mi-ar fi ciudă, când n-aş vre să mă dau la treabă, căci cu munca m-am trezit. Dar
aşa, muncesc, muncesc, şi nu s-alege nimica de mine; pentru că tot de stăpâni calici mi-am avut parte. Şi vorba ceea:
La calic slujeşti, calic rămâi (...) Pesemne n-ai auzit vorba ceea: că, de păr şi de coate goale nu se plânge nimene. Şi
când nu sunt ochi negri, săruţi şi albaştri! Aşa şi d-ta: mulţumeşte lui Dumnezeu că m-ai găsit şi tocmeşte-mă". Prin
vicleşug, îl supune pe inocentul călător. De la un discurs linguşitor, Spânul trece numaidecât la defăimare şi
brutalităţi: „Alelei! fecior de om viclean ce te găseşti; tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat. Ei, că bine te-am
căptuşit!"; „puiu de viperă ce mi-ai fost", „nu care cumva să bleşteşti din gură cătră cineva despre ceea ce a urmat
între noi, că te-am şters de pe faţa pământului".
Ajuns „stăpân", impostorul se comportă trufaş, netrebnic şi tiranic cu robul său; îl trimite să doarmă în grajd,
îl loveşte în prezenţa „verişoarelor", faptă care le atrage acestora o imensă antipatie faţă de Spân: „Şi din ceasul acela
au început a vorbi între ele, că Spânul de fel nu seamănă de partea lor, nici la chip, nici la bunătate; şi că Harap-Alb,
sluga lui, are o înfăţişare mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos. Pesemne inima le spunea că Spânul nu
le este văr, şi de-aceea nu le puteau mistui. Aşa îl urăsc ele de tare acum, că, dacă ar fi fost în banii lor, s-ar fi
lepădat de Spân ca de Ucigă-l-crucea". Comparaţia din final este grăitoare. Spânul crede că îl trimite pe Harap-Alb la
pieire sigură în grădina ursului, în pădurea cerbului şi s-o peţească pe fata împăratului Roş.
În sens restrâns, Spânul poate fi socotit Diavolul, fiinţa de dincolo, aşa cum însuşi se prezintă - „Chima răului
pe malul părăului”4 - sau cum îl avertizează craiul pe fiul său la plecare: - „În călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi
şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât îi pute; să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt
foarte şugubeţi.” (Aici „şugubăţ" înseamnă „rău" sau „amăgitor".)
El pune stăpânire pe feciorul craiului şi îi încearcă puterile sufleteşti. Pentru aceasta, Spânul se foloseşte de
toate armele întunericului: capacitatea de a se preschimba (episodul celei de-a doua ademeniri a flăcăului: „Mai
merge el înainte prin codru cât merge, şi, la o strâmtoare, numai iaca ce Spânul iar îi iesă înainte, prefăcut în alte
straie, şi zice cu glas subţiratic şi necunoscut..."), apoi ipocrizia („- Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui,
zice Spânul oftând... [către fiul de crai] Numai ce folos? Omul bun n-are noroc..."), înşelătoria (scena capturării
prinţului în fântână), mândria (se laudă în faţa împăratului Verde, dar mereu pe socoteala lui Harap-Alb:
„— Doamne, moşule! zise atunci Spânul; să nu te superi, dar nu ştiu ce fel de oameni fricoşi aveţi pe aici. Eu pun
rămăşag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, aşa împodobit cum este"),
răutatea (îşi pălmuieşte sluga, vorbeşte „răstit" cu Harap-Alb, ameninţându-l permanent cu moartea). Ca de fiecare
dată însă, Creangă înlătură aspectul terifiant şi grotesc al diavolului, atribuindu-i şi calităţi omeneşti: Spânul
împrumută graiul moldovenesc, e stăpânit de limbuţie şi înclinat spre ironie („Şi când ai ave încaltea un cal bun,
calea-valea, dar cu smârţogul ista îţi duc vergile").
Acest personaj întruchipează tot ceea ce degradează fiinţa umană: răutate, viclenie, ură, prefăcătorie,
brutalitate, sete de ascensiune fără merite, urâţenie fizică şi morală. Pentru fărădelegile lui, îşi va primi dreapta
sancţiune. Pe de altă parte, Spânul este un maestru spiritual, un guru. Spânul este cel care regizează întreg

4
„Chima răului pe malul părăului” - formulă obscură, dar care trebuie înţeleasă astfel: „sunt «schema, Arhetipul Răului»"
(Vasile Lovinescu). Tocmai manifestarea esenţei Răului determină apariţia personalităţii spirituale a lui Harap-Alb.

4
scenariul devenirii feciorului de crai: îl botează în apa fântânii, dându-i o altă identitate şi un nume iniţiatic,
îl conduce spre împărăţia lui Verde-împărat şi-l determină să parcurgă o serie de trepte ale desăvârşirii:
dobândirea salatelor din grădina ursului, a pieii cu nestemate din pădurea cerbului şi a fetei împăratului Roş
(acesta din urmă fiind doar o altă ipostaziere a Răului, cum citim în ultimele cuvinte ale craiului). Aşadar, impostorul
contribuie şi el la modelarea viitorului împărat, care trebuie să fi îndurat multe vicisitudini pentru a crede şi el
viitorilor supuşi. Şi răul face parte din lume şi numai în contact cu adversităţile se cimentează un om adevărat. Calul
„ştie" rostul Spânului în „scenariu": „Nu te teme, ştiu eu năzdrăvănii de ale Spânului; şi să fi vrut, de mult i-aş fi făcut
de obraz, dar lasă să-şi mai joace calul. Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt trebuincioşi pe lume câteodată, pentru
că-i fac pe oameni să prindă la minte". Categoric, şi Spânul are un rol, mare, în formarea acestui caracter, când îi pune
la încercare cuvântul dat, adică onoarea de om. S-a vorbit chiar de o „complicitate", pentru această formare, între crai,
Sfânta Duminică, „răpciuga de cal" şi Spân, ceea ce este destul de verosimil.
Complementaritatea celor doi eroi i-a determinat pe unii comentatori să creadă că Spânul întruchipează păcatele lui Harap-
Alb, pe care acesta le întâlneşte de-a lungul călătoriei în propriul suflet şi le învinge cu ajutorul virtuţilor morale personificate de
personaje fabuloase ca Regina furnicilor, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă ş.a. (Andrei Oişteanu).
Cu alte cuvinte, „Spânul reprezintă pe Principium Individuationis, Egoismul Radical, egoismul pentru egoism, prezent în
fiul de crai ca în toţi oamenii, şi care trebuie ros pentru ca posibilităţile universale ale eroului să fie descătuşate, producându-i
apoteoza finală, adică, foarte precis, îndumnezeirea. Operaţia nu e posibilă decât prin descondiţionare, prin moartea Spânului şi a
doua înviere a lui Harap-Alb" (Vasile Lovinescu). E vorba, desigur, de scena finală, unde Spânul se descoperă ca un sacerdot ce
înfăptuieşte al doilea botez al eroului, cel al morţii: „Iară Spânul (...) se răpede ca un câne turbat la Harap-Alb şi-i zboară capul
dintr-o singură lovitură de paloş..." Ce urmează (acţiunea calului care îl preface pe Spân în „praf şi pulbere") e numai
reintegrarea principiului negativ în Haosul de unde a purces.

Alte personaje secundare

Sfânta Duminică (pedagogul bun): • este specifică basmului fantastic, chiar dacă se comportă cel mai adesea
ca o bătrână de la ţară; • simbolizează o experienţa populară străveche; • puterea ei nemăsurată vine tocmai din această
vechime; • are rol de iniţiator/mistagog, rol de protector, supraveghetor şi coordonator al lui Harap-Alb, începând cu
testarea însuşirilor lui umane, mila şi mărinimia; • făptură supranaturală, cu puteri magice, reacţionează „omeneşte" şi
se exprimă ca o bătrânică înţeleaptă de la ţară; • concepţia ei despre lume este una ţărănească: lumea este ireversibilă:
„de-ai face ce-ai face, rămâne cum este ea; nu poţi s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului"; • dă
sfaturi chibzuite, la nevoie e mustrătoare; • îl îndeamnă pe Harap-Alb să aibă răbdare; în viziunea ei, răbdarea nu
înseamnă pasivitate, ci nădejde, stăruinţă: „Dar până atunci, mai rabdă, Harap-Alb, căci cu răbdare îi frigi pielea".
Adică, perseverează fără grabă şi victoria va fi de partea ta, pentru că te străduieşti (rabzi) în numele dreptăţii, în
pofida imperfecţiunii acestei lumi. • Îl încurajează pe Harap-Alb într-un mod original, comic: „Pân-acum ţi-a fost mai
greu, dar de-acum încolo tot aşa are să-ţi fie.”
Calul (pedagogul rezervat): • sfetnic şi ocrotitor al crăişorului, aşa cum fusese odinioară şi pentru crai; • are
darul metamorfozării spectaculoase, potrivit cu „legea" contrastului; • la început, e doar o „răpciugă de cal, grebănos,
dupuros şi slab, de-i numărai coastele", „ghijoagă uricioasă"; • după ce mănâncă jăratic şi se scutură de trei ori, se
transformă într-un „mânzoc", ca un „tretin", cel mai arătos din herghelie; • se poartă ca toate personajele lui Creangă,
ţărăneşte; • are judecată de filosof şi o jovialitate ieşită din comun; • pentru a contribui la formarea tânărului, calul nu-i
rezolvă toate dificultăţile, îi lasă şi unele iniţiative personale, intervenind numai când se află în mare impas cu
explicaţii, cu „învăţături", ca un adevărat mentor, şi-i face o teorie stoică, a fermităţii în faţa vitregiilor vieţii: „Zi şi
d-ta că ai vrut să tragi un păcat strămoşesc. Vorba ceea. «Părinţii mănâncă aguridă, şi fiilor li se strepezesc dinţii»";
• ingeniosul cal îi serveşte „stăpânului" şi precepte ale filosofiei destinului, despre culpabilitate şi fatalitatea răului:
„pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, că mare-i puterea lui; nu ne-a lăsa el să suferim îndelung. Cum vrei. «Ce-i e scris
omului în frunte-i pus». Doar' mare-i Cel-de-sus! S-or sfârşi ele şi aceste de la o vreme..." • La a treia poruncă, şi mai
„înfricoşată", calul-filosof schimbă registrul cogitativ şi face apologia angajamentului faţă cu greutăţile vieţii - o
filosofie vitalistă. „Stăpâne, zise atunci calul nechezând cu înfocare, nu te mai olicăi atâta! Dacă ar sta cineva să-şi
facă samă de toate cele, cum chiteşti d-ta, atunci ar trebui să vezi oameni morţi pe toate cărările. (...) Omul e dator să
se lupte cât o pute cu valurile vieţii, căci ştii că este o vorbă: «Nu aduce anul ce aduce ceasul». Când sunt zile şi
noroc, treci prin apă şi prin foc şi din toate scapi nevătămat..." • Şi, semnificativ, tot calul, „pretenul drag", îi procură
lui Harap-Alb leacurile împotriva morţii şi îl scapă, în final, de Spân.
Eroii carnavaleşti: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Este viziunea eroic-populară,
alegorizantă şi hiperbolizantă şi percepţia lumii pe dos. Negreşit, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-
Lungilă sunt oameni hiperbolizaţi, caricaturizaţi, „pe dos", precum giganţii lui Rabelais. Ochilă vede totul pe dos,
amintind astfel de Ciclop. Flămânzilă şi Setilă caută orice prilej de a mânca şi a bea „fără osteneală". Aceste personaje
aparţin „realismului grotesc” (Bahtin), dar un grotesc special, care se menţine în sfera de emanaţie populară,
elementele ce-l compun fiind amplificarea, reprezentarea bizară, hilarul, tratarea veselă în spiritul libertăţii
carnavaleşti. Prezentarea corpului uman sub aspect fantastic şi grotesc este de sugestie folclorică la Creangă. Gerilă,
„dihania de om", care striga că moare de frig „lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjeni de lemne", e caracterizat
pitoresc: „avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbalăzate. Şi când sufla cu dânsele, cea de deasupra
se răsfrângea în sus spre scăfârlia capului, iar cea de dedesubt atârna în jos, de-i acoperea pântecele.” Păsări-Lăţi-
5
Lungilă e un hibrid caraghios care aminteşte de Struţo-Cămila lui Dimitrie Cantemir. Această ceată comică creează un
tonic sentiment al insolitului. Asistăm parcă la un spectacol absurd, cu măşti, destinat să amuze: „să râzi ca un nebun,
credeţi-mă ce vă spun!” Creangă are instinctul de a vedea caricatural. Împăratul Roş îi consideră „nişte golani”.
Grotescul se îmbină cu tema distanţării între aparenţă şi esenţă, foarte pe placul episoadelor de teatru folcloric, unde
ambivalenţa se află la loc de cinste. Tratarea liberă a acestei ambivalenţe în regimul poveştii constituie o mare reuşită
a artei lui Creangă, pe linia realismului grotesc, ca reminiscenţă a spiritualităţii arhaice româneşti, văzută prin
dispoziţia sărbătorească a omului şi trăirea în magia ficţiunii carnavaleşti. Fiinţe fabuloase, uriaşii lui Creangă sunt
nişte hâtri ţărani români, trecuţi printr-o lupă măritoare.

Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă

(Basm cult)

G. Călinescu, Estetica basmului: • „Basmul este [...] o oglindire a vieţii în moduri fabuloase.” • „Basmul e un
gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală etc. Caracteristica lui este că eroii
nu sunt numai oameni, ci şi anume fiinţe himerice, animale. [...] Când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici,
n-avem de a face cu un basm."
Basmul. Definiţie şi trăsături
✓ Basmul a apărut în epica populară, ulterior pătrunzând şi în literatura cultă (în secolul al XIX-lea, în perioada de
afirmare a esteticii romantice).
✓ Basmul - specie a epicii (culte), naraţiune amplă, implicând supranaturalul/fabulosul. Personajele (oameni,
dar şi fiinţe himerice) sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze.
Conflictul dintre bine şi rău se încheie, de obicei, prin victoria forţelor binelui.
✓ Eroul (protagonistul) este ajutat de fiinţe supranaturale, animale, fabuloase sau obiecte magice şi se confruntă cu
un adversar (antagonistul). Eroul poate avea trăsături omeneşti, dar şi puteri supranaturale (de exemplu, capacitatea de
a se metamorfoza).
✓ Clasificarea/funcţiile personajelor, prin raportare la erou (în basmul popular): răufăcători (produc o daună care
trebuie corectată de erou), donatori/furnizori (personaje întâlnite întâmplător de erou, care îi dăruiesc un obiect
miraculos ce-l va ajuta la nevoie), ajutoare (se pun la dispoziţia eroului care duce la bun sfârşit o sarcină, cu sprijinul
lor).
✓ Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanţ de acţiuni convenţionale/momentele subiectului:
situaţia iniţială de echilibru, intriga (evenimentul care dereglează echilibrul iniţial), acţiunea de restabilire a
echilibrului (călătoria eroului, apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, trecerea probelor), deznodământul (refacerea
echilibrului, răsplata eroului şi pedepsirea răufăcătorului).
✓ În basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar reorganizează elementele stereotipe conform
viziunii sale artistice şi propriului său stil. Basmul cult imită relaţia de comunicare de tip oral din basmul popular, ceea
ce conferă oralitate stilului.
• Miraculosul - spre deosebire de categoria estetică a fantasticului, care presupune faptul că personajul şi cititorul, aflaţi în faţa
unui fenomen necunoscut, ezită între a-i da o explicaţie naturală sau supranaturală, ceea ce determină un sentiment de spaimă sau
de nelinişte, miraculosul presupune acceptarea de la început a supranaturalului, care nu suscită nicio surpriză, iar efectul asupra
cititorului este delectarea, relaxarea. Basmele reprezintă categoria miraculosului.
➢ „În cadrul miraculosului elementele supranaturale nu provoacă vreo reacţie particulară nici personajelor, nici cititorului.
Nu atitudinea faţă de evenimentele relatate este caracteristică miraculosului, ci însăşi natura acestor evenimente. [...]
➢ Evenimentele nu provoacă mirarea.[...] Elementul distinctiv al basmului îl constituie o anume scriitură şi nu statutul
supranaturalului." (Tzvetan Todorov)
• „Fabulosul - categorie a fantasticului care desemnează personaje sau fapte imaginare, incredibile, de domeniul fanteziei, al
supranaturalului, fără corespondent în lumea reală.

I. Elementele de sursă folclorică (care conferă poveştii un caracter popular):

- tema: triumful binelui asupra răului;
- motivele (călătoria, muncile, încercarea puterii, peţitul, proba focului etc.);
- personajele: craiul, Verde-împărat, împăratul Roş, Harap-Alb (Făt-Frumos), fata împăratului Roş (Ileana
Cosânzeana), Spânul;
- ajutoarele lor: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă; Sfânta-Duminică; apoi calul, regina
furnicilor, regina albinelor, turturica;
- unele elemente magice: apa vie, apa moartă, cele trei smicele etc.;
- fuziunea dintre real şi fabulos: şi la Creangă se trece din lumea reală în cea fabuloasă fără să se facă distincţia între
cele două planuri, contopire caracteristică pentru mentalitatea populară;
- limbajul, cu următoarele mărci ale stilului popular: aparenta simplitate; • autenticitatea vorbirii;
- oralitatea determinată de: prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor, a verbelor imitative, a onomatopeelor;
- repetiţia formulelor tipice („că cuvântul din poveste, înainte mult mai este"); formula iniţială şi finală în acest basm
este particularizată, nu-i preluată întocmai din basmul popular.
6
 Povestea lui Harap-Alb, respectă tiparul narativ al basmului popular, fixat prin tradiţie, cu un grad mare de
stabilitate, cu secvenţe şi personaje tipice, cu formule specifice, cu reguli proprii, cu o cronologie şi o tipologie
caracteristice.

II. Elementele de originalitate a lui I. Creangă (care scot basmul din circuitul folcloric, conferindu-i condiţia de
operă cultă, scrisă)
Factorii de influenţă indică descendenţa populară a poveştilor lui Creangă, dar nu-i anulează acestuia
originalitatea ca scriitor. El asimilează un fond folcloric, dar arta lui nu este a povestitorului popular, care
improvizează pe o schemă narativă, punând accentul pe întâmplări fără să insiste pe detalii care particularizează.
Diferenţele dintre o poveste a lui Creangă şi una populară ies în evidenţă analizând următoarele niveluri ale operei:
realizarea protagonistului, arta povestirii, fantasticul, umorul, erudiţia paremiologică, limbajul.
1. Portretizarea protagonistului Harap-Alb: • lipsa însuşirilor supranaturale; • prezenţa defectelor: naivitatea, frica
etc.; • caracterul realist; • personaj complex, care evoluează; • analiza psihologică).
2. Arta povestirii. Modul de a povesti al lui Creangă se caracterizează prin:
a. ritm rapid (rezultat din eliminarea explicaţiilor generate şi a digresiunilor, a descrierilor etc.);
b. individualizarea acţiunilor şi a personajelor prin amănunte care particularizează;
c. dramatizarea acţiunilor prin dialog.
Respectând schema tradiţională a poveştii, Creangă devine original prin abundenţa detaliilor specifice, prin
insistenţa asupra aspectului particular, prin nuanţarea mişcărilor, a gesturilor, a vieţii sufleteşti. În felul acesta,
personajele şi acţiunile lor capătă individualitate, devin de neconfundat. La povestitorul popular, faptele sunt mai puţin
reliefate. La Creangă apar amănunte concrete, sugestive, care îndreaptă atenţia nu numai asupra peripeţiilor, ci şi
asupra stărilor sufleteşti ale tipurilor morale prezentate.
De exemplu, scena în care feciorii craiului, supuşi unei noi probe a curajului, se dovedesc fricoşi scoate în
evidenţă mai ales suferinţele unui tată dezamăgit: „Din trei feciori câţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?!
Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba stricaţi mâncarea, dragii mei... Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului,
toată viaţa voastră. Şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de craiu, asta nu miroasă a nas de om... Cum văd eu, frate-meu
se poate culca pe-o urechie din partea voastră; la Sfântul-Aşteaptă s-a împlini dorinţa lui. Halal de nepoţi ce are!
Vorba ceea: La plăcinte, înainte,/Şi la războiu, înapoi".
Arta povestirii la Creangă nu este dominată de acţiune, deşi cititorul este surprins de năvala întâmplărilor, ci de
observarea particularului, a detaliului de viaţă. Cerbul care vine „boncăluind" este nuanţat în mişcarea lui prin
atâtea amănunte, încât un povestitor care ar vrea să reproducă momentul nu le poate ţine minte şi trebuie să
improvizeze sau să adapteze: „Şi ajungând la izvor, odată şi începe a be hâlpav la apă rece; apoi mai boncăluieşte,
şi iar mai be câte un răstimp, şi iar mai boncăluieşte, şi iar mai be, până ce nu mai poate. După aceea începe a-şi
arunca ţărnă după cap, ca buhaiul, şi apoi, scurmând de trei ori cu piciorul în pământ, se tologeşte jos pe pajişte,
acolo pe loc, mai rumegă el cât mai rumegă, şi pe urmă se aşterne pe somn, şi unde nu începe a mâna porcii la jir .”
La fel procedează şi în descrierea lui Gerilă, „o dihanie de om" cu urechi „clăpăuge" şi „buzoaie groase şi
dăbălăzate": „Şi când sufla cu dânsele, cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea
dedesubt atârna în jos, de-i acoperea pântecele.”
După cum se vede, prin detalii particulare, Creangă face ca basmul să nu poată fi repovestit decât în pierdere. El
trebuie citit ca operă cultă, individuală.
O altă trăsătură a artei de povestitor a lui Creangă este tendinţa de a dramatiza acţiunea prin dialog şi
monolog; pasajele narative au o amplificare scenică. La povestitorul popular, utilizarea dialogului este urmarea unei
opţiuni între stilul indirect şi cel direct. La Creangă, dialogul are funcţie dublă, ca în teatru. Prin el se dezvoltă
acţiunea şi se caracterizează personajele, care trăiesc şi se individualizează prin limbaj. Dialogul conferă textului
caracter scenic, dinamizând acţiunea. Dramatizarea acţiunii rezultă şi din schimbul de roluri pe care îl efectuează
povestitorul, devenind: regizor, actor, spectator, martor. Dramatismul rezultă şi din mişcare, confruntări/crize,
din tensiunea orientată spre o soluţie, din ritmul viu al acţiunilor, al frazelor ritmate şi rimate. Deghizările,
travestiurile, măştile, schimbările de roluri ţin de natura basmului şi a teatralităţii. Personajele se definesc, în primul
rând, prin ceea ce spun şi cum spun. Astfel, „vocile” Spânului se diversifică spectaculos de la condiţia de slugă la cea
de stăpân. Dacă se încearcă transformarea în stilul indirect a unui fragment din cearta lui Gerilă cu ceilalţi sau din
dialogul întregii cete cu împăratul Roş în legătură cu ospăţul promis, se reuşeşte reconstrucţia povestirii, dar nu se
poate sugera felul de a fi al personajelor decât venind cu explicaţii suplimentare, inexistente în text. Suprimat şi
refăcut, „dialogul" îşi pierde din efect, devenind altceva. Sub acest aspect, Creangă nu poate fi în niciun fel repovestit.
3. Particularităţile fantasticului. În basmul popular, fantasticul este antropomorfizat; personajele fabuloase,
supranaturale, se comportă, în general, ca oamenii, însă umanizarea lor este convenţională, abstractă, fără
particularităţi psihice, sociale, naţionale etc. La Ion Creangă, fantasticul nu numai că este umanizat, dar, la acest
nivel, tipurile lui diferenţiate fizic şi moral „au un comportament, gesturi, o psihologie, o mentalitate şi un
limbaj care amintesc de eroii din Amintiri din copilărie, deci de o lume concretă, ţărănească, humuleşteană.
Împăratul Roş se uită „de-a mirarea" la peţitori, iar în altă împrejurare „caută prin aşternut" să vadă ce l-a pişcat de
i-a stricat somnul. Atitudinile lui n-au rigiditatea tradiţională, nu sunt maiestuoase, ci familiare, ţărăneşti.
În acelaşi fel se poartă şi Harap-Alb. El plânge când îl dojeneşte părintele său, se mânie şi loveşte cu frâul în

7
cap, ca un flăcău de la ţară, răpciuga de cal grebănos care se întindea să mănânce jăraticul, este păcălit de Spân pentru
că era „boboc în felul său la trebi de aieste", se dovedeşte „slab de înger" şi „mai fricos decât o femeie" când se duce
în pădurea cerbului, se „olicăieşte" de belelele în care îl vâră Spânul, „se bate cu mâna peste gură" uimindu-se de
„smintitul" de Ochilă, are simţul umorului petrecând pe seama tovarăşilor de drum şi a poznelor lor.
Omeneşte se poartă şi însoţitorii lui Harap-Alb. Când fata împăratului Roş se preface într-o păsărică şi zboară
peste cinci străji, Ochilă îi vorbeşte lui Păsărilă astfel: „Măi, fetişoara împăratului ne-a tras butucul. A dracului zgâtie
de fată! s-a prefăcut în păserică, a zburat ca săgeata pe lângă ceilalţi, şi ei habar n-au despre asta. Ei, apoi? Lasă-te
în sama lor, dacă vrei să rămâi făr' de cap. De-acum numai noi o putem găsi şi aduce la urma ei. Taci molcum şi
haidem după dânsa." Căutând-o, Păsări-Lăţi-Lungilă bojbăie prin toate buruienile, cotrobăie pe după stânci şi o
găbuieşte în spatele Lunii, aşa cum Nică găbuia pupăza în scorbură.
Caracteristica lui Creangă este localizarea fantasticului. Prin detalii realiste, lumea fabuloasă coboară
într-un plan de existenţă care poate fi localizat geografic şi istoric. Personajele, de la Harap-Alb la simpaticii
monştri care îl însoţesc, se comportă ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte. Miraculosul e tratat în chip realist, iar pentru
realism fantasticul nu e decât un factor complementar. Fantasticul e umanizat şi localizat. Există: • un plan de
suprafaţă, fantastic (împăraţi, crai, Sf. Duminică, gâze şi animale fabuloase, fiinţe monstruoase); • un plan de
adâncime, realist: eroii, concepţiile despre viaţă, vorbirea sunt din lumea satului.
4. Nota comică. O altă particularitate a poveştilor lui Creangă este plăcerea cu care sunt spuse. Autorul lor este o
fiinţă jovială, cu umor, care are vervă şi căruia îi place să stârnească veselie. Această veselie contagioasă este
provocată prin mijloace diferite:
a. exprimarea mucalită: unele fraze sunt construite printr-o tehnică a aşteptării frustrate, care contrariază pentru că
încep într-un fel şi se termină într-un mod cu totul surprinzător: • „...intră buluc în ogradă... care de care mai chipos
şi mai îmbrăcat, de se târâiau aţele şi curgeau oghelele după dânşii..."; • „să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri"; •
„Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchele de gură".
b. ironia: „Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi
milostivirea lui cea neauzită";
c. poreclele şi apelativele caricaturale: • „ţapul cel roş”, • „Buzilă”; • „mangosiţi”, • „farfasiţi” etc.;
d. zeflemisirea: „Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi...";
e. diminutive cu valoare augmentativă: • „buzişoare”, • „băuturică”;
f. caracterizări pitoreşti: înfăţişarea lui Gerilă, Ochilă etc.;
g. scene comice: cearta dintre Gerilă şi ceilalţi, în casa de aramă; discuţia dintre împărat şi peţitorii stârniţi de ideea
ospăţului (contrastul dintre acreala împăratului şi verva persuasivă a „flămânzilor");
h. citate cu expresii şi vorbe de duh: „Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea."
Umorul conferă poveştilor o notă de certă originalitate. Prin el, universul operei lui Creangă se singularizează,
căpătând trăsături uşor de recunoscut şi imposibil de reprodus, pentru că sunt componente individuale ale autorului,
expresii ale felului său de a fi.
5. Erudiţia paremiologică. Ion Creangă citează la tot pasul, cu mare plăcere, proverbe, zicători, vorbe de duh, pe care
le ia din tezaurul de înţelepciune populară şi le introduce în text prin expresia „vorba ceea". Citatul, care condensează
o experienţă anterioară, se potriveşte perfect cu întâmplarea povestită, astfel încât se creează impresia că este scos din
condiţia momentului. În realitate, Creangă este un „erudit", care ştie aproape tot ceea ce în popor se cheamă „ştiinţa
vieţii" şi, când e nevoie de autoritatea acestei înţelepciuni, o aduce ca argument prin citarea vorbelor potrivite.
Procedeul are o mare frecvenţă şi, datorită lui, Creangă a fost comparat cu Anton Pann şi amândoi cu marele
scriitor francez Rabelais, autorul lui Gargantua şi Pantagruel: „Şi Anton Pann şi Creangă sunt arhivari de tradiţii, dar
în înţelesul rabelaisian. Creangă este un umanist al ştiinţei săteşti, scoţând din erudiţia lui un râs gros, fără a fi totuşi
un autor «vesel» prin materie" (G. Călinescu). Citatul paremiologic are următoarele efecte: • dă rapiditate povestirii,
făcând inutile alte explicaţii; • produce haz; • aşază întâmplările în perspectiva unui umanism popular, a unei morale
„clasicizate" de tradiţie.
6. Limbajul. Creangă foloseşte limba populară: termeni regionali, expresii, ziceri tipice, comparaţii şi alţi tropi
specifici. Şi totuşi, el nu copiază limba ţărănească, ci o recreează şi o toarnă în tiparele unei rostiri individuale, ale
unei ziceri inconfundabile, care devine marcă a stilului său.
Originalitatea verbală a lui Creangă se evidenţiază prin următoarele aspecte:
a. vocabularul specific: cuvintele cele mai numeroase din poveşti, ca şi din Amintiri, sunt de origine populară; unele
au aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme;
b. exprimarea locuţională: este particularitatea cea mai izbitoare a scrisului lui Creangă. Prezenţa locuţiunilor şi a
altor forme fixe de limbă, mai ales a zicătorilor şi a proverbelor, creează un relief unic al frazei româneşti, scriitorul
fiind aproape intraductibil în alte limbi. Ex.: „Ia ascultaţi, măi, dar de când a pus voi stăpânire pe mine, zice Gerilă?
Apoi nu mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine! Eu îs bun cât îs bun, dar şi când m-a scoate cineva
din răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan de laie împotriva mea."
c. limbajul afectiv: Creangă nu povesteşte rece, indiferent; el se implică, participă sufleteşte; apreciază, solicită
ascultătorii şi limbajul primeşte – prin această atitudine - puternice accente afective. Exprimarea afectivă este marcată
de prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor, a dativului etic etc.: „Dar calul lui Harap-Alb, îndată se răpede şi el la Spân
şi-i zice: „Pân-aici, Spânule! Şi odată mi ţi-1 înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului, şi apoi,

8
dându-i drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere";
d. economia de mijloace: Creangă este un scriitor fără metafore, fiind unicul prozator român al cărui stil are
particularitatea asta" (G. Ibrăileanu). Expresivitatea limbii sale provine în mod deosebit din comparaţii, dar şi acestea
sunt, de fapt, figuri de stil generalizate, devenind expresii consacrate de uz: • „Hojma tolocăneşte pentru nimica toată
curat, ca un nebun", • „străluceşte ca un soare" etc.;
e. oralitatea stilului: deşi scrise, frazele lui Creangă lasă impresia de spunere.
Oralitatea mai rezultă din prezenţa expresiilor onomatopeice, a verbelor imitative şi a interjecţiilor: „Păsărilă
atunci se înalţă puţin şi începe a cotrobăi pe după stânci; şi, când să pună mâna pe dânsa, zbrrr şi de acolo şi se duce
de se ascunde tocmai după lună. - Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo după lună, zise Ochilă..."
La fel, impresia de zicere e determinată de mulţimea expresiilor narative tipice (şi odată, şi atunci, în sfârşit, şi
apoi, după aceea); a întrebărilor şi exclamărilor (• Ei, apoi şagă vă pare?; • înţeles-aţi?; • ce-mi pasă mie?; • ptiu,
drace!; • şi hai! hai! hai! hai!), precum şi de inserarea de fraze ritmate sau de versuri populare („De-ar şti omul ce-a
păţi/Dinainte s-ar păzi!"; „Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră lui
Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă...").
Prin specificul termenilor, al modului de exprimare şi prin oralitatea stilului, Ion Creangă se deosebeşte mult de
povestitorul popular şi se individualizează perfect între scriitorii români, el neavând urmaşi în linie artistică (nici
Sadoveanu nu-i seamănă, deşi acesta îl aşază printre Părinţii săi literari).
III. Problematica basmului/Mesajul. Deşi este basm, prin înfăţişarea atât de ţărănească a lumii evocate,
Povestea lui Harap-Alb apare ca un mic roman de aventuri cu subiect fabulos. Basmul urmăreşte formarea unui tânăr
în contact cu experienţa vieţii (bildungsroman). Întâmplările prin care trece şi încercările la care e supus sunt
modalităţi de formare a trăsăturilor lui dominante. Eroul trebuie să ajungă împărat, dar nu înainte de a dovedi că
merită. Drumurile şi acţiunile pe care le săvârşeşte îi reliefează vrednicia, curajul, loialitatea, puterea, înţelepciunea; îl
învaţă ce înseamnă suferinţa; îi desăvârşesc cunoaşterea oamenilor. În logica etică şi populară a basmului, ideea ce
pare a se desprinde din Povestea lui Harap-Alb este aceea că „omul de soi bun se vădeşte sub orice strai" şi la orice
vârstă.
Scopul este limpede sintetizat de unul din personaje: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci
lucrurile de-a fir a păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e năcazul."
Ideea esenţială a poveştii este astfel profund populară. Când ştii „ce e năcazul”, înseamnă că te-ai lovit de toate
complicaţiile vieţii şi prin aceasta ai devenit nu numai priceput, ci şi moral, pentru că ai dobândit o scară a valorilor
umane. În viziunea populară, viaţa instruieşte, dar mai ales educă. Ea este o şcoală fără greş. Desăvârşirea presupune
mai multe lecţii: despre mila creştină, umilinţă, răbdare, smerenie, prietenie. Acesta este mesajul Poveştii lui Harap-
Alb, realizat din perspectiva umanismului popular şi cu mijloacele folclorului românesc.

Deşi pleacă de la un model folcloric, Creangă se îndepărtează fundamental de acesta, în primul rând printr-o
reorganizare a limbajului, dar şi prin modificările făcute la nivelul compoziţiei, al personajelor şi chiar al
semnificaţiilor. Este cunoscut faptul că basmul popular este fundamental epic, bazat pe fapte consemnate lapidar:
„Omul de la ţară respinge epicul gol, fără minuţii de observaţie şi e doritor de fabulos" (G. Călinescu). Comparându-l
cu alţi autori de basme (Slavici, Delavrancea) care prelucrează naraţiuni populare, „lăsând să se scurgă toată seva", N.
Manolescu observă: „Creangă e altceva, nici narator ţăran, nici folclorist, culegător, prelucrător, basmele lui nu sunt
rescrise, împodobite, alterate în structura lor (ca ale lui Slavici). Fără a ieşi din schemele basmului popular, fără a
inventa nimic esenţial, Creangă retrăieşte cu ingenuitate întâmplările povestite. Geniul humuleşteanului este această
capacitate extraordinară de a-şi lua în serios eroii (fabuloşi sau nu, oameni sau animale), de a retrăi aventurile, de a
pune cu voluptate în fiecare propriile lui aspiraţii nerostite, slăbiciuni, vicii, tulburări şi uimiri, adică de a crea viaţă"
(N. Manolescu, Lecturi infidele).

Simboluri
➢ Drumul - metaforă a cunoaşterii/descoperirii realităţii, a semenilor, a vieţii şi a sinelui; simbol al vieţii şi motiv esenţial în
basmele populare, sugerează destinul omului derulat implacabil dinspre naştere spre moarte. Parcurgerea unui drum imită ritualic
sensul existenţei. Pentru omul aflat în dilemă, plecarea în lume reprezintă soluţia eliberării, prin putinţa de a alege. Aproape
nelipsită din basme, călătoria constituie un motiv esenţial în structura speciei; drumul eroului are funcţia unei iniţieri, obstacolele
întâlnite în cale îl maturizează şi îl fac să-şi înţeleagă rostul în lume.
➢ Podul simbolizează trecerea spre o altă lume, de la un mod de existenţă la altul. Podul este, mai întâi, locul unde este selectat
cel mai vrednic dintre feciori, mezinul, vrednic de iniţiere. Un alt pod pe care trebuie să-l treacă Harap-Alb este unul al încercării
fondului sufletesc, când eroul ocroteşte viaţa furnicilor. A trece un pod înseamnă o verificare a curajului, a generozităţii, precum şi
o intrare în necunoscut.
➢ Pădurea - pe de o parte, e un centru de intimitate, un loc sacru (Bachelard), pe de altă parte, semnifică labirintul. „Pădurea
figurează un ritual al iniţierii" (V.I. Propp). Ca orice labirint, pădurea ilustrează rătăcirea prin hăţişurile lumii necunos cute şi
reprezintă un loc de iniţiere, de confruntare cu numeroase probe şi semne care desluşesc drumul sau induc în eroare. Rătăcirea
prin pădurea întunecoasă introduce într-o altă ordine a lumii. Şi obstacolul acesta nu poate fi trecut fără călăuză. Pădurea, peisaj
închis, loc intim şi sacru, centru şi izvor al vieţii, spaţiu întunecat şi labirintic ce trezeşte spaimele ancestrale, este un loc de
retragere, de meditaţie şi de rugăciune. Pădurea este şi un simbol al subconştientului, sugerând rătăcirea în hăţişurile lumii
înfricoşătoare şi necunoscute în care sălăşluiesc instinctele, complexele, emoţiile reprimate sau imaginile viselor nocturne.
Imaginea pădurii verzi a fost asociată metaforic eternităţii, unui spaţiu dobândit dincolo de moarte.
9
➢ Fântâna are o dublă conotaţie: capcană şi un spaţiu al liniştii, al fertilităţii, loc de regăsire a sinelui; într-un ţinut pustiu, răsare
dintr-o dată un element primordial: apa, o fântână a vieţii. Amăgindu-i pe Harap-Alb să intre în fântână (unde e apă şi răcoare),
Fântâna sugerează un vas inepuizabil şi un spaţiu al biruinţei celui care a scormonit în adâncurile pământului; totodată reprezintă
şi un loc de regăsire a sinelui sau a perechii ursite, prin ritualul oglindirii. În tradiţiile româneşti, cel care sapă o fântână
dobândeşte mântuirea sufletului. Spânul reuşeşte să obţină substituirea. Harap-Alb intră cu o identitate şi iese cu alta; un nou-
născut, cu un nume nou. (Descensus ad inferos – coborârea în infern – formă de iniţiere, ca în literatura Antichităţii).
➢ Animalele, simboluri ale vieţii instinctuale, sunt proiectate în numeroase sectoare simbolice ale existenţei; unele sunt benefice,
îl ajută pe erou să treacă diferite probe, să învingă obstacolele apărute în drumul său; de multe ori, o albină îi dă aripa sa, o pasăre
îi aduce vestea cea bună, furnicile selectează grămezi de seminţe, în locul eroului. Altele sunt rău-prevestitoare sau ameninţătoare;
animalele acvatice simbolizează forţele abisale, terifiante şi monstruoase; considerate simboluri selenare, şarpele şi balaurul
sugerează sensuri legate de trecerea timpului.
➢ Calul, însoţitorul şi sfătuitorul eroului, este, prin excelenţă în spaţiul indo-european, animalul benefic. Protejat de Sântoader şi
binecuvântat de Sfântul Ilie, el întrupează atât forţe selenare, cât şi solare, apărând în credinţele noastre şi ca animal al lumii
subpământene, şi ca fiinţă înaripată; de pildă, în basme, el poate pătrunde jos pe celălalt tărâm, zboară ca gândul, se revitalizează
periodic, hrănindu-se cu jăratec, şi cunoaşte toate vicleniile lumii; în tradiţiile funerare, conduce sufletul mortului călăuzindu-l
spre lumea cealaltă (este psihopomp). De sărbătoarea patronată de Sfântul Toader există tradiţia de a fi lăsaţi liberi toţi caii satului,
să alerge şi să scape de toate frustrările; în sensul acesta, calul poate fi considerat un depozit de nemulţumire, sau, cum spune
Gilbert Durand, un perfid şi un nărăvaş, pe care doar eroul îl poate îmblânzi; dualismul acestui simbol vine tocmai din această
dublă ipostază, de animal liber şi de animal domesticit cu greu. Nesupus de om, el este un pericol, dar şi un animal care impune
teamă. Ca animal învins de erou, calul se transformă în aliat şi călăuzitor, un fel de alter-ego raţional.
➢ Albina este considerată (în credinţele multor popoare) o miraculoasă întrupare a spiritului; ea poartă mesajul divin şi este
asociata cunoaşterii şi iniţierii; în mitologia românească, albina rămâne mesagerul învestit cu puteri magice deoarece „face
miere/Mierea se face ceară/Ceara se face făclie/Făclia se aprinde/Raiul se deschide/Maica Domnului în braţe pe toţi ne
cuprinde”, după cum se spune într-un text popular. În multe legende, poveşti sau colinde, albinele sunt legate de crearea lumii; ele
apar ca ajutoare constante ale Creatorului. Simbol solar, albina s-a născut din lacrimile Maicii Domnului şi este ocrotită de
Sânziene sau de alte făpturi miraculoase, dar poate fi socotită şi un însemn nefast, căci i-a fost sortit acul înveninat, aducător de
moarte.
➢ „Adesea întâlnim în basme motivul animalelor care ajută eroul. Acestea se comportă şi vorbesc asemeni oamenilor şi dau
dovadă de o înţelepciune care o depăşeşte chiar pe cea a omului. În astfel de cazuri se poate afirma cu îndreptăţire că arhetipul5
spiritului este exprimat teriomorf6.” (C.G. Jung - În lumea arhetipurilor, Ed. Jurnalul Literar, 1994, p. 137)
➢ Apa vie şi apa moartă reprezintă alternativele eroului în luptă. În multe basme şi mituri 7 apare simbolul celor două izvoare,
unul dătător de putere şi celălalt moleşitor sau mortal; element primordial, prezent cu această semnificaţie în aproape toate
mitologiile, apa este substanţa naşterii şi a morţii; având funcţii germinative şi purificatoare, apa sintetizează sensul începutului şi
al regenerării prin dizolvare; abluţiunile, botezul, potopul, descântecele cu apă neîncepută au sensul ştergerii păcatelor, răutăţilor
de tot felul, a istoriei înseşi. Există o serie de mituri cosmogonice în care apa apare ca matrice a lumii.
➢ Darurile sacre, motiv specific basmului, oferă eroului şansa de a restabili contactul cu lumea de dinainte de istorie, deoarece,
în cele mai multe cazuri, darurile au aparţinut strămoşilor. De regulă, în basmul popular este vorba despre hainele, armele şi calul
tătâne-său din tinereţe, pe care eroul le primeşte înainte de marea călătorie; nu este vorba despre un dar pur şi simplu, ci despre o
dobândire a identităţii, căci eroul află de la cineva despre existenţa acestora, apoi trebuie să le redea funcţionalitatea: calul trebuie
hrănit cu jăratic, hainele trebuie să i se potrivească şi, de asemenea, curajul său trebuie să fie pe măsura armelor. Orice obiect
vechi înmagazinează o experienţă, poartă însemnele unui biruinţe asupra timpului şi de aceea reprezintă o verigă a tradiţiei; cel
care se dovedeşte capabil să restabilească legătura cu strămoşii capătă viziune şi poate clădi viitorul într-un sens deja creat.
➢ Fiinţa diabolizată (spânul, omul roş). Excepţie care dă semnalul dezordinii, omul care poartă un semn fatal reprezintă un
avertisment; în mentalitatea poporului român, oamenii însemnaţi aduc ghinion (piaza rea), au puteri nefaste şi pot deochea lumea;
printre aceştia se numără spânii, roşcaţii, infirmii, cei cu cicatrice. Diavolul se întrupează adeseori în oameni infirmi sau care au
un semn distinct, avertizând astfel asupra pericolului pe care îl reprezintă.
➢ Sfânta Duminică – Etimologic, duminică înseamnă ziua Domnului şi de aceea este un timp al sărbătorii, al odihnei şi al

5
Arhetip - imagine iniţială, dar şi tipar, model după care se alcătuieşte o lume. Jung îl foloseşte cu sensul iniţial de imagine
ideală născută din mentalităţile colective şi conservată în subconştientul general; de pildă, spiritul protector al lumii apare în
basme, mituri, dar şi în visele nocturne ale majorităţii oamenilor ca un bătrân înţelept, pe câtă vreme grija sau ameninţarea se
convertesc în imaginea apei neliniştite şi perfide.
6
Teriomorf - cu formă animalieră.
7
Mitul (din fr. mythe, lat. mythus, gr. mythos - „cuvânt, poveste, născocire") - naraţiune fabuloasă despre fiinţe supranaturale
sau eroi civilizatori, ale căror acţiuni sunt plasate într-un timp primordial/al începuturilor (illo tempore) şi au o valoare
exemplară, religioasă şi simbolică pentru toate faptele umane de acelaşi tip, explicând originea cosmosului şi a omului. Istoriile
sacre se repetă şi „furnizează modele pentru condiţia umană" - configurează modele pentru comportamentul omului în raport cu
semenii lui şi cu universul, conferă semnificaţii şi valori existenţei noastre. În accepţiunea dată termenului de M. Eliade, „mitul se
referă totdeauna la o «creaţie», el povesteşte cum ia fiinţă ceva sau cum un model de comportare, o instituţie, o deprindere de
muncă au fost stabilite; iată de ce miturile constituie paradigmele pentru toate actele omeneşti semnificative". (M. Eliade,
Aspecte ale mitului). „Primul şi cel mai vechi scenariu epic aparţine mitului, «istorie adevărată», sacră, relatare a unui
eveniment săvârşit în timp primordial, fabulos, al începuturilor, de către fiinţe supranaturale. Mitul povesteşte ce s-a întâmplat ab
origine, începutul unei existenţe, creaţia. De unde şi caracterul indiscutabil, absolut, al adevărului mitic: «Aşa era pe vremea
aceea», cum spun şi basmele noastre cu «a fost odată ca niciodată». Mitul este povestea unui adevăr ancestral, fabulos,
irepetabil, în care trebuie să crezi, întrucât constituie o revelaţie, dezvăluirea unei realităţi esenţiale." (Adrian Marino -
Dicţionar de idei literare) Ex.: legendele Olimpului sunt, de fapt, mituri esenţiale pentru lumea Greciei antice şi pentru cultura europeană,
care s-a ridicat pe modelele greceşti. La noi, Mioriţa transmite o poveste simbolică şi de factură mitică. Cuvântul mai este folosit şi cu sensul de
legendar sau celebru, în contexte de genul: Pentru muzica românească, X reprezintă un adevărat mit.
10
meditaţiei. În folclorul nostru, Sfânta Duminică apare ca o figură mitologică legată în primul rând de sensurile milosteniei creştine
şi este reprezentată ca o bătrână generoasă, binevoitoare, iar adeseori îndrumătoare a eroului inocent. Rolul ei de mistagog
(=iniţiator) se justifică în primul rând prin legătura directă cu divinitatea; de fapt, ea apare în miturile româneşti ca mamă a celor
douăsprezece luni ale anului, aşadar ca simbol al ciclului încheiat, privilegiu descins şi din faptul că ziua de duminică este cea de-
a şaptea, cea care încheie săptămâna, dar şi perioada Zidirii lumii.

Concluzii. În toate poveştile sale, Ion Creangă, improvizează pe marginea schemei universale a basmului o
imagine a vieţii ţărăneşti de altădată cu tipurile ei morale, cu tradiţiile şi obiceiurile ei, cu comportamentul şi limbajul
ei specific. Puterea de sugerare prin detalii, prin amănunte revelatoare, a acestei vieţi este atât de mare, iar expresia ei
literară atât de particulară, încât basmul nu poate fi repovestit fără pierderi şi, n-ar putea circula în variante ca în
folclor. El trebuie citit ca operă cultă, aparţinând unui artist superior înzestrat.
„Opera lui Creangă este epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru.” (Garabet Ibrăileanu)

Portret
Ion Creangă – „Ţăran care nu mai era ţăran, popă care nu mai era popă, străin în satul lui care-l uitase, străin în
locul unde-l mutase soarta – într-o căsuţă de bârne, vergi de lut, cu şubredă paiantă, între copii săraci şi necrescuţi,
cărora le « le făcea şcoală », lângă o femeie slujnică şi tovarăşă în acelaşi timp, în mijlocul unei societăţi literare de
boieri, căreia trebuia să-i facă pe caraghiosul, dar fără care el n-ar fi scris un rând.” (N. Iorga, Oameni care au fost)

OPINII CRITICE

Unul dintre momentele de vârf ale creaţiei lui C., Povestea lui Harap-Alb a fost considerată „cel mai
frumos basm [...] din întreaga noastră literatură" (Ovidiu Bârlea), un „veritabil bildungsroman fantastic al epicii
noastre" (George Munteanu), „o naraţiune cu adevărat emblematică pentru întregul scris" al lui C. (Nicolae
Constantinescu). Fiind un text complex, interpretarea sa poate merge pe cel puțin trei paliere. Primul poate fi
al sensurilor morale pe care basmul cult, ca şi cel popular, le conţine. Dincolo de acest strat de suprafaţă se
poate depista o construcţie extrem de solidă şi de rafinată. În fine, un alt nivel ar putea fi cel al semnificaţiilor de
profunzime ale textului, care duce spre lumea miturilor şi riturilor străvechi. George Călinescu, la fel ca şi alţi
exegeţi, consideră, pe bună dreptate, că basmul lui C. e un mod de a dovedi faptul că „omul de soi bun se
vădeşte sub orice strai". Aşadar, până în final binele învinge răul, bunătatea şi omenia triumfă asupra răutăţii şi
a urii. Acest prim nivel de interpretare activează una dintre funcţiile de bază ale textului, cea paideutică, funcţie
esenţială atât în basmul popular, cât şi în cel cult. (...)
Concluzia care se impune de la sine este aceea că ne aflăm în faţa unui basm tipic, construit pe model
folcloric, Or, tocmai la acest palier al construcţiei, intervine originalitatea prozatorului. Soliditatea şi totodată
modernitatea construcţiei, atât la nivelul întregului text, cât şi la nivelul personajelor, farmecul limbii, umorul
dialogurilor, adâncimea cugetării exprimate adesea aforistic sunt doar câteva elemente care particularizează
basmul humuleşteanului. În simplificarea şi sistematizarea materialului folcloric, în tehnicile de înlănţuire a
secvenţelor (comparabile cu cele cinematografice), în dramaticitatea situaţiilor imaginate, Cornel Regman vede
un „ambiţios plan" de a face din povestire o formă a creaţiei care depăşeşte cu mult modelul folcloric.
Receptarea actuală a lui C. se situează, în cea mai mare parte, pe această poziţie. Echilibrarea celor mai diverse
categorii estetice: de la fantastic, fabulos, miraculos la terifiant sau la caricatural şi grotesc ţine, de asemenea, de
o tehnică savantă, elaborată. La fel, dozarea registrelor contrastante: hazliu şi grav, liric şi buf, dă o culoare
specifică naraţiunii. Textul se individualizează şi prin erudiţia sa aparte, de provenienţă folclorică, una dintre
sursele cele mai însemnate ale efectelor umoristice. Însufleţirea textului prin proverbe şi expresii care se succed
precipitat este un adevărat joc intelectual, care apropie basmul lui C. de textul modern, poate chiar de
experimente avangardiste. Crescute dintr-un tipar folcloric, personajele sunt totuşi diferite de model. Harap-
Alb, cel care ar trebui să ilustreze tipologia eroului, se află cumva la antipodul feţilor-frumoşi, prin felul său de a
fi, prea-uman, mereu şovăielnic, mereu indecis. El a fost văzut ca un „personaj-pretext", ca un „intermediu
uman pentru implicarea în fabulă a voinţelor magice" (Aurel Rău). Această ieşire a eroului din şablonul
basmului popular ar putea fi un câştig în direcţia individualizării sale, a ieşirii lui din şirul personajelor
„canonizate", prinse în nesfârşite isprăvi de vitejie. Ar putea fi vorba despre un „erou fermecător”, o „varietate
local-etnografică de Prince charmant," după expresia lui Cornel Regman. Or, tocmai modalitatea de
construcţie a personajului prilejuieşte pătrunderea într-un alt nivel de interpretare, cel al semnificaţiilor de
profunzime ale textului, care duc spre lumea miturilor şi riturilor străvechi. Drumul (motiv structurant al textului)
pe care îl parcurge eroul are un evident sens iniţiatic. Pornind de aici, încercările prin care trece acesta pot fi
văzute ca o alegorie a ritualului de iniţiere, pentru că - aşa cum s-a observat - basmul reprezintă un „depozitar"
al unor străvechi mituri, legende, credinţe, concepţii etc. în comentariile mitologice propuse de Andrei Oişteanu,
11
traseul lui Harap Alb este văzut ca „un drum spiritual, de perfecţionare şi purificare, un drum de iniţiere, un drum
către centru, un drum de la starea de profan la cea de sacru, sfânt (echivalată alegoric în basm cu cea de
împărat)", iar celelalte personaje care apar de-a lungul povestirii sunt interpretate ca „personificări ale
trăsăturilor morale şi spirituale ale eroului", tocmai pentru că el le întâlneşte de-a lungul unei călătorii în
microcosmosul interior, propriu. Aşadar, Spânul ar reprezenta păcatele din sufletul eroului, pe care în final el le
învinge cu ajutorul virtuţilor şi calităţilor personificate de personaje fabuloase (Regina furnicilor, Crăiasa albinelor,
Ochilă, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă), purificându-se şi obţinând în final starea de iniţiat. Cele
trei încercări prin care trece eroul păstrează amintirea mai multor ritualuri de iniţiere, provenite din culturi şi epoci
istorice diferite. Acelaşi cercetător consideră că obţinerea salatei din grădina ursului şi-ar putea avea originea într-
un ritual de iniţiere comun popoarelor de organizare tribală, cu origine totemică; iar vânarea cerbului poate fi pusă
în legătură atât cu un ritual de iniţiere de tip alchimic, cât şi cu miturile şi ritualurile ce ţin de ideea morţii şi a
reînvierii naturii. În cea de a treia încercare, cea mai complexă, Andrei Oişteanu descifrează mituri şi ritualuri de
iniţiere diferite: şamanice, yogine, din religiile de mistere, din cultul lui Zamolxis. Şi explicaţiile mitologice ale lui
Vasile Lovinescu - deşi uneori par forţate şi îndoielnice - pun în evidenţă faptul că basmul lui C. se află în
consonanţă cu mituri, legende, credinţe şi practici străvechi. Semnificaţiile de profunzime ale textului, tiparul
general uman prin care acestea se relevă, rafinamentul şi modernitatea procedeelor de construcţie fac din Povestea
lui Harap-Alb „cel mai complex basm al lui C." (Nicolae Manolescu).
Dicționar analitic de opere literare, coord. Ion Pop

12