Studiul Individual la filozofie

Filosofia Medievala
Prezentat Belous Sorin

Filosofia medievală este puternic marcată de teologie, în

slujba căreia este
pusă, într-un raport de subordonare, ca ancilla theologie. Încă din primele secole
creştine, Părinţii Bisericii au acceptat filosofia doar ca manieră suplimentară de
justificare a dogmelor credinţei. Era maximum de obţinut în condiţia în care o
primă tendinţă fusese de condamnare în bloc a filosofiei greco-romane, ca
păgînă, inferioară şi ulterioară Legii lui Moise, considerată, sursă legitimă a
oricăror cunoştinţe omeneşti. Creştinismul devenea astfel singura filosofie
posibilă. Imperativul de a se adresa unor elite cultivate i-a determinat pe Părinţii
din primele secole, ei îşişi gînditori nutriţi de filosofia păgînă, să accepte acele
elemente ale gîndirii greco-romane compatibile cu credinţa creştină.
Cel mai apropiat de spiritul creştinismului a fost considerat Platon, despre
care gînditorilor creştini le place să creadă că ar fi vorbit despre Divinitatea lor
atunci cînd descria lumea ideilor. De aceea, în primele secole ale evului mediu,
platonismul a fost curentul principal al filosofiei ce are drept scop să sprijine şi
să legitimeze teologia creştină. Platon a fost însă mai puţin cunoscut prin operele
sale originale, cît prin traducerile şi comentariile ulterioare, ale lui Porfirios,
Augustin sau Boethius.
Aristotel, care promova o concepţie mai raţionalistă şi mai apropiată de
materialism nu este, la început, considerat întru-totul compatibil cu creştinismul.
De aceea, pînă în secolul XII-12, aristotelismul este cunoscut doar parţial, prin
intermediul cîtorva opere , mai ales etice.
O astfel de concepţie despre filosofie, slujnica teologiei şi marcată esenţial
de platonism, nu a îngăduit realizarea unor opere originale pe parcursul evului
mediu. Au existat însă o serie de probleme interesante abordate de gînditorii
acestei perioade, dintre care unele şi-au dovedit valoarea în ultimele decenii.
Una dintre cele mai intense dezbateri de idei din perioada medievală a
fost aşa numita "ceartă a universaliilor". Oponenţii au fost reprezentanţii celor
două curente filosofice opuse cunoscute de gînditorii vremii, partizani fie ai
gîndirii lui Platon, fie inspiraţi de Aristotel. Încă de la sfîrşitul secolului al IX-9
lea a început o punere în discuţie a problemei genului şi speciei, adică a ceea ce
este general. Esenţa disputei consta în stabilirea existenţei sau a nonexistenţei
genului şi speciei, şi a modalităţilor lor concrete de a fi. Punînd probleme
gnoseologice, ale teoriei cunoaterii şi ontologice, legate de planul existenţei,
disputa asupra universaliilor reprezintă forma medievală de a formula problema
fundamentală a filosofiei (raportul dintre conştiinţă şi existenţă).
Realiştii, de nuanţă platoniciană, afirmau că noţiunile generale sau
"universaliile" au o existenţă spirituală de sine stătătoare, anterioară lucrurilor
individuale, concrete. Universalul există înainte lucrurilor, ante rerum avînd un
caracter divin. Universalia sunt res, universaliile sînt lucruri reale, era afirmaţia
centrală a acestui curent filosofic idealist. Curentul realist a fost reprezentat în
secolul al XI 11-lea de Anselm din Canterbury(1033-1109), considerat de unii, autori ca
părintele scolasticii, iar în secolul al XIII-lea, Toma din Aquino, cel
mai important teolog medieval, a îmbrăţişat tot o poziţie realistă, nuanţată prin
folosirea ideii aristoteliciene a substanţei. Cum în fiecare lucru sau fiinţă există
substanţă şi caractere generale, se poate spune că universaliile există în interiorul
lucrurilor, in res.
Nominaliştii, mai apropiaţi de o poziţie materialistă, susţineau că existenţă
reală nu au decît lucrurile individuale, iar noţiunile generale şi abstracte nu sînt
decît nume, existente doar în mintea noastră (universalia sunt nomina).
Lucrurile individuale există independent şi anterior noţiunilor generale. Cei mai
cunoscuţi nominalişti au fost Pierre Abélard (1079-1142), Duns Scot (1266-
1308), William Occam (1300-1349). Mai ales acesta din urmă a favorizat, prin
discipolii săi, progresul ştiinţelor naturale, care se preocupau de studierea
concretului, în pofida dezbaterilor sterile. Ultimele consecinţe ale curentului
nominalist puteau pune în cauză chiar natura lui Dumnezeu, care era admis ca
fiinţă individuală, iar nu ca principiu general. Pe de altă parte, în secolele XII-
XIII, disputa universaliilor vizează şi raportul între credinţă şi raţiune, unii
privilegtiind afirmaţiile bazate pe autoritatea textului sacru, iar alţii rezultatele
observaţiei şi experienţei. Formulei lui Anselm, credo ut intelligam, i se opune
cea a lui Abélard, intelligo ut credam. Desigur, Abélard nu se gîndeşte nici o
clipă să pună în discuţie creştinismul, dimpotrivă, Sic et non, lucrarea sa din
1122, considerată un adevărat discurs asupra metodei în evul mediu, încearcă de
fapt, prin confruntarea autorităţilor discordante, să întărească credinţa, nu să o
slăbească. Dar atitudinea sa filosofică afirmă posibilitatea de a pune cunoaşterea
pe primul plan, chiar înaintea credinţei, prefigurînd în acest fel filosofia
modernă.
Secolele XII 12-XIII 13 sînt marcate de redescoperirea, prin traduceri arabe, , a
majorităţii operelor lui Aristotel, din care evul mediu occidental cunoscuse
direct destul de puţine. Cînd au cucerit provinciile bizantine ale Siriei şi
Egiptului, arabii au găsit acolo textele filosofice greceşti, pe care creştini, mai
ales nestorieni, le-au tradus în limba arabă.