MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETARII

AL REPUBLICII MOLDOVA
CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN ENERGETICĂ ȘI ELECTONICA

Studiu Individual NR 5
La obiectul”Filosofie”

Tema: Filosofia Romanească

A efectuat elevul grupei RC-0218 Belous Sorin

A verificat profesoul Bucătaru Igor

Chișinău 2020
Prima istorie a filosofiei românești a fost publicată în 1922 de Marin
Ștefănescu, arătând că gândirea filosofică din România a atins nivelul
autoreflexivității; cu alte cuvinte, ea a devenit conștientă de ea însăși.
Concluzia generală a discuțiilor interbelice, în care a fost implicat aproape
fiecare filosof notabil, a fost că există ceva propriu filosofiei românești, cu
un profil distinct printre alte filosofii naționale. Constantin Noica, care a
devenit unul dintre cei mai proeminenți filosofi români, gândea că filosofia
românească se caracterizează prin păgânism, cosmicism (adică lipsa
undei separări acute a lumii oamenilor de transcendență)
și determinism (sau mai curând, „fatalism”).
În timpul perioadei comuniste de după 1965, existența unei filosofii
românești specifice a devenit o dogmă incontestabilă. Relatările oficiale,
puternic influențate de doctrina național-comunistă, așa-zisa ideologie
protocronistă, vorbeau chiar despre „filosofia geto-dacilor”. Ele au afirmat
continuitatea viziunii filosofice de la daci, prin folclor, spre autorii
contemporani. Inutil de spus că caracterul „materialist” al filosofiei
românești și alte pretenții de dogmă oficială erau inexistente sau
extravagant exagerate. În orice caz, unii autori importanți nemarxiști,
precum Noica, de asemenea au accentuat singularitatea gândirii filosofice
românești. Noica chiar a scris o carte întitulată Sentimentul românesc al
ființei.
După căderea regimului comunist în 1989, această discuție a reapărut. O
opinie este că sunt filosofi români, dar nu și filosofie românească. Cu alte
cuvinte, noțiunea „filosofie românească” are doar un sens istorico-
geografic. Punctul de vedere opus constă din două teze: 1) nu toate
națiunile europene au propria lor filosofie națională; 2) națiunea română are
propria sa filosofie națională distinctă, ce continuă la un nivel mai înalt
viziunea sa tradițională asupra lumii. Articolul din Enciclopedia Routledge
de filosofie, care se concentrează pe filosofia din România, pare să adopte
mai curând o versiune mai firavă a celei de-a doua poziții. Existența unei
filosofii românești este recunoscută, dar nu este asociată ethosului
național, nici substanței etnice a românilor. Așadar, autorii spun: „La
culmea dezvoltării sale dintre cele două războaie mondiale, filosofia
românească a avut următoarele trăsături caracteristice: era strâns legată
de literatură, în sensul că cei mai mulți filosofi români erau de asemenea
scriitori importanți; a arătat o preocupare excesivă în chestiunea identității
românești; a fost implicată în dezbaterile istorice, politice și ideologice din
România, stimulând atitudini în favoarea sau împotriva occidentalizării și
modernizării; s-a sincronizat repede cu gândirea filosofică occidentală; și a
avut (și încă are) lipsuri în gândirea etică”. (Marta Petreu, Mircea Flonta,
Ioan Lucian Muntean, „.
Primele texte filosofice atestate pe teritoriul românesc sunt
scrierile patristice. Din aceste culegeri de texte, care sunt traduceri
în slavona bisericească, cele mai importante sunt lucrările lui Pseudo-
Dionisie Areopagitul și Dialectica de Sf. Ioan Damaschin. De asemenea, au
circulat extrase din filosofii antici. Singurul produs indigen notabil al epocii
este Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, scris în jurul
lui 1521. Cartea este o compilație de surse biblice și patristice, cu multe
reflecții morale și politice, dintr-un punct de vedere ascetic. Ea ilustrează
teocrația bizantină și propune un model de prinț-călugăr.
În secolul 18, filosofia dominantă în Moldova și Valahia este
neoaristotelismul lui Teophilos Korydalleus, ce a fost în fapt
neoaristotelismul paduan a lui Zabarella, Pomponazzi și Cremonini. Către
ultimul sfert al secolului, acest curent a fost recuzat datorită
răspândirii raționalismului (Christian Wolff) și empirismului (John Locke).
Importante personaje ale secolului pot fi considerate Samuel Micu (1745–
1806) în Transilvania, și Iosif Moisiodax (1730–1800) în Moldova. Primul a
tradus intenisiv din Wolffian Baumeister, promovând implicit iluminismul
german. Ultimul a contribuit în mod decisiv la modernizarea curriculumului
filosofic în Academiile Princiare. El a scris eseul numit Apologia, o
pledoarie în favoarea filosofiei europeane moderne și împotriva scolasticii
korydaleiane aristotelice. Limba filosofică a acestul secol a fost mai mult
greaca. O excepție notabilă a fost clucerul Ioan Geanetu, care a publicat în
1787, în greacă și franceză, un tratat numit Réfutation du traité d'Ocellus
de la nature de l'univers. În el a criticat o concepție antică cu privire la
eternitatea universului, cu scoput de la întări credința coreligionarilor săi.